[patinina34]

TÎLCUIREA PSALMULUI 43

Întru sfîrşit, fiilor lui Core, spre pricepere.

Psalmul acesta porunceşte şi el a aştepta sfîrşitul, avînd proorocie a lucrurilor ce vor să fie. Şi este adăugat lîngă deasupra-scriere „întru pricepere” ca, pricepînd cele scrise, aceia pentru care mai-nainte vesteşte proorocescul cuvînt să răpească de aici folosul. Şi Psalmul mai-nainte vesteşte cruzimea machidonească[COLOR=#800080][1][/COLOR], socoteala păgînească şi sălbatică a lui Antioh cel Vestit[COLOR=#800080][2][/COLOR], şi bărbăţia şi buna-credinţă a Macabeilor[COLOR=#800080][3][/COLOR]. Căci Matatia Fericitul şi de trei ori fericitul împreună cu copiii lui, avînd dumnezeiasca rîvnă, a socotit neputincioase zecile de mii cele multe ale Machidonenilor, iar mulţimea elefanţilor - pustie de dumnezeiasca purtare de grijă, şi, luptînd împotriva acestora cu puţini ostaşi, i-a biruit. Apoi, răsturnînd din temelie capiştile idolilor, el a curăţit dumnezeiasca Biserică şi le-a dat slujba obişnuită celor de o seminţie cu dînsul.[COLOR=#800080][4][/COLOR]Şi nu numai el, ci şi copiii lui, după săvîrşirea lui, i-au întors în fugă pe vrăjmaşi şi au ridicat biruinţele, rugîndu-se şi dobîndind dumnezeiescul ajutor. Deci de către faţa lor a grăit proorocescul dar în Psalmul acesta, mai-nainte învăţîndu-i pe dînşii ce fel de cuvinte li se cuvine să rostească întru primejdii.

[COLOR=#800080][1][/COLOR]Marea împărăţie elenistică ce stăpînea atunci lumea (veacul al doilea înainte de Hristos), era condusă de Macedoneni, urmaşii lui Alexandru cel Mare.

[COLOR=#800080][2][/COLOR]Antioh Epifanie („Cel Vestit”, 175-163), împărat Grec. În anul 170 înainte de Hristos, ocupă Ierusalimul, jefuieşte Biserica, arde cărţile Legii pe care le găseşte, îi sileşte pe Iudei să se lepede de Lege, să jertfească în Biserică diavolului Zeus Olimpianul şi dracilor lui şi să ridice altare şi capişti idolilor. Unul dintre aceşti idoli era el însuşi, căci, ca „fiu al zeilor”, împăratul şi-a aşezat în Biserică propria statuie.
În vremea domniei lui începe răscoala lui Iuda Macabeul, de care va pomeni Fericitul Teodorit în continuare, după ce este pîngărită Biserica, aşa cum ziceam, şi după ce Evreii elenizaţi construiseră un gymnasium şi instituiseră la Ierusalim efebia, adică sodomia „rituală”, „sacră”. Antioh nu făcuse decît să consfinţească o stare de fapt, căci mulţi din Iudei, „civilizaţi” prin legăturile cu Grecii, se lepădaseră de bună voie de Dumnezeul cel adevărat, aşa cum citim în Carte: „În zilele acelea au ieşit în Israil fii fără de lege şi au îndemnat pe mulţi, zicînd: Să mergem şi să facem legătură cu neamurile dimprejurul nostru, că, de cînd ne-am despărţit de ele, s-au abătut asupră-ne multe răutăţi. […] şi s-au dus la rege ca să le dea putere să trăiască după datina păgînilor. Şi au zidit şcoală în Ierusalim după legile neamurilor” (1 Macabei, 1:12-15). De fapt, după legile greceşti ale împărăţiei elenistice care stăpînea atunci lumea, gymnasiumul grecesc fiind locul în care copiii erau pregătiţi de filosofi şi iniţiaţi în „tainele” efebiei şi ale tuturor răutăţilor satanice. Aşa încît „nu s-au mai tăiat împrejur, s-au depărtat de Legea cea sfîntă, s-au împerecheat cu neamurile şi s-au vîndut a face rău” (1 Macabei, 1:17).

[COLOR=#800080][3][/COLOR]Toată istoria norodului ales este o luptă pentru păstrarea Legii date de Dumnezeu prin Moisi, pe care Israil a părăsit-o în nenumărate rînduri, primind rătăcirea închinării la idolii neamurilor, adică la feţele înşelătoare ale satanei şi ale dracilor lui. Din vreme în vreme, se ridica în Israil cîte un bărbat iubitor de Dumnezeu, preot, împărat sau Prooroc, care dărîma capiştile şi aducea norodul la dreapta credinţă. Aşa a fost chiar Moisi, aşa Fineas, aşa Marele Prooroc Ilie, aşa a fost Iezechia, apoi Ezdra, Neemia, şi toţi ceilalţi conducători evlavioşi, prin care neamul lui Israil s-a întors la Dumnezeu şi s-a izbăvit de la desăvîrşita nimicire. Aşa au fost, în timpul lui Antioh Epifanie, „Macabeii”, de care vorbeşte Fericitul Teodorit. Numele lor vine de la „macabi”, „ciocan”, supranumele lui Iuda, fiul lui Matatias, care a trecut asupra celorlalţi fraţi ai săi, asupra răsculaţilor strînşi împotriva lui Antioh Epifanie şi asupra celor 7 fraţi a căror mucenicie e povestită la 2 Macabei 7 (vezi prima notă a stihului 21 al acestui Psalm).

[COLOR=#800080][4][/COLOR] Matatia murise în 166. Fiul său, Iuda Macabeul, a curăţat şi a sfinţit Biserica în anul 164.