Talcuirea evangheliilor de peste an (4)
4
[SIZE=5]Evanghelia din Duminica Paștilor[/SIZE]
[SIZE=3]II. vs. 1-5 (Perioada I)[/SIZE]
Cuvântul veșnic, ca Dumnezeu-Creator, S-a arătat lumii ca Viață și Lumină
1. Când Evanghelistul ne vorbește despre „Cuvântul“, el nu ne vorbește despre o ființă necunoscută, numită „Cuvântul“, despre care să ne propună anumite învățături, ci despre Iisus Hristos, care poartă acest nume cunoscut tuturor. Iisus Hristos este, prin urmare, subiectul despre care Evanghelistul ne vorbește, numindu-l „Cuvântul“.
Să vedem în ce înțeles Evanghelistul numește pe Iisus Hristos, „Cuvântul“.
Primele cuvinte din vs. 1 ne îndrumă la începutul cărții I a lui Moise (Facerea). Aici vedem că Dumnezeu se revelează și încă în genere pentru prima dată, prin cuvânt. Așadar, cuvântul (a zis Dumnezeu) este forma revelației dumnezeiești. Cu crearea lumii se începe vorbirea, cuvântarea lui Dumnezeu, cât pentru noi; aceasta este baza întregii revelații ulterioare. De câte ori Dumnezeu s-a revelat, de atâtea ori a grăit (Evrei 1, 1).
Cum din mai multe legi, date de Dumnezeu, Biblia a format noțiunea „lege“, tot astfel din mai multe cuvinte ale lui Dumnezeu, cuvinte prin care El s-a descoperit, Biblia a format noțiunea „Cuvântul lui Dumnezeu“, sau simplu: „Cuvântul“, care încă în Testamentul Vechi (Psalmul 32, 6; Înțelepciunea 8, 5) se găsește personificat, ipostaziat. Acest ipostas este Hristos. Prin urmare Hristos se numește „Cuvântul“ întrucât El reprezintă, ba este chiar complexul tuturor cuvintelor lui Dumnezeu, adică descoperirea sau revelația lui Dumnezeu. Căci nu numai prin El, ci în El s-a arătat Dumnezeu oamenilor. El este întreg conținutul Sfintei Scripturi (Ioan 5, 39).
Ce ne spune Evanghelistul despre „Cuvântul“? El face trei mărturisiri despre Hristos-Cuvântul, ca un fel de răspuns la trei întrebări: Când era? Unde era? Ce era? Că întru început era, la Dumnezeu era, Dumnezeu era. În contrast cu arătarea Sa în timp, ca Om între oameni (vs. 14), Evanghelistul mărturisește aici: eternitatea Cuvântului, Comunitatea lui cu Dumnezeu, Dumnezeirea Lui, Etern era Acela, Carele s-a arătat în timp; la Dumnezeu era Acela, Care s-a arătat între noi; Dumnezeu, după ființă, era Acela, Care s-a făcut om – sunt contrastele, pe care le are în vedere Evanghelistul în vs. 1 și la care se întoarce în vs. 14. Prin urmare nu pe Cuvântul zace intonarea, ci pe atribuțiile Lui. Nu aceea că Iisus Hristos este Cuvântul învață Evanghelistul, ci el accentuează că Iisus Hristos, sub numirea „Cuvântul“, a existat veșnic la Dumnezeu, ca Dumnezeu.
Așadar, despre Iisus Hristos, Cuvântul, ca revelație personală dumnezeiască, cu respect la viitoarea lui întrupare sau înomenire, face Evanghelistul o întreită mărturisire: că era întru început, era la Dumnezeu, era Dumnezeu.
Când ne îndrumă indirect la Facerea 1, 1, unde e vorba de începutul lucrării lui Dumnezeu, Evanghelistul ne spune că atunci când Dumnezeu a început să lucreze lumea, Cuvântul era, El își avea ființa Sa, existența Sa. Imperfectul era, aici exprimă infinitul; deci el era din infinitatea veacurilor, înainte de orice existență: fără început. Atunci când s-a dat ființă începutului de timp, El era. Și tocmai fiindcă El era la începutul existenței timpului, atunci când numai Dumnezeu exista, El, Cuvântul exista, era la Dumnezeu, una cu Dumnezeu, deci Dumnezeu era Cuvântul. Adică acela Care a intrat în societatea noastră, întru început era în societatea lui Dumnezeu; Acela Care s-a făcut om, întru început era Dumnezeu (Dumnezeu e luat cu deosebită intonare, ca predicat la „Cuvântul“). Vs. 2. Terminând primul vers, Evanghelistul simte necesitatea să rezume cu accentuare cele zise în vs. 1 despre Cuvântul, pe care în vs. 2 îl înlocuiește cu „Acesta“. Acesta, despre care am vorbit, „era întru început la Dumnezeu“.
Repetând, în mod semnificativ preexistența Cuvântului, în câteva cuvinte Evanghelistul ne descrie preistoria Lui, arătându-ne faptele Lui. El zice: „Toate printr-Însul s-au făcut...“ (vs. 3) cu referire la creație. „Toate“ se raportează la întreaga creație, reprezentând suma tuturor făpturilor. De aceea enunțarea pozitivă se confirmă imediat prin una negativă: „și fără de Dânsul nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut“, – excluzând posibilitatea existenței vreunei creaturi, care să nu fie creată prin Cuvântul. Mijlocitorul mântuirii este și mijlocitorul creației, a întregii creații.
De la revelația creatoare a Cuvântului, din vs. 3, Evanghelistul trece și ne descrie, în termeni tot așa de mult cuprinzători, în vs. 4. revelația mântuitoare: „Întru Dânsul“, adică întru acela prin Carele toate s-au făcut, „era viață, și viața era lumina oamenilor“. Viața și lumina sunt luate cu înțeles și cu referire la mântuire: Conținutul Cuvântului revelat era viață, era tot ce merită și ce singur merită numele viață. Acest cuvânt, această viață, despre care vorbesc scripturile, care pentru aceea se și numesc „Cuvântul lui Dumnezeu“, era lumina spirituală și morală a oamenilor. Lumina este o determinare a „vieții“, ca predicat la „viață“.
Dar această lumină a oamenilor, continuă Evanghelistul în vs. 5 s-a personificat, făcându-se om, și, în această calitate, luminând întunericul, – întunericul nu a cuprins-o, a respins-o. De la sine înțeles, întunericul e luat în sens moral și intelectual: răutatea și ignoranța oamenilor. Despre lumină și despre viață în vs. 4 se zice era, cu înțeles infinitival: a fost în toate timpurile, luminând și vivificând. În vs. 5 despre lumină se vorbește în prezent cu înțeles de continuitate, făcând aluzie la ipostasierea și întruparea luminii, care în această calitate, își are începutul numai de curând, și continuă a lumina ca ipostas, ca om. În vs. 4 este vorba de revelația dinainte de întrupare; în vs. 5 de cea de după întrupare; acolo de luminarea într-un trecut îndepărtat, dincoace de luminarea din prezent, deși întunericul a refuzat primirea luminii. Încheierea perioadei prime din Evanghelia de Paști se face cu un fel de tânguire contra răutății oamenilor, care au respins lumina personificată. Prin aceasta Evanghelistul, ca printr-un preludiu, vestește pe cititori despre ce tratează Evanghelia.
Întunericul, care a respins lumina, pe Hristos, au fost preoții și cărturarii jidovești. Aceea ce au fost preoții pentru evrei, sunt preoții noștri pentru creștini. Și preoților noștri, și mai ales preoților noștri, li se arată lumina, Hristos, în Sfintele Scripturi. Preoții datori sunt să primească această lumină, pe Hristos, studiind Sfintele Scripturi. Cei ce nu le studiază, nu se luminează de lumina lui Hristos, rămân întunecați în minte și în inimă, – rămân în întuneric, care nu cuprinde lumina. Vai lor, că ajung să fie conducători orbi ai orbilor.
Timpul cel mai potrivit pentru primirea luminii din Sfintele Scripturi este timpul studiului în seminarii. În acest timp seminaristul să-și pună toată silința a se lumina cu „lumina cunoștinței“, și, ținând seama de cuvintele Apostolului Pavel: „Răscumpărați timpul că zilele grele sunt“, să întrebuințeze tot timpul disponibil spre a citi cu atenție, a se aprofunda în Sfintele Scripturi, dacă voiești să nu fie întuneric, ci lumină în și pentru popor.
|