[patinina34]

[SIZE=3]64[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia la[/SIZE]
[SIZE=5]Înălţarea Sfintei Cruci[/SIZE]
[SIZE=3](14 Septembrie)[/SIZE]

II. Iisus răstignit
(19, 17-35)

1. Răstignirea pe cruce era cea mai grea şi totodată cea mai ruşinoasă pedeapsă. Cel răstignit se zvârcolea zile întregi în cele mai cumplite dureri. Pedeapsa nu era evreiască, ci importată de romani, care şi ei o împrumutaseră de la cartagineni, şi o aplicau celor mai mari răufăcători de rele.
După legea lor, Iudeii trebuia să-L omoare pe Iisus cu pietre. Această moarte însă li se părea prea uşoară, însoţită de prea puţine suferinţe. Ei I-ar fi aplicat lui Iisus toate chinurile pe care mintea le-ar putea născoci, numai să-şi poată mulţumi neîmpăcata lor ură contra Lui. De aceea, negăsind în mintea lor o pedeapsă cu mai multe suferinţe, ei cer răstignirea lui Iisus. Această pedeapsă infamantă, cerută de Iudei, e încuviinţată de nevrednicul procuror roman, deşi el avea deplină convingere despre nevinovăţia Aceluia, pe Care el L-a osândit.
Osândiţii trebuiau să-şi ducă înşişi crucea. Şi Iisus îşi ducea crucea. Deodată cu Iisus sunt duşi la răstignire doi bandiţi, tovarăşi de-ai lui Baraba.
Ajunşi la Golgota, ostaşii, însărcinaţi cu executarea condamnaţilor, răstignesc întâi pe Iisus, apoi pe cei doi bandiţi, punând pe unul de-a dreapta, pe altul de-a stânga Lui, anume ca, la cererea Iudeilor, pe Iisus să-L arate ca mai criminal decât cei împreună răstigniţi.
2. Răsplata ostaşilor executori era avutul celor executaţi; în cazul de faţă hainele lor. Ei le iau, şi, în faţa celor ce se zbăteau în durerile morţii, brutali şi nesimţitori, cum erau, le împart între ei. Când ajung să împartă cămaşa lui Iisus, rămân uimiţi de valoarea ei. Era un lucru de artă, adus din India, şi dat lui Iisus în dar, probabil de femeile bogate care-I urmau Lui. Cămaşa era ieşită gata din stative, fără să se fi cusut ceva, prin urmare neatinsă de ac şi de foarfecă, cum era prescris să fie cămaşa Arhiereului (Ieşirea 28, 31-32). Prin aceasta se simboliza Arhieria lui Iisus.
Ca să-şi ia o satisfacţie oarecare faţă de iudei (vs. 18 ş.u.) Pilat pune drept motiv al răstignirii lui Iisus că e Împăratul iudeilor. Acest motiv, această vină capitală, o scrie pe tablă în limba evreiască, limba ţării, în cea latină, limba statului şi în cea greacă, limba culturii – aşa ca toată lumea să vadă şi să înţeleagă batjocura, ce înşişi evreii îşi aduc: că ei îşi răstignesc Împăratul, numai pentru că e împărat.
Arhiereii simt lovitura şi protestează, cerând să schimbe inscripţia, să se adauge: „El a zis că e Împărat al iudeilor“. Această concesie Pilat nu voieşte să le-o facă. El îi refuză scurt şi dezgustat de toată afacerea, zicând: „Ce am scris am scris“ – şi nu modific.
Într-aceea poporul se îndepărtează, rămânând lângă cruce o patrulă de ostaşi, şi mai la o parte cu sfială, Fecioara Maria, Apostolul Ioan şi mai multe femei din Galileea.
Văzând Iisus pe mama Sa, îi zice: „Femeie, iată fiul tău“, apoi privind spre Ioan, îi zice: „Iată mama ta“ (vs. 26). Prin aceasta Iisus recomandă pe Mama Sa în îngrijirea iubitului Său ucenic care a şi luat-o la sine.
