[patinina34]

2
[SIZE=5]Împărţirea Evangheliilor, ca lecturi, în zilele anului bisericesc. Însemnătatea Evangheliilor şi necesitatea de a fi explicate credincioşilor. Respectul şi cinstirea Evangheliei în Biserică[/SIZE]


1. Fiindcă nu toţi creştinii au putinţa să citească Sfintele Evanghelii, şi deci să-şi hrănească sufletul ei înşişi, direct, din izvorul cel dătător de viaţă, încă de la început, din primele veacuri creştineşti, Biserica a orânduit, ca Evangheliile să se citească la sfânta rugăciune, încât creştinii, prin auz, să primească învăţăturile Mântuitorului şi să ia cunoştinţă despre faptele, patimile, moartea şi Învierea Lui. După pilda din Testamentul Vechi a şi întocmit ca, pe rând, în cursul anului să se citească, în auzul poporului, toate cele patru Evangheliile. În acest scop, Biserica a împărţit Evangheliile nu în 53 de părţi, după Duminici, ci după zilele anului bisericesc, având, cu puţine excepţii, fiecare zi partea sa de citire, numită Evanghelia zilei respective. Unii numesc Evanghelia zilei şi pericopă.
Şi, precum Legea în Testamentul Vechi se citea numai de către Preoţi, aşa şi Evangheliile în Testamentul Nou se citesc poporului la slujbe şi la rugăciuni numai de către preoţi. De asemenea, după chipul Testamentului Vechi, celelalte cărţi din Testamentul Nou, numite Apostol împărţite şi ele ca Evangheliile, după zilele anului, se citesc şi de către credincioşi, – numai că, după cum se ştie, întâi se citeşte Apostolul apoi Evanghelia.
2. E de la sine înţeles, că poporul, rar se înlesneşte să vină la Biserică şi în zilele de lucru fiind pus în neputinţa de a asculta citirea întregului cuprins al Evangheliei. El, mulţumindu-se să ia parte la Sfintele Slujbe în Duminici şi în Sărbători, ascultă cuvântul lui Dumnezeu numai în măsura în care se citeşte în zilele când el este de faţă la Sfânta rugăciune. De aici este uşor de înţeles, că poporul, numai din ascultarea citirii fragmentare a Evangheliei, în Duminici şi Sărbători, nu poate primi întreg belşugul de învăţătură, de mângâiere şi de întărire, de viaţă nouă. Pe de altă parte, multe învăţături din Evanghelie sunt cuprinse într-un grai figurat, neînţeles de popor numai din simpla auzire a citirii ce i se face.**********************
De aceea s-a arătat încă de la început, din cele dintâi veacuri, trebuinţa de a se tâlcui sau explica Evangheliile, – atât spre a se împlini golurile, care rămân în mintea şi în inima poporului din neascultarea la citirea întregii Evanghelii, cât şi spre a face poporul, să înţeleagă cuprinsul cel profund şi învăluit în alegorii, ca astfel să poată gusta întreaga dulceaţă a învăţăturilor evanghelice, să se poată hotărî pentru urmarea poveţelor mântuitoare, ce i se dau: să poată cuprinde întreaga măreţie a gândirilor înalte, ce i se pun în vedere; dar mai vârtos să poată înţelege şi preţui mărimea jertfei dumnezeieşti, aduse spre mântuirea noastră. Iar pricepând şi preţuind îndeajuns această jertfă, creştinul să se pătrundă de tot mai mare mulţumire şi recunoştinţă către Dumnezeu, însoţită de fiască temere şi înţelegere că spre binele său propriu temporal şi veşnic este să asculte de voinţa lui Dumnezeu, adică să facă numai ce este bine şi să se ferească de rău, deci să fie bun.
3. Tocmai însufleţindu-se de aceste sentimente, încă de la începutul creştinătăţii, creştinii au privit Sfintele Evanghelii cu cea mai profundă evlavie, considerându-le ca izvorul tuturor bunătăţilor de care Dumnezeu îi face părtaşi. Şi, în consecinţă, cum israeliţii, considerând tablele Legii, baza religiei lor, ca cel mai preţios dar dumnezeiesc, le depuseră şi păstrară într-un Sicriu de aur, şi cu Sicriul în Sfânta Sfintelor: astfel şi creştinii consideră Sfintele Evanghelii ca cel mai slăvit odor dumnezeiesc, ca baza şi izvorul religiei lor. Ca şi israeliţii, şi ei îşi păstrează cartea Sfintei Evanghelii în locul cel mai sfânt din biserică, în Sfântul Altar, pe Sfânta Masă (Prestol) peste Sfântul Antimis. De pe Sfânta Masă, cartea Sfintelor Evanghelii, numită Sfânta Evanghelie se scoate din naos, (naie, corabie), numai după citirea Evangheliei de la Utrenie, şi se aşează pe tetrapod (iconostas) spre închinarea şi sărutarea credincioşilor; iar la închiderea Utreniei şi începutul Sfintei Liturghii, la un act simbolic, Preotul iese în naos cu Sfânta Evanghelie, cu care ocazie, în unele ţinuturi creştinii i se închină şi o sărută cu evlavie.
Din respectul pe care creştinii îl au către Sfânta Evanghelie, în unele ţinuturi poporul îngenunchează atunci, când preotul vesteşte că se va citi şi în genunchi, cuprins de evlavie şi de temere firească, ascultă întreaga citire, – fie aceasta în Sfânta Biserică, fie la rugăciune afară din biserică (maslu, înmormântare).
Tot din deosebitul respect şi cinstire ce au pentru Sfânta Evanghelie, unii evlavioşi creştini, mai cu dare de mână, cheltuiesc sume mari de bani pentru legarea artistică a acestei sfinte cărţi, împodobind-o cu icoane minunate, încadrate în aur şi argint. Alţii, spre a-şi arăta şi mai mult sentimentele de respect şi evlavie către Sfânta Evanghelie, o scriu în chip deosebit artistic, împodobindu-i textul cu minunate tablouri, care reprezintă întâmplări din cele descrise în sfânta Evanghelie.
Acum, dacă poporul peste tot arată atâta respect şi cinstire către Sfânta Evanghelie, preotul este dator, să se arate ca de exemplu: vorbind întotdeauna cu cel mai mare respect de această carte şi de dumnezeiescul ei cuprins; lui, preotului, nu-i este permis niciodată şi în nici o împrejurare a pune mâna pe dânsa, fără a se închina şi a o săruta cu respect.
Această evlavie şi această respectuoasă cinstire a Sfintei Evanghelii dator este şi seminaristul să o practice din convingere, cu toată inima, dacă doreşte să se pătrundă de cuprinsul ei, să şi-l însuşească şi cu vreme să fie un bun preot.