[patinina34]

[SIZE=3]60[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica înainte de[/SIZE]
[SIZE=5]Botezul Domnului[/SIZE]
[SIZE=3](Marcu 1, 1-8)[/SIZE]

1. Începutul Evangheliei lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. 2. Precum s-a scris în Prooroci, iată eu voi trimite îngerul meu înaintea feţei tale, care va pregăti calea Ta. 3. Glasul celui ce strigă în pustie: Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările lui. 4. Era Ioan botezând în pustie, şi propovăduind botezul pocăinţei întru iertarea păcatelor. 5. Şi ieşea la dânsul tot ţinutul Iudeei şi Ierusalimului, şi se boteza în apa Iordanului de la el, mărturisindu-şi păcatele sale. 6. Şi Ioan era îmbrăcat cu peri de cămilă, şi cu brâu de curea împrejurul mijlocului său, şi mâncând acride şi miere sălbatică. 7. Şi propovăduia, zicând: vine după mine cel mai tare decât mine, căruia nu sunt vrednic a mă pleca să-i dezleg curelele încălţămintelor lui. 8. Că eu am botezat pe voi cu apă, iar acela vă va boteza pe voi cu Duhul Sfânt.


Ioan la Iordan

1. Conform scopului său special, Marcu începe Evanghelia arătându-ne pe Ioan la Iordan, ca o minune dumnezeiască, fără să se ştie de unde vine şi cum vine. Tot ce ne spune este proorocia împlinită într-însul: îngerul Domnului, trimis ca herald, ca crainic înaintea Împăratului Mesia (Maleahi 3, 1). Evanghelistul dă cititorilor să înţeleagă că Împăratul, proorocit de Maleahi, este un Împărat aşa de mare, încât nu-şi găseşte între oameni un herald, vrednic de Dânsul, ci, ca un Împărat ceresc, recurge la un Înger – Înger în trup.
Menirea heraldului, ca a tuturor heralzilor împărăteşti: să pregătească Împăratului calea, spre a fi deplin liberă şi netedă, să prepare lumea pentru sărbătoreasca lui primire.
Îngerul herald nu pregăteşte însă calea Împăratului prin forţă, prin silă, ci prin cuvânt, tot după proorocie: el este „glasul celui ce strigă...“ (Isaia 40, 3).
În pustie a ieşit heraldul, în această pustie, lângă Iordan (vs. 4), pregăteşte el calea Domnului. Cum?
Desculţ, cu capul gol, pârlit de soare, cu părul în plete lungi, bătute de vânt, el poartă drept îmbrăcăminte o piele de cămilă înfăşurată în jurul corpului şi strânsă peste mijloc cu o curea. Om venit din pustie, el nu locuieşte în casă, ca ceilalţi oameni; nu se hrăneşte ca ei: mâncarea lui e vlăstare, lăcuste şi miere sălbatică.
Întreagă înfăţişarea lui este a lui Ilie, despre care proorociile spun că are să fie herald lui Mesia.
Prin neobişnuita sa înfăţişare şi viaţă, Ioan atrage asupră-şi atenţia lumii, care aleargă la dânsul să-l vadă şi mai ales să-l asculte; că el, cum era în întreagă fiinţa sa, era şi la vorbă: aspru şi necruţător: cuvântul lui ardea ca focul. Celor ce se apropiau de dânsul, el le ţinea cuvântări mustrătoare, provocatoare la pocăinţă, punând în perspectivă, pentru cei neascultători, pierirea, iar, pentru cei ce se vor pocăi, împărăţia cerurilor, care se apropie.
2. Nu toţi câţi veneau la dânsul veneau cu aceleaşi dispoziţii. Pe cei ce, mişcaţi de mustrările lui, recunoşteau că au păcătuit, arătau părere de rău pentru trecuta lor viaţă păcătoasă şi se făgăduiau că nu vor mai face rele, că vor fi buni, pe aceia Ioan îi spăla cu apă, simbolizând curăţirea de păcatele făcute şi hotărârea pentru o viaţă curată, mai ales însă pregătirea, curăţirea pentru o viaţă sfântă. Această curăţire se numeşte botez, şi Ioan, care însuşi spăla, boteza, s-a numit botezător.
