[patinina34]

[SIZE=3]32[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica a XVI-a după Rusalii[/SIZE]
[SIZE=3](Matei 25, 14-30)[/SIZE]

14. Că în ce chip, un om, mergând departe, a chemat slugile sale, şi le-a dat lor avuţia sa. 15. Şi unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi, iar altuia unul; fiecăruia după puterea lui, şi îndată s-a dus. 16. Deci mergând cel ce luase cinci talanţi, a lucrat cu ei şi a făcut alţi cinci talanţi. 17. Aşişderea şi cel cu doi, a dobândit şi el alţi doi. 18. Iar cel ce luase unul, ducându-se a săpat în pământ, şi a ascuns argintul stăpânului său. 19. Şi după multă vreme venit-a stăpânul slugilor acelora, şi a făcut socoteală cu ei. 20. Şi venind cel ce luase cinci talanţi, adus-a şi alţi cinci talanţi, zicând: Doamne, cinci talanţi mi-ai dat, iată alţi cinci talanţi am dobândit cu ei. 21. Iar stăpânul său i-a zis lui, bine slugă bună şi credincioasă, peste puţin ai fost credincios, peste multe te voi pune, intră întru bucuria stăpânului tău. 22. Şi venind şi cel ce luase doi talanţi, a zis: Doamne, doi talanţi mi-ai dat, iată alţi doi talanţi am dobândit cu ei. 23. Şi i-a zis lui stăpânul său, bine slugă bună şi credincioasă, peste puţin ai fost credincios, peste multe te voi pune, intră întru bucuria stăpânului tău. 24. Şi venind şi cel ce luase un talant, a zis: Doamne, te-am ştiut că eşti om aspru, seceri, unde nu ai semănat, şi aduni, de unde nu ai risipit. 25. Şi temându-mă, m-am dus de am ascuns talantul tău în pământ, iată ce este al tău. 26. Şi răspunzând Domnul său, i-a zis lui: slugă leneşă şi vicleană, ştiut-ai că secer unde n-am semănat, şi adun de unde nu am risipit. 27. Pentru aceea se cuvenea să dai argintul meu schimbătorilor, şi venind eu aş fi luat al meu cu dobândă. 28. Luaţi dar de la el talantul, şi-l daţi celui ce are zece talanţi. 28. Că tot celui ce are, se va da lui, şi-i va prisosi, iară de la cel ce nu are, şi ce are se va lua de la el. 30. Şi pe sluga cea netrebnică aruncaţi-o întru întunericul cel mai din afară, acolo va fi plângere şi scrâşnirea dinţilor.


