Modele de casnicie
 

Dragi forumisti, deschid si eu un topic despre aceasta Sfanta Taina, inspirata fiind de multe din postarile voastre. Mi-ar placea sa impartasiti tuturor experienta voastra de viata (majoritatea sunteti casatoriti), experienta voastra de familie crestina, modelul vostru de vietuire in familie, lupta cu greutatile zilnice, framnatarile, esecurile si victoriile in aceasta lupta in doi. Cu totii aveti cate un cuvant de spus si cu totii puteti oferi un model pentru un tanar aflat la inceput de drum, care nu stie nici macar cu ce se mananca asa ceva. Toate fetele isi doresc de mici sa se casatoreasca, sa isi puna rochie de mireasa si sa aiba o nunta ca in povesti, dar ce se intampla dupa aceea? Vreau sa imi vorbiti mai ales despre lupta si despre izbanzi. Pe mine m-au impresionat povestea Dnei Elena Violeta, cea cu sotul protestant, exemplul Omului Bun cu sotia vaduva la 42 de ani, care a avut o casnicie zbuciumata, dar a reusit sa isi aduca sotul pe calea credintei, pozele din albumul lui Fani si al lui Cristiboss, lupta zilnica a Annei21, sacrificiul si fericirea lui FelixLivadaru, si poate mai sunt si multi altii despre care am citit, dar nu ii mai tin minte acum. Poate ca sunt unii care au o casnicie cu adevarat model, care se iubesc la fel de mult unul pe celalalt si nu au probleme majore in casa lor, unii poate lupta de ani de zile pentru ca sa el mearga casnicia, unii, precum Windorin, s-au casatorit de curand si de abia acum experimenteaza ce inseamna sa fii casatorit. Pe toti acestia si pe multi altii, ii rog, asadar, sa ne impartaseasca sau sa ne detalieze experientele lor. Multumesc.

Este foarte greu sa dai sfaturi in asemenea caz. Casatoria si, implicit ,familia presupune, in primul rand, multa jertfa. Nu mai conteaza ce vrei tu, ci ceea ce este de folos pentru toti din familie. Atat sotul cat si sotia trebuie sa inteleaga ca nu sunt perfecti, ca fiecare are defecte dar si calitati , si ca trebuie sa repare defectele si sa-si sporesca calitatile cu ajutorul celuilalt. Trebuie sa inteleaga , de asemeni, ca la "jugul" casatoriei trebuie sa traga in mod egal amandoi si sa nu adandoneze lupta unul in defavoarea celuilalt.
Nu stiu daca mai cunoasteti urmatoarea legenda antica:
Se spune ca , in vechime, zeii l-au facut pe om, ca pe o sfera, atat de perfect incat au fost invidiosi pe frumusetea si perfectiunea lui. Din acesta cauza , au luat hotararea de a sparge sferele ca sa nu mai existe ceva atat de perfect. Sferele s-au spart pe din doua dar nu chiar pe la mijloc , ci cu unele neregularitati. Apoi jumatatile au fost imprastiate in toata lumea, asa incat oamenii isi cauta pana astazi jumatatea care le lipseste.
Intelepciunea omului este sa netezeasca cu multa rabdare imperfectiunile sale pentru a redeveni ca odinioara inainte de spargerea sferelor.

Se spune că, departe, există un loc foarte frumos, în care trăiesc vulturii aurii. Nu au toate penele de această culoare nobilă, ci numai o aripă; masculii pe cea dreaptă, iar femelele pe cea stângă. An de an, pe măsură ce puii cresc, părinţii bătrâni pleacă în ultima lor călătorie: zboară zile îndelungate până ajung la Muntele Liniştii. Acolo unde au murit şi părinţii lor.
(Vulturii încearcă să zboare cu o singură aripă. Nu reuşesc, dar nici nu cedează.)
Şi se mai spune că într-un an ultima călătorie a păsărilor a fost cât se poate de tristă: oprindu-se să doarmă peste noapte, vulturii au fost prinşi, printr-o meşteşugită cursă, de către nişte oameni care credeau că se vor îmbogăţi vânzând penele care străluceau ca soarele. Oamenii le-au tăiat păsărilor preafrumoasele aripi şi şi le-au agăţat la brâu, ca pe nişte scalpuri.
De durere şi de amărăciune, vulturii mai slabi au murit imediat. (Mai moare unul dintre vulturi.) Cei tari se încăpăţânau însă să zboare cu o singură aripă. Fâlfâiau din ea, cu răbdare, având o voinţă de fier; dar tot nu puteau zbura.
(Mai rămân în viaţă doar doi vulturi.)
A mai rămas doar o pereche de vulturi; ei care se gândeau cu tristeţe: „Ce vor zice puii noştri când vor veni să moară lângă trupurile noastre şi vor vedea că noi nu am fost în stare să ajungem la Muntele Liniştii?”
(Cei doi vulturi se sprijină unul de altul.)
Sprijinindu-se unul de altul, şi gândindu-se la urmaşii rămaşi acasă, cei doi vulturi au simţit cum suferinţa începe să li se aline. Şi stând aşa, aşteptând parcă să le crească aripi, ei au simţit că durerea li se preschimba în putere. Da, da, chiar aşa: stând lipiţi unul lângă altul, durerea li se preschimba în putere. Au încercat să zboare aşa; la început fâlfâiau din aripi încet, plini de sfială. Pe măsură ce se ridicau, de jos se vedea un singur trup, cu două aripi. Se vedea o singură cruce.

