[patinina34]

[SIZE=3]70[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia la[/SIZE]
[SIZE=5]Schimbarea la Faţă[/SIZE]
[SIZE=3](6 August)[/SIZE]
[SIZE=3](Matei 17, 1-9)[/SIZE]

1. Şi după şase zile a luat Iisus pe Petru şi pe Iacob, şi pe Ioan fratele lui, şi i-a suit pe dânşii într-un munte înalt. 2. Şi şi-a schimbat faţa înaintea lor şi a strălucit faţa lui ca soarele, iară hainele lui s-au făcut albe ca lumina. 3. Şi iată s-au arătat lui Moise, şi Ilie cu dânsul grăind. 4. Şi răspunzând Petru a zis lui Iisus: Doamne, bine este nouă a fi aici, de vrei să facem aici trei colibe, una ţie, şi lui Moise una, şi una lui Ilie. 5. Şi încă vorbind el, iată nor luminos i-a umbrit pe ei, şi iată glas din nor, zicând: acesta este Fiul meu cel iubit, întru care bine am voit, pe acesta să-l ascultaţi. 6. Şi auzind Învăţăceii au căzut pe feţele sale şi s-au spăimântat foarte. 7. Şi apropiindu-se Iisus s-a atins de ei, şi a zis: sculaţi-vă, şi nu vă temeţi. 8. Şi ridicându-şi ochii lor, pe nimeni n-au văzut, fără numai pe Iisus singur. 9. Şi pogorându-se ei din munte, le-a poruncit Iisus, zicând: nimănui să nu spuneţi vederea aceasta, până când Fiul omenesc se va scula din morţi.


