Ce nu avea Iaşul ăsta...?
 

Ce nu avea Iaşul ăsta...? Avea cam de toate, dar... Dar era mereu al doilea şi nimeni în afara lui nu ştia unde vine. Faima nu era bună. Nu că ar fi fost rea, nici că ar fi fost bună... Nu era şi pace. Faima adecă şi mîndria ieşanului în al cărui piept de aramă bate vijelios o inimă de oţel, sau invers - niciodata nu m-am descurcat cu anatomia - suferea mult pe chestia asta. Şi mă cheamă la el acasă pretenul mieu pe care-l durea în cot de chestia de faimă căci nu avea ce mînca şi-mi zice:
"Măi, hai la pascărit. Io am plătit intrarea la lac pe un an şi dacă nu undiţesc cinci chile săptămînal nu-mi scot pîrleala şi nici nu am ce mînca. Chestia e că mă plictisesc singur şi am mesterit o undiţă şi pentru tine. Io ca membru cu plată oi intra pe poartă, dar ţie ţi-oi arăta unde e rupt gardul şi ce pescuieşti al tau este".
Zis şi făcut. Încalec io pe biţiclu meu ăl de era facut la germanica şi pretenul sare pe biţiclul lui de cursă scurtă de arăta de parcă cineva aruncase cu mare scîrba chestia asta din acceleratul de Bucureşti, tocmai în băltoaca Căcainei. Şi coborîm noi aşia Dealul Ţicăului, la Bojdeuca o luam la driapta pe lîngă Liceul de Fete Mari şi Mice şi valea la Stefănel cel Măricel, cum numeam noi în glumă strada Ştefan cel Mare, care acum se mai cheamă şi Sfint. P-atunci nu fusese încă declarat sfînt şi puştii se delectau cu nişte poveşti nostime despre tinereţea năvalnică al viitorului sfînt. În fine, trecem noi în mare viteză prin Uliţa Strîmbă, acolo locuiam, şi îi strig mamei să nu mă aştepte cu masa căci plec la mîncarea de crapi. Ajunsi în Str. Anastasie Panu o luam la driapta ca să nu ne spargem capul de zidul Casei Dosoftei sau de aşela al Bisericii Sf. Nicolai, la alegere şi ajungem în faţa Palatului. Aici o luăm pe la driapta Palatului în vale şi iar la driapta ca să-l luăm pe Costel, alt preten care de pescuit nu-i plăcea şi nici peşte nu mînca decînd cît pe ce se înecase în Balta Ciricului, cînd deodată...

Aici trebă să spun ceva ca întroducere la cele ce vin mai gios. Costel ăsta locuia pe malul Bahluiulu şi lînga el Primăria plănuise să construiasca un zgîrie nori înalt de 10 metri (!), destinat muncitorilor stahanovişti şi progresişti de nu mai ştiu care uzină. Pe chestia asta şi la povaţa unui inginer, se incepuseră forări de verificare a solului. În chiar dimineaţa aceea din unul din puţuri izbucnise petrol şi primarul dădu ştire la Govern pe chestie de faimă. Numa' că analizele descoperiră că era nămol.
"Tot bine", spuse primar'. "Om faşe o climaterică. Ingineri, la lucru. Comandaţi ţevi, pompe, căzi etc." Chestia era că nu mai ştiu ce Comisie din Capitală intrase în vacanţă, aşa că bani nu veneau şi defileul de lîngă casa lui Costel începuse să se umple cu noroi, pardon, cu nămol şi damele Iaşului venitără în trombă la nămolit. Alea mai tinerele aveau pe ele chiloţei şi sutienaşe, dar celelalte erau la c...l gol. Astea ultime, mai grăsuţe aşia, deh, vîrsta, erau mai multe şi de fapt văzui doar două tinerele şi alea urîte. Ca la comanda io şi pretenul apasarăm pe frîne. A mea opri, dar al pretenului îşi continuă drumul, se opri în pardonul unei dameze de fro 120 de chile şi amîndoi căzutără în noroiu aşela. Dama se ridică prima şi cînd se ridică şi pretenul, primi un strasnic pumn în nas şi altul şi altul. Aruncai biţiclul şi apucai mîneca pretenului depărţindu-l de madama dezlănţuită şi fuga acasă la mamele noastre.

