Voi ce ati fi facut?
 

Sub genericul "Tara arde si baba se piaptana, dar cautati mai intai Imparatia cerurilor si toate celelalte se vor adauga voua" ,

propun si celor care nu stiu, o poveste putintel trasa de par (dar nu neaparat irealista) care circula intr-o vreme pe e-mail intr-o prezentare Power Point.
(daca a mai fost discutata pe alt topic, scuze)


A fost odata ca niciodata un alpinist care a vrut sa cucereasca un munte inalt.
S-a pregatit pentru asta timp indelungat si in final a hotarat sa se aventureze singur pentru a primi laurii victoriei.

Aflat pe inaltimile muntilor, l-a prins noaptea intunecata si omul nu a mai vazut nimic.Totul era negru.Pana si luna si stelele fusesera acoperite de nori negri.

Si cum se catara el, la doar cativa metri de varful muntelui a alunecat si a cazut in gol.
Alpinistul vazu in acea ingrozitoare cadere episoade din viata lui, bune si rele.
Se gandi la moartea care era aproape cand deodata a simtit franghia de siguranta ca-i frange mijlocul.
Fusese oprit din cadere si acum atarna in gol legat de acea franghie. Rucsacul i-a cazut in prapastie.

A urmat un moment de tacere absoluta.
Atarnat in neant a strigat atunci din adancul sufletului „Ajuta-ma Doamne!!”
A auzit un glas in sufletul lui : „ ce doresti fiule?" "Salveaza-ma, Doamne!" striga alpinistul cuprins de frica mortii.

"Chiar crezi ca eu te pot salva?"
"Da, Doamne, cred in Tine"
"Bine, daca crezi in mine si in salvarea mea taie franghia de care atarni".

Un moment de tacere, alpinistul se indoi si pierdu credinta, franghia era singura care-l tinea in viata...in cele din urma nu taie franghia si hotari sa renunte la ajutorul dumnezeiesc.

A doua zi dimineata , echipele de salvare au anuntat ca au gasit un alpinist legat de franghia de siguranta la doar doi metri de pamant. Murise inghetat de frig.

Cat de atasat de franghia ta esti tu?
Ai avea taria sa tai franghia si sa te lasi in mana Domnului? Ai incredere in sfatul Lui chiar daca ti se pare absurd?
Sa nu spui niciodata ca te-a abandonat sau te-a uitat.
Aminteste-ti ca El te tine mereu in mana lui cea dreapta si nu te lasa sa cazi in abis.
Nu-i contesta poruncile increzandu-te mai mult in propria minte. El are putere si asupra vietii si asupra mortii.

Hristos S-a Inaltat!

Cu toata fiinta ma las in mana Domnului!

voia noastra/voia Domnului
 

Inca nu am primit un astfel de pps.

Nu pot raspunde la intrebarea ta, intrucat istorioara mi se pare bine trasa de par. Domnul ne vorbeste tainic indrumandu-ne pasii.
De multe ori ma vad la rascruce intre voia mea si cea a Domnului. Ai vazut filmul The Gost? Ei, sunt ca negresa aceea ghicitoare care avea in mana un cec de 4 milioane de dolari si l-a donat maicutelor pe strada. Cam asa suntem nevoiti sa abandonam voia noastra! Domnul sa ne dea putere!

Voi ce ati fi facut?
 

Hristos s-a-naltat pai m-as fi lasat in mana DOMNULUI , fiindca EL mereu ne scapa de la rau si greutati

Nu e vorba de credinta, dar as avea mari dubii ca e vocea Domnului sau a alui rau care ma ispiteste :39:

Mie mi se pare destul de realista povestirea. Tainic sau nu, Dumnezeu s-a facut inteles. Posibil sa fi si strigat, caci era o problema de viata si de moarte. Insa cererea Lui era normala avand in vedere ca singura salvare a alpinistului era sa-si taie franghia.

As asculta fara rezerve vocea Domnului. Din experienta am vazut ca merita sa ai incredere in El. Insa trebuie sa fiu sigura ca cel ce a vorbit este Domnul. Dupa aceea fac orice imi va spune.

Aici este cheia! Vocea Domnului este in noi insine, nu exterioara sufletului si constiintei noastre! Aceea este vocea pe care sa o auzim limpede.

