[patinina34]

3
[SIZE=5]Evanghelia din Duminica Paştilor[/SIZE]

(Ioan 1, 1-17)

1. Întru început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. 2. Acesta era întru început la Dumnezeu. 3. Toate printr-însul s-au făcut şi fără de Dânsul nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. 4. Întru Dânsul viaţă era, şi viaţa era lumina oamenilor. 5. Şi lumina întru întuneric luminează, şi întunericul nu a cuprins-o. 6. Fost-a om, trimis de la Dumnezeu cu numele lui Ioan. 7. Acesta a venit întru mărturie, ca să mărturisească despre lumină. 9. Era lumina cea adevărată, care luminează pe tot omul ce vine în lume. 10. În lume era, şi lumea pe El nu L-a cunoscut. 11. Întru ale Sale a venit, şi ai Săi pe Dânsul nu L-au primit. 12. Iară câţi L-au primit pe Dânsul, le-a dat lor putere, ca să fie fii ai lui Dumnezeu, celor ce cred întru numele Lui. 13. Care nu din sânge, nici din voie trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut. 14. Şi Cuvântul trup S-a făcut, şi S-a sălăşluit întru noi, şi am văzut mărirea Lui, ca mărirea Unui născut de la Tatăl, plin de dar şi de adevăr. 15. Ioan mărturisea de Dânsul, şi striga grăind: Acesta era, de Care am zis, Care după mine vine, mai înainte de mine a fost, că mai întâi de mine era. 16. Şi din plinirea Lui noi toţi am luat şi dar pentru dar. 17. Că legea lui Moisi a fost dată, iar darul şi adevărul prin Iisus Hristos au fost.