Judecata parţială. Progresul

1. După ce, indirect, prin asemănări, şi direct, prin vaiurile din Matei cap. 23, a silit pe Farisei şi pe Cărturari să rămână statornici în hotărârea lor, de a-L omorî, şi încă chiar acum, cu ocazia Sărbătorilor, fiindcă acum era sosit ceasul Său, Mântuitorul lasă pe duşmanii Săi să-şi facă planul cum să-L răstignească, iar El dă ucenicilor Săi îndeosebi (24, 3) poveţe, pentru timpul când vor fi fără El: să fie circumspecţi, totdeauna treji, gata a sta faţă înaintea lui Dumnezeu şi a răspunde de faptele lor (24, 42-25), căci faptele fiecăruia vor fi judecate după vrednicie. Această judecată şi răsplată, Iisus, face ca Învăţăceii să o înţeleagă din asemănarea cuprinsă în vs. 14-30, asemănare, în care, figurat vorbeşte de judecata parţială, însoţită de răsplata ori de pedeapsa meritată. Căci, după cum omul din parabolă cheamă şi judecă pe fiecare slugă în particular şi-l răsplăteşte ori îl pedepseşte după merit: aşa Dumnezeu cheamă în particular, pe fiecare om, după moarte, să-şi dea seama de faptele sale, de chipul cum a neguţătorit cu talanţii încredinţaţi lui, deci să fie judecat parţial, spre a-şi lua răsplata ori pedeapsa particulară, provizorie, până la judecata generală, cu răsplata ori pedeapsa definitivă.
2. Prin omul cel bogat e închipuit Dumnezeu, Care dă oamenilor diferite grade de talente sau facultăţi intelectuale şi morale: unul genial, altul mai mult ori mai puţin talentat, iar altul mai mărginit. Tot aşa şi cu înclinările sufleteşti spre bine.
Fiecare însă este dator, spre binele său propriu, că ceea ce a primit, să mărească, să cultive. De cultivarea aceasta atârnă toată fericirea omenească, întreg progresul în ştiinţă, în cultură şi în civilizaţie.
Facultăţile spirituale sunt sădite în sufletul omului ca nişte scântei, de care omul are să îngrijească, aşa ca din ele să se aţâţe foc, care să încălzească, să îndemne spre fapte. Această îngrijire se face prin cultivare: cultivarea inimii în armonie cu cultivarea minţii.
Cu cât cineva îngrijeşte, cultivă mai mult acest dar dumnezeiesc, cu atât el devine mai cult, cu atât câştigă mai multă vrednicie (vs. 20-23), deci cu atât mai mare răsplata la judecata parţială.
Cel ce însă nu cultivă scânteia dumnezeiască din sufletul său, o înăbuşă, o face să se stingă din lipsa de alimentare, acela nu rămâne staţionar, ci dă îndărăt, degenerează, pierzând şi ceea ce a primit (vs. 28); într-însul precumpănesc înclinările cele rele, şi el devine un depozitar al viţiului, al cărui sfârşit este pieirea (vs. 30), la judecata parţială: excluderea din locaşurile luminoase ale Tatălui ceresc.
În viaţă, virtutea şi ştiinţa cu atât strălucesc mai mult, cu cât alături stau viciul şi ignoranţa. Cel bun înaintează pe socoteala celui rău; cel învăţat se înalţă, căzând cel neînvăţat. Cel cuminte şi virtuos, şi pe terenul material, câştigă şi păstrează, se îmbogăţeşte, ajunge mulţumit şi fericit, că nu duce lipsă, şi poate ajuta şi pe alţii; cel fără învăţătură ori vicios câştigă puţin, şi ce câştigă risipeşte fără cumpăt, şi rămâne veşnic sărac: risipa risipitorului se opreşte în punga cruţătorului. În chipul acesta, cel ce cruţă, se îmbogăţeşte din risipa celui ce risipeşte. Într-un cuvânt: Cu cât mintea şi inima omului sunt mai dezvoltate, cu atât mai bine de el; şi, cu cât cineva este mai incult şi mai vicios, cu atât mai rău pentru el.
Calea pe care omul poate ajunge să fie bine în viaţă, este şcoala. În şcoală, omul e chemat să neguţătorească cu talentul pe care l-a primit de la Dumnezeu, adică să-l dezvolte prin învăţătură şi prin conduită, spre a forma din mica scânteie a sufletului său un mare foc, care să-l încălzească în toată viaţa.
Nici o şcoală însă nu este aşa de sus pusă, cu menire aşa de înaltă ca seminarul, şcoala menită pentru pregătirea celor care vor înmulţi talanţii. Cei ce vin aici sunt aceia, cărora li s-au încredinţat câte cinci talanţi. Motivul este: au să muncească mai mult, cu mai mare capital intelectual şi moral, spre a produce mai mult.
În aceasta se arată bunătatea şi credinţa lor, ca slugi în serviciul lui Dumnezeu, în serviciul culturii neamului lor.
Cu atât este însă mai de condamnat acela care, ştiind ce jertfe aduce naţiunea şi Biserica pentru dânsul, anume spre a-l face bună şi credincioasă slugă; ştiind ce mari speranţe leagă naţiunea şi Biserica de viitorul lui – nu-şi face datoria în şcoală; îngroapă talentul său în trândăvie, pierzându-şi vremea şi pierzând jertfele neamului şi ale Bisericii şi provocând nenorocirea sa proprie. Asupra lui trebuie să cadă, ca nişte stânci zdrobitoare cuvintele Mântuitorului: „Şi pe sluga cea netrebnică aruncaţi-l întru întunericul cel mai din afară, acolo va fi plângere şi scrâşnirea dinţilor“.
Mare parte din popor, mai ales din poporul nostru, n-a avut fericirea să-şi înmulţească talentul în şcoală; o parte, şi dacă a umblat la şcoală, puţinul ce a învăţat, e în primejdie să-l uite de tot, să ajungă în starea celor care n-au cunoscut şcoala. Pentru această parte de popor, dar mai ales pentru aceasta, biserica este şi trebuie să fie şcoală, preotul trebuie să fie învăţător: amvonul, mai ales pentru acest fel de nenorociţi, trebuie să se schimbe în catedră. Aici, la acest loc, se validează, cu întreaga ei putere, porunca Mântuitorului, dată Apostolilor şi preoţilor: să înveţe poporul. Aici se arată vrednicia preotului: să lumineze pe cei întunecaţi, să îndrepte pe cei rătăciţi, să vindece pe cei bolnavi. Rezultatul obţinut, are să se măsoare cu măsura din parabola de faţă: ori va intra întru bucuria Domnului său, dacă va fi agonisit talanţii sufletelor, ori va fi aruncat, ca un netrebnic, în focul remuşcării veşnice, în întunericul cel mai din afară.