Pe lângă durerile cele nespuse, răstigniţii sufereau de o sete infernală. Iisus, găsindu-se în agonie (vs. 28) zice: „Mi-e sete!“. Atunci unul din ostaşi ia un burete, îl moaie în oţetul amestecat cu fiere, pe care îl luau ostaşii romani cu sine, spre a-şi astâmpăra setea, şi împlântând buretele într-un cotoraş de isop, îl duce la gura lui Iisus, Care, sugând şi umezindu-Şi buzele arse de focul setei, exclamă „Săvârşitu-s-a“ (vs. 30). Şi zicând acestea, Şi-a dat duhul!
Sinedriştii vedeau cu groază cele trei cruci, care cu osândiţii de pe ele stăteau ameninţătoare asupra Ierusalimului (vs. 31).. Petrecerea pe cruce a celor răstigniţi era o profanare a sărbătorilor, care aveau să înceapă în seara acelei zile. Ca să înlăture deci acest inconvenient, sinedriştii aleargă la Pilat şi cer să dispună grabnic ca cei răstigniţi să se omoare în torturi şi să-i ia de pe cruce, spre a evita profanarea sărbătorii.
Dându-şi Pilat învoirea, soldaţii, înarmaţi cu ciocane mari de fier, se duc la cei osândiţi şi sfărâmă fluierele celor doi bandiţi, care erau vii. Sfărâmarea deoparte provoca o potenţare a durerilor, de alta aducea moartea cu sine, şi chiar în caz de-a rămâne în viaţă – cel cu fluierele sfărâmate era incapabil să umble şi, deci, să mai facă rele.
Când vor să sfărâme fluierele picioarelor lui Iisus, soldaţii văd, spre mirarea lor, că Iisus este mort. Deci îşi cruţă osteneala de-a mai sfărâma picioarele mortului. Dar, ca să fie deplin siguri de moartea Lui, unul dintr-înşii, luând suliţa, Îl străpunge cu ea în aşa fel ca să-I străbată inima, şi, la caz de-a mai fi rămas vreo licărire de viaţă într-Însul, şi la caz de-a mai fi rămas vreo îndoială în adevărata şi reala Lui moarte, să înceteze orice nedumerire şi să producă deplina siguranţă în moartea Lui. Din rana produsă de suliţa ostaşului a ieşit sânge şi apă, indicând că Iisus şi în moarte este viaţă, dătător de viaţă.
Toate acestea, câte s-au întâmplat cu Iisus au fost proorocite cu sute de ani înainte. Ele trebuiau să se împlinească, şi s-au împlinit.
Gândindu-ne la răstignirea lui Iisus şi la înfricoşatele dureri împreunate cu acest supliciu, ne umplem de mirare şi ne întrebăm cum a putut să le suporte de bună voie, fără să fi avut cea mai mică vină. Răspunsul îl aflăm în economia dumnezeiască.
Dumnezeu crease pe om pentru viaţă. Dar omul prin păcat se făcuse vinovat de pedeapsa cu moartea, moartea veşnică. Omul însuşi nu mai putea face nimic pentru ieşirea de sub sentinţa de moarte. Şi Dumnezeu, în nemărginita Sa iubire de oameni, ca să schimbe acea sentinţă fatală, Se face Însuşi om, şi, ca om nevinovat primeşte să ia asupra-Şi întreagă vina omului păcătos şi Se supune la cea mai înfricoşătoare pedeapsă pe care omul păcătos I-o poate dicta, dar pe care omul păcătos însuşi o merită. El, Dumnezeu-omul, primeşte această pedeapsă cu toate durerile ei fizice şi morale numai ca să scape pe om de moarte.
Gândindu-ne la aceasta, nemărginită trebuie să fie recunoştinţa noastră către Dumnezeu-omul, Care, prin chinuri şi prin moarte, ne-a scăpat de chinuri şi de moarte, şi deci, încordată trebuie să ne fie silinţa de a ne arăta vrednici de mărimea jertfi Sale necuprinsă de mintea omenească, de-a ne purta aşa, cum El doreşte să ne purtăm spre binele nostru.
Preotul, mai ales preotul, care zilnic jertfeşte pe Cel ce s-a răstignit pentru noi, dator este neîncetat să pună în vederea turmei sale jertfa adusă de Dumnezeu-omul pentru binele ei, şi să o îndemne prin fapte şi prin cuvinte să se arate vrednică de jertfa adusă, ca nu cumva pentru ea, jertfa să fi fost zadarnică.