Foarte frumos!!!!!!:6:

:6: E din Danion Vasile. Daca vrei sa citesti toata piesa, se cheama Taina iubirii - uite-o aici - http://www.danionvasile.ro/taina-iubirii.php

Mersic, cu siguranta ma pun pe citit imediat ce termin de scris acest mesaj :1:

Despre casnicia mea nu pot spune decat ca este modelul pe care eu l-am cautat si aflat. Nu stiu daca poate fi considerat insa un model si pentru altii, deoarece experientele de viata sunt diferite, expectantele diferite in functie de cum ne dorim sa ne fie casnicia. Ca si idee...desi nu am avut niciodata o imagine bine conturata a relatiei ideale, am simtit-o ca este. Am avut si eu sentimente de frica legate de faptul ca partenerul se poate schimba dupa Cununia Religioasa, sau ca relatia se poate schimba...fara ca noi sa ne deam seama neaparat. Relatia s-a schimbat, insa a devenit mai frumoasa, completa, oferindu-ne satisfactia si convingerea ca suntem un intreg. Am mai avut si noi divergente datorate modului de perceptie sau de exprimare diferit in legatura cu unele aspecte ( nu esentiale insa), si cred ca sunt inevitabile deoarece nu putem fi identici...de fapt tocmai acesta e misterul iubirii, ca uneste doua suflete, doua personalitati care se formeaza impreuna si ajung una desi raman oarecum diferite :5:.

Acestea insa sunt aspecte minore ale relatiei...pentru ca eu cred ca ceea ce conteaza este ca cei doi sa aiba sentimente puternice unul pentru altul, sa simta ca pentru partener sunt capabili sa faca totul, ca timpul sta in loc pentru ei, ca cel intalnit e o surpriza extrem de frumoasa in viata lor, sa aiba conceptii de viata asemanatoare, o moralitate si o conduita la fel si sa reuseasca sa isi transmita mesajul astfel incat cel de alaturi sa il primeasca.

Ar mai fi muuulte lucruri de spus cred, lucruri pe care poate le simt dar nu le pot transpune inca in cuvinte, lucruri pe care le descoperi zi de zi....

Acestea fiind spuse, cred ca iubirea care ulterior devine completa prin binecuvantarea lui Dumnezeu, este unul dintre cele mai frumoase lucruri de pe pamant, un adevarat dar de la Dumnezeu pe care nu putem sa nu il pretuim.:1:

Sunt de acord ca avem nevoie de modele, mai ales in societatea noastra lipsita de modele, insa nu trebuie sa uitam ca fiecare persoana este unica, prin urmare fiecare cuplu este unic. Modelul nu trebuie copiat pentru ca atunci distruge unicitatea, el trebuie asumat prin prisma libertatii.

Cred ca ceea ce este mai important ar fi sa ne consideram casnicia un model pentru noi insine si sa ramana asa ....cu ajutorul lui Dumnezeu! :5:

Sper sa nu fiu inteles gresit, dar eu nu voi scrie despre casatoria mea. Nu ca nu as avea una minunata, dar de multe ori incercam sa copiem si pierdem din vedere darurile pe care le avem. Asa se face ca incercam sa dezvoltam ceva ce nu avem. Si unde ajungem in astfel de situatii? La neintelegeri.

Eu sunt de parere ca oamenii se pot iubi si trebuie sa se iubeasca intr-un mod unic. Cand vom incepe sa imprumutam raspunsuri, gesturi.... fara a mai lasa loc la actele firesti, vom deveni artificiali. Iar iubirii nu-i place acest lucru.

Eu sunt de parere ca in iubire nici nu poti copia, poti fi doar original...dar poti aprecia iubiri si cupluri frumoase si reusite in schimb!

...
 

chiar daca am mai povestit candva o sa ma repet si imi cer iertare celor pe care ii voi plictisi...

nu cred in retete predefinite. e o prostie sa stai cu lista si sa bifezi in ea virtutile sau defectele jumatatii... dragostea vine. pur si simplu. in primul rand, e chimia aceea care trebuie sa existe neaparat... restul vine de la sine...

casnicia, familia e ca un cerc. e clar ca nu ai voie sa-l intrerupi... insa, e important sa nu lasi pe nimeni strain in interior. dupa formarea cercului prin sfanta taina a cununiei, nimeni, nici mama, nici tata, oricare din ei, nu mai au voie sa vina sa intervina... cercul e al nostru si el se roteste in sensul acelor de ceas. in interior sunt copiii. depinde de noi cum il facem sa se invarta. insa, pana la urma, trebuie sa se invarta. asta e menirea lui...

am vazut-o intr-o zi de toamna... avea un aer nobil... era...ca o printesa. am stiut ca va fi a mea. aveam 18 ani si ea 15. eram in acelasi liceu. am crescut impreuna, iar 10 ani mai tarziu ne casatoream. dupa 2 ani s-a imbolnavit si dupa alti 2... am pierdut-o...
si acum, dupa 3 ani de intalniri in cimitir, as vrea sa dau tot timpul inapoi si sa repar... sa imi musc limba pentru fiecare cuvant aiurea spus... sa-i ofer clipele irosite cu cine stie ce altceva... sa-i aduc toti trandafirii pe care m-am zgarcit sa-i cumpar... sa-i sorb privirea si sa nu treaca zi in care sa-i spun cat o iubesc si cat inseamna ea pentru mine... sa ma bucur de glasul ei, de mersul ei, de mangaierea ei, de respiratia ei, de impunsatura sanului ei in palma in diminetile pierdute... sa-i ascult bataile inimii atat de regulate ca si dragostea ei pentru mine... sa cert zilele urate si sa chem soarele sa rasara pentru ea... si n-am spus mai nimic din ce as vrea cu adevarat... ce sunt vorbele...?

uitati-va langa voi... e tot ce aveti mai scump pe lume. credeti-ma... altceva mai bun nu exista... abia cand pierzi pretuiesti cu adevarat... abia acum stiu... ce n-as da sa i-au totul de la inceput, sa pot face totul cum trebuie! sa pun inceput bun...

un singur lucru ma mangaie... ca prin suferinta ei, prin dragostea si rabdarea, prin jertfa ei, cu rugaciunile noastre, a celor care am iubit-o, Dumnezeu i-a daruit mantuirea iar Maica Domnului a luat-o sub sfant acoperamantul ei...
de aceasta traiesc.

asa ca fratiorilor si surioarelor... iubiti, ca si cum maine ar fi ultima zi. pretuiti, ca si cum maine ati pierde totul... luati-va in brate si taceti impreuna... nu lasati grijile sa va transforme in straini. si el si ea sufera sau se bucura. nu lasati greul doar pe unul singur. un cuvant bun face minuni. sa taci atunci cand esti calcat pe batatura e foarte intelept... si, cel mai important lucru, sa nu-L uitati pe Dumnezeu. pentru ca Dumnezeu este dragoste. si daca dragoste nu e... nimic nu suntem...

lacrimile mele de dor de luminita transformati-le in lacrimile voastre de fericire ca va aveti unul pe altul...

Domnul si Maica Domnului sa va binecuvanteze!

Am citit, am plans de frumos...si intr-adevar, "ce sunt vorbele"????!!!!

...
 

"ce n-as da sa i-au totul de la inceput..." iau totul
imi lacrimau ochii si am facut o greseala de ortografie de incepator in postarea anterioara... iertare...

E foarte trist axios, dar macar ai avut-o 2 ani si poti sa spui ca a fost sotia ta, si inca mai este, v-ati unit pt eternitate. Iubitul meu locuieste foarte departe si in fiecare zi traiesc cu teama ca am sa-l pierd fara sa-l fi avut vreodata.

...
 

...am avut-o mai bine de 14 ani langa mine anna...

Căsătoria nu este întodeauna rodul unei iubiri desăvârşite.Nu toţi oamenii sunt frumoşi,nu toţi îşi găsesc jumătatea,nu toţi au parte de iubiri de vis.
Fiind o persoană credincioasă sau ascultătoare de părinţii cei după trup când vine vremea (dacă ai şansa să-ţi găseşti un tovarâş de viaţă) mergi în faţa sfântului altar şi primeşti cununia ca pe un dar sau ca pe un jug.
Dacă ai răbdare,credinţă,dacă eşti în ascultare unul faţă de altul Dumnezeu îţi va dărui copii buni care vor cimenta relaţia dintre soţi şi le va da putere să meargă până la capăt împreună.
Căsătoria este ceva foarte complex iar viaţa în doi un drum anevoios presărat adeseori cu spini,cu lacrimi,cu trădări şi chiar cu perioade luuuungi de singurătate în doi.Dar dacă pe acest drum v-aţi îngăduit unul pe altul,dacă ai voştri copii sunt la casa lor la fel ca voi sau mai fericiţi,dacă sunteţi alături atunci când bolile şi lipsurile apar în fiecare zi, ei bine; înseamnă că aveţi o căsnicie bună.
Şi în căsnicie la fel ca şi în călugărie este foarte importantă ascultarea şi frica de Dumnezeu a celor doi căci dragostea oricât de mare ar fi de cele mai multe ori,cu timpul se transformă în obişnuinţă şi mai ales, ca măcar unul din cei doi soţi să aibă credinţă tare pentru a se ruga pentru toată casa şi pentru acei mai puţin credincioşi.

Ce frumos ati scris cu totii! M-ati facut si pe mine sa plang! mai ales Axios! :2::6:

Apreciez sinceritatea ta.. ai mult curaj in a povesti despre tine (eu nu zic nici surorii mele despre ceea ce cred, ceea ce simt, ceea ce regret.. poate doar aici pe forum, unde sunt anonima).
Chiar ma intrebam daca barbatii regreta vreodata vorbele spuse.. Dar cred ca tu esti atipic. Cred ca un barbat tipic intai spune o vorba grea, apoi o crede (ca nu cumva sa ajunga sa o regrete! mai bine o crede adevar!).

