[patinina34]

[SIZE=3]69[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia la[/SIZE]
[SIZE=5]Înălţarea Domnului[/SIZE]
[SIZE=3](Luca 24, 36-53)[/SIZE]

36. Şi grăind ei acestea, Însuşi Iisus a stat în mijlocul lor, şi le-a zis: pace vouă. 37. Iar ei înspăimântându-se, şi înfricoşându-se, le părea că văd Duh. 38. Şi a zis lor: ce sunteţi tulburaţi şi pentru ce intră gânduri în inimile voastre; 31. Vedeţi mâinile şi picioarele mele, că însumi eu sunt, pipăiţi-mă, şi vedeţi că Duhul carne şi oase nu are, precum mă vedeţi pe mine având. 40. Şi aceasta zicând le-a arătat lor mâinile şi picioarele. 41. Şi încă necrezând ei de bucurie, şi mirându-se, le-a zis lor: aveţi ceva de mâncare aici; 42. Iar ei au dat lui o parte de peşte fript şi un fagure de miere. 43. Şi luând înaintea lor a mâncat. 44. Şi a zis lor: acestea sunt cuvintele care am grăit către voi încă fiind cu voi, că se cade a se împlini toate cele scrise în legea lui Moisi şi în Proorocii şi în Psalmi pentru mine. 45. Atunci a deschis mintea lor, ca să înţeleagă Scripturile. 46. Şi a zis lor: că aşa s-a scris, şi aşa trebuia să pătimească Hristos şi să învieze din morţi a treia zi. 47. Şi să se propovăduiască întru numele Lui pocăinţa şi iertarea păcatelor la toate neamurile, începând de la Ierusalim. 48. Iară voi sunteţi martorii acestora. 49. Şi iată eu voi trimite făgăduinţa Părintelui meu la voi, iar voi şedeţi în cetatea Ierusalimului, până când vă veţi îmbrăca cu putere de sus. 50. Şi i-a scos pe ei afară până la Betania; şi ridicându-şi mâinile Sale i-a binecuvântat pe dânşii. 51. Şi dându-i binecuvântarea pe ei, s-a depărtat de la dânşii şi s-a înălţat la ceruri. 52. Iar ei închinându-se Lui s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare. 53. Şi erau pururea în biserică lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu. Amin.

