[patinina34]

2. Legea lui Moisi (Ieşirea 23, 14-17; 34, 23; Deuteronomul 16, 16-17) prescrie ca fiecare părinte de familie să meargă la biserică cel puţin la cele trei sărbători mari (Paşti, Rusalii, Corturi). Era de la sine înţeles că şi Iosif a trebuit să se supună legii. Când Iisus era de 12 ani Iosif L-a luat cu sine împreună cu Maria, ca să meargă la sărbătoarea Paştilor în Ierusalim la biserică. Ajunşi în Ierusalim, fireşte, ei merg la biserică, unde atenţia lui Iisus este atrasă de cărturari, care îşi improvizau tribunele prin foişoarele curţii exterioare şi îşi arătau publicului erudiţia – din Sfânta Scriptură.
Din expunerea evanghelistului se vede că metoda cărturarilor era cel socratic (cap. 31): cei doritori de-a şti ceva întrebau pe cărturari, care apoi, referindu-se la texte din legea lui Moisi, răspundeau şi dumereau pe interogator. La rândul lor puneau apoi şi cărturarii întrebări, ca să vadă întrucât asistenţii au înţeles, ori întrucât sunt de versaţi în Sfintele Scripturi, spre a se şti orienta în explicările ce dădeau. Întrebările puse şi răspunsurile date erau dovada agerimii minţii şi a cunoştinţei şi aplicării sfintei Scripturi.
Între cei mai dornici de-a şti cât mai mult era, de bună seamă, Iisus. El, copil sărman, modest, copleşeşte pe învăţaţi cu întrebări la care ei trebuie bine să se gândească spre a putea găsi răspunsul potrivit, căci la rândul Său, acest minunat copil dădea răspunsuri care îi puneau în uimire pe cărturari. De aceea lumea se grupează cu plăcere pe lângă El, minunându-se de întrebările profunde ce le punea învăţaţilor şi de uşurinţa şi claritatea cu care El răspundea la cele mai grele întrebări ale lor.
3. După terminarea sărbătorilor oamenii se grupează în cete mari spre a se întoarce acasă. Iosif cu Maria şi cu Iisus îşi găsiseră şi ei tovarăşi de călătorie de prin Nazaret şi împrejurime, cu care să se asocieze în o ceată. În timpul grupării, imediat înainte de plecare, aflându-se, pesemne, în curtea exterioară a bisericii, Iisus se furişează din ceata în care intrase şi se duce la interesanţii cărturari. Ceata pleacă, Iisus (vs. 43), preocupat de a şti tot mai mult, nu se mai gândeşte la părinţii Săi, ci uită de Sine, rămânând ca fermecat între cărturari. Iosif şi Maria cred că El este şi merge înainte cu ceilalţi copii de seama Lui, între care îl postaseră. Seara, când Îl caută, Iisus nicăieri. Înspăimântaţi (vs. 45) se întorc în Ierusalim, unde-L caută zadarnic până a treia zi, când îl găsesc în biserică, între Cărturari, discutând cu ei, spre uimirea tuturor.
Iosif nu îndrăzneşte să-i facă vreo observaţie; aceasta şi-o rezervă Maria, mama pruncului. Ea îl mustră foarte blând: „Fiule, de ce ne-ai făcut aceasta? Iată, tatăl tău şi eu, dorindu-Te Te-am căutat“.
Iisus însă Îşi legitimează petrecerea între Cărturari cu misiunea Sa. De ce M-aţi căutat aiurea, zice El; nu ştiaţi că aici, în casa Tatălui Meu, Mi se cuvine să fiu? În acelaşi timp El răspunde Maicii Sale că nu Iosif, după cum presupun oamenii, ci Dumnezeu este adevăratul Său Tată. Dar, Se supune mamei Sale şi lui Iosif şi pleacă în Galileea, unde petrece în supunere faţă de mama Sa şi faţă de Pedagogul Său, sub a căror îngrijire Îşi face educaţia, iubit de Dumnezeu şi apreciat de oameni.
Iisus Hristos, deşi Dumnezeu, ca om, simte nevoia să cerceteze biserica, şi încă atât ca copil, cât şi în cursul activităţii Sale mântuitoare. Ca să ajungă la biserică El trebuia să facă pe jos o călătorie obositoare de mai multe zile, străbătând trei ţări (Galileea, Samaria şi Iudeea). El o face aceasta, mai ales, ca pentru noi să fie un îndemn de a-L imita. Că, dacă El, ca Fiul lui Dumnezeu, simte trebuinţă să fie în casa Tatălui Său şi să se întreţină cu învăţăturile Sfintei Scripturi, cu cât mai mult noi păcătoşii şi ignoranţii. Pe când El, ca să ni se arate model de imitat, călătoreşte cu mari greutăţi, pe jos, zile întregi, până la biserică, de la noi nu aşteaptă să facem câţiva paşi până la biserică, pe care a întocmit să o avem în apropiere; nu aşteaptă să petrecem zile întregi în călătorie şi în biserică, ci abia câte un ceas-două. A nu cerceta biserica, după astfel de exemple şi în astfel de împrejurări lesnicioase, este deci a te da lenei cu îndărătnicie, a nu voi să asculţi cuvântul lui Dumnezeu, a nu voi luminarea minţii şi hrana sufletului, a nu dori viaţa – este a sfida bunăvoinţa şi jertfa dumnezeiască făcută pentru tine, a sfida pe Dumnezeu Însuşi, şi inconştient a-ţi provoca pieirea.
Acestea avându-le în vedere preotul nu poate în destul îndemna pe enoriaşii săi cu graiul şi cu exemplul să cerceteze biserica, în care el, preotul, să fie totdeauna la locul său de onoare şi cu onoare.
Ca preotul să aibă adevărată dragoste şi plăcere a fi în casa Domnului şi a-I servi cu râvnă şi cu vrednicie, el trebuie din tinereţe şi îndelung să se exercite. Cel mai propriu timp de exerciţiu este fără îndoială timpul de pregătire seminaristă. Seminaristul, ca oarecând Sfântul Vasile cel Mare, trebuie să cunoască numai două căi: calea la biserică şi calea la şcoală, dacă voieşte să fie preot la locul lui.