Poate par grosolana, dar cred ca exista ceva mult mai rau decat a suferi din dragoste: a nu avea habar ce inseamna sa suferi din dragoste. Sa nu iubesti mi se pare mai cumplit decat sa suferi (desi nu te doare nimic, ti se pare ca esti foarte bine).
Cineva imi spunea ca iubirea este doar un cuvant (nu este o replica din matrix?).

sunt mult mai multe lucruri care sunt mai rele decat suferinta din dragoste. iar unul dintre ele, poate cel mai periculos, este indiferenta...

P.S. nu povestesc despre mine. eu sunt cel mai putin important in povestea noastra. mai degraba incerc sa deschid ochii altora care dau cu piciorul la ceea ce le-a daruit Dumnezeu... as vrea sa le strig durerea mea pentru ei. pentru ce sunt dispusi sa piarda... si cat de usor abandoneaza in lupta cu viata...

Off, spune-i asta si celui pe care-l iubesc eu. :(
Ca ne-a trecut juma de viata si 30% a fost dormita, 30%-50% am strans amintiri de la birou, stress, ne-am crezut importanti prin ce facem.. iar in rest, putinul timp ramas, l-am petrecut privind televizorul, in trafic, la sala de sport (sotul meu merge zilnic... asa ca merg si eu sa nu creada ca sunt lenesa/delasatoare/nu ma intereseaza cum arat..bla,bla... mergem pe rand ca cineva trebuie sa stea cu copiii.. deci din putinul timp petrecut acasa, 3 ore zilnic stam separati).. sunt chiar curioasa cat timp petrec efectiv cu sotul.. cred ca nici macar o ora zilnic.
Si ii repet (dar crede ca sunt deprimata daca ma gandesc atat la moarte!) ca o singura certitudine avem in viata: ca vom muri! Si cu asta in minte trebuie sa traim... Bleah, nu se prinde nimic!

...
 

din pacate, se pare ca fiecare dintre noi avem pragul nostru in viata de care trebuie sa ne dam cu capul ca sa ne vina mintea la loc... pentru unii e prea tarziu, ca la fecioarele nebune, dar altii au parte de un inger pazitor mai drastic care ii trage de maneca la timp...
tu roaga-te si fii tu cea inteleapta si pentru dansul. fii tu lumina din casa. pana la urma, ca doar e fosfor, va prelua lumina de la tine...
Doamne ajuta!

Ma refer ca sotie, si am gresit, scuze, 4 ani. Am spus asta pentru simt ca daca nu m-as casatori cu prietenul meu, moartea chiar ne-ar desparti:2: Pentru mine casatoria e o unire pe vesnicie, ca legaturile de sange si moartea nu o poate rupe. La asta ma refeream cand am zis ca ai avut-o 4 ani.

...
 

ce-i cu tine? de unde atata descurajare? nadejde surioaro! o sa fie bine! lumea nu se opreste in loc pentru nimeni. Doamne ajuta!

In putinul timp pe care il am pentru mine zilnic, incerc sa descopar in mine calea potrivita sufletului meu..Incerc sa vad casatoria altfel decat am vazut la familiile din jurul meu, dar imi este tare greu. Cu adevarat ajung zilnic sa vad casatoria ca pe un jug care se ingreuneaza cand apar copiii..

Imi doresc cateodata sa iubesc si sa fiu iubita, dar alteori am impresia ca dragostea nu este pentru mine..

Caut in jurul meu modele de familii, dar cu greu gasesc soti care se impaca bine, si de obicei acestia sunt lasati de diavol in pace doar pentru ca de mult fac voia lui..

De aproape 3 ani incerc sa ii explic prietenului meu importanta abstinentei inainte de casatorie, dar mereu raman tare dezamagita..imi spune sa ii arat un exemplu de cuplu care practica abstinenta, pentru ca " abstinenta este o dogma invechita"..

Caut in jurul meu modele de oameni care se iubesc, care se iubesc in Hristos..Nu gasesc..

Ma bucur ca pot descoperi in topicul acesta ca familia ortodoxa exista si azi, si ca pot invia in mine speranta ca poate fi si armonie intre cei doi soti..povestea voastra poate fi o pilda pentru noi, putem invata din greselile voastre dar si din actiunile voastre placute Domnului..

Doamne ajuta!

O fi casatoria un jug, dar in nici un caz din cauza copiilor.
Copii sunt, de fapt, cel mai bun lucru! Este greu, dar ai multa bucurie.
(Daca poti sa-ti imaginezi, copilasul meu de un an si jumatate nu se lasa mangaiat pe cap cand il pun la culcare, vrea sa ma mangaie el pe mine! Isi trece degetele mici prin parul meu, are fata rotunjoara aproape de fata mea si miroase atat de frumos a bebelus.. imi doresc sa opresc timpul in loc, sa pastrez acel moment pentru totdeauna.)

Ce frumoooooooooooooooooooooos!

