ANDREI PLESU - Patimile cu acordul parintilor
 

Un punct de vedere asupra Filmului "Patimile lui Hristos" de Mel Gibson. Sunteti de acord cu ceea ce spune Andrei Plesu?

"Mel Gibson a reusit sa faca un film despre Iisus Christos in care Dumnezeu lipseste. Transcendenta nu se manifesta decit vag meteorologic (nori, ploaie, cutremur) sau in varianta demonica. Din cind in cind, un vampir palid se strecoara printre protagonisti pentru a semnala nelamuritilor de unde vine raul. In rest, e vorba strict despre ce se poate face cu un corp omenesc, daca vrei sa provoci oroare. Insusi chipul lui Iisus e scos din scena cam dupa zece minute de la inceputul filmului: un ochi, umflat de bataie, se inchide, celalalt e inecat de singe. Portretul e inlocuit cu o fleica descompusa care, la rastimpuri, geme. Biciuiri prelungi, in care pielea explodeaza spectaculos, dezvaluind, in sectiune, intreaga anatomie subepidermica, lovituri indesate, cu scule ingenioase sau cu pumnul, detalii de crucificare duse pina la pedanterie, totul inghesuit intr-un prim-plan obscen, totul “documentat” cu exactitate. Singele tisneste gros, tendoanele crapa sub piroane prost ascutite, asistenta – evreiasca si romana – jubileaza grotesc, cu rinjete stirbe si priviri cleioase. Iisus nu e “victima” misiunii Lui, nu sufera din cauza pacatelor omenesti. E pur si simplu un om cumsecade care are ghinionul de a incapea pe mina unor sadici. “Strategia” regizorala e transparenta: se face o reconstituire riguroasa si amanuntita a faptelor, asa incit spectatorul sa priceapa cit de mult a suferit Iisus si sa se umple de o mila infinita, respectiv de o credinta reimprospatata. Ideea subiacenta este ca ne-am pierdut credinta pentru ca am incetat sa ne mai reprezentam durerea teribila pe care o provoaca un cui batut in palma (sau la incheietura ei). In aceasta logica, orice nefericit care face fata unei torturi fizice trebuie sa devina obiect de cult. Iar relatia cu Dumnezeu este de tipul compasiunii oripilate pe care o stirneste contemplarea, la morga, a unui trup sfirtecat salbatic.

Ambitia exactitatii este, de la bun inceput, un mod de a suspenda problema credintei. Adevarul celui care crede nu este o ecuatie, iar Evangheliile nu sint reportaje. Refuzul sistematic al lui Iisus de a face minuni e tocmai refuzul de a reduce transcendenta la dimensiunile demonstrabilului. Religia este, prin definitie, relatia omului cu inevidenta, asumarea unui mister care nu se poate nici analiza, nici clasa, nici dovedi stiintific. Evangheliile – si cartile sacre, in general – practica nu intimplator minimalismul, expresia laconica, elipsa. Revelatia nu e locvace, drept pentru care “adevarul” ei nu poate fi documentat gazetareste. A fi exact in acest domeniu e a respecta litera textului revelat, nu a face reconstituiri muzeografice pe cont propriu. Iar textul revelat, cind e vorba de rastignire, e sec pina la abstractiune: “dupa ce [Pilat] L-a biciuit, L-a dat sa fie rastignit”. Se aminteste scurt de bataie si batjocura, dar accentul nu cade pe cruzime, ci pe sminteala si pe ordinea pre-scrisa a evenimentelor. In versiunea Ioan, se povesteste ca lui Iisus nu i s-au zdrobit, dupa obicei, fluierele picioarelor “ca sa se plineasca Scriptura: Nici un os nu I se va zdrobi”. Decizia de a muta istoria sacra din registrul Realului semnificativ in acela al realitatilor anecdotice sfirseste, inevitabil, in derizoriu si trivial. Las la o parte capcanele, grotesti, in care cade exigenta preciziei. In filmul lui Gibson se vorbesc aramaica si latina. Dincolo de obiectiile pe care le pot face (si le-au facut) filologii, e imposibil sa nu te amuzi cind Pilat, jucat de un excelent actor bulgar, etaleaza o latina cu un delicios accent slav. Nici minunata noastra Maia Morgenstern n-a fost bine sfatuita. I s-a spus, probabil, ca fiind sfinta si avind pre-stiinta sau intuitia trans-umanitatii lui Iisus, ea nu trebuie sa perceapa atrocele Lui suferinte cu un banal patos lumesc. In consecinta, o vedem afisind mereu un soi de indispozitie sobra, pendulind intre stupoare si insensibilitate.

