Despre frumusetile Raiului
 

Initiez si eu primul meu topic. Vad ca a fost multa agitatie pe topicul cu chinurile iadului, asa ca m-am gandit ca ar fi bine sa vorbim si despre ce ii asteapta pe cei drepti, sa ne bucuram citind cum au vazut altii Raiul in care cred ca dorim toti sa ajungem. Va astept cu frumoase citate din Sf. Parinti (din care eu nu prea am citit) sau pareri personale. Eu voi cita din par. Cleopa:

Despre frumusetile Raiului (22. 07. 1988)

Raiul este un loc de desfatare, unde vazandu-L pe Dumnezeu, asa cum este El, fata catre fata si iubindu-l in mod desavarsit, sufletul se bucura de o fericire vesnica. Paradis sau rai inseamna un loc foarte placut, fie o gradina, fie un loc cu pomi, fie o padure. gradina placuta, unde l-a pus Dumnezeu pe om, dupa ce l-a creat, este numita paradisul terestru sau raiul pamantesc. se mai intelege prin rai locul unde dreptii Il asteptau sa vina pe Hristos. Talharului cel bun i-a zis Hristos: "Astazi vei fi cu mine in Rai". In Rai, adica in sanul lui Avraam. Rai inseamna locul unde sfintii, cei alesi, cei randuiti se bucura cu Dumnezeu de viata vesnica, caci zice Sf. Ap. Pavel: "Caci a fost rapit in Rai la al treilea cer". raiul sau cerul este un loc de desfatari, adica un loc in care afla multimea bunatatilor, fara de niciun amestec al raului,un loc de dorinte fara neincetare si din cele mai vii, unde se gusta din plin cele mai dulci bucurii, un loc de unde este alungat pentru totdeauna ceea ce ar putea cauza cea mai mica greutate, cel mai mic necaz, un loc se bucura de o fericire atat de mare "pe care ochiul nu le-a vazut, urechea nu le-a auzit si la inima omului nu s-au suit".
Ceea ce face multimea bucuriei celor alesi in rai este vederea lui Dumnezeu fata catre fata. Intariti in lumina slavei si in stare de a suporta stralucirile Fiintei divine, ei contempla adorabila Treime, se satura in viata vesnica cu aceasta cunoastere desavarsita a Tatalui si a Fiului si a Sfantului Duh. VA URMA.

Pe mine nu m-a lamurit nimeni daca Raiul este Imparatia Cerurilor sau daca face parte din Imparatia Cerurilor. Sau daca este un loc sau o stare temporara inainte de Parusie pentru cei mantuiti.

Sfintii in cer il poseda pe Dumnezeu, precum sunt si ei ai Lui. Aceasta posedare a lui Dumnezeu este insotita de bucuria cea mai perfecta, ei se odihnesc cu desfatarea in El, sunt fericiti de fericirea Lui si din torentul propriei sale voluptati ei sunt imbatati (Apoc., 19.7-9). Vederea lui Dumnezeu face sa dispara intunecimea, posedarea pune capat lipsei si departarii, si bucuria nu mai lasa loc celei mai mici nelinisti, nici celei mai mici tulburari. fericirea sfintilor nu este toata la fel, ci dupa osteneala fiecaruia: "In casa Tatalui Meu multe lacasuri sunt!" (Ioan, 14.2), adica sunt mai stralucite unele decat altele. Sfintii sunt incoronati si fiecare are o cununa de la Dumnezeu, cu o aureola, podoaba a sufletului.
Zice Sf. Ioan Gura de Aur in Omilia 6 la Evrei: "Ridicati-va si voi mai presus de tot ceea ce va apare inaintea ochilor vostri si de acolo, mai presus de acest acoperis al cerului, treceti prin mijlocul ingerilor si al arhanghelilorsi al Duhurilor ceresti, aproape de Tronul lui Dumnezeu Insusi, in palatele pe care le locuieste El, chiar acolo se gasesc adevaratele cununi in cer. Inchipuiti-va fericirea in care petrecea Adam inainte de a cadea in pacat, in gradina placerilor sale si ziceti-va ca este inca cu mult prea departe cerul de pamant".
Sfintii in cer participa la natura divina intr-un chip real. Caci, ale caror suflete merg in rai, imediat dupa moartea lor, sunt:

1. cei morti in starea de har: spovedanie, impartasanie, fapte bune
2. cei care nu au pe constiinta niciun pacat
3. cei care si-au facut canonul dupa pravila bisericeasca, dreptatea divina cere aceasta.

In Rai vor fi cei care vor fi vrednici sa petreaca impreuna cu cetele ingeresti, sa Il laude pe Dumnezeu si sa se bucure de slava cea cereasca in vecii vecilor.

Vin si eu daca nu se predau materii tampite acolo : ).Glumesc.

Chiar nu stiu ce sa zic,si eu imi inchipui Raiul tot in aceasta maniera,adica paduri,dealuri,fara griji sau dorinte fara foame ori sete.

Dar s-ar putea sa fie doar o simpla stare de multumire absoluta,fara peisaje.Cine stie...

CUVANT DESPRE RAI


Oare cum as putea eu, nepriceputul si cu totul neiscusitul, sa zugravesc prin cuvinte patria noastra cea veche din care am cazut? Daca dumnezeiescul si marele Apostol Pavel ne spune ca: Cele ce ochiul n-a vazut si urechea n-a auzit si la inima de om nu s-au suit, acelea a gatit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El, apoi cum o limba de tarana si o minte intunecata de pacate se va pricepe a spune cele nespuse?

Dar, fiindca nu este bine nici a tacea despre acea fericire si frumusete, voi indrazni a aduce prin cuvant, din cele ce ne-am invatat din Sfanta Scriptura si din invataturile Sfintilor Parinti, o umbra oarecare a acelor neumbrite si vesnice veselii, ca prin cele prea mici sa suim intelegerea noastra dupa putere la cele prea mari si cu prea minunata frumusete impodobite.

Sfