[patinina34]

TÎLCUIREA PSALMULUI 5


Întru sfîrşit, pentru moştenitoarea, Psalmul lui David.

Aşa au tălmăcit şi ceilalţi scrierea de deasupra, deci e vădit că dumnezeiescul cuvînt numeşte „moştenitor”, îndeobşte, Biserica lui Dumnezeu, iar deosebit - sufletul ce trăieşte cu bună-credinţă. Că este cu putinţă a auzi pe Domnul zicînd în Sfintele Evanghelii: „Veniţi, blagosloviţii Părintelui Meu, moşteniţi împărăţia cea gătită vouă de la întemeierea lumii!” Şi dumnezeiescul Pavel zice la fel: „Duhul împreună mărturiseşte duhului nostru că sîntem fii ai lui Dumnezeu. Iar dacă sîntem fii, apoi şi moştenitori, moştenitori ca fii ai lui Dumnezeu, şi împreună moştenitori cu Hristos, fiindcă împreună pătimim, ca împreună să ne şi proslăvim.” Şi iarăşi: „Drept aceea, nu mai eşti rob, ci fiu; şi dacă fiu, apoi şi moştenitor al lui Dumnezeu, prin Hristos.” Şi încă multe altele de acest fel este cu putinţă a afla în dumnezeiasca Scriptură, dintru care povăţuindu-ne, vom putea cunoaşte înţelegerea.
Graiurile mele ascultă-le, Doamne, înţelege strigarea mea,
2 ia aminte la glasul cererii mele, Împăratul meu şi Dumnezeul meu!
Bătîndu-se cu multe valuri dinspre toate părţile, Biserica lui Dumnezeu şi fiecare suflet care îmbrăţişează viaţă cu bună-credinţă le biruieşte pe acestea şi totdeauna înoată mai presus de furtună cînd cheamă dumnezeiescul ajutor. Deci aceasta ne arată nouă proorocescul cuvînt, învăţîndu-ne cum se cuvine a-L ruga şi a-L îndupleca pe Împăratul şi Dumnezeul tuturor: „Graiurile mele ascultă-le, Doamne, înţelege strigarea mea, ia aminte glasul cererii mele!”
Iar pe acest „ascultă-le”, l-a pus în loc de: Facă-se graiurile rugăciunii mele în lăuntrul urechilor Tale, şi cu milostivire auzi rugăciunea mea şi ia aminte cu de-adinsul la cuvintele cererii mele, fiindcă pe Tine Te ştiu Dumnezeu şi Împărat. Dar nici „strigarea” nu se cuvine a o înţelege „strigare”, nici „urechile” - „urechi”, căci este obiceiul dumnezeieştii Scripturi să grăiască mai trupeşte pentru Dumnezeul tuturor, numind dumnezeieştile lucrări prin mădulare omeneşti: „ochi” - lucrarea cea văzătoare, cea auzitoare: „urechi”, şi pe celelalte la fel. Deci „strigare” numeşte sîrguinţa celor ce se roagă şi rugăciunea osîrduitoare a minţii.
3 Căci către Tine mă voi ruga, Doamne, şi dimineaţa vei auzi glasul meu.
4 Dimineaţa voi sta înaintea Ta, şi mă vei vedea,
Căci, cutezîndu-mă că îmi primeşti rugăciunile şi scuturînd somnul de la gene, îndată ce se luminează stau înaintea Ta, ca a Unuia cu adevărat Împărat şi Stăpîn, aducîndu-Ţi cererea. Şi nu este al fiecăruia să zică Dumnezeului tuturor: „Voi sta înaintea Ta, şi mă vei vedea”, ci al celor ce, ca marele Ilie, pentru îndrăzneala vieţuirii sfinte, îndrăznesc a zice: „Viu este Domnul, Căruia astăzi Îi stau înainte.”
că Dumnezeul cel ce nu voieşte fărădelegea Tu eşti.
5 Nu va locui lîngă Tine cel ce vicleneşte, nici nu vor petrece călcătorii de lege în preajma ochilor Tăi.
Zice: Tu primeşti cererile mele şi mă priveşti pe mine, cel ce mă rog, fiindcă opreşti toată fărădelegea şi cu totul Te întorci de la cei ce trăiesc întru răutate. Te îngreţoşezi - zice - de toţi cei ce îmbrăţişează viaţă nelegiuită - căci a adăugat:
6 Urît-ai, Doamne, pe toţi cei ce lucrează fărădelegea, pierde-vei pe toţi cei ce grăiesc minciuna. Pe bărbatul sîngiurilor şi vicleanul, îl urăşte Domnul.
În mijloc a adus catalogul răutăţii, arătînd toate cele împotrivnice dumnezeieştii voiri, că zice: Dumnezeu nu numai că opreşte răutatea, şi fărădelegea, şi minciuna, şi vicleşugul şi uciderea, ci îi şi urăşte pe lucrătorii acestora care nu voiesc a lua aminte la pocăinţă. Şi însemnează prin acestea pe cei ce s-au ridicat asupra Bisericii în felurite vremi, dar n-au putut a o birui, după oprirea şi nelăsarea Dumnezeului şi Mîntuitorului nostru Însuşi, Care zice: „Porţile iadului nu o vor birui pe dînsa.” Acest lucru l-a arătat încă şi Psalmul de faţă.
7 Iar eu întru mulţimea milei Tale voi intra în casa Ta, închina-mă-voi către Sfîntă Biserica[COLOR=#800080][1][/COLOR] Ta întru frica Ta.
Zice: Dobîndind iubirea Ta de oameni şi cu dreapta Ta fiind păzit, Ţie Îţi aduc închinăciunea cea necurmată în Biserica afierosită slavei Tale, purtînd întru mine frica Ta de-a pururea. Că, nădăjduindu-mă la iubirea Ta de oameni, nu voi suferi să o lepăd pe aceasta.