Superb articol: Vocatia calugariei
 

http://www.crestinortodox.ro/sfaturi...la-119914.html

Superb acest articol de azi.
Calugaria este o decizie care se ia in timp, cu maturitate si gandire.

Altfel nu rezisti! E mare ispita daca in manastire pleci din alte interese afara de iubirea neconditionata pana la jertfa pentru Hristos!

Sunt multi care iau drumul manastirilor pentru ca lumea ia dezamagit.S-au saturat sa traiasca in mizeria cotidiana a societatii de larg consum,altii au fost tradati chiar de cel de langa el,si au gasit in manastire ultimul refugiu care sa ii mai tina legati de lumea asta,inainte de a o parasi.

Cine spune ca nu rezisti daca pleci din alte interese?
Eu cred ca rezisti al naibii de bine daca ai in sange linguseala, fatarnicia, si iubirea de cele lumesti pt ca in ziua de azi in mare parte manastirea este locul propice pentru a invata scoala vietii si pentru a-ti dezvolta slava desarta.

Si culmea este ca in aceste conditii rezista mai putin cei care merg cu adevarat pentru Hristos. Asta este, nimic nu este intamplator iar cine stie asta, stie ce are de facut indiferent unde este.

Sfantul Ioan Scararul, in "Scara", spune: "Am vazut seminte de grau cazand langa drum, fara de voia lor, si facand spice si rod."

Odata intrat in Biserica, fie in monahism, fie in casatorie, fiecare sa faca cele ale locului.
Iar Domnul va binecuvanta. Daca insa va trai acolo unde nu va face cele de acolo, plata nu va lua, ba chiar pedeapsa.

Nu sunt de acord cu cei care merg in manastiri pentru ca au suferit deceptii sau pentru ca viata in lume li se pare prea grea. Manastirea nu este nici loc de consolare si nici cale lipsita de responsabilitati si primejdii. Pana la urma manastirea inseamna tot "lume". Daca nu esti iubitor de comuniune in lume nu vei fi nici in manastire. Daca nu iubesti oamenii in viata de mirean, nu vei reusi sa iubesti nici fratii de manastire. Vei intampina multe ispite.

Ca si in cazul casatoiei, viata monahala ti-o asumi pentru ca iubesti. Dar spre deosebire de iubirea celor mai multi mireni, cea a monahului se indrepta mai ales catre ceilalti si cel mai putin catre sine insusi. Monahul renunta la sine, de dragul lui Dumnezeu si al semenilor. Numai asa se poate darui deplin.

Calugaria este o dezertare de la rostul vietii si responsabilitatile pe care ni le-a lasat Dumnezeu.IIsus nu a fost calugar..a stat in lume si a lupata cu mentalitatile vremii.Nu am fost creati pentru a fi calugari..iar atunci cand o facem e expresia egoismului.Santem creeati pentru a ne ajuta unii pe altii..pentru a trai in societatea umana..pentru a evolua impreuna.

Calugaria poate fi o dezertare dar depinde din ce motiv o alegi.
Intre casatorie si calugarie, Iisus chiar a fost calugar dar cu o misine speciala, prin exemplul vietii Sale s-au pus bazele calugariei desi nu am fost creati sa fim calugari (adevarat).
Daca ai sti care este misiunea calugarului nu ai vedea nici un egoism, din contra este vorba despre o netarmurita dragoste si jertfa pentru aproapele tau.
Crezi ca e usor si putin lucru sa te rogi pentru toti si toate? Crezi ca e putin lucru ca tu sa nu mai contezi, sa fii un nimeni iar pentru tine sa nu conteze decat cei din jurul tau?

Daca pentru tine a te dedica cu toata fiinta slujirii neconditionat a aproapelui, inseamna egoism, atunci tu nu cunosti semnificatia cuvantului si te invit sa studiezi DEX-ul.

Eu as vrea sa stiu unde scrie despre ceea ce fac calugarii si in slujba cui sunt.
De fapt nu stiu cum sa-mi exprim intrebarea mai bine.
Este legata de ideea multora care sustin ca monahii se roaga pentru noi toti, ca asta este misiunea lor.
Scrie asta undeva? Eu nu sunt asa de convinsa asupra acestei misiuni.
Cred ca au alta misiune: ei sunt in slujba lui Dumnezeu, nu a oamenilor.
Preotii de mir sunt cei care se roaga pentru oameni.
Nu stiu ce fac calugarii si pentru cine se roaga, in afara de ei insisi.
Credeam ca este un lucru de suflet al lor personal, o daruire la Dumnezeu, si o renuntare la lume.
Pai voi spuneti ca monahii mor pentru lume, atunci ce treaba mai au cu noi?
Se izoleaza, pleaca, se dedica lui Dumnezeu si credintei lor.
Unde suntem noi restul in toate astea?
Da, daca li se cere prin acatiste, pomelnice, slujbe si li se plateste, se pot ruga pentru mireni.
Dar in rest nu stiu daca o fac, daca asta este misiunea lor.

Draga Sophia, ceea ce intrebi tu necesita un raspuns lung bazat pe o istorie de 2000 de ani. E complicat pe un forum sa stea cineva sa scrie ce si cum de la inceputuri si cum s-a evoluat ca tu sa intelegi ce si care este misiunea calugarului si apoi a omului casatorit. De ce este nevoie ca omul sa se casatoreasca si de ce sa se calugareasca, care sunt asemanarile si deosebirile intre aceste doua cai si care sunt misiunile (eu nu vorbesc de ce se face in ziua de azi...ci de ce trebuie sa se faca asa ca la carte).
Insa eu te sfatuiesc foarte sincer si te rog sa nu mi-o iei in nume de rau, ca singura iti vei gasi raspuns la multe intrebari daca vei incepe sa citesti singura si sa te documentezi...informatie exista destula acum...poti incepe de ex cu Patericul egiptean, Patericul romanesc, Invataturi ale parintilor duhovnici din ultimul secol si chiar contemporani si apoi sa te axezi pe carti teoretice despre calugari si calugarie.