Apropos de ceea ce spui tu, e oare posibil ca intr-un cuplu proaspat casatorit, venirea unui copil sa produca un oarecare dezechilibru...in sensul ca cei doi nefiind inca obisnuiti foarte bine cu viata de cuplu, prin venirea copilului sa nu mai aiba timp pentru ei, sa se cunoasca, sa comunice????

Nu stiu de ce, dar eu fiind casatorita de putin timp( 1 an si doua luni) am ajuns la concluzia ca pentru venirea unui copil chiar trebuie pregatire, sufleteasca, duhovniceasca...ceva de genul asta. Nu stiu altii cum sunt, dar eu simt ca am nevoie de o perioada de acomodare chiar si cu gandul, pentru ca am constientizat ca in viata mea copilul chiar va fi cea mai imprevizibila si responsabila prezenta, prin faptul ca eu ii voi da nastere, de noi va depinde educatia lui, formarea lui si stiu ca ni se va schimba statul...nu vom mai fi noi 2, cei care suntem acum, niciodata. Poate ca asta ma sperie cel mai mult, ca nu stiu cum ne va fi cu un copil, cum va fi el ca si copil, cum voi fi noi ca si parinti si cum se va transforma relatia noastra....offff multe de spus!:40:

Eu chiar am vazut familii cu copii extrem de armonioase si frumoase...desi ceea ce mi-a atras mie atentia in legatura cu una dintre ele a fost faptul ca parintii erau in permanenta preocupati de ce fac copiii, chiar si cand acestia urmareau desene animate impreuna cu altii...parintii erau tot alaturi de ei. Mi s-a parut extrem de frumos...dar mi-am pus intrebarea daca ei mai sunt un cuplu sau daca isi mai acorda timp pentru ei. Asta o fi modul meu de perceptie, si poate ca si uiti de tine atunci cand ai copii....eu nu am de unde sti acest lucru...
De ce cauti modele de familii??

Chiar si daca tu simti ca nu exista asa ceva in jurul tau, ele cu siguranta exista...eu cel putin am vazut o multime, si nu toate dupa acelasi sablon..diferite, dar multe frumoase, armonioase, vii, avand copii...exista iti spun eu! :5:
Dar de ce trebuie sa ii dai exemple neaparat, daca tu crezi ca e importanta aceasta abstinenta...ar trebui sa incerce sa inteleaga ca este conceptia ta de viata....
Nici nu trebuie sa gasesti modele, cred ca tu trebuie sa stii cum ai vrea sa fie casnicia ta, sa te simti implinita in cadrul ei, sa ceri ajutorul lui Dumnezeu in acest sens. Eu nu am cautat niciodata modele, chiar daca mi s-a umplut sufletul de bucurie ori de cate ori am aflat familii frumoase ( una dintre ele fiind si familia nasilor mei de cununie, ei avand 50 de ani)...dar asa cum e relatia mea, la inceput...ne este noua model si multumim lui Dumnezeu pentru asta!!!

Mult optimism, sa-ti dea Dumnezeu sa ai o casnicie frumoasa, multi copiii si folos duhovnicesc!

Of !, Andrusca...chiar ca sunt multe de spus .
Insa, atatea calcule si atata previzibilitate nu cred ca pot forma lucrurile in asa masura incat ele sa fie perfecte, ori precautia sa le favorizeze.
Eu sunt cu sotul meu de 10 ani, in primii doi ani am vorbit, ne-am analizat si ne-am iubit intr-atat incat am considerat ca suntm perfect potriviti unul pentru celalalt, dar nu a fost asa. Dupa doi ani si jumatate ne-am certat de nu s-a putut, au aparut lucruri care nu as fi crezut ca pot avea loc intre noi, bine-nteles mai mult din partea barbatului care, parca ar fi vrut sa fie si cu raiul si cu iadul simultan. Am luptat, am plans , am suferit...neincrederea ma distrugea, fiindca eu nu pot trai fara incredere .
Apoi am luat-o de la inceput, chiar aveam nevoie sa-l redescoper pe cel cu care imi doream cu adevarat sa ma casatoresc, nu puteam concepe ca m-am inselat, nu putea fi adevarat . Si astfel s-a dovedit ca toanele lui fusese doar niste scapari ( dar, niste scapar ce faceau totusi parte din personalitatea lui).
Oricum, dupa alti doi ani de zile ne-am casatorit si imediat a aparut bondutul si micutul nostru univers. A fost foarte frumos, exact cum spune anna 21 mai sus, nimic nu se compara cu mirosul pur al unui bebelus, cu inocenta lui...piere toata nelinistea din lume, chiar daca si responsabilitatile sunt pe masura . Nimic nu mai este la fel, dar nimic nu se compara cu acest " nu mai este la fel ", fiindca nu se poate spune ca v-a fi mai rau , sau mai bine, ci doar ca v-a fi altfel, iar acest altfel capata atat de multe trasaturi firesti si complexe, incat viata oricum il asimileaza ca atare.
Coinsider ca cel mai important lucru in casnicia mea este faptul ca l-am cunoscut pe sotul meu inainte de a spune ; " DA ", si cu bune si cu rele, iar acest lucru nu a dus la resemnare, ci mai degraba la constientizarea si cantarirea lucrurilor intr-un mod reciproc, in asa masura incat sa ne indreptam si sa ne echilibram relatia cat mai benefic.
Uneori, un om pacatos devine mai intelept prin experiente, decat un om drept care tinde sa vorbeasca din imaginatie si din considerentele altora.
Consider ca un copil face o casa, o relatie mai solida, mai ales prin constientizarea statutului de " noi ", care se acutizeaza si mai mult odata cu acesta, uneori abia atunci capata, de fapt, sens acest " noi " .
Este o conceptie eronata ca o femeie trebuie sa gaseasca barbatul cat mai potrivit pentru copilul ei...nu exista asa ceva, tindem spre un idealism, dar realitatea se dovedeste aproape intotdeauna peste asteptarile noastre, mai ales pentru faptul ca poate fi absolut imprevizibila . Un copil pentru o femeie, pentru o mama, reprezinta copilul ei, indiferent daca tatal este sau nu alaturi de ea, acea fiinta este o bucatica din ea si acest lucru o va determina sa-si doreasca sa-l aiba aproape si sa-l protejeze cu orice pret.
Personal, cred ca primul copil dintr-un cuplu casatorit, nu trebuie sa fie planificat, cu atat mai mult cu cat acel nou invadeaza cu atata intensitate cuplul respectiv si-l coordoneaza de la sine spre noi aspecte sociale, afective , dar si spirituale. Nu ai cum sa prevezi atitudinea sotului in eventualitatea unui copil, atata timp cat totul se calculeaza doar la nivel imaginar sau, chiar intuitiv.