Garanţia Învierii lui Iisus

1. Întors din Ierusalim, unde petrecuse învăţând şi vindecând la sărbătoarea Corturilor şi la a Înnoirilor (Ioan cap. 7, 8, 9, 10), Iisus trece întâi în părţile Cezareei lui Filip, în nordul Palestinei (Matei 16, 13-28), unde se informează de la ucenici despre opinia lumii cu privire la Dânsul, apoi le prooroceşte că, mergând la Ierusalim, evreii Îl vor prinde, Îl vor batjocori şi Îl vor omorî, dar că El a treia zi va învia.
După şase zile de la cele descrise (vs. 1) Iisus ia cu sine pe Petru, pe Ioan şi pe Iacov şi Se suie în munte înalt (probabil Tabor) ca să se roage.
Pe când se ruga El, şi cei trei ucenici erau îngreunaţi de oboseală şi de somn (Luca 9, 32), deodată se produce o lumină extraordinară, care-L învăluieşte pe Iisus, a Cărui faţă se schimbă strălucind ca soarele şi ale Cărui veştminte devin albe ca lumina. În această lumină şi strălucire se deşteaptă ucenicii şi, uimiţi, văd că lângă Iisus, Cel astfel preamărit, stau Moise şi Ilie, cu care El vorbeşte despre rezultatul activităţii Sale (Luca 9, 30-31).
Petru, cel mai lesnicios la vorbă între Apostoli, când vede slava Învăţătorului său, zice cu grăbire: Doamne, bine mai este să fim noi aici neîntrerupt! Să facem trei colibe, una lui Moise, una lui Ilie şi alta Ţie, Care eşti Stăpânul tuturor (Luca) – prin urmare Stăpân şi a lui Moise şi a lui Ilie.
Încă zicând aceste vorbe se arată Dumnezeu-Tatăl, personal şi mărturiseşte despre Iisus, zicând: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, pe Acesta să-L ascultaţi“, – o mărturie analoagă cu cea de la Botezul Domnului.
Ucenicii, emoţionaţi de mărirea văzută, când aud glasul Tatălui, de spaimă, cad cu feţele la pământ. Deodată cu încheierea mărturisirii, dispare lumina extraordinară, dispar şi Moise şi Ilie, iar Iisus, reluându-şi înfăţişarea obişnuită, vine la ucenici şi, atingându-Se de ei, îi invită să se scoale şi să nu se teamă. Apoi, pogorându-se din munte le porunceşte ca, până nu Se va scula din morţi, să nu spună nimănui ce au văzut.
2. Anume spre a încredinţa pe Apostoli şi cu ei şi prin ei pe toată lumea că El este Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul, prin minunile Sale Se arătase Domn al naturii, atât al celei anorganice cât şi al celei organice, pe care o schimbă şi o îndreaptă după buna Sa voinţă. În acelaşi scop Se arătase Domn şi asupra vieţii şi a morţii. Spre a completa educaţia ucenicilor Săi, trebuie să Se arate Domn şi asupra corpului Său, pe care El îl poate schimba după cum voieşte. Aceasta, anume, ca ucenicii să fie pregătiţi pentru ultimul act al dramei, ce se va dezlănţui în Ierusalim, pentru Moartea Sa. În Moartea lui Iisus ei trebuie să vadă că este numai o stare provizorie de tranziţie, că El Se supune de bună voie la această schimbare, spre a reveni iarăşi la cea dintâi în preamărire, cum a revenit după Schimbarea la Faţă.
Dar pentru ucenici Schimbarea la faţă era o garanţie mai mult că El este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, Stăpânul tuturor creaturilor Lui, cum a anunţat Petru când L-a văzut în strălucirea luminii dumnezeieşti, şi cum a confirmat glasul Părintelui.
Cu El vorbeau Moise şi Ilie, cei doi mari reprezentanţi ai Testamentului Vechi: unul, reprezentantul şi mijlocitorul Legii (Ioan 1, 17), celălalt, reprezentantul proorocilor. Prin ei se arată că Legea îşi are perfecţiunea şi proorociile, împlinirea în persoana lui Iisus Hristos, că, deci, Iisus Hristos, în persoana Sa şi în învăţătura Sa, concentrează cuprinsul, perfecţiunea şi realizarea aspiraţiilor Testamentului Vechi.
Moise şi Ilie „spunea ieşirea Lui, care era să o plinească în Ierusalim“ (Luca 9, 31), adică unde are să iasă El la sfârşitul activităţii Sale: Moartea şi Învierea, despre care Iisus înainte cu şase zile le vorbise ucenicilor, şi despre actul Schimbării la Faţă era o garanţie.
3. În Ieşirea zice Dumnezeu lui Moise: „Nu vei putea vedea faţa Mea, că nu va putea vedea omul faţa Mea şi să fie viu“ (33, 20). Dar la Schimbarea la Faţă S-a arătat Dumnezeu-Tatăl personal. După cuvintele citate, Apostolii, dacă L-ar fi văzut, ar fi trebuit să moară. Ca să nu-L vadă şi, deci, ca să rămână vii, Dumnezeu-Tatăl, Care Însuşi este Lumină şi Părintele Luminilor, Se arată într-un nor, care acoperă pe Apostoli, ca să nu vadă faţa Tatălui. Ei aveau numai să-I audă mărturia, care lor le era adresată.
Lumina Tatălui luminează şi norul, care devine luminos. Norul luminos nu luminează pe Apostoli, ci-i umbreşte, adică îi scuteşte de razele omorâtoare ale feţei Tatălui.
Apostolul Petru, încântat de slava ce vedea, nu-şi putea închipui o mai înaltă mulţumire şi o mai desăvârşită fericire, decât o petrecere neîntreruptă în societatea cea plină de lumină şi de mărire a lui Iisus cu Moise şi cu Ilie. De aceea, grabnic cum era, el îşi face planul cum s-ar putea executa această petrecere: să facă locuinţe stabile pentru Iisus şi pentru cei doi mari tovarăşi ai Lui, iar Apostolilor le rezervă mulţumirea a-I privi de afară şi a se veseli de vederea Lor, de auzul convorbirii Lor.
Noi pe Mântuitorul Îl vedem neîncetat schimbat la faţă, preamărit prin Moartea, prin Învierea şi prin Înălţarea Sa şi preamărit prin Învăţătura pe care ne-a dat-o. Ca să-L vedem noi nu suntem nevoiţi să suim munţi înalţi în sudoarea feţei noastre, cum făcuseră cei trei Apostoli, ci ne este foarte lesnicios să mergem la Taborul parohiei în care locuim, în biserică, unde ni se arată întreagă mărirea lui Dumnezeu, unde cu ochii sufletului nostru vedem în faţă pe Tatăl, pe Fiul şi pe sfântul Duh, nu numai fără ca să murim, cum Apostolii erau ameninţaţi să păţească, dar ca să viem, să luăm viaţă nouă.
„Bine este nouă a fi aici“ se referă cu toată tăria la noi. Bine este pentru noi să fim în biserică şi să fim cât mai mult, ca să ne luminăm cât mai mult de lumina Dumnezeirii, care se revarsă asupra noastră prin Sfintele Scripturi, prin învăţăturile Bisericii şi prin Sfintele Taine.
Dacă „bine este“ pentru tot creştinul să fie în biserică, pentru preot este nu numai bine, dar este o datorie. El are să fie în biserică nu numai pentru sine personal, ci mai ales pentru turma sa cuvântătoare şi ca să fie un exemplu atrăgător, şi, cu deosebire, ca graiul lui să fie organul prin care Duhul Sfânt să reverse lumină şi căldură, mângâiere şi îmbărbătare, bucurie şi nădejde în sufletele credincioşilor.
Apoi, ştiind că nimeni nu este în stare să înoate de nu s-a exercitat îndelung cu înotatul, de n-a învăţat: dacă pentru preot este o datorie să fie cât mai mult în biserică – o îndoită datorie este pentru seminarist, care, spre a putea fi cu plăcere în biserică, trebuie să se exerciteze îndelungat, special în timpul cât îşi face pregătirea ca să înoate ca preot, spre a salva pe cei ce sunt în primejdie să se înece.
Iisus Hristos, înainte de a se schimba la faţă, Se roagă! El, Fiul lui Dumnezeu, în ajunul fiecărui act important, ca om, Se roagă, Se roagă în singurătate Tatălui Său. Şi rugăciunea Lui nu rămâne niciodată neauzită, neîmplinită:
O învăţătură şi un îndemn pentru noi: cu deosebire când suntem în faţa câte vreunei întreprinderi mai grele, întâi să ne rugăm lui Dumnezeu din toată inima şi apoi să ne apucăm de lucru, fiind încredinţaţi că rugăciunea noastră nu va fi zadarnică.