Eu iti spun din proprie experienta ca asa am facut cand au inceput sa ma macine intrebarile si nimeni nu avea timp sa-mi raspunda sau cine imi raspundea imi trantea cate o vorba de genul: ca asa trebuie, asa a lasat Dumnezeu...etc

Eu cred ca multi de aici care critica calugaria,monahismul,o fac in primul rand dintr-o lasitate,dintr-o frica a faptului ca ei nu ar putea,nu ar fi in stare sa faca fata unei astfel de vieti unui astfel de destin schimbat.Nu stiu ce inseamna o astfel de viata,dar nici nu vor sa afle mai multe,se multumesc de la adapostul caldutz al familiei lor pe care (tot) Dumnezeu le-a dat-o,sa arunce cu noroi si sa vorbeasca fara sa stie nici ei ce zic.
Eu unul cred ca un pas facut mai aproape catre o manastire este de fapt un pas facut mai aproape catre mantuire,a celui care face acel pas cat si a celor din jurul sau.Tocmai pentru ca monahul s-a indepartat de spurcaciunea acestei vieti lumesti,s-a apropiat de Dumnezeu.El nu mai traieste pentru ce traim noi in lume,pentru el multe dintr-e ceea ce noi consideram a fi valori pentru el este pur si simplu gunoi.Noi ne agatam ca disperatii de lucruri trecatoare,el cauta lucrurile cele vesnice.In timp ce omul a involuat in multe cazuri spre acea stare de animal ganditor,actionand de multe ori din instinct in raport cu ceilanti,monahul,prin calea aleasa s-a inaltat spiritual si duhovniceste catre cele ce conteaza cu adevarat.

Un astfel de om a renuntat la egoismul,goliciunea sufleteasca,placerea catre pacat,iubirea de lumesc,de trecator,pentru a cauta altceva,infinit mai inaltator,si anume a face un pas catre vesnicie si paradis......

Ceea ce spui si am bolduit este de-a dreptul insultator pentru mireni.
Valorile noastre de familie, copii, cultura, munca, implicare sociala, sunt gunoi???!!!
Si vezi ca familia nu este un adapost caldut, precum spui. Esti casatorit(a)?
Imi pare rau.
In unele lucruri ai dreptate, dar sa nu facem aici dezbinare intre calugari si mireni. Nici unii nu sunt mai grozavi pentru ca au ales o cale a lor, ci daca sunt mai grozavi, sunt pentru ceea ce stiu sa faca pe calea aceea.
Eu am fost la manastire (in vizita), am locuit acolo, am vorbit cu maici.
Am vazut viata lor de zi cu zi.
Nu este vorba ca-i criticam, ci ca nu-i intelegem, pentru ca nu ne vorbesc...
Exact ceea ce am intrebat mai sus, nu am aflat nicaieri.
Motivul omenesc pentru care aleg monahismul, in defavoarea familiei, a omului, a copiilor.
Sunt multe lucruri pe care nu le stim.
Daca macar un monah si-ar scrie viata, dar la modul uman, sa ne explice de unde a plecat si de ce a ales acel drum si ce misiune vede el acolo.
Am gasit asa carti la catolici. De unde au plecat, ce i-a dus acolo, cum este viata in manastire, reguli, parti frumoase, parti triste, problematica, etc. ce i-a facut chiar sa abandoneze.
Dar monahii ortodocsi nu vorbesc despre ei insisi, ci numai despre altii (adica dau sfaturi) si Iisus (in carti religioase).
Si in general au asa am inteles ca fiecare se duce la manastire din motive personale, adica legate de persoana sa, de sufletul sau. Daca se duc pentru altii, sau daca sunt constienti de asta, sau stiu de misiunea asta, nu am inteles.
Ii respect pe monahii pentru alegerea lor, pentru viata grea pe care si-au ales-o. Dar acum nu pot sa compar viata lor cu a mirenilor si nici misiunile noastre. Este greu.
Eu asa am inteles: ca ei sunt acolo pentru Dumnezeu. Asta nu inseamna ca i-am dispretuit.
Mi-am dorit sa aflu si sa inteleg unele lucruri mai sus si vad ca nimeni nu stie sa-mi spuna (conditii de primire la biserica: scoala, varsta, sanatate, etc.).

Oameni buni, daca cele doua cai sunt mantuitoare atunci cum poate cineva sa spuna ca una e mai buna decat alta?
Pentru fiecare este bun ceea ce alege sa faca dar sa faca.
Eu incerc o explicatie scurta si obiectiva.
Calugaria este o ierurugie (slujba care se face cand o persoana depune voturile in viata monahala si devine calugar), ea este supranumita "cin ingeresc" deoarece cei care o aleg merg singuri spre asemanarea cu Dumnezeu, deci spre mantuire. In caderea lor spirituala ei singuri se ridica...prin depunerea voturilor ei se casatoresc de buna voie si nesiliti de nimeni cu Hristos si din acel moment ei trebuie sa respecte cuvintele lui Hristos in tot: Ceea ce eu va fac voua si voi sa faceti asemenea lor, cel mai mic va fi cel mai mare in Imparatia Tatalui meu...in fine tot ce stiti din cuvintele si invataturile Mantuitorului calugarul trebuie sa le aplice neconditionat. De aceea calugarul nu-si mai apartine, ci tot ce face face pentru lume pentru ca asa a facut Hristos...

Casatoria este o Taina (una din cele 7 instituite de Hristos). Din momentul in care cei doi isi jura credinta in fata lui Dumnezeu, lupta lor este sa devina UNA precum a fost Hristos, problema este ca daca unul din soti cade spiritual, celalalt are datoria sa-l sprijine duhovniceste (si aici nu ma refer la impunere). Deci mantuirea lor se face impreuna, indatoririle lor sunt in primul rand fata de ei ca familie in relatie cu Dumnezeu si apoi restul.