Dovadă despre Învierea lui Iisus şi
despre Înălţarea Lui la ceruri

1. Cum Mironosiţele n-au voit să creadă în realitatea Învierii Mântuitorului nici după declaraţia Îngerului (cap. 9. Evanghelia din Duminica Mironosiţelor): tot asemenea n-au voit să creadă nici Învăţăceii, nici cei mai intimi din Apostolii Lui, când li s-a spus că Iisus a înviat şi că Maria L-a văzut şi a vorbit cu El (Ioan 20, 14-17). Iar când spun şi celelalte Mironosiţe că la mormânt au văzut Îngeri, care le-au spus că Iisus a înviat, Apostolilor li se pare că ele spun „minciuni“ (Luca 24, 11). Mai mult: ei nu-i cred nici lui Petru, care le spune că şi el L-a văzut pe Iisus viu. Ba nu cred nici atunci când Luca şi Cleopa, reîntorşi din Emaus, spun Apostolilor adunaţi că au călătorit cu Dânsul, au vorbit cu Dânsul şi li S-a descoperit la „frângerea pâinii“, la cină.
Această necredinţă putea să îndreptăţească necredinţa urmaşilor lor, deşi Moartea şi Învierea lui Iisus era dovedită oficial prin autoritatea publică a Imperiului roman (cap. 9).
Ca să spulbere şi umbra îndoielii despre reala Sa Înviere, Mântuitorul găseşte că e necesar să intervină Însuşi ca garanţie prin prezenţa Sa reală.
2. În consecinţă, pe când Apostolii stăteau adunaţi, şi tocmai ascultaseră istorisirea lui Luca şi a lui Cleopa despre întreţinerea lor cu Iisus, fără de veste (vs. 36) se pomenesc că Iisus e în mijlocul lor şi-i salută cu obişnuita Sa salutare: „Pace vouă!“.
Apostolii Îl văd, Îl aud; dar ei sunt atât de preocupaţi de imposibilitatea Învierii Lui, încât nici acum nu admit că este El real, ci li se pare „că văd duh“ – duhul, fantoma Lui.
Această îndărătnică preocupare Mântuitorul o înlătură invitându-i să-L pipăie, spre a se convinge că nu e fantomă, ci El Însuşi în carne şi în oase. Apostolii Îl pipăie şi, de emoţia bucuriei şi de mirare, tot nu se pot împăca cu gândul că în adevăr este El Acela, pe Care ei L-au văzut mort şi Îl ştiau îngropat. Şi, ca să-i dumerească desăvârşit că nu e fantomă, El mănâncă înaintea lor pâine, peşte şi miere. Apoi, văzându-i deplin încredinţaţi despre prezenţa Sa trupească între dânşii, prin urmare despre reala Sa Înviere din morţi, le aduce aminte că El le spusese de atâtea ori că trebuie să moară şi să învieze, deoarece aceste două evenimente erau proorocite, şi proorociile în El trebuiau să se împlinească, aşa cum s-au şi împlinit.
Arătarea aceasta numai pentru Apostoli I se părea insuficientă. Învierea Lui, pe lângă mărturia celor 100 ostaşi păgâni, cărora le era interzisă propovăduirea, trebuia să aibă, ca martori oculari, un număr mai mare de oameni liberi, care să poată mărturisi „urbi et orbi” că El, Cel omorât de evrei, a înviat într-adevăr. De aceea Se şi arată, dar pentru ultima dată la mai mult decât 500 de aderenţi ai Săi (I Corinteni 15, 5-6).
Cu această ocazie (vs. 49), revocând Apostolilor în memorie făgăduinţa Sa de la Cina cea de Taină, anume că le va trimite pe Duhul Sfânt ca să-i lumineze şi să-i povăţuiască la tot adevărul (Ioan 14, 17, 26; 16, 7, 13) – le porunceşte să aştepte în Ierusalim împlinirea acelei făgăduinţe, care se va întâmpla peste puţine zile.
(vs. 50). După aceasta ieşind la Betania, le dă ultimele poveţe şi autorizaţia să-L suplinească (a se vedea şi cap. 7), apoi, în faţa celor 500, binecuvântându-I S-a înălţat la cer.
Înălţarea la cer este urmarea firească a Învierii: ambele evenimente sunt mărturisite nu numai de cei 11 Apostoli, ci şi de cei 500 de fraţi.
Îndărătnica necredinţă, descrisă cu atâta sinceritate şi obiectivitate necalculată şi fără umbră de gânduri rezervate de către cei patru scriitori ai întâmplărilor de la Înviere, înfrântă numai prin repeţita arătare a Lui, serveşte pentru toate timpurile ca dovada cea mai strălucită despre adevărul relativ la Înviere, şi prin urmare despre temeiul credinţei şi a mântuirii noastre (I Corinteni 15, 14, 17-20). Căci:
Dacă este adevărat că document istoric indiscutabil poate servi actul scris de un scriitor, care a fost martor ocular şi auricular a celor descrise de dânsul, şi care a voit şi a putut spune adevărul: nu este mai puţin adevărat că Scriitorii Evangheliilor toţi patru au fost martori oculari şi auriculari ai celor descrise; iar voinţa lor de a spune adevărul şi putinţa de a-l şi spune, abstracţie făcând de la inspiraţia dumnezeiască, de care ei prin Duhul Sfânt au fost povăţuiţi, ne-o dovedeşte însuşi scrisul lor, care ne pune în uimire prin simplitatea şi sinceritatea naivă, ce-I caracterizează.
Dar realitatea Învierii, despre care ei s-au convins prin propria lor intuiţie, se dovedeşte prin chiar îndărătnicia cu care Apostolii stăruiau în a nu admite Învierea, pretinzând cu încăpăţânare cei ce nu-L văzuseră, că cei ce L-au văzut pe Mântuitorul viu, numai şi-au închipuit că L-ar fi văzut: L-ar fi văzut numai în închipuire, ori ar fi văzut o nălucă1).
În faţa dovezilor acestora plecându-se şi cei mai neîncrezători, siliţi sunt împreună cu noi, să se închine cu respect Celui Înviat şi la Ceruri Înălţat şi nădejdea Învierii şi a vieţii într-Însul să o aibă.
Vai celor „care n-au nădejde!“.