Era vorba despre hotararea de a ne lasa in mana Domnului. Total!!!

Si ce criterii folosesti pentru a fi sigura?

Voi ce ati fi facut?

Intrebarea ta ridica o alta intrebare:
Cum pot deosebi glasul Domnului de celelalte glasuri?

Apostolul Petru a auzit glasul Domnului spunandu-i: Vino. Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă şi a venit către Iisus.
Dar daca nu-L auzi pe El spunand „Vino” si te apuci de umblat pe mari...
Daca as sti ca El este cel care imi spune: „taie franghia!” cred ca as face asa, Doamne ajuta neputintelor mele.

Dar problema mai grea care ramane este sa discern vocea Lui dintre toate celelalte.

Spunea un poet crestin:

Doamne da-mi in orice ceas
S-aud bine sfantu-ti glas
Din oricate zgomote
Ca pe niste clopote

P.S. Scuze, ma misc mai in reluare, vad ca au scris si altii la fel :)

Ai pus punctul pe "i". Intr-adevar, am fost intrebati ce am face daca ne-ar vorbi Domnul, nu daca am auzi o voce. Faptul ca am adus discutia despre posibilitatea de a auzi alta voce denota faptul ca suntem foarte suspiciosi cand e vorba de voci.

„putintel trasa de par” - da, e un eufemism.
Chiar ma bucur ca si tu ai sesizat ca nu e o situatie neaparat „alb versus negru”.
Tocmai, ca nici mie nu se prea pare ca Dumnezeu actioneaza de maniera asta si ar ramane atat de „blazat” in situatii critice, dar nu putem totusi nega situatii gen „I shouldn’t be alive” marca Discovery, situatii aparent fara iesire cand realmente nu stii ce hotarare sa iei.

Ideea continua o discutie de pe alt topic despre cat de obiectiva e propria constiinta si „glasul” despre care credem /ne autosugestionam ca e al lui Dumnezeu.

Sau oare Dumnezeu ne fereste sa nu ajungem in asemenea situatii critice, tocmai pentru ca stie ca suntem tot la nivel de abecedar, nicidecum la darul deosebirii gandurilor si dreapta socotinta?

Imi intrebuintez mintea, observ, ma rog pentru a deosebi vocea Domnului, am incredere in El ca nu ma va lasa sa ma pierd. Posibil sa ma mai puna la incercare cu scopul de a ma invata, ingaduind sa aud alte voci, posibil sa ma las pacalita pe moment, ca mai apoi sa-mi dau seama ca sunt prea mica si am gresit dar sigur Domnul nu ma va lasa sa cad sau sa o sfarsesc rau.

Cam asa ..
Oho, nici nu vreau sa-mi imaginez hatzisurile .. De ex cand am citit textul mi-am adus aminte de pustnici care aproape ca se sfintisera dar a venit Lucifer si le-a furat toata truda, insuflandu-le slava desarta si punandu-i sa isi faca rau iar ei din inselare, crezand ca le vorbeste Dumnezeu sau Inger, se sinucideau. Nu e cazul in povestea relatata de tine dar, daca as fi in situatia aceea, sigur m-as gandi la pustnici si as ingheta tot osciland si rugandu-ma sa ma lamureasca El cumva daca e de la El sau inselare.

Ma gandesc totusi ca Dumnezeu apreciaza lucrurile simple si concrete si ca intr-o asemenea situatie, stiindu-ma lucru slab, nu mi-ar vorbi direct ci mi-ar da cumva intuitia faptului ca solul e la 2 m sub mine, scutindu-ma de dileme in genul celei de mai sus. Cred ca genul acesta de "minuni" si glasuire se intampla foarte frecvent, zilnic, in viata fiecaruia :)

si eu am aceleasi dubii.
dar daca e sa despicam firu-n 5, ne blocam in propriile noastre ratiuni.

Doamne bine zic sfintii parinti, sa nu ne incredem in mintea noastra pana nu-i despatimita!

si atunci, cred eu, lupta noastra la nivel de incepatori ar trebui sa fie sa nu ajungem in situatia limita de a nu fi in stare sa decidem.
oare nu de aia zicem "si nu ne duce pe noi in ispita''? nu ne duce in situatii blocante.

oricare din cele 2 decizii presupune un risc ontologic: care optiune a lui "a fi" este cea mai buna din variantele pe care le am? Care e calea de ales care sa o excluda pe cealalta?

si iarasi intreb, darul deosebirii gandurilor subtile il au numai cei inaintati iar noi astia mai de jos trebuie doar sa ne rugam sa nu ajungem in asemenea situatii?

La ultima intrebare: eu cred ca da. Doamne, ai mila ca stii ca-s natanga trupeste si ca-n capul meu e haos. Asa ca fereste-mi Ingere tot pasul ca altfel praf ma fac.

"Iar hrana tare este pentru cei desăvârşiţi, care au prin obişnuinţă simţurile învăţate să deosebească binele şi răul." Evrei 5:14

unde "desavarsiti" sunt cei care nu mai sunt copiii credinta , ci au ajuns desavarsiti in invatatura lor. Un fel de oameni maturi si incercati.

Iar cei inaintati in credinta s-au rugat si ei pentru acest dar si inca se mai roaga sa nu cada in ispita. Diferenta e ca ei au experienta. S-au chinuit sa deosebeasca, au invatat pas cu pas , poate au si gresit uneori, dar s-au ridicat si au invatat din greseli , iar acum cunosc.

Pai povestea ar fi cam asa:

Cu un alpinist ortodox:

"Nu tai franghia, pentru ca nu stiu a cui este vocea".
In orice caz, pentru ca el credea la Dumnezeu si a apelat la ajutorul Lui, o echipa de interventie ajunge 1/2h mai tarziu si-l da jos pe om.


Un alpinist protestant:

Aude vocea si zice: "O da, cum sa nu ma incred in Tine, stiu sigur ca asta este vocea Ta, pentru ca m-am rugat mult la tine sa ma ajuti sa disting vocile si scrie in Biblie ca rugaciunea celui credincios nu ramane fara raspuns".
Si taie franghia.
Echipa de interventie care ajunge 1/2h mai tarziu il gaseste mort pe fundul prapastiei.

N-ai fost atent; cine taia franghia scapa. :69:

Oh nu, am aratat cum este adevarata situatie, aia prezentata era din perspectiva wannabe a protestantului, cu o clipa inainte sa taie franghia perfect convins ca este atat de mare si tare spiritual ca vorbeste direct cu Dumnezeu.

Sau daca vrei altfel, "solul" care era la 2 metri era de fapt un strat fragil de zapada iar dedesupt o crevasa.. :4:

"Cat de atasat de franghia ta esti tu?
Ai avea taria sa tai franghia si sa te lasi in mana Domnului? Ai incredere in sfatul Lui chiar daca ti se pare absurd?"


In primul rand un alpinist ar fi stiut ca moare inghetat, si daca la 2 m ar fi fost pamantul ar fi auzit cand ar fi cazut rucsacul, taiand franghia ar fi ajuns la rucsac, iar in el sigur avea ceva ser injectabil pentru a nu ingheta, etc, etc.

In intrebarile tale sunt 3 situatii:
1. Cat de atasat de franghia ta esti tu?

E vb de atasamentul din viata noastra, fie mama, fie tata, fie matusa, fie tara,etc. Ce iubim mai mult decat pe bunu Dumnezeu pierdem.


2. Ai avea taria sa tai franghia si sa te lasi in mana Domnului?
"Faca-se voia Ta, precum in cer asa si pe pamant." Daca am accepta voia tatalui cu tot sufletul nostru si din tot sufletul nostru, ne-ar fi mult mai ushor. Acceptand-o, El ar alege pt noi, si El ne vrea numa binele. Doar ca voia Lui s-ar putea sa nu fie si voia noastra, si sa ne doara tare.


3. Ai incredere in sfatul Lui chiar daca ti se pare absurd?
Nu cred ca Bunu Dumnezeu ne vb personal, o face fie prin duhovnic, fie raspunzandu-te uneori la intrebari prin intermediul celor din jurul nostru, fie prin semnele cerute de noi.

Ai incercat tu sa faci o varianta in care moare protestantul, dar ti-a dat acelasi lucru: amandoi se incredeau in ajutorul lui Dumnezeu. Iar daca ai incredere in Dumnezeu El nu te dezamageste. Niciodata.

Eu cred ca una este sa te increzi in ajutorul lui Dumnezeu si alta ca esti asa de destept, spiritual, meritos, etc. ca Dumnezeu sa-ti vorbeasca personal, sau alte fenomene asemenea.