Din acestea cateva spuse puteti, sper, sa vedeti care sunt cateva din asemanarile si deosebirile acestor doua cai... amandoua duc la mantuire dar fiecare in drumul pe care si-l alege sa isi respecte indatoririle si statutul si asta nu se poate daca nu va constientiza importanta mantuirii si se va lasa usor convins de lumescul si firescul din jur.

Nu reusesc sa te inteleg. Te contrazici singur.
Am bolduit sectiunile neclare.
Eu vad diferenta asa:
1. Monahul renunta la lume (adica la casatorie, copii, serviciu, viata lumeasca) pentru a se dedica lui Dumnezeu (prin rugaciune).
Nu cred ca renunta la sine. Ei raman indivizi singuri, izolati, care in celula lor de manastire, sau chiar ca pustnici, in sufletul lor se roaga la Dumnezeu.
2. Citatul pe care il dai cu: "ceea ce va fac eu voua..." credeam ca este valabil pentru toata lumea, deci si pentru mireni.
3. Cei casatoriti au datorie (ca mantuire) fata de ei insusi, de sot/sotie, copii (cati au), parinti, serviciu, societate. Deci au multe in carca si ei.
4. La biserica preotul de mir se roaga si el pentru toti: cei bolnavi, cei care fac bine lacasului, cei ce se ostenesc, cei necajiti, cei morti, elevi, studenti, etc. Si noi ne rugam impreuna cu dansul.
La slujbele din manastire cum spune preotul lor? Pentru cine se roaga?
Eu asa am inteles ca se roaga fiecare pentru el, in legea lui. Ca asta inseamna manastire. Nu ma casatoresc, nu vreau copii, vreau numai sa ma rog si sa am liniste.
Ar fi frumos daca intr-adevar s-ar ruga monahii pentru toata lumea.
Dar cumva izolarea si lepadarea asta de lume, nu pot s-o pun in legatura cu a face ceva pentru lume.
Adica imi suna cam asa: "te parasesc, nu vreau sa mai stiu de tine, esti rau, imi faci rau, nu pot trai cu tine, dar ...nu te las, ca ma rog pentru tine".
Cum vine asta? Da, teoretic ne putem ruga si pentru dusmani. Hhm...

Sofia, monahii nu considera lumea rea, pt ca un monah adevarat iubeste toata faptura creata de Dumnezeu, iubeste pe toti oamenii (iubirea crestina desigur), pt ca de fapt noi toti (mireni si monahi) sintem chemati spre a ne iubi semenii (aproapele) ca fiind adevaratii nostrii frati - de aceea primul lucru ne rugam si spunem Tatal NOSTRU - Dumnezeu este tatal NOSTRU al tuturor, iar noi sintem cu totii frati, uniti cu totii (si in iubire) prin Hristos.
Am vazt recent pe Trinitas TV o expunere foarte interesanta si frumoasa a P.S. Sofian despre cum traim - daca traim social in religie, sau daca traim religios in societate. Dansul puncta foarte interesant faptul ca o traire individualista in biserica reprezinta o traire sociala in religie, nu o traire religioasa autentica si ca noi ar trebui sa traim religios in societate, nu social in religie.

Revenind la monahi, parerea mea este ca monahul nu uraste lumea in sensul de a uri oamenii, ci uraste pacatul lumii (pacatele pe care le fac oamenii), dar pe oameni ii iubeste. Pacatele pe care le facem cu totii ne vatama in primul rand pe noi, dar si pe cei din jur (chiar daca majoritatea nu constientizam lucrul asta). De aceea omul intelept se fereste de orice forma de manifestare a raului, se fereste si de vatamarea pe care o produce pacatul celor din jur. Astfel e de inteles retragerea monahilor din lume, pentru a se feri de aceasta vatamare produsa de pacat si a se darui in intregime Lui Dumnezeu (pentru mantuirea lor). Dar daca lumea alege sa iubeasca pacatul mai mult decat pe Dumnezeu, atunci ce poate sa faca monahul decat sa se roage pentru semenii sai (si sa fie un exemplu viu de traire cu Dumnezeu), tocmai din iubirea pentru semeni. Daca monahul nu poate schimba alegerea semenilor de a iubi pacatul (nu poate schimba alegerea oamenilor de a-si face rau lor insisi si celor din jur prin pacat), numai Dumnezeu poate inmuia inima omului care iubeste pacatul, iar monahul nu poate decat sa se roage la Dumnezeu (Tatal nostru, al tuturor, inclusiv al monahului, inclusiv al meu si al tau) ca Dumnezeu sa ii ajute pe oameni, adica pe fratii sai, ai monahului, fratii nostrii ai tuturor (inca un exemplu de smerenie a monahilor).
Cam asa vad eu lucrurile.

Da dar totusi, monahul fuge de oameni, se izoleaza de ei. In felul asta ii ajuta?
Se pot ruga si printre oameni, asa cum o facem noi in biserica.
Mai mult, ei fug de orice forma sociala, de o taina lasata de Dumnezeu: casatoria, de a avea copii.
De pacat insa nu pot fugi nici in gaura de sarpe. El exista peste tot, atat vreme cat exista Raul (daca e de la Dumnezeu sau nu, este alta intrebare).
Eu inteleg asa:
1. A trai social in religie, inseamna a ne iubi aproapele si a-l ajuta, a trai credinta si pentru cei din jur, asa cum a facut-o Iisus. Deci nu inseamna individualism, ci dimpotriva.
2. A trai religios in societate, inseamna a trai individualist pe de o parte. Inseamna sa traiesti cam ca monahii in lume. Pe de alta parte poate insemna insa si a trai cuminte, in spiritul credintei si a Lui, prin a incerca de a evita pacatele (cel putin cele mai mare), a trai dupa normele crestine. Dar...fara a cadea in extrema (in monahism, adica a renunta la cele omenesti).

Monahul nu fuge de oameni, ci fuge de pacatele oamenilor, se izoleaza de pacat.
Numai un om care nu e el insusi vatamat de pacat poate ajuta pe altul sa depaseasca un anumit pacat. Altfel, daca doi oameni iubesc pacatul, cum crezi ca unul il va putea ajuta pe celalalt sa se lase de pacat? Ar fi ca doi orbi care se calauzesc unul pe celalalt. Doar unul care vede bine (nu e vatamat) poate sa calauzeasca un orb (pe cel vatamat).