Frumoasa si puternica relatia voastra!

Nu, nici nu stiu bine daca e vorba de planificare ( desi e intr-un anumit sens), sau mai mult de teama de acest nou, altfel, schimbare. Noi 2 consideram acum ca ne cunoastem, suntem deja un cuplu de aproape 3 ani, din care 1 an si 2 luni casatoriti...si nu e vorba neaparat de cunoastere( cel putin nu in sensul ca trebuie sa mananci un sac de sare pana sa il poti cunoaste pe cel de alaturi, ca daca era pe-asa nici nu ma maritam daca aveam de mancat atat :21:) ci mai mult as zice de anumite etape ale relatiei, asa cum le privesc eu si care conduc spre intarirea relatiei. Cumva, in opinia mea a trece de la perioada de prietenie ( plimbari in fiecare zi prin oras, parcuri pana la ore tarzii in noapte, excursii, discutii interminabile sau toane copilaresti ( de care ma fac responsabila)) la casatorie+ copil e oarecum prea mult...un calup prea mare.

Nu am eu treaba cu sotul, ca el a descopert de curand ca ii plac copiii foarte mult, mai ales de cand a facut putin baby sitting pentru nepotica ( el atata stie ca din momentul in care un bebelus il prinde de deget, e cucerit) insa problema e la mine...la creier, un blocaj ceva, mi se pare ceva extrem de diferit fata de tot ceea ce am realizat pana acum in toata viata mea :40:

Cred ca ar fi necesara o mai mare preocupare a societatii in general pentru mentinerea familiei ca nucleu al acesteia. Privesc in urma si vad cate greseli am facut eu, sotul meu si chiar unii dintre apropiatii nostri. Habar nu aveam pe vremea aceea ca in astfel de probleme poti sa ceri si sfatul unui duhovnic. Nu stiam nici ca nasii nostri care erau din partea sotului nu sunt cununati religios si ca n-ar fi avut voie sa ne cunune.

Nu este simplu pentru un tanar sa intemeieze o familie crestina intr-o societate bolnava. In unele cazuri sunt necesare eforturi serioase pentru ca lucrurile sa n-o ia razna. In primii 15 ani de casnicie am platit tribut pentru egoismul meu, fiind parca, pe rand, scorpie, Cenusareasa (la bucatarie si la bal), si in final, cand am acceptat o schimbare - scorpia imblanzita. Trec sub tacere defectele lui, caci si el le avea. Jucam teatru ca sa par in fata cunoscutilor numai ,,in rochie de bal''. Nu era simplu.

In urmatorii 10 ani, au aparut tentatiile pe plan material care au adus cu sine alte probleme. Acestea fiind mai serioase, m-au obligat sa iau decizii pe masura si chiar sa citesc multe carti duhovnicesti, sa pun genunchii la rugaciune pentru a face fata. L-am lasat sa se convinga singur ca greseste alegand sa-si asculte parintii in probleme de afaceri. Paguba a fost considerabila, dar si lectia primita de el. Parintii mei nu m-au incurajat sa ma despart si cred ca au facut bine. Daca nu ma aflam sub povatuirea unui duhovnic bun, cred ca nu puteam face fata acestei situatii.