Nu stiu daca sesizezi diferenta..

Eu nu am zis nimic de increderea in desteptaciunea personala, ci de increderea in Dumnezeu. Chiar am tot repetat.
Dar sa zici ca vine echipa de interventie si scap de nevoia de a face o alegere inseamna sa-ti fie frica sa-ti asumi responsabilitatea si sa o arunci pe echipa de interventie. De unde stii ca echipa de interventie nu te va arunca in prapastie? O decizie de a te increde in cineva tot trebuie sa iei. Numai ca tie ti-e mai usor sa te increzi in niste oameni vizibili decat in Dumnezeu. Trebuie sa ai incredere ca Dumnezeu nu va ingadui sa cazi.

Ce te face sa crezi ca acea voce e a Bunului Dumnezeu?

Exact la asta m-am gandit si eu, citind istorioara...

Pai asa spune povestea, ca cel ce ii spune sa taie franghia este Dumnezeu.

In viata de zi cu zi insa putem recunoaste vocea Domnului daca ne deprindem sa o ascultam in fiecare zi. Daca zilnic cautam sa cunoastem voia lui pentru viata noastra va veni o zi cand vom sti sa deosebim vocea Lui dintre miile de voci. Insa daca nu suntem in stare sa o deosebim El nu va ingadui sa fim incercati atat de tare ca in povestea cu franghia, ci ne va pregati o alta salvare sau ne va vorbi printr-un alt om. Dar se pare ca omul din poveste cunostea vocea lui Dumnezeu din moment ce El i-a cerut sa faca o decizie atat de grea.

E usor sa spui ce-ai fi facut intr-o atare situatie in momentul in care te afli comod in fotoliu.
Sa poti spune daca te lasi sau nu in voia Domnului, trebuie sa stii mai inainte de toate, care este voia Lui. Cred ca de fapt asta este rostul multor incercari din viata noastra - de a ne lasa in voia Lui, de a putea sa deslusim cand si cum ne vorbeste Domnul .

Revenind la intrebare, cred ca as fi ascultat si-as fi taiat franghia .

Aici mi se pare mie ca se poate ascunde ceva malign..
Eu am tot citit ca Dumnezeu vrea sa ne smerim si sa ascultam unii de altii, sa cautam sfat, sa ne smerim in fata aproapelui, sa "facem ascultare".. Deci daca am ceva vizibil si cu potential salvator la indemana (intr-o situatie concreta ca asta, echipa de salvare) si totusi alegem calea "mai inalta", probabilitatea sa ne frangem gatul e mult mai mare, pentru ca nu stiu, eu simt ca e o mare mandrie aici, insesizabila aparent, dar cu atat mai periculoasa.

Absolut. Trebuie sa ascultam de oamenii randuiti de Dumnezeu ca mai-mari ai nostri [pana la pacat, desigur]. Insa, in povestioara, prima optiune pe care ti-a dat-o Dumnezeu este vocea Lui. El insusi ti-a spus ce sa faci. Nu poti sti daca mai vine o echipa de salvare. Poate ca da, poate ca nu. Dar Dumnezeu este acolo oferindu-ti o sansa. Il dai la o parte si astepti un om?

Repet, consider ca numai unui om care poate deosebi vocea Domnului ii poate fi dat sa aiba o asemenea incercare. Si se spune ca celui ce i s-a dat mult i se va cere mult. Daca Dumnezeu investeste in om si-l face sa cunoasca vocea lui, are si pretentia ca aceasta voce sa fie ascultata.

@alinB

tocmai asta-i ideea, preluata de la dilema cu parasuta de zilele trecute.

de unde stiu cat de mult sa ma incred in propria minte, care desigur tot de la Dumnezeu e, special pentru a ma folosi de ea?

tu ai fi luat hotararea de a nu lua nici o hotarare? doar pe moment, nu? si in timpul asta
te-ai fi rugat sa gaseasca Dumnezeu un plan B ca ti se pare suspect planul A ( adica nu te consideri vrednic ca Dumnezeu sa comunice in stilul asta cu tine).

si eu cred ca as fi tras de timp, ceva de genul "Cred Doamne, ajuta necredintei mele!" .
Adica situatia in care ma aflu e un test prin care eu pot sa-mi pierd credinta ( si asa putina cata o am) sau pot sa mi-o sporesc.

Desi, cred totusi ca Dumnezeu nu ne pune la incercari de astea limita decat atunci cand stie ca le putem si rezolva dupa ce vom fi dobandit darul deosebirii gandurilor.

Nici mie nu mi-e prea clar care-i mecanismul in autosuficienta asta a unora, mai ales cand vine vorba de iertarea pacatelor.
te rogi, iti pare rau, simti asa o pace si gata, iti dai singur verdictul - e pace ingereasca pentru credinta si amaratele mele de merite! (aici e o subtila mandrie camuflata in ambalaj de smerenie), si atunci ce fac? imi camuflez si falsa smerenie si ma invart intr-un cerc vicios.

De unde dar au convingerea ca de acum sunt curati sufleteste?

la noi, din ce zic sfintii parinti, cand incepi sa-ti vezi realmente pacatele (alea subtile cuibarite insidios inlauntru, nu neaparat crime), nu mai ai liniste pana la moarte si nici atunci nu esti sigur ca te-ai scapat de toate.
cat despre simtirea harului, asta-i rara avis!

Da' Doamne miluieste, de atata trancaneala si invartit in cerc in loc sa vorbim CU EL.

credinta cit un bob de mustar
 

Cind il chemi pe Dumnezeu nu mai are loc celalalt linga tine.

Eu nu ma incred aproape niciodata cand vine vorba de fineturi, pentru ca nu e doar "minte" ci sunt si multe patternuri preluate aiurea de la altii, puterea obisnuintei, urme adanci ale pacatelor comise etc.

Cred ca modul corect de a ne folosi de minte e in doua trepte: in prima faza, Doamne curata-mi mintea de toate gunoaiele adunate pana acum in ea si Doamne invata-ma indreptarile Tale ca de la mine nimic bun si adevarat nu am. In a doua faza: ne suflecam manecile la neuroni si ne vedem de treaba sperand ca facem/gandim bine. Sperand, dar neavand certitudinea..

Ca tot era vorba de trancaneala :D

La temelia credintei parintilor rasariteni se afla intotdeauna smerenia si pocainta.
Mandria imbraca uneori forme atat de subtile incat cu greu se poate dovedi. Ajungem uneori ca, fugind de mandrie, sa ne mandrim cu smerenia la care am ajuns.

Daca eu stiu ca Dumnezeu investeste in mine, inseamna ca am constiinta propriei valori, sunt altfel decat toti ceilalti, sunt cineva! Iar numai gandul asta m-ar arunca direct in bratele stim noi cui.

Eu am exprimat punctul de vedere al lui Dumnezeu. Tu poti gandi ca Dumnezeu investeste in tine sau poti gandi ca vrei cu disperare sa cunosti vocea Lui, caci este o mare binecuvantare sa cunosti vocea Stapanului ca sa poti implini poruncile Lui. Poti gandi ca te-ai saturat sa tot fii amagita de fel si fel de voci si vrei sa stii sigur cand vorbeste Dumnezeu. E legitim si absolut normal sa putem deosebi vocea Tatalui. Altfel cum ne vom descurca in aceasta lume plina de ispite?

In orice fel ai gandi, mandria nu e obligatorie. Te poti mandri si zicand ca esti un nenorocit, poti fi smerit si stiind ca Dumnezeu investeste in tine.

Noi (lol, nu noi, Sfintii Parinti) zicem asa: ca si daca ne invredniceste Dumnezeu de vreo aratare dumnezeiasca - cu alte cuvinte investeste in noi si ne face cogeamite darul - mai bine ne este sa nu primim, din teama de a nu gresi. Si atunci Dumnezeu nu se supara ca din prudenta si smerenie am refuzat, ci gaseste o alta cale pentru a ne vorbi (prin altcineva sau prin altceva). Si-asta au spus-o oameni care erau ei insisi plini de har, prin mila Domnului si se invredniceau de lucruri peste puterea noastra de inchipuire.

Nu este obligatoriu sa-ti doresti sa cunosti vocea Tatalui; important este sa stii sa faci diferenta intre ceea ce primesti de la Dumnezeu sau din alte parti. Una dintre modalitatile prin care suntem ajutati sa deosebim aceste lucruri, este incercarea.

Sf.Maxim Marturisitorul spune ca:
" Dumnezeu ne conduce pe doua cai: prin Providenta sau pe cale pozitiva si prin Judecata sau pe cale negativa.

Pe calea pozitiva, Dumnezeu il cheama pe om la desavarsire, la sfintenie, prin darurile cu care ii binecuvinteaza viata duhovniceasca, prin savarsirea binelui si sesizarea rationalitatii creatiei.

Pe cale negativa sau prin Judecata, omul Il cunoaste pe Dumnezeu prin privarea pedagogica, iconomica de aceste daruri, prin insuccesele, necazurile, bolile, suferintele personale sau ale celor apropiati, care trezesc in fiinta noastra responsabilitatea si incalzesc rugaciunea catre Dumnezeu. Aceasta cunoastere este palpitanta, apasatoare, dureroasa, este o cale mai dramatica de cunoastere a lui Dumnezeu, Creatorul si Proniatorul nostru.

Insa, ceea ce subliniaza permanent scrierile duhovnicesti ortodoxe este faptul ca, spre deosebire de calea pozitiva sau prin Providenta de cunoastere a lui Dumnezeu, in care omul se angajeaza benevol, din proprie initiativa, dintr-un dor de desavarsire, calea negativa o strabate fara sa vrea, involuntar, din pedagogie divina si din necesitate duhovniceasca.

Cele doua cai, dupa cum vom vedea, se imbina. La cunoasterea lui Dumnezeu prin darurile Sale, deci la placerea in suflet sau la bucuria duhovniceasca se ajunge prin indelungi osteneli si incercari. Tot asa, in judecata lui Dumnezeu se intrezareste speranta in dragostea si bunatatea Sa nemarginita. Daca Dumnezeu ne face sa trecem prin aceste incercari, o face pentru ca vrea si asteapta sa ne intoarcem la viata duhovniceasca cea fericita, pe care o aduce virtutea.

In primul caz, Dumnezeu ne da bunurile netrecatoare, invitandu-ne sa ne unim cu El si cu altii in iubire. In al doilea caz, ne mustra pentru ca nu am facut aceasta mai inainte si de bunavoie si ne cheama la pocainta, prin savarsirea in viitor a ceea ce nu am facut in trecut. Insa, amandoua sunt situatii existentiale, in care Dumnezeu ne cheama la dialog si ne indeamna la iubire, asteptand, din partea noastra raspunsul la aceasta iubire.

Pronia si Judecata sunt prezente si oarecum devin constante ale vietii noastre duhovnicesti, impletindu-se, caci am vazut ca Sfantul Maxim spune clar ca nu se poate desparti placerea de durere. Nimeni nu poate sa aiba parte numai de placere, cu atat mai mult duhovniceasca, dupa cum si in durerea, de cele mai multe ori trupeasca, se ascunde nadejdea si speranta in bucuria ce va urma placerii.

Precum Pronia este o activitate permanenta a lui Dumnezeu, tot asa si Judecata Sa se exercita permanent. Prin cea dintai, ne cheama spre cele bune, aratandu-ne frumusetea lor, prin cealalta, ne ingrozeste cu cele contrare. Insa, in ambele, El ne conduce, precum un tata bun isi educa si indruma copilul pe calea cea dreapta, atat prin indemnuri pozitive, cat si prin privare de daruri si chiar prin pedepse. "

articol integral: http://www.crestinortodox.ro/sfaturi...lor-68649.html

sau articolul parintelui Staniloae:http://www.crestinortodox.ro/dogmati...tii-68951.html

spre deosebire de voi eu nu sunt asa puternica in credinta si cu siguranta as atarna inghetata de funie.

in povestioara se spune clar ca e vocea Domnului si at e usor...dar de multe ori in viata cand ne aflam ca o rascruce alegem drumul pt care il consideram noi a fi mai drept si mai lin desi undeva se zareste si o poteca abrupta, cu furtuni si vuiete. poate acea poteca e solutia la problema noastra dar nu putem distinge vocea Domnului si vuietul vietii.

De cand incerc sa le explic si eu asta... Dar nu te va asculta nimeni din afara, soro... Si mai vorbesc de smerenie, si mai spun ca mandria nu e calificativul lor...
Iertati-ma, dar chiar asta simt si spun