Mel Gibson pare sa creada ca principala isprava a lui Iisus e capacitatea de a incasa. Faptul ca El e Fiul lui Dumnezeu se vede mai cu seama din uriasa Lui, supraomeneasca, rezistenta la durere. Se poate spune ca filmul ilustreaza felul de a se raporta la transcendenta al unui ins (si al unei epoci) pentru care carnea a devenit cer, singurul cer accesibil. E o optiune riscanta. Rastignirea era o procedura greu de suportat, dar nu e sigur ca nu s-au inventat, “in zbuciumata noastra istorie”, proceduri de tortura cel putin la fel de sinistre. Sint oameni, oameni oarecare, a caror “Golgota” a fost inimaginabila. Nu in ascutimea durerii stau sensul si unicitatea rastignirii lui Iisus, ci in identitatea amutitoare a Celui rastignit. Cel rastignit e Dumnezeu insusi si El o face din prima zi a intruparii Sale pina astazi. Nu trupul si singele, ci trupul devenit piine si singele devenit vinul vietii, acesta e misterul crucificarii. La acest mister, Mel Gibson nu are acces. Baiat istet (si prostut), el a esuat rapid in eficacitate comerciala. Aud ca aduna bani seriosi vinzind cópii (exacte) dupa piroanele rastignirii, montate pe un lant de pus la git.

Daca e sa rezum enormitatea demersului sau regizoral intr-o fraza, as observa ca, in multe tari, filmul e interzis minorilor. Nu-mi pot imagina o mai pacatoasa dracovenie, decit sa faci un film despre Iisus pe care copiii n-au voie sa-l vada".

Andrei PLESU, Dilema Veche

Meseriash Plesu asta. Stie sa bata la clape.

Plesu are dreptate, Gibson a ramas fidel tipologiei de film singeros, de psihopat razbunator pe care l-a creat mereu, vezi Patriotul, Mad Max, si altele.

Vestul foarte rar poate iesi din cercul vicios al filmelor violente sece, ce de? pentru ca Iubirea descrisa in Scripturi (si care ocupa cea mai mare parte din Evanghelii) NU SE VINDE prea bine, in schimb violenta crucificarii( care este descrisa pe scurt in citeva fraze) umple salile.

"Patimile lui Hristos" este un film care nu reuseste sa nasca in tine intentia de al revedea. Acest lucru spune multe despre succesul real al filmului.

Bine spus Marius, de cite ori m-a incercat gindul de a-l vedea, ma cuprinde un sentiment de oroare.
Cui ii trebuie sa FIE SCOLIT in tehnicile de tortura si bataie bestiala a ROMANILOR?
Mie categoric nu!

eu am vazut un vid care exlica ce subliminale anti oribile are filmul asta.Mel asta e un ipocrit:mad:

Imi place mai mult decat Isus din Nazareth al lui Zefireli. Si contine mai putine blasfemii.

Sa nu uitam ca Mel Gibson este catolic- el a ramas fidel fata de teologia romano-catolica - in care se vorbeste despre o hristologie de sus si una de jos, acolo unde dogma Calcedonului nu este prezenta- se ajunge la un mod de nestorianism - Un Hristos al Crucii, si unul al Gloriei sau al Slavei.

Cred ca despre Hristos al Slavei va trebui sa regizeze un alt film, deoarece nu reuseste sa il faca deloc transparent in "Patimile lui Hristos". :-)

Ma gandeam, la modul in care sunt reprezentate patimile Mantuitorului in iconografia ortodoxa traditionala, ca la imaginea pe care, de fapt, Biserica a considerat ca este potrivit sa o pastreze si sa o transmita peste veacuri.

Citim pe chipul Mantuitorului si a celor prezenti, suferinta, dar este una transfigurata, o suferinta care deja prefigureaza biruinta asupra mortii.

Biserica nu ne-a transmis o imagine terifianta, plina de cruzime, cu toate ca ar fi putut, daca dorea sa focalizeze atentia asupra suferintei reale a Mantuitorului. Dar Biserica stie ca nu trebuie sa zabovim prea mult asupra suferintei deoarece urma Invierea.

Icoana care ni s-a pastrat este cea pe care o sarutam, si inaintea careia cantam, in Vinerea cea Mare, "inchina-mu-ne patimilor Tale, Hristoase".

De aceea, daca privim in profunzime lucrurile, din punct de vedere ortodox, filmul "Patimile lu Hristos" poate fi considerat chiar o blasfemie.

Da, mai ales ca daca ne uitam in Evanghelii, accentul crestin cade tocmai pe inviere, pe descrierea ei si a bucuriei ucenicilor.

Mie mi s-a parut de atunci, de cand a aparut, ca este un film de batai cu Iisus. Nu indraznesc sa spun Hristos, pentru ca intr-adevar, in teologia catolica este o distanta mare in Iisus si Hristos.