Rugaciunea curata (venita din adevarata iubire crestina), neintinata de egoism si ipocrizie, o poate face numai un om care nu este vatamat de pacat. Din acest punct de vedere, parerea mea este ca in majoritatea cazurilor, noi nu ne rugam curat nici in biserica, pt ca atata timp cat in sinea noastra iubim un anumit pacat sau sintem vatamati de un anumit pacat, e cam ciudat (are o doza de ipocrizie si egoism) sa te rogi la Dumnezeu sa il vindece pe altul de un anumit pacat, cat timp noi iubim acel pacat (o atitudine ipocrita) sau sintem vatamati de acel pacat (un fel de "Doamne vindeca-l pe cutare de pacatul care ma vatama pe mine, ca sa nu ma mai vatame" este ceva egoist, nu din sincera iubire pentru binele fratelui nostru, ci din iubirea de sine ca sa nu mai fim noi vatamati de pacatul celuilalt) - nu ca asta er fi ceva rau (este doar o etapa) dar noi ar trebui sa tindem spre rugaciunea curata si catre adevarata iubire crestina.

Scuze ca trebuie sa plec.

P. S. (acum am vazut ce ai adaugat) - este chiar invers. A trai religos in societate inseamna a trai in credinta in societate, avandu-L pe Dumnezeu in suflet si privind spre Dumnezeu si spre semeni prin prisma iubirii in Hristos) cu tot ce inseamna asta (in primul rand iubirea crestina pentru aproapele, in care il ajuti pe semenul tau pentru binele lui si nu pt binele tau si vazandu-i pe toti cei din jur din societate ca fiind adevaratii tai frati uniti prin Hristos).
A trai social in religie inseamna ca te duci la biserica precum in societate (biserica e prilej de intalnire sociala - un fel de "societatea crestinilor care merg la biserica", fara o traire religioasa autentica marcata de iubirea crestina adevarata pt semeni, ci vazandu-ti de "interesul" tau, de ex te duci cu gandul sa te ajute Dumnezeu la ceva si sperand ca mersul la biserica te ajuta la implinirea acestui deziderat - traire individualista, iar ajutorul pe care il dai semenilor e pt ca te face sa te simti mai bine, tot pe tine - un soi de egoism)

Sfantul Ioan Scararul, in "Scara", spune: "Am vazut seminte de grau cazand langa drum, fara de voia lor, si facand spice si rod." Odata intrat in Biserica, fie in monahism, fie in casatorie, fiecare sa faca cele ale locului. Iar Domnul va binecuvanta. Daca insa va trai acolo unde nu va face cele de acolo, plata nu va lua, ba chiar pedeapsa.

Adevarat. Astfel vad si eu lucrurile.
Dar odata intrat in manastire, fie din orice motiv, omul se afla in mana lui Dumnezeu.
Cine intra din motive lumesti (drame sufletesti ori materiale) acolo se poate schimba. Sunt sanse, desi nu certitudini.
Este bine a pasi pe o cale intelegand'o inca de la inceput.

Sunt de acord ca datorita providentei o persoana se poate schimba chiar daca a intrat din "motivele lumesti" invocate de tine, dar exista si riscul sa se sminteasca si mai mult, caderea sa fie cutremuratoare. Daca avem in vedere randuiala tunderii in monahism la fiecare intrebare adresata de staret, monahul trebuie sa raspunda ca "DIN DRAGOSTE PENTRU HRISTOS" a lasat toate.

Intrarea in monahism aduce cu sine un fapt antinomic. Monahul lasa toate ale lumii tocmai pentru a le regasi si a le reimbratisa cu adevarat, insa in mod nepatimas. Monahul, datorita dragostei fata de Hristos, nu se mai desfata de lume, ci numai de El prin intermediul acesteia. Lumea ii devine stravezie, o adevarata fereastra catre Hristos. De aceea, putem spune ca cel mai izolat pustnic este mai unit cu lumea decat noi, cei ce ne bucuram in chip felurit de ea, ramanand insa "lumesti".

Nu reusesc sa inteleg. Nu pot si pace.
Accept ca exista oameni care au credinta mare si se duc la manastire. Poate ca au si alte motive persoanle. E treaba lor si ii respect.
Renunta la casatorie, la copil, la serviciu lumesc, etc. Treaba lor.
Partea cealalta cu rugaciunea pentru lume, dupa ce au plecat din lume, nu pot s-o inteleg.
Adica nu inteleg ce are a face calugaria monahului X si Y si rugaciunea lui personala, cu mine, cu Dorin, cu Costel, cu Adrian. Adica se duc ei ca sa se roage pentru noi? Frumos ar fi, dar unde este scrisa regula asta, datoria asta a lor?
Si dupa ce ne-au parasit si s-au izolat de noi? Pentru ca noi, lumea nu este buna pentru ei...?
In fine, nu mai insist. Ramane asa. Fiecare cu crucea lui...

Sophia, dupa cate raspunsuri ti s-au dat numai aici pe forum la acest capitol...si tu in continuare spui ca nu intelegi, atunci imi pun si eu intrebarea: oare ai incercat vreo secunda sa intelegi, sau ai facut si altceva ca sa intelegi aceasta taina?

Mie imi este imposibil sa cred ca un om care doreste sa afle niste raspunsuri si citeste, cauta, mai pune si intrebari, se mai si roaga...pana la urma nu se va lamuri...poate ca nu a venit timpul pentru tine ca sa intelegi iar ca sa vina depinde doar de tine...cu cat vei face ceva in acest sens, cu atat vei intelege mai repede.

