[patinina34]

[SIZE=3]24[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica a VIII-a după Rusalii[/SIZE]
[SIZE=3](Matei 14, 14-22)[/SIZE]

14. Şi ieşind Iisus a văzut popor mult, şi i s-a făcut milă de dânşii şi a tămăduit pe bolnavii lor. 15. Iară dacă s-a făcut seară, au venit la dânsul Învăţăceii lui zicând: locul este pustiu, şi vremea a trecut, dă drumul popoarelor, ca ducându-se în sate, să-şi cumpere bucate. 16. Iar el le-a zis lor: nu trebuie să se ducă, daţi-le voi să mănânce. 17. Iar ei au zis lui: nu avem aici decât cinci pâini şi doi peşti. 18. Iară el a zis: Aduceţi-le încoace Mie. 19. Şi poruncind să şadă popoarele pe iarbă, luând cele cinci pâini şi cei doi peşti căutând la Cer, a binecuvântat, şi frângând a dat Învăţăceilor pâinile, iar Învăţăceii popoarelor. 20. Şi au mâncat toţi, şi s-au săturat, şi au luat rămăşiţe de sfărâmituri douăsprezece coşuri pline. 22. Şi îndată a silit Iisus pe Învăţăceii săi să intre în corabie şi să meargă înaintea lui de cea parte până când va da drumul popoarelor.