Erau însă şi de aceea care nu se simţeau mişcaţi spre îndreptare, dar ţineau şi ei să se arate lumii că se îndreptează; voiau să facă speculă din opinia publică, şi, simulând pocăinţă, mergeau şi ei să primească botezul. Când Ioan îi vede pe aceşti speculanţi de cele sfinte (ne spune Luca 3, 7-9) îi apostrofează, în termenii cei mai aspri. El le zice: „Pui de năpârcă“ (viperă), şerpi veninoşi, care tindeţi numai să muşcaţi şi să înveninaţi, şerpi, în care totul e rău, cum vă închipuiţi că, simulând, veţi fi consideraţi ca oameni buni şi că veţi scăpa de pedeapsa celor răi? Pedeapsa nemiloasă vă aşteaptă de nu vă veţi pocăi din toată inima şi de nu veţi dovedi pocăinţa prin fapte: faceţi „roade vrednice de pocăinţă“. Să nu vă încredeţi în nobleţea neamului vostru, şi, întemeiaţi pe aceasta, pe patronajul strămoşului vostru Avraam, să continuaţi a face rele, crezând că el vă va lua sub scut şi că fiind voi fiii lui Avraam, Dumnezeu vă va trece cu vederea fărădelegile. Mai ales de la voi cere Dumnezeu fapte bune, viaţă sfântă, ca să puteţi primi pe Împăratul cerurilor. De nu o veţi face aceasta, Dumnezeu are să vă înlăture, şi în locul vostru, de-I va fi voinţa, va putea face şi din pietre adevăraţi fii ai lui Avraam, buni ca şi el. Acum e momentul suprem, hotărâtor: voi sunteţi arbori, securea, care este sentinţa dumnezeiască, vă aşteaptă să vă taie la rădăcină şi să vă arunce în foc, dacă nu veţi face fapte bune, dacă voi, ca pomi, nu veţi produce roade bune.
Pocăiţi-vă, le strigă el, pregătiţi-vă ca să puteţi primi după cuviinţă pe Cel Ce vine, după timp, în urma mea, pe Acela, al Cărui herald eu sunt, că Acela este aşa de mare faţă de mine, încât eu, oricum m-aţi crede voi pe mine, nu sunt vrednic nici să-I fiu cel mai de rând servitor: nu pot aspira nici măcar la onoarea „de-a mă pleca înaintea Lui şi a-I dezlega curelele încălţămintelor“.
Eu, cum vedeţi, pe cei ce se îndreaptă îi botez cu apă, ca simbol al iertării păcatelor; Acela însă vă va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc – adică: va arde şi va nimici în adevăr păcatele voastre şi cu Duhul Sfânt vă va sfinţi, ca să puteţi intra în Împărăţia Lui. Eu numai simbolizez realitatea, pe care El o va îndeplini. Deci, pocăiţi-vă!
Şi la noi vine Ioan, şi nouă ne vesteşte despre venirea Mântuitorului, şi pe noi ne îndeamnă la pocăinţă.
Toţi câţi ne dau sfaturi bune, câţi ne povăţuiesc să ne ferim de a face ce e rău şi să nu ne lenevim a face tot ce este bine – sunt Ioani. Şi noi suntem chemaţi atât de des la pocăinţă, şi între noi se găsesc de aceia care ţin să arate că fac pocăinţă, dar numai să arate, ca de modă. Pe aceia dintre noi, care aşa fac, îi apostrofează Ioan, zicându-le: „pui de năpârcă“, căci tot ce poate să fie mai rău este acela, care speculează cu cele sfinte, care, cunoscând şi apreciind valoarea binelui, numai simulează că-l face, spre a se insinua în opinia bună a publicului, în fond însă rămâne rău, şi din rău devine, tocmai prin făţărnicia sa, numai venin, pui de viperă.
Cel ce voieşte serios să se spele de murdăria păcatelor, acela să se cureţe de păcate prin Botezul lacrimilor, să vină la pocăinţă cu sinceritate şi din convingere, cu adevărată părere de rău pentru păcate şi cu hotărârea de a se abţine de la repetarea lor.
Numai în acest caz poate fi vorba de îndreptarea vieţii, de înnobilarea moravurilor, şi, deci, de viaţă tihnită, fericită a omului.
Între enoriaşii săi preotul trebuie să fie un al doilea Ioan Botezătorul, atât prin cuvânt cât şi prin fapte.