@Iubirea - nu este vorba de a citi sau cerceta.
Este vorba de a intelege/percepe sufleteste un lucru. Nu pot pricepe, asa cum nici monahii nu pot pricepe sensul si bucuria familiei, a copiilor.
Poate ca nici nu este cazul sa stiu despre monahie, sau sa scormonesc mai mult.
De abia pricep cele necesare mie intru credinta.
Ma surprinde ca multi dintzre voi par sa priceapa si sa stie atatea despre monahism si credinta in general si ma intreb cum de unora le este dat atat de mult si de usor...

Si pentru monah ramane valabila porunca "sa iubesti pe Domnul Dumnezeul Tau...........si pe aproapele tau ca pe tine insuti", iar rugaciunea pentru semenul tau este o forma de milostenie ca expresie a iubirii.

ucenicia
 

[SIZE=+2]Ce înseamnã sã fii ucenic?[/SIZE]
[SIZE=+1]Sã fii ucenic înseamnã sã te lasi îndrumat si modelat. Asta-i situatia de ucenic: sã te pleci cu mintea, sã nu stii tu mai multe decât cel care te îndrumeazã. Sã faci ceea ce a zis Domnul Hristos: sã mergi pe urmele Lui, sã-l urmezi pe cel care te îndrumeazã. Sfântul Apostol Petru, de pildã, la Pescuirea Minunatã, a zis cãtre Domnul Hristos: „Toatã noaptea ne-am trudit si n-am prins nimic, dar pentru cuvântul Tãu arunc mreaja în mare si pentru cã zici Tu" (Lc. 5, 5). Asta înseamnã sã fii ucenic. De aceea a putut fi Sfântul Apostol Petru ucenic, pentru cã s-a plecat cu mintea. Pãrintele Arsenie Boca zicea cã noi avem mintea care discutã cu Dumnezeu, în loc sã se supunã fãrã discutie. O astfel de minte avea Sfântul Apostol Petru la Cina cea de Tainã, când a zis: "Doamne, Tu sã-mi speli mie picioarele?" Si a auzit de la Domnul Hristos: "Ceea ce fac Eu acum tu nu întelegi, dar mai târziu vei întelege" (In. 13, 6-7). S-a împotrivit mai departe si atunci a zis Domnul Hristos: „Dacã nu te voi spãla, nu ai parte cu Mine" (In. 13, 8). De unde întelegem cã ucenicia este plecare de minte. Dacã nu te pleci cu mintea, dacã stii tu mai bine, dacã ai tu opinii care te scot de sub ascultarea fatã de duhovnic, în cazul acesta sau duhovnicul nu-i duhovnic, sau ucenicul nu-i ucenic. Sau amândouã.[/SIZE]

Cred ca cele ce se aplica monahului se aplica tuturor.Toti suntem datori sa ne daruim intreaga viata lui Dumnezeu si intreg sufletul sa il atintim catre El.
E ca in pilda cu fecioarele,toti alergam dupa desavarsire,numai ca unii o fac cu intelepciune.
A trai in manastire inseamna a avea intelepciunea de a te feri de ceea ce nu poti birui,a avea intelepciunea sa te alipesti de frati in credinta,si nu de cei care iti vaneaza viata ,si iti vor sufletul sa se mandreasca cu el.
Vai de cei din lume,caci nu stiu ca aici e adevarata jungla,si nu in pustie.

parintele NICOLAE STEINHARDT despre vocatia monahala
 

“M-au îndemnat să îmbrăţişez viaţa monahală: harul Domnului, conştiinţa păcatelor săvîrşite şi a netrebniciei vieţii pe care am trăit-o – cea dintîi şi mai de seamă consecinţă a cunoaşterii lui Hristos aceasta îmi pare a fi: ni se deschid ochii asupra propriei noastre nimicnicii, dobîndim facultatea de a ne vedea din afară (şi a ne înfiora), aşa cum ne privesc şi ceilalţi (vorba lui Sartre), ne putem însuşi neşovăitor şi nereticent versetul 22 al psalmului 72: “Că eram fără de minte şi nu ştiam; ca un dobitoc eram înaintea Ta” -, dorinţa ispăşirii (ori măcar a unei îndreptări) şi – de ce n-aş recunoaşte-o? – experienţa anilor de închisoare (au fost pentru mine un eveniment existenţial cutremurător) – datorită cărora am putut lua contact nemijlocit cu realitatea vieţii, cu ceea ce se pricepe ea a deveni cînd se leapădă de măşti, artificii, decoruri şi sulemeneli.
Dar vocaţia mea călugărească e poate mult mai veche, se confundă de fapt cu vocaţia mea creştină, mai întîi sub forma unui mysterium fascinosum în anii copilăriei din comuna Pantelimon de lîngă Bucureşti şi-n anii de şcoală, apoi ca mysterium tremendum, următor anilor de viaţă irosită şi perioadei de detenţie cînd, brusc şi brutal, realitatea mi s-a manifestat iar chemarea lui Hristos mi s-a făcut auzită nu mai puţin urgentă şi inexorabilă decît goarna mobilizării

monahismul
 

Monahismul (din termenul grec: μοναχος— care înseamnă persoană singură, însingurată) este vechea practică a creştinilor de a părăsi lumea pentru a se închina trup şi suflet unei vieţi conforme cu Evanghelia urmărind unirea cu Iisus Hristos. Scopul monahismului este îndumnezeirea omului (în greacă, theosis), lucrare la care sunt chemaţi toţi creştinii.


Căutarea voii lui Dumnezeu mai presus de orice altceva este o idee care apare peste tot în scrierile ortodoxe, ca de exemplu în Filocalie, o carte care cuprinde scrieri ale monahilor. Cu alte cuvinte, un monah (călugăr) sau o monahie (călugăriţă, maică) este o persoană care a jurat să urmeze nu numai poruncile Bisericii, ci şi sfaturile evanghelice "voturile" sau jurămintele monahale ale sărăciei, castităţii, curăţiei, statorniciei şi ascultării. Cuvintele lui Hristos pe care se bazează acest fel de viaţă sunt: "Fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru desăvârşit este".