Acolo, la acel duhovnic, am intalnit o crestina de 40 de ani care-si ingrijea sotul bonav de sapte ani si care tinea post aspru ca sa lupte cu propriul trup si sa ramana o buna crestina. Acela poate fi, de asemenea, un posibil model de casnicie. Adica uniti la bine si la rau, nu numai la bine. Atunci mi-am dat seama ca Dumnezeu mi-a randuit un canon pentru pacatele mele, pentru zgarcenia si egoismul meu si l-am acceptat. Iar ,,jertfa'' mea este incomparabil mai mica decat a crestinei despre care vorbesc.

Abia acum reusim sa ne pretuim reciproc calitatile, deci rabdarea si rugaciunile se pare ca dau roade. Se roaga si el, admite pe pereti icoane in locul tablourilor de familie, are si el rabdare cand ma vede nervoasa etc.


Din pacate, familia este atacata discret sau chiar fatis, atat pe plan spiritual cat si pe plan material. Pe plan spiritual, societatea ii prezinta omului tot felul de tentatii care de care mai toxice pentru mantuire si pentru o convietuire normala. Pe plan material, se degenereaza de asemenea. Omul zilelor noastre este interesat mai mult de a detine valori materiale decat de a cauta modele de casnicie si de a fi el insusi un model pentru ceilalti.

Mi-a placut titlul acestui topic. Mantuirea in familia crestina nu se obtine intotdeauna chiar asa de simplu. De-a lungul vietii, omul se mai poate imbolnavi pe plan fizic sau pemplan duhovnicesc. Atunci Dumnezeu ne incearca credinta, nadejdea si dragostea dupa o randuiala numai de El stiuta. Slava lui multumesc lui Dumnezeu pentru toate!

Sunt casatorita de 7 ani si am doi copii. Nu este chiar o noutate..
Desi sa stii ca ai dreptate (ca sa nu ai surprize), pentru barbati este un moment stresant, oricat incerci sa-i menajezi.
Primul copil l-am facut cu multa incredere (in puterile mele, in sprijinul sotului si al familiei) si am avut o mare surpriza sa vad ca de fapt ma lupt singura, ca nimic nu este ca inainte... Adica.. mie mi-a fost schimbata radical existenta, cei din jur au avut doar un copilas cu care sa se joace ocazional... deci poti avea parte de surprize, oricat planifici. Am renuntat la una, la alta.. practic la toata viata mea de dinainte.. Nu ma plang, ca asta este soarta mamicilor... dar iti spun ca nu exista alta pregatire pentru copil decat a stii ca este un sacrificiu permanent.
Totusi sotul a trecut printr-o pertioada de stress intens la fiecare copil, ceea ce ma enerveaza ingrozitor, nu numai pt ca mi-a creeat probleme, certuri etc... Dar in calitate de mamica era dreptul meu sa fiu stresata! (nu a lui!) Adica in loc sa fiu eu sprijinita si consolata.. tot el?! Asta mi s-a parut chiar uimitor.

Ma amuza cum iti pui problema, Andrusca.. Doar fa copilul acela si pregateste-te sa nu dormi. :)) Nu exista "pregatire", cu cat te gandesti mai mult, cu atat o sa te socheze mai mult distanta dintre asteptari si realitate.

Pai cred ca ai dreptate, e ca si cum m-as astepta deja la oboseala, stres, schimbare ( si aici chiar tine de imprevizibil) atat in relatie cat si in fiinta mea...si cumva am impresia ca daca incerc sa ma acomodez cu ele de dinainte imi va veni mai usor, sau poate ca astept sa mai gasesc ceva argumente pro care sa le atenueze pe cele dificile...ceva de genul asta. Problema e ca eu nici nu am fost niciodata genul ala innebunit dupa copii, desi sunt fete care sunt asa dintotdeauna...iar acum cand mi-am luat nepotica in brate si era sa ii pice capul m-am panicat si mai rau si am impresia ca nu stiu cum as putea sa ma descurc cu un copil care nu poate vorbi, nu poate spune ce il doare, ce vrea, care plange mult....:42:

...
 

bre, nu fii prostuta... ia si fa ce trebuie cat ai timp. ca timpul nu-ti apartine... si o sa treaca... si o sa-ti plangi in pumni daca o sa fie prea tarziu...

ce probleme sunt astea bre? de la "cornel", iti spun eu... unde ai vazut tu scoala de mame? cate femei s-au nascut invatate? sau care crezi tu ca au stat asa o bucata si gata, dintr-odata, au stiut sa se descurce, le-a venit mintea la cap si s-au transformat in viitoare mame bune... amanarea asta e la fel de grava si inselatoare ca si cea de la spovedanie...

puneti-va pe treaba ca timpul nu-i al vostru fratiorilor. stiu eu ce spun... sunt sigur ca veti fi niste parinti exemplari. dac-ai sti cate femei isi musca mainile ca au facut prostii ca voi amanand si acum, cand vor ele, copilul nu mai vrea sa apara...

si fara copii sunteti rupti in fund. sunteti vai de mama voastra. nu faceti nici doua parale... la fel si dragostea voastra, fara copii, e stearpa si inutila... (ma refer la cazurile in care se poate avea copii...)

hai! Doamne ajuta!

Ihmmm...rupti in fund si vai de mama noastra zici????!!!:21:...

