[C.tin]

Zilele de foc din luna lui Cuptor, soldate cu secetă cumplită în unele zone ale ţării, m-au obligat să mă aplec mai atent asupra unui text pe care l-am primit, din Bruxelles, din partea distinsului preot profesor dr. Ioan Dură, intitulat [COLOR="Blue"]„ROMÂNI CELEBRI… DAR NECUNOSCUŢI ÎNCĂ”[/COLOR], [COLOR="Magenta"]în care am citit despre o savantă româncă, Ştefania Mărăcineanu, o vizionară cum rar întâlneşti în orice ţară din lume.[/COLOR] Această bravă româncă, despre care nu se ştie prea multe la noi, şi-a susţinut la Paris, în vara anului 1924, teza de doctorat cu o temă despre care nu se mai auzise până atunci –«Radioactivitatea artificială» –, surprinzând întreaga lume ştiinţifică a Franţei (şi nu numai), chiar şi pe celebra Marie Curie, descoperitoarea radiumului, laureată a Premiului Nobel, în 1903 şi 1911, prezentă în amfiteatrul Universităţii Sorbona în carefiziciana româncă şi-a uimit auditoriul prin rezultatele inedite ale cercetării sale. În loc să ajungă la Bucureşti, unde o aştepta o catedră universitară, Ştefania Mărăcineanu, la propunerea doamnei Marie Curie, acceptă să lucreze în laboratorul „Pierre Curie”, semnând un contract pentru un an. Avea, la vremea aceea, doar 42 de ani. În laboratorul parizian, Ştefania Mărăcineanu, îşi dezvoltă cercetările, avansând noi descoperiri, formidabile. După câteva luni de cercetări, pune în practică o altă idee originală a sa, „Radiaţia alfa a poloniului”, despre rezultatele excepţionale ale experimentelor sale publicând o seamă de studii în reviste de specialitate din Franţa. După încheierea contractului cu Marie Curie, revine în România, lucrând la Universitatea din Bucureşti, sub îndrumarea savantului Dimitrie Bungentianu. Continuă să-şi dezvolte descoperirile de la Paris şi ajunge la concluzii fulminante, pe care le publică în 1929, în legătură cu radiaţiile solare, sursa formidabilei energii radioactive. Savanta româncă anunţa de pe atunci lumea că energia nucleară va juca un rol epocal, în viitor, pe care ea îl socotea destul de apropiat. Pornise de la descoperirea… radioactivităţii artificiale şi ajunsese la… energia nucleară. Dar cum, uneori, meritul tău îl împart alţii, mai dibaci, în 1935, soţii Irene şi Frederic Joliot-Curie (fiica şi, respectiv, ginerele Mariei Curie) primesc Premiul Nobel pentru descoperirea… radioactivităţii artificiale. (?!) Savantei noastre i se face o nedreptate strigătoare la cer. Dar, cum nu există măreţie acolo unde nu există adevăr, soţii Curie, în faţa ştiinţei, sunt consideraţi – şi astăzi – impostori. Post-mortem, Ştefania Mărăcineanu a fost recunoscută ca adevărata descoperitoare. Cum o nedreptate, în cazul Nobelului, nu se poate repara niciodată (aşa a fost alcătuitregulamentul!), de gloria premiului se bucură, în continuare, ştiinţa franceză. Savanta româncă a murit, în 1944, la vârsta de 62 de ani. A lăsat în urma ei o operă de gloria căreia se bucură alţii. Un lucru, însă, nu-i poate fi furat: pământul drept mormânt. Pentru că numai oamenii iluştri au întreg pământul drept mormânt!
Am pornit acest editorial de la seceta cumplită din aceste zile şi am ajuns la marea descoperire a savantei Ştefania Mărăcineanu. Cititorii se vor întreba, cu siguranţă, ce rost a avut această introducere. O legătură firească. Sprijinită de profesorii Dimitrie Bungentianu şi Karpen Vasilescu, precum şi de aviatorul (celebru, la vremea aceea) Bâzu Cantacuzino, ilustra savantă, în perioada interbelică, a provocat ploi artificiale în Nordul Africii şi în Sahara, prin injectarea în atmosferă a unor săruri radioactive. Din pricina războiului, experimentele ei au fost sistate. Nu pot fi, oare, continuate, astăzi? România are prioritate mondială! Iar zilele de foc ne cam obligă…