Monahismul îşi află începuturile în primele secole de închegare şi de răspândire a creştinismului. Sufletul omului credincios însetează necontenit după depăşirea de sine, după dobândirea unei vieţuiri asemenea îngerilor. El doreşte fericirea sa şi fericirea semenilor săi, prin permanenta aspiraţie către starea de desăvârşire şi de apropiere de Dumnezeu.


Credincioşii care au însetat după dobândirea acestei stări au găsit temeiuri în urcuşurile cele duhovniceşti, chiar în viaţa şi învăţătura Mântuitorului Hristos. Ei au văzut în viaţa Sa smerita şi „fără de păcat” (II Petru 2, 22), în mila Sa plină de duioşie faţă de oamenii timpului Său, pe care i-a slujit, mângâindu- I şi ajutându- I cu dragoste de părinte şi de frate, în „ascultarea Sa până la moarte”, (Filip. 2, 8), cel mai preţios dreptar duhovnicesc.


Viaţa de neprihănire a celui mai iubit dintre apostolii Domnului, Sf. Evanghelist Ioan, asprimea vieţii pustniceşti a Sf. Prooroc Ioan, Botezătorul Domnului, truditoarea muncă manuală a Sf. Apostol Pavel, „lucrător de corturi din Tarsul Ciliciei” (Fapte, 18, 3), au fost tot atâtea îndemnuri vii pentru cei care doreau să prisosească şi să meargă pe calea de aur în râvna lor sfântă de a „urma pe Domnul” (Matei, 16, 24).


Din dorul acesta dumnezeiesc, foarte mulţi credincioşi creştini îmbunătăţiţi se depărtau de lume, retrăgându-se prin locuri mai liniştite, renunţând la viaţa de familie şi la bunurile materiale punând început „noii vieţuiri singuratice”, sârguindu-se în muncă şi rugăciune neîncetată şi supunându-se cârmuirii duhovniceşti a unuia dintre ei, mai iscusit în nevoinţă.


Astfel, monahii sunt isihaşti angajaţi în lupta duhovnicească pe calea despătimirii (καθαρσις), contemplaţiei (θεωρια) şi îndumnezeirii sau unirii cu Dumnezeu (θεωσις), prin rugăciune, Sf. Taine şi ascultare. Deşi primele forme de monahism au fost de tip eremitic şi anahoretic, mai ales în deşerturile din Egipt, Siria sau Ţara Sfântă; relativ repede deja din secolul al IV-lea în jurul unor mari părinţi duhovniceşti se strâng mai mulţi ucenici.

Isihasmul nu se limitează la viața monahală. Orice mirean trebuie să devină un isihast pentru că altă cale de a-ți vedea păcatele, a te uni cu Dumnezeu și mântui nu există.


Numai prin isihasm se ajunge la curățirea minții și a inimii iar pentru asta trebuie să renunțăm la orice altă preocupare. Unii ar putea întreba: cum poți trăi în lume, unde trebuie să muncești și să răspunzi unor solicitări variate și să practici isihasmul în același timp? Răspunsul e: la Dumnezeu toate sunt cu putință. E suficient să renunțăm la obișnuitele distracții lumești și la călăuzirea proprie, încredințându-ne Lui, ca El să rânduiască totul astfel încât să ne putem desfășura concomitent munca și celelalte activități exterioare iar în interior să ne îndeletnicim cu rugăciunea și pocăința contemplativă. Totul e să avem spirit jertfelnic și credință în purtarea de grijă dumnezeiască, chiar atunci când lucrurile par imposibile.


Creștinismul lumesc pe care îl propovăduiesc unii, cu lăsarea în voia simțurilor, cu considerarea activismului social ca fiind fapte bune, ajungând, așa cum am văzut pe forum, până la afirma că și călugării trebuie să treacă la un astfel de activism, este o caricatură, o născocire a unor minți bolnave de patimi, care nu sunt capabile să înțeleagă mesajul evangheliei, care văd lucrurile sucit.


Chemarea Domnului de a lăsa toate pentru El se adresează tuturor oamenilor și nu se referă (doar) la monahism. Fiecare trebuie să facem acest pas de a ne rupe de viața trăită după propria voie și după propria gândire și să începem o viață clădită pe călăuzirea divină și întoarsă spre interior. Monahii caută o înlesnire a acestei lucrări, prin eliminarea tulburării care domnește în lume și a grijilor și este o opțiune pentru o parte a oamenilor, dar și cei care vor să-și întemeieze o familie sau pe care Dumnezeu îi cheamă la o viață trăită în societate trebuie să se curețe de patimi și să se îndumnezeiască, să se unească cu Dumnezeu prin isihasm.

Da, ai dreptate, "vai de cei din lume, căci aici e adevărata junglă". Unii pot spune că cel ce caută Mănăstirea , e poate semn de laşitate, de neputinţă în lupta dusă în adevărata junglă a vieţii ! Putem privi şi astfel . . . !

Asa este.Mare adevar ai grait!:5:

Pentru Sofia
 

Esti nedumerita si iti pui intrebarea urmatoare: de ce fug de noi monahii si `cum` si `daca` se roaga ei pentru omenire.

Zilele acestea Dumnezeu prin milostivirea Lui mi-a trimis si ingaduit sa cunosc un ieromonah protosinghel. Inca mai am multe intrebari sa ii pun dar cel putin la aceste doua ale tale as putea sa iti raspund avand la baza discutia cu cinstitul si bunul ieromonah.

``duhul lumesc le intuneca mintea``. imi spunea cu durere si amaraciune ieromonahul.
si mi-a raspuns astfel la intrebarea ta Sofia. Ei fug de duhul lumesc care este in lume. Nu de notiunea de familie, copii si responsabilitatile ei. Nu, ci de duhul lumesc ce ne intuneca mintea.
In lume exista mult rau, bautura, tigari, rautate, pizma, ura, invidie, mandrie si toate astea intuneca mintea omului in lume si de aceste lucruri fug ei. Pentru ca si ei sunt oameni ca si noi si pentru ca doresc sa fuga de ispite.
Alegand calea monahala nu fug de noi pentru ca daca ar fi asa nimeni nu ar calca in manastire. S-ar izola total de noi. Dar ei au legaturi cu lumea, cu oamenii care ii cauta si le cere sprijin. Orice om care are nevoie de sfat duhovnicesc il gaseste la ei. Cel mai bun sfat pe care il poate primi.

