Talcuirea evangheliilor de peste an (63)
[SIZE=3]56[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica înainte de[/SIZE]
[SIZE=5]Înălțarea Sfintei Cruci[/SIZE]
[SIZE=3](Ioan 3, 13-17)[/SIZE]
13. Și nimeni nu s-a suit în cer, numai cel ce s-a pogorât din Cer, Fiul Omenesc, care este în cer. 14. Și precum Moise a înălțat șarpele în pustie, așa se cade a se înălța Fiul Omenesc. 15. Ca tot cel ce crede în el, să nu piară, ci să aibă viață veșnică. 16. Că așa a iubit Dumnezeu lumea, cât și pe Fiul său cel unul născut l-a dat, ca tot cel ce crede în dânsul să nu piară, ci să aibă viața de veci. 17. Că n-a trimis Dumnezeu pe Fiul său în lume, ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască lumea prin el.
Importanța Crucii
1. Evanghelia de față este o parte din convorbirea lui Iisus cu Nicodim (Ioan 3, 1-21). Ca să o putem înțelege este nevoie să o punem în legătură cu întregul.
Iisus ne spune Ioan, mersese pentru prima dată cu ucenicii Săi la sărbătoarea Paștilor. Minunile și învățăturile Lui Îi câștigaseră o mulțime de aderenți. Între aceștia erau chiar și unii dintre farisei. Fariseii însă luaseră de timpuriu poziție ostilă contra Lui (Ioan 1, 19-28) și hotărâseră să excludă dintre dânșii pe acela, care ar sta cu El de vorbă. De aceea, acei farisei, care Îi erau aderenți, stăteau în rezervă, nu se dădeau pe față. Între aceștia era unul, Nicodim, un boier erudit, care, spre a-și procura mulțumirea de a avea o întrevedere cu Iisus, fără să se compromită în ochii colegilor săi, se duse noaptea (vs. 2), în taină, de se întâlni cu minunatul Învățător.
Convorbirea o deschise Nicodim, adresându-se lui Iisus în termenul cel mai respectuos: „Rabi“ – titlu, care se da marilor învățați ai lui Israil, cam identic cu „Magnificență“, ce se dă astăzi Rectorilor de la unele Universități. Apoi continuă: „știm...“ adică nu sunt numai eu singur, ci suntem mai mulți, care știm, și deci, eu, în numele mai multora, Îți vorbesc.
În răspunsul Său Iisus îi vorbește lui Nicodim despre renaștere (vs. 3). Și, nepricepându-L Nicodim, Mântuitorul Se explică, arătându-i (vs. 5 ș.u.) că renașterea nu se înțelege materialicește trupește, ci spiritualicește, moralicește: „din apă și din duh“: prin botez, spălându-se omul de murdăria păcatelor și ameliorându-și sentimentele și dorințele, deci întreagă viața morală. Iar, văzând că (vs. 9) tot nu e înțeles, Iisus (vs. 10) își exprima mirarea că Nicodim, dascălul lui Israil, nu-L pricepe – cu înțelesul: dacă tu nu Mă înțelegi, cum Mă vor înțelege ceilalți, care n-au nici deșteptăciunea, nici știința ta – apoi adaugă: (vs. 11-12). Până acum v-am vorbit (Iisus se adresează lui Nicodim ca reprezentantul mai multora, ca și cum ar vorbi cu mai mulți, deci în plural, „voi, ... vouă“) de cele pământești, ușor de înțeles, și nu înțelegeți, dar dacă vă voi vorbi de cele cerești?! Cele pământești tot se pot demonstra, se pot pipăi, dovedi prin experimente. Cele cerești însă nu. În acestea sunteți avizați numai la autoritatea Mea, Care vă vorbesc despre ce știu, despre ce am văzut – în ceruri. Că – și acum începe Evanghelia, cu care ne ocupăm:
2. 13. „Nimeni“ – de aici, de pe pământ – „nu s-a suit în ceruri“, ca să afle, și, înapoindu-se, să spună cele cerești. Pe acestea le știe numai „Cel ce s-a pogorât din cer, Fiul Omului, Care este în cer“. Numai el poate să știe tainele lui Dumnezeu, fiindcă El este în cer, ca Dumnezeu și este și pe pământ, ca Dumnezeu și ca om. În această calitate El singur Vă poate spune cele cerești.