I. În general

Prin cuprinsul său profund, Evanghelia din Duminica Paştilor, făcând excepţie de la felul celorlalte Evanghelii duminicale, ca să fie înţeleasă, ea trebuie tratată altfel, de cum se tratează celelalte Evanghelii.
Ca să-i putem pătrunde înţelesul, e de lipsă, să aflăm mai întâi: ce a îndemnat pe Evanghelist să scrie aceea, ce a scris, şi să scrie aşa, cum a scris.
Învăţăturile creştinilor despre Hristos Mântuitorul, spre sfârşitul veacului întâi creştinesc, ajunseseră să fie primite şi răstălmăcite de două soiuri de oameni învăţaţi, de unii dintre evrei şi de alţii dintre păgâni.
Aceşti învăţaţi filosofi, abătându-se de la adevăr, învăţau, fiecare în felul său, învăţături cu totul rătăcite despre fiinţa lui Iisus Hristos.
Unii, evrei numiţi mai târziu ebioniţi, învăţau că Iisus Hristos a fost cu adevărat Mesia, dar numai ca om, şi numai întrucât, ca Prooroc, a fost insuflat de Dumnezeu în măsură mai mare, decât fuseseră ceilalţi Prooroci. Pentru aceşti învăţaţi şi pentru adepţii lor învierea lui Mesia era o sminteală, un scandal.
Ceilalţi învăţaţi, filosofii păgâni, numiţi mai târziu gnostici, învăţau că Hristos a fot o fiinţă şi Iisus altă fiinţă; că Hristos-Cuvântul a fost o fiinţă dumnezeiască, un fel de Înger, pe care Dumnezeu l-a trimis asupra lui Iisus cu ocazia Botezului în Iordan; că de la această dată Hristos-Cuvântul, făcându-Se stăpân peste fiinţa şi voinţa lui Iisus, l-a condus pe acesta din loc în loc; prin graiul lui a grăit, printr-însul minuni a făcut şi l-a adus în ceartă cu fruntaşii evreilor, care, răstignindu-l, l-au omorât. Pe cruce fiind Iisus, Cuvântul l-a părăsit şi s-a înălţat iarăşi în sferele cereşti, de unde se pogorâse. Pentru aceşti eretici moartea lui Hristos era o imposibilitate, iar Învierea lui Iisus o nebunie.
Astfel dar, unii din învăţaţii acelei vremi ţineau, că Hristos a fost numai om, alţii, că a fost numai un duh, un spirit dumnezeiesc: unii îi tăgăduiau omenirea, alţii îi tăgăduiau dumnezeirea.
Şi învăţaţii cu autoritate îşi câştigau aderenţi, chiar şi printre creştini.
În chipul acesta creştinismul era ameninţat, să se prefacă în două secte eretice, fantastice.
Primejdia trebuia însă înlăturată. Aceasta se putea face numai printr-o autoritate mai mare. Autoritatea aceasta putea să fie numai un Apostol, unul, care a cunoscut personal pe Iisus Hristos. Dintre Apostoli mai era în viaţă Ioan. El îşi împlineşte chemarea scriind Evanghelia, care-i poartă numele.
Din noianul de învăţături şi de fapte ale lui Iisus, Evanghelistul alege şi descrie de acele, care corespund scopului, ce el urmăreşte: de a arăta că Iisus Hristos a fost om desăvârşit şi Dumnezeu desăvârşit.
Întreg cuprinsul Evangheliei îl înfăţişează pe scurt începutul ei, început care se citeşte în Duminica Paştilor. În această prescurtare, întemeiat pe propria sa vedere şi auzire („am văzut mărirea Lui“ – Ioan 1, 14; „ce am auzit şi am văzut cu ochii noştri, şi mâinile noastre au pipăit“ – I Ioan 1, 1), el, cu autoritatea sa de Apostol, depune mărturisirea convingerii sale despre Iisus Hristos, ca o dovadă istorică.
Ca autoritatea Apostolului, deosebit insuflat, să se impună cititorilor mai cu multă putere, Evanghelia ne pune în uimire şi prin chipul măiestrit, cum este scrisă. Căci măiestria, cu care sunt aşezate ideile şi cuvintele, aşa, ca o idee să purceadă din cea premersă şi să se explice prin cea următoare şi viceversa; începerea construcţiei următoare să se facă cu cuvântul cu care se termină construcţia premergătoare prin legătura unui „şi“ – întreagă construcţia textului e menită să facă evidentă insuflarea extraordinară, în virtutea căreia autorul se înalţă în sferele cereşti, ca „vulturul“, pe care simbolistica bisericească l-a dat ca emblemă Evanghelistului Ioan.
Pătruns şi însufleţit de obiectul despre care scrie, cuprinzând în câteva cuvinte conţinutul Evangheliei, pe care ne-o pune înainte, Evanghelistul, din înălţimea în care s-a avântat, ne arată că Iisus Hristos este una cu Tatăl şi fără început, luând parte la facerea lumii şi la preamărirea vecinică. În contemplarea sa, Evanghelistul vede pe Hristos strălucind în eterna mărire dumnezeiască, şi sigur despre această mărire, se ridică peste istorie şi lume, desemnând în câteva cuvinte grandiosul tablou, în care vedem eternitatea lui Hristos înainte de facerea lumii, activitatea Lui ca Dumnezeu, la facerea ei şi venirea Lui într-însa ca om, spre a o mântui.
Prin aceasta, stabilind adevărul mistificat de cele două tabere eretice, fără să stea cu ele de vorbă, le aduce la tăcere, scăpând creştinismul de pericolul ce-l ameninţa.
Din acest punct de vedere avem să apreciem şi să înţelegem Evanghelia din Duminica Paştilor.
Reflexiunile generale asupra Evangheliei de la Paşti ne oferă o învăţătură de mare preţ. Învăţătura o deducem din rătăcirea ebioniţilor şi a gnosticilor, urmaţi de o serie întreagă de eretici care, întemeiaţi pe o închipuită deşteptăciune a lor, şi-au dat curs liber fanteziei şi au căzut din rătăcire în rătăcire. Ca să nu cădem şi noi în greşelile ereticilor, Sfânta Scriptură ne povăţuieşte zicând: „Cele mai presus de tine nu le căuta... nebuneşte” (Isus Sirah 3, 21); iar Biserica ne porunceşte în porunca 7 „să nu citim cărţi eretice“. Mai ales preoţii să se ferească din toată puterea de a discuta, conduşi numai de mintea lor, chestiuni gingaşe de credinţă, căci uşor pot ajunge sub cuvântul Proorocului Isaia: „Vai celor înţelepţi întru sine singuri şi înaintea sa ştiuţi“ (5, 20). Dacă civililor le strică rătăcirea minţii lor, cu cât mai vârtos Preoţilor, după care trebuie să se orienteze credincioşii. Dezlegare tuturor chestiunilor grele dogmatice şi morale Preotul află fie în minunatele cântări bisericeşti, fie în cărţile de Dogmatică şi de Morală, fie în scrierile Sfinţilor Părinţi. Tocmai ca să nu fie expus la rătăciri, viitorul preot în seminar să studieze cu toată sârguinţa Dogmatica şi Morala, apoi scrierile Sfinţilor Părinţi şi să fie cu băgare de seamă la înţelesul profund al cântărilor bisericeşti.