``numele mic al dvs si al sotului este acesta nu? ca l-am pomenit la manastire``
iata ca s-a rugat pentru mine pacatoasa si sotul meu fara ca eu sa cer asta.
Se roaga astfel pentru toti oamenii nu pentru ca ar avea ceva anume cu noi sau cineva ci pentru ca au reusit sa dobandeasca iubirea de semeni adevarata.
Stii Sofia ce este iubirea de semeni? poti sa faci ceva pentru cineva , un bine, neconditionat si fara sa iti ceara acel cineva asta? asa e ca e de neinchipuit>? sa faci bine, sa arati iubire oricui fara sa ceara asta. Toti asteptam sa fim rugati sa ajutam, sa dam celui ce cere, nu doar sa dam chiar daca nu cere.

Toti avem libertatea de a ne alege calea mantuirii noastre dupa chemarea ce o avem. Cel care simte ca trebuie sa se casatoreasca , sa aiba familie si copii are aceasta cale traind crestineste iar cel care are chemarea calugariei alege aceasta cale si se casatoreste cu Hristos punandu-se cu totul, trup si suflet la picioarele Lui.

Pentru Sofia
 

Eu pot spune:
1. Doamne Isuse Hristoase da-i sanatate Sofiei , si ajut-o Doamne pe Sofia sa inteleaga usor tainele ortodoxiei.
2. Doamne Isuse Hristoase da oamenilor taria sa reziste curati in vremurile tulburi ce le traim sa nu se departeze de la calea ortodoxiei, sa nu se lase prinsi de duhul lumii.

Daca eu , o simpla femeie pot spune macar odata pe zi asta si dureaza un minut ce m-ar face sa cred ca un monah nu spune acest lucru atunci cand vorbeste lui Dumnezeu?
Monahul care se roaga mult mai mult ca noi. De ce as crede ca este egoist cand eu stiu ca si printre noi oamenii sunt multi care nu sunt egoisti. Pentru ca egoismul face parte din duhul lumii si de acela a fugit de mult monahul.

La Sfanta Liturghie, se zice si se canta ectenia intreita. Este dumnezeiasca.
uite esti pomenita si tu aici :

Preotul: Să zicem toti, din tot sufletul şi din tot cugetul nostru, să zicem.
Oamenii prezenti: Doamne milueste.

Preotul: Doamne, Atotstăpânitorule, Dumnezeul părinţilor noştri, rugămu-ne Ţie, auzi-ne şi ne miluieşte.
Oamenii: Doamne milueste.

Preotul: Miluieşte-ne pe noi, Dumnezeule, după mare mila Ta, rugămu-ne Ţie, auzi-ne şi ne miluieşte.
Oamenii: Doamne milueste.

Preotul: Încă ne rugăm pentru Preafericitul Părintele nostru Patriarhul (N) [pentru (Înalt) Preasfinţitul (Arhi-) Episcopul (şi Mitropolitul) nostru (N)] şi pentru toţi fraţii noştri cei întru Hristos.
Oamenii: Doamne milueste.

Preotul: Încă ne rugăm pentru binecredinciosul popor român de pretutindeni, pentru ocârmuirea ţării, pentru mai marii oraşelor şi ai satelor şi pentru iubitoarea de Hristos oaste, pentru sănătatea şi mântuirea lor.
Oamenii: Doamne milueste.

Preotul: Incă ne rugăm pentru fraţii noştri: preoţi, ieromonahi, ierodiaconi, diaconi, monahi şi monahii şi pentru toţi cei întru Hristos fraţi ai noştri.
Oamenii: Doamne milueste.

Preotul: Încă ne rugăm pentru fericiţii şi pururea pomeniţii ctitori ai sfântului lăcaşului acestuia şi pentru toţi cei mai înainte adormiţi, părinţi şi fraţi ai noştri dreptslăvitori, care odihnesc aici şi pretutindeni.
Oamenii: Doamne milueste.

Preotul: Încă ne rugăm pentru mila, viaţa, pacea, sănătatea, mântuirea, cercetarea, lăsarea şi iertarea păcatelor robilor lui Dumnezeu, enoriaşi, ctitori şi binefăcători ai sfântului lăcaşului acestuia.
Oamenii: Doamne milueste.

În conţinuare Liturghierul indică posibilitatea adăugării unor cereri diferite în funcţie de contextul concret în care se slujeşte Sfânta Liturghie. Spre sfârşitul Liturghierului găsim tipărite cereri la diferite trebuinţe: la vreme de neplouare şi foamete, la vreme de necontenire a ploilor, pentru cei ce călătoresc, pentru cei bolnavi, pentru vrăjmaşii cei ce ne urăsc şi ne asupresc, pentru cei ce sunt în închisori, pentru năvălirea vrăjmaşilor, la boli molipsitoare, mulţumiri pentru facerea de bine a lui Dumnezeu, pentru cei ce sunt asupriţi de vrăjmaşi, pentru înmulţirea dragostei şi dezrădăcinarea urii şi a toată răutatea, pentru cererea şi câştigarea celor de trebuinţă şi de folos, pentru vreme de orice nevoie şi primejdie omenească. De asemenea se pot adapta şi alte cereri preluate din Molitfelnic (de exemplu pentru elevi şi studenţi) sau chiar pot fi alcătuite, în anumite împrejurări, unele cereri speciale.

Încă ne rugăm pentru cei ce aduc daruri şi fac bine în sfântă şi întrutot cinstită biserica aceasta, pentru cei ce se ostenesc, pentru cei ce cântă şi pentru poporul ce stă înainte şi aşteaptă de la Tine mare şi multă milă. Ultima cerere îi cuprinde pe toţi cei implicaţi în mod direct în buna desfăşurare a slujbei: cei ce aduc daruri şi fac bine în biserică, cei ce se ostenesc pentru biserică, cei ce cântă la slujbă şi întreg poporul participant la Sfânta Liturghie care aşteaptă cu credinţă marea şi bogata milă a lui Dumnezeu.

