Talcuirea evangheliilor de peste an (62)
[SIZE=3]55[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica Stâlpărilor[/SIZE]
II. Intrarea triumfală în Ierusalim
[SIZE=3](12-18)[/SIZE]
1. Mântuitorul purtase un lung și neîntrerupt război contra ignoranței și contra corupției și pentru liberarea omenirii de sub jugul întunericului și al păcatului. Acum vine să dea ultima luptă, ultimul asalt, asaltul pe cruce și în mormânt. Acest asalt are să fie coroana victoriei desăvârșite, căci are să fie urmat de Învierea Sa. Victoria din perspectivă este atât de sigură, încât după modul de vedere și de procedare al Proorocilor, care scriau despre viitor, ca și cum ar fi trecut, anume spre a arăta siguranța împlinirii, ea, victoria, e considerată ca și împlinită.
Mânecând din acest punct de vedere, precum în ajun, în Betania, s-a serbat funcțiunea Sa, ca și cum Mântuitorul ar fi fost răstignit mort – se serbează, serbează Iisus, El însuși, intrarea Sa triumfală în Ierusalim.
Dar, ce fel de intrare triumfală?!
Toți Evangheliștii ne vorbesc despre această sărbătoare. Din rapoartele tuturor să încercăm a ne înfățișa mișcătorul și mărețul tablou.
2. Mântuitorul era cunoscut în Ierusalim, cunoscut iudeilor din Palestina și celor din străinătate, pentru învățăturile și minunile Sale. Minunea cu Lazăr încă îi mai mărise popularitatea. Și cei, care Îl cunoșteau personal, ca și cei, care Îl cunoșteau numai după nume, doreau să-L vadă, și, fiind ei acum în Ierusalim, Îl așteptau cu nerăbdare să vină și El la sărbătoare. Mulți se temeau chiar că nu va veni, și așteptarea lor va fi zadarnică (Ioan 11, 55-56).
În această stare sufletească aflându-se vizitatorii, ca și locuitorii Ierusalimului, a fost firesc ca atunci, când au aflat că Iisus a sosit în Betania, și, că din Betania, de la poalele muntelui, pe care se ridică Ierusalimul, vine în cetate – a fost firesc ca aceste cete nenumărate, cuprinse de neastâmpăr, să se grăbească a-I ieși înainte și să se înșiruiască pe întinsa și pitoreasca șosea și să se posteze pâlcuri-pâlcuri pe coastele prin care trecea șoseaua de la Betania la Ierusalim.
Pe când Ierusalimul se mișcă și fierbe la auzul sosirii Mântuitorului, în Betania încă se fac preparative. Iisus trimite în Betaghi de I se aduce o asină cu mânzul ei, mânzat, după ea. Învățăceii își pun hainele pe asină, pe care unul, o ia de căpăstru și o conduce; iar Mântuitorul încalecă pe mânz, care fără căpăstru, merge liber după asină.
Astfel în Betania sosiseră cete-cete de călători, între care, de bună seamă, erau și mulți de aceia, cărora Iisus le făcuse bine: îi vindecase, îi ajutorase; deci Îl cunoșteau, Îi erau recunoscători, devotați chiar. Aceste cete de călători se unesc cu ceata, care însoțea pe Iisus și pleacă împreună să suie muntele cel pitoresc, împodobit cu verdeață, mai ales cu finici.
Ideea de a proclama pe Iisus Împărat, manifestată cu un an înainte (Ioan 6, 15) revine în mintea gloatelor. Acum însă mai lămurită, curățită de pornirile turbulente, josnice. Fără să-și dea mult seama ce fac, aceste cete de oameni, care însoțesc pe Mântuitorul, când se apropie să suie muntele, într-un avânt sărbătoresc încep să-L aclame cu entuziasm: „Osana, bine este cuvântat Cel ce vine întru Numele Domnului, Împăratul lui Israil“.
În aclamația aceasta, cetele entuziasmate, ba inspirate de Duhul Sfânt, recunosc că Iisus este Mesia.
Când convoiul ajunge la cetele, care ieșiseră în întâmpinarea lui Iisus, aceste de departe încep să clatine ramuri verzi de finic, ca semn de salutare și binecuvântare sărbătorească, apoi se asociază și ele convoiului purtând și clătinând mereu ramuri și strigând „Osana...“ de se cutremurau munții și răsunau văile, și mai ales „s-a cutremurat Ierusalimul“.