P.S. Am uitat sa iti transmit " Sa va fie casnicia si copilasii binecuvantati de Dumnezeu!"

Doamne ajuta!

...
 

pai ce inseamna viata asta fara copii? mai ales cand poti sa ii ai... e singura bogatie vizibila care ramene in urma noastra pe pamant... faptele bune sunt scrise in cer dar aici, ei sunt mostenirea noastra...
deci da... rupti in fund si vai de mama voastra... :))

Sa stii ca te amagesti, nu ai sa fii niciodata pregatita sa fii mamica, si cu cat despici firul in 4 cu atat o sa ti se pare mai greu, si timpul trece.
Temerile aceastea le are fiecare femeie inainte sa fie mama, dar in momentul cand o sa devii mamica totul va decurge de la sine ;).

Acum depinde si de barbati, nu sunt toti croiti dupa acelasi calapod, am vazut, slava Domnului unii dintre ei sunt mult mai receptivi la nevoile copilului decat o mama, altii intr-adevar lasa de dorit.

Da, cateodata mai am si momente in care ajung la concluzia ca tot gandindu-ma si invartind decizia pe toate partile, nu ajung nicaieri.

Cu sotul nu cred sa am probleme, pe el daca il prinde un bebe de deget, nici nu mai ai ce face cu el :21:

Caut modele ca sa nu cred intr-o utopie, in visele mele si apoi sa ajung fata batrana internata la spitalul de glumeti :9:
As putea in schimb sa vad in jurul meu ce inseamna o familie si cum arata fericirea intr-o casnicie, sa ma pot limita la mai putin decat vreau eu, sa accept ca avem defecte, dar ca si alte cupluri au neintelegeri, fara ca asta sa insemne ca nu se iubesc, sa vad la alti crestini modul in care reactioneaza atunci cand li se greseste: iarta orbeste, se smeresc, discuta, reproseaza, etc

As vrea sa am o viata fericita nu plina de frustrari ca daca mai renuntam la ceea ce imi doream atunci de la o casnicie poate ca as fi fost fericita.. Exista si prin romani cuvintele "poti face un om fericit daca ii mai tai din dorinte"

Avem nevoie sa vedem in jurul nostru exemple de oameni impliniti in cadrul familiei, ca sa vedem ca se poate si sa invatam de la ei fericirea.. Personalitatea se formeaza pe parcursul vietii, si cred ca conteaza foarte mult daca in jur ai exemple de familii crestine implinite sau de familii doar cu numele. Asa cum spun si sfintii parinti: daca amesteci un sac de faina printre saci de carbune, se va murdari.

Felicitari tie si sotului tau ca formati o casnicie model, ma bucur pentru voi cu speranta ca necazurile si greutatile va vor ajuta sa intariti relatia si nu sa va indeparteze..:79:

Nu toate casniciile sunt fericite si sunt convinsa ca asa cum noi, ca persoane, avem de invatat de la cei mai buni,mai blanzi,mai milostivi decat noi, si cei doi care formeaza un cuplu au de invatat impreuna de la familiile mai armonioase si mai fericite decat ei

Doamne ajuta!

Am inteles acum punctul tau de vedere. Foarte frumos gandesti!
As spune chiar ca pe undeva ceva din interiorul tau te face sa ai un sentiment de nesiguranta legat de viitorul unei casnicii cu actualul prieten...poate ma insel, dar asa simt eu. Am avut si eu astfel de indoieli in trecutul meu, am fost pe punctul de a ma casatori si totusi m-am despartit, pentru ca am simtit ca acel om se schimbase si asa m-a ajutat el insusi practic sa descopar ca nu puteam sa privesc senin la acel viitor. Eu nu stiu sa spun daca am lasat de la mine in general, chiar nu am lasat...dar am incheiat capitole din viata mea pentru ca asa am simtit si pentru ca simteam ca nu pot sa fac compromisuri...si deci nu le-am facut.

Multumesc pentru aprecieri, insa nu vreau de aici sa reiasa cumva ca imi consider casnicia un model la modul idealist si visator...nu, ma bucur ca putem comunica, ca ne putem face intelesi unul altuia, ca ne completam si ca deocamdata ne este bine cu noi, atat. Eu aveam niste ganduri de alea gri, pentru ca am tot auzit de casnicii care odata incepute au oferit surprize neplacute...si ma temeam oarecum ca mi s-ar putea intampla si mie, insa pana acum, cel putin, nu a fost asa...si pentru asta ma bucur.:1:

Cred ca rugandu-te si incercand sa iti dai seama daca pe cel de alaturi il poti vedea ca pe sotul tau, va vedeti impreuna peste ani si simti ca nu ai nici o retinere in a pasi alaturi de el in fata altarului...vei afla raspunsul cu siguranta. Din ceea ce scrii simt ca tu iti doresti ceva anume si nu iti dai seama foarte bine ce...dar ai vrea sa vezi daca poti identifica acel ceva in cuplurile cunoscute tie. Nu stiu daca vei descoperi acel ceva privind in jurul tau, dar poate ca il vei simti in relatia ta....:1:

Doamne ajuta si multe bucurii sufletesti!