Preotul, prin rugăciunea pe care o rosteşte, întăreşte rugăciunea poporului cerând mila lui Dumnezeu: Doamne, Dumnezeul nostru, primeşte această rugăciune stăruitoare de la robii Tăi şi ne miluieşte pe noi, după mulţimea milei Tale, şi trimite îndurările Tale peste noi şi peste tot poporul Tău, care aşteaptă de la Tine multă milă.

Ecfonisul ni-L descoperă pe Dumnezeu ca milostiv şi iubitor de oameni: Că milostiv şi Iubitor de oameni Dumnezeu eşti, şi Ţie slavă înălţăm: Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum, şi pururea, şi în vecii vecilor. Dumnezeul nostru e Dumnezeul milei şi al iubirii, mai tare decât orice stăpânire şi putere, e Dumnezeul fermităţii în delicateţe. Nu e un Dumnezeu al raţiunii reci ci al unei simţiri miloase, al unei participări la durerea celor ce suferă, de aceea îl slăvim cu bucurie.

Ai vazut Sofia? Daca noi oamenii de rand ne rugam in biserica in fiecare duminica si pentru tine (poporul roman de pretutindeni... iubitoarea de Hristos oaste de pretutindenea) darmite in manastire?
Prin poporul roman de pretutindeni Dumnezeu stie ce vrem sa zicem ca El este Atoatestiutor, ne stie chiar si gandurile ce trec prin capul nostru.

Nu mai fi asa crancena, inmoaie inima ta si vei simti fericirea.

Faci o mare eroare. NU "li se plateste" ci se face o donatie manastirii. Monahii nu au si nici nu au dreptul sa aiba posesiuni. Ei dau 'votul saraciei', adica nu au voie sa se ingrijeasca de bani pentru propria persoana. Toate donatiile sunt ale manastirii, nu ale vre-unui monah!
De ce au nevoie manastirile de bani? Pentru ca desi cu sufletul sunt cu Dumnezeu cu trupul sunt pe pamant. Manastirile acelea trebuie si ele sa se lumineze cu electricitate, sa se spele monahii, sa manance, sa se incalzeasca iarna etc etc.
NU VA LASATI PRADA CAMPANIEI DUSE PRIN MASSMEDIA IMPOTRIVA BISERICII LUI HRISTOS!!! Nu va lasati manipulati si prostiti! Aveti o bogatie si ei vor sa v-o ia! Exact cum au incercat acu doua milenii sa-L ia pe Hristos de la multimea care-L iubea si de la discipolii sai! Nu va lasati prostiti, cascati ochii!

Daca Sf. Ioan Scararul n-a mentionat sursa a comis "copyright infringement" :1:
Era vorba de parabola din Sf. Evanghelie data de Iisus Hristos cu boabele care cad pe drum, pe langa etc

Am nadejde ca Sofia a pus la inima cuvintele tale pe care le-ai daruit cu multa dragoste aici si iti multumesc pentru ce si cum ai scris.
Domnul sa te binecuvinteze si acum si pururea si in vecii vecilor, sora draga!
Se gasesc in librarii acum (la Sophya in Bucuresti) carti minunate precum: "Staretul meu Gheron Isihastul", "Marturii din viata monahala" (Gheron Iosif), "Scrieri ascetice" (Sfantul Nil Sorski) - in special primul capitol, pentru tema dezbatuta in topic, "Viata cuviosului Paisie Aghioritul".
Daca parcurgem aceste carti cu mintea si inima deschise catre continutul lor, cu mila lui Dumnezeu deslusim multe din sensurile si tainele vietii monahale. Si, in orice caz, ne lecuim sufletul de o parte din ranile sale.
Har, pace sfanta in toate! Amin.

Iti multumesc , Mi-ai mai racorit inima pacatoasa.
Il iubesc pe Parintele Paisie Aghioratul. Am citit cartea "Cu durere si dragoste pentru omul contemporan" sau "Flori din gradina Maicii Domnului" sau "Marturii de la inchinatori". Am vazut la ei, la parintii athoniti indarjirea cu care lupta pentru Hristos si pentru ortodoxie. Si plang mereu gandindu-ma ce mult mi-as dori sa fiu macar un sfert , dar ce spun eu, macar o picatura din ce au fost ei pe pamant.
Il iubesc pe Parintele Porfirie, alt bland si minunat parinte duhovnic al Greciei.
il iubesc pe staretul Tadei, duhovnicul Serbiei.
Il iubesc pe Sfantul Teofan Zavoratul, pe toti ii iubesc ca ne invata cum sa iubim si cum sa il primim pe Hristos in inima noastra.
Macarie Egipteanul, Doamne minunate omilii duhovnicesti.
Ei m-au invatat sa plang pentru pacatele mele, sa le pot vedea pe toate clar si sa lupt cu ele. Si este foarte greu asta. Dar am nadejde in Domnul.
Cad si ma ridic, si cad si ma ridic.
Avem totul in Sfanta noastra biserica pentru mantuire, avem pe Iisus Hristos si Maica Sa, avem pe Sfintii nostrii dragi care vegheaza, pe toti ii iubesc.


Acum vreau sa iti spun ca am invatat de la Sfintii Parinti ca daca unei persoane care face rau ii raspunzi cu blandete si iubire in final ajunge si el sa fie bun. Sunt mai multe feluri de blandete si iubire.

Asadar a venit momentul sa iti cer si eu iertare daca ti-am gresit cu ceva pentru ca acum stiu ca il primesti curat.
Domnul sa fie cu tine mereu!
Doamne ajuta!

Ioan Cezar
O remarca la care sa meditam amandoi.
Tu ai postat in data de 4 mai eu ti-am raspuns astazi. dupa alte dicutii.
Doar astazi a vrut Domnul sa vad postarea ta de aici.
Slava lui Dumnezeu intru toate!