Pâinea vieţii

1. Minunile lui Iisus Hristos sunt menite a fi pentru Învăţăceii Săi ceea ce sunt exemplele şi exerciţiile fizico-chimice în şcoli: nişte dovezi şi învăţături plastice, în scop de a concretiza teoriile. Din minuni trebuie să rezulte mai presus de orice îndoială adevărul teoriilor susţinute de Mântuitorul, deci primirea cu credinţă, credinţa în adevărurile rostite. „De nu veţi vedea semne şi minuni, nu veţi crede“ a zis El Însuşi (Ioan 4, 48) şi, ca oamenii să creadă, El a făcut minuni. Aşa: a învăţat că El este pâinea vieţii, din care, mâncând cineva, nu mai flămânzeşte, şi, spre dovadă, a săturat cu 5 pâini şi 2 peşti 5000 de oameni, afară de femei şi de copii. A învăţat că El este Domn peste întreaga natură, că Lui Îi stau la dispoziţie puterile naturii, puterile cereşti, însăşi natura, timpul şi spaţiul: a potolit vântul şi marea, a umblat pe apă, ca pe uscat; în faţa Lui a dispărut spaţiul şi timpul (Ioan 6, 19-21). A învăţat că El este lumina lumii, şi, spre încredinţare, a dat vedere orbilor. A învăţat că El este viaţa şi învierea: a înviat morţii, a înviat El însuşi!
2. Pe când Mântuitorul se afla în Galileea (Matei 1, 54) Îi veni veste că Irod a tăiat pe Ioan Botezătorul (Matei 14, 14). Această ştire L-a mâhnit. El, probabil, îşi aduse aminte că peste un an are să cadă şi El jertfă răutăţii evreilor. Şi ca să se liniştească, şi ca să culeagă, ca om, puteri noi în repaus şi în rugăciune, trece cu corabia în Pereea şi se retrage în loc pustiu (14, 13). Dar nici acolo n-are pace. Gloate multe de sărmani aleargă după Dânsul: unii ca să se vindece de boli, alţii atraşi de învăţătura Lui, iar alţii, ca să vadă semnele şi minunile ce făcea. Numai bărbaţi, afară de femei şi de copii erau ca 5000. Pe această mulţime Mântuitorul o hrăneşte cu 5 pâini şi 2 peşti. Şi, ce este mai semnificativ: după ce se satură toţi, sfărâmiturile strânse dau o cantitate mult mai mare de cum fusese cele 5 pâini şi 2 peşti.
3. Pe lângă însemnătatea comună cu a celorlalte minuni, hrănirea celor 5000 de oameni, cu 5 pâini şi 2 peşti, îşi are însemnătatea sa specială.
Domnul nostru Iisus Hristos numeşte învăţătura Sa „apă vie“, din care, dacă bea cineva, nu mai însetează, ci apa băută se preface într-însul în izvor de apă săltătoare spre viaţa de veci (Ioan 4, 14); o numeşte, între altele, pâinea vieţii, din care cel ce mănâncă nu flămânzeşte în veac (Ioan 6, 35). Şi, ca această asemănare, această învăţătură abstractă şi alegorică să fie înţeleasă şi crezută, El săvârşeşte minunea, în care hrana materială, cu cât se consumă, cu atât se înmulţeşte. Cum hrana materială, binecuvântată de El, nu numai nu se împuţinează, nu se sfârşeşte hrănind pe cei flămânzi, ci încă se înmulţeşte: tot aşa e şi cu cea spirituală, cu învăţătura Sa, identificată cu personalitatea Sa. Cel ce o primeşte se satură, dar, în acelaşi timp, ca depozitar al învăţăturii, devine cu vremea însuşi Învăţător pentru mulţi, care, primind şi ei învăţătura, devin şi ei, la rândul lor, fiecare izvoare de „apă săltătoare“, din care să se adape nenumărată mulţime, – aşa că treptat învăţătura se lăţeşte, hrana se înmulţeşte în infinit şi în nemărginit.
Mântuitorul porunceşte Învăţăceilor să adune fărâmiturile, ce au prisosit, ca să nu se piardă ceva (Ioan 6, 12), învăţându-ne, prin aceasta, să nu lăsăm să se piardă nimic din darurile dumnezeieşti, fie ele materiale ori spirituale, bine ştiind că păstrarea este mama şi izvorul bogăţiei; iar bogăţia bine întrebuinţată, produce mulţumirea, din care se naşte fericirea.
Minunea însă are şi însemnătatea sa specială, simbolică: Cele 5 pâini şi cei 2 peşti simbolizează învăţătura pe care Mântuitorul o dă Apostolilor Săi, în cantitate mică, cuprinsă în cele 4 Evanghelii. Apostolii o primesc, se hrănesc cu ea, şi din ea le rămâne ca să alimenteze succesiv lumea întreagă. Cele 12 coşuri de fărâmituri reprezintă hrana lumii întregi, rămasă din hrana dată de Iisus contemporanilor Săi. Cele 12 coşuri de fărâmituri ne îndreaptă la uriaşa literatură dezvoltată în urma celor 12 Apostoli de către Sfinţii Părinţi pe baza Evangheliilor. Cele 5 pâini şi 2 peşti (7 numărul simbolic al lui Israil real) arată că şi ca spaţiu cuvântul lui Dumnezeu pe timpul lui Iisus e limitat numai la Palestina, numai la Israelul real – în cele 12 coşuri de sfărâmituri, pentru fiecare Apostol câte un coş, se arată neţărmurirea lăţirii Evangheliei prin Apostoli şi prin urmaşii lor, cucerirea lumii întregi, a noului Israil, a lui Israil ideal (12).
Fiecare preot e menit să fie un izvor nesecat de apă săltătoare spre viaţa vecilor; să fie pâinea vieţii spirituale pentru credincioşi. Ferice de acel preot, care şi este aceea ce trebuie să fie. Lumina, învăţătura propovăduită de el, se revarsă din generaţie în generaţie, ca un izvor nesecat şi pururea limpede, spre a adăpa din ce în ce mai mari mulţimi de oameni setoşi.
Dar ca el, preotul, să poată fi adevărat izvor de lumină şi de viaţă pentru credincioşi, trebuie să fie el însuşi sătul de apa cea vie, să fie luminat de lumina cea dătătoare de viaţă, să fi mâncat şi să se fi săturat din rămăşiţele ospăţului dumnezeiesc: să fi învăţat destul în vremea menită anume pentru pregătirea sa. De aceea nu i se poate recomanda suficient şi destul de des, ca, pe timpul cât se află în seminar, să fie veşnic flămând şi setos de mâncare şi de băutură spirituală, şi, neîncetat şi din toată inima cu această hrană să se ocupe.
Hrana spirituală, care se dă cu prisos seminariştilor, trebuie cu scumpătate strânsă, îngrijită, ca să nu se piardă nimic dintr-însa. Cum? Aşa că, seminaristul să cugete des la ce a învăţat, spre a repeta cât mai mult, spre a i se imprima cât mai cu putere în minte şi în inimă. Cel ce nu repetă, risipeşte ce a învăţat!
Şi, cum trebuie să fie seminaristul în seminar, aşa trebuie să facă şi preotul în misiunea sa: să repete, dacă nu voieşte să risipească. Să repete întâi pentru sine ce a învăţat în şcoală, ca să nu uite, şi să repete, a doua, pentru alţii, învăţătura pe care o dă credincioşilor, ca aceştia să nu o uite, să nu o risipească. Adevărurile religiei şi poveţele cele bune nu se pot spune destul de des, prin urmare nu se pot repeta suficient, ca ele să ţină inimile credincioşilor pururea calde în credinţă, pururea gata să-i îndemne la fapte bune şi să-i ferească de rele.