În câteva cuvinte profunde Iisus cuprinde și misiunea și activitatea Sa pământească, de care înlănțuiește, tot în termeni adânci, rezultatul activității Sale:
14-15: Cele cerești, pe care le va propovădui, au să-L ducă pe propovăduitor, pe Fiul Omului, la Golgota, pe cruce. Această ducere și înălțare, însă are să fie spre mântuirea acelora, care vor crede într-Însul. Poziția Lui pe cruce va fi ca a șarpelui, pe care Moise (Numerii 21, 9) l-a ridicat în pustie. Cum, cei mușcați de șerpi, dacă se uitau cu credință la șarpele cel de aramă, se vindecau; astfel se vor vindeca cei mușcați de șarpele primitiv, cei care suferă de păcatul lui Adam, privind și primind cu credință pe Iisus Cel pironit pe cruce.
Această ridicare „pe semn“ (Numerii 21, 9) nu este întâmplătoare. Ea este produsul iubirii dumnezeiești, căci (vs. 16-17) Dumnezeu așa a iubit lumea, încât, spre a o scăpa de urmările mușcăturii șarpelui primitiv, a dat tot ce a avut mai scump și mai iubit, pe Însuși Fiul Său, ca să fie chinuit, țintuit pe lemn în locul șarpelui celui de aramă, ca lumea, văzându-L și crezând într-Însul, să se mântuiască.
Pentru acum Dumnezeu n-a trimis pe Fiul Său să judece lumea, ci, ca, prin moarte, să o mântuiască de moarte.
3. Cum Moise „pe semn“ a ridicat șarpele neveninos, ca să vindece pe cei mușcați de șerpii cei veninoși: așa Hristos, Cel neatins de urmările șarpelui primitiv, se ridică pe semn, pe cruce, spre a vindeca pe cei înveninați, de șarpele primitiv, pe cei păcătoși.
Hristos a stat fixat pe semn, pe cruce, ca semn și prin aceasta a sfințit Semnul, i-a dat importanța pe care o are.
Semn de rușine și de teroare era crucea, deoarece cu ea, în miniatură, se înfierau făcătorii de rele, li se aplică semnul stigmatului pe frunte și pe brațe; semn de teroare era crucea, căci pe ea se răstigneau cei mai urgisiți făcători de rele.
Pe acest semn de teroare și de infamie s-a pironit Iisus, ca semn că primește asupra Sa toată rușinea care plana peste omenire, toată urgia și grozăvia pedepsei, de care era vrednică omenirea, numai ca pe această nenorocită omenire să o scape și de rușinea negrăită și de grozăvia pedepsei. El se face Însuși semn și face și crucea semn al mântuirii lumii.
Prin răstignirea Sa, prin stropirea semnului de teroare și de infamie cu scump sângele Său, El a sfințit acest semn al infamiei, și l-a prefăcut în cel mai onorific semn, după care să se cunoască cei ce cred într-Însul. Mai mult: Hristos pironit fiind pe cruce numai ca om, și oarecum dezbrăcându-se de firea și puterea Sa dumnezeiască, a transmis semnului crucii puterea de care corpul Său pe cruce s-a dezbrăcat. Astfel a ajuns Crucea să fie o reală putere dumnezeiască, semnul mântuirii, simbolul semnului lui Hristos Mântuitorul.
Astfel am ajuns ca semnul de oare când al infamiei să se prefacă în cel mai strălucit semn de onoare, cu care să se însemneze creștinii; astfel am ajuns ca Crucea din semnul teroarei să se prefacă în semnul celei mai înălțătoare bucurii, să fie considerată ca drapelul sfânt al creștinătății și ca apărătoarea singuraticilor creștini.
Importanța, ce o are pentru preot Sfânta Evanghelie, o are și Sfânta Cruce, și, cum trebuie să-i fie conduita către Sfânta Evanghelie, așa și către Sfânta Cruce1).
|