Unii aștern pe șosea verdeață și flori, alții își aștern hainele, ca Iisus Hristos să treacă peste ele, ca peste niște covoare, și, cu toții, zeci de mii de oameni se înșiruiesc pe șosea spre a conduce pe Împăratul lui Israil în cetatea împărătească.
În mijlocul acestei enorme mulțimi, parte entuziasmată pentru El, parte din ea asociată din curiozitate, Iisus Hristos intră în Ierusalim în triumf împărătesc – ca triumfător asupra întunericului și asupra morții.
3. Acest triumf în ochii profanilor se arată numai ca un simulacru, ca o parodie a unui triumf împărătesc. Căci:
– în locul falnicului Împărat, îmbrăcat în purpură și strălucind în podoabe, profanul vede numai un om smerit, blând, sărman, desculț, cu capul gol, îmbrăcat cu o singură haină săracă și încins peste dânsa;
– în locul superbului cal alb, pe care să nu fi încălecat nimenea, și care să poarte cu fală pe biruitorul Împărat – un mânz de asină, tipul sărăciei smerite;
– în locul suitei mărețe de generali, încărcați de semnele biruinței și ale vitejiei lor – niște smeriți pescari, toți desculți, cu capetele goale, toți săraci lipiți pământului, ca și tovarășul lor călăreț;
– în locul armatei triumfătoare, încărcate de arme, de răni și de prăzi – mii și mii de declasați, oameni săraci, fără căpătâi.
Acest tablou, cu adevărat, pentru un profan, nici nu poate fi alta, decât parodia unui triumf împărătesc.
Și totuși el este un adevărat, un veritabil triumf. Căci: în ce privește pe Împăratul Mesia – proorociile spun că El are să intre în Ierusalim blând și smerit: nu călare pe superbul cal alb, ci pe smeritul mânz tânăr de asină (Isaia 62, 11; Zaharia 9, 9).
Este deci triumf proorocit, acum împlinit. Apoi:
Cum Împăratul încalecă pe calul mândru, pe care nimenea nu încălecase – așa și Iisus încălecă pe asinul smerit, încă neîncălecat de nimeni. Deci triumf, în conformitate, cu uzul de la triumfurile Împăraților lumești – substituind numai, conform proorociilor, mândria calului cu smerenia asinului.
Pescarii smeriți, care constituiau suita lui Iisus, sunt generalii, nu care au biruit, ci care vor birui și cuceri lumea. Eroismul și victoria lor sunt în viitor, dar cu atâta siguranță, încât se serbează de pe acum.
Cetele de declasați, miile de oameni fără căpătâi, care reprezintă armata biruitoare, sunt ca și pescarii, adevăratele armate, ale căror merite sunt în viitor, dar tot așa de sigure ca și moartea și Învierea lui Iisus Hristos și ca și meritele Apostolilor Lui. Sărăcia lor, credința, blândețea și entuziasmul lor sfânt, sunt armele, cu care vor câștiga victorii asupra bogaților necredincioși și decăzuți prin desfrâu. Cu aceste arme vor regenera ei omenirea, nu fără a se răni, a se jertfi, nu fără a muri moarte de eroi.
Astfel, aceea, ce se pare profanului o parodie, un simulacru, în realitate este un serios, real și totodată strălucit triumf.
În acest triumf se sărbătorește deoparte rezultatul activității de până acum a Mântuitorului: recunoștința celor ce L-au primit: de alta succesul viitor: biruința asupra morții și a întunericului spiritual-moral, – biruință pe care tot Evanghelistul Ioan o cântă așa de sublim în admirabila sa poemă „Apocalipsa“, cu care se încheie seria sfintelor cărți ale Testamentului nou.
Intrarea triumfală a Mântuitorului în Ierusalim pentru noi cuprinde o învățătură:
Cum atunci pentru omenirea întreagă a intrat El ca să moară și să învieze în împărăteasca cetate: astfel acum, pentru fiecare din noi intră în cetatea sufletului nostru prin Sfânta Cuminecătură, spre viața noastră, dacă îl vom primi cu vrednicie, și spre moarte, dacă îl vom primi cu nevrednicie. Cu vrednicie Îl vom primi, dacă în haine de nuntă îl vom întâmpina, casa, cetatea împărătească a sufletului nostru, cu pocăință o vom curăți și cu ramurile verzi ale faptelor noastre bune Îl vom binecuvânta. Aceasta se raportează la preoți în locul întâi, ca la conducătorii turmei cuvântătoare.
|