De atunci nu am mai avut biţiclu. Nămolul n-a mai ţîşnit şi gospodinele curăţatără totul spre casele lor cu căldăruşe multe şi pacea şi uitarea coborîtără pe paşnicul Tîrg al Ieşilor.

Nu stiu unde am mai citit textul acesta...

Asta e si impresia mea, dar nu as fi crezut ca este suficient de important pt a fi mentionat.

Din respect pentru autor este important.Dacă nu ştim cine a scris măcar să punem textul între ghilimele şi să menţionăm că nu cunoaştem cui aparţine, căci altfel se poate crede că e compus de cel care l-a postat aşa cum am crezut şi eu care am făcut o apreciere la adresa textului al cărui autor am crezut că eşti dar aceasta a dispărut(aprecierea).

Chiar ar trebui un topic pentru fiecare creatie literara?
Mai ales ca mare lucru nu e de comentat.
Simpatice oricum creatiile astea.

Poate sunt amintiri din copilaria evreului nostru ;)

Bineinteles, autorul sunt eu.
Inteleg ca aprecierea matale nu e cine stie ce.

Si voios le-oi duce toate
Cu necazuri, dar in rate.

Si incalecai p-o sea
Si ma dui in traba mea.

La Sotpedia admin-ul le-a strins intr-un file denumit:
"De la Corespondentul Nostru din Begal" si sugerez sa faca la fel aici.

Ba din contra! Mi-a plăcut căci altfel mă abţineam de la comentariu.Nu-mi place să stric inima nimănui.

Coraj, doamna. In pieptu-mi de arama bate [vijelios] o inima de otel made in amerika [otelul e amerkan, inima e opera unui strungar genial din satul mieu].

Atunci mai scrie ceva! Un proverb indian spune aşa "Dacă un lucru s-a întâmplat o singură dată s-ar putea să nu se mai întâmple niciodată dar dacă s-a întâmplat de două ori sigur că de va întâmpla şi a treia oară!"

S-a intimplat de peste 65 de ori.
Vezi "ben_gal" pe net.
Acum le traduc in ebraica.

Uite una din ele:
&
Cum de nu m-am născut orfan.
Şemi sipuri, biti - ascultă povestea-mi, fata mea (în ebraică).

Povestea mea începe în 1913 în ziua în care s-a născut cea ce mi-a dat naştere. Mama ei, bunica mea, a murise născînd-o. Bunelul rămăsese singur cu cinci fete de crescut, prima în vîrstă de doar 12 ani, iar mama mea abia născută. Bunicul, om al cărţii, era nedeprins cu creşterea unui copil. Sora bunicii, o copilă de 17 ani, a venit şi a luat gospodăria în mînă.
A spus rabinul: "Fată tînără locuieşte cu un văduv tînăr sub acelaşi acoperiş? Nu e bine. Biblia interzice".
A spus bunicul, atunci în vîrstă de 35 de ani, tinerei sale cumnate: "Fetico, du-te acasă şi lasă-mă singur. Rabinul nu permite să stai cu noi".
"Cumnate", a spus fetica, "dacă-i aşa, facem nuntă. Eu pe ăştia mici nu-i las singuri". Şi iac-aşa nunta. Între miri 18 ani diferenţă de vîrstă. Dar de crescut cinci fete fetica nu a putut. Era doar cu cinci ani mai mare ca cea mare. Şi-aşa au dat-o pe mama bunicilor s-o crească ei. Între timp bunicul a devenit iar tată. De data aiasta, băiet. Bucurie mare, dar reîntoarcerea mamei mele acasa nu a mai fost posibilă.
Şi iac-asa creşte mama cu doi bătrîni obosiţi de viaţă, departe de tată şi surori. De fapt nimeni nici nu-i povestise că-i are. Ea credea că bunicii sunt părinţii ei.
Toate astea pînă ce mama a implinit şapte ani. Bunicii ei murind a trebuit luată acasa. Şi s-a trezit mama cu familie mare şi a zîmbit cu mare bucurie, căci să rîdă nu ştia.

Poveste în poveste...

Fratele bunicului rămîne singur cu soţia. Cei doi flăcăi ai lor, feţi frumoşi de doar 18 ani muriseră în aceiaşi zi de meningită. Vînd ei gopodăria şi "la America". Fratele bunicului cumpără acolo o gloabă şi o cotiugă şi hai la împărţit lapte gospodarilor americani. Mare veselie nu e acolo şi nici bani nu cine ştie ce. După doi ani moare calul şi fratele bunicului spune soţiei:
"Alt cal nu cumpăr căci tare l-am iubit pe cel mort. Hai acasă la România".
Ce agonisiseră, pentru America era un mai nimic, dar în România el era om avut acum. Cumpără fratele bunicului cea mai mare şi frumoasă casă din cartierul evreiesc şi viaţa merge înainte.
Se tot învărt ei prin căsoiul ăl mare şi plictisul îi cuprinde.
Spune bătrînul bunicului: "Suntem bogaţi dar stingheri. Dă-mi una din fetele tale s-o adopt. Oi înzestra-o cu toate cele şi la moartea noastră va moşteni casa".
Trei dintre surorile mamii erau deja măritate. A patra se pregătea se plece "la Palestina". Era lipsă de femei acolo. Anul 1931. Mama, în vîrstă de 18 ani, a fost aleasă. La 21 de ani măritiş. Tata, mai mare ca ea cu 12 ani, era contabil cu diplomă şi locotenent în rezervă. Casă bogată. O partidă bună. Tinerii căsătoriţi primesc un apartameni în căsoiul acela, dar părinţii adoptivi spun:
"Nu vrem rîset de copil aici. Prea ne-ar aminti de feciorii nostri".
In 1940 părinţii adoptivi decedează în aceaşi săptămîna. In 1941, Octombrie 10, mă nasc eu.
Trecuseră doar trei luni şi zece zile de la Pogromul din Iaşi cînd tata a fost luat la moarte. Pasă-mi-te, golanii găsiseră la el uniforma, sabia de paradă şi baioneta de atac.
"Aha, jid, cu uniforma asta ai intrat în bazele noastre militare şi ne-ai spionat. De aia au ştiut rusnacii cu avioanele unde să arunce bombele".
În drum spre plutonul de executie, pe Str. Stefan cel Mare din Iaşi, stradă mare şi foarte largă, tata fiind tot înţepat cu baioneta să meargă mai repede "căci mai erau şi alţi tradatori jidani de pedepsit", îl vede pe Mitică, fostul lui coleg de banca la "Şcoala de Subofiţeri" din Oradea. Tata, om voinic cu voce de stentor îl strigă. Mitica era în dreptul Mitropoliei pe celalalt trotoar. Ţipete, vaiete, împuşcături, dar Mitica îl aude.
"Ce vreţi voi de la evreul asta, măi soldati?".
"Să trăiţi domn' ofiter. E un trădător. Am găsit la el uniforma. Il luăm la plutonul de execuţie".
"Sigur că aţi găsit, e doar ofiţer".
"In regulă, domn' ofiter, vi-l dăm".
Spune tata:
"Măi Mitică, amu e bine, dar or veni iar. Lasă-mi doi soldaţi de pază la mine acasă".
Şi iac' aşa, nu m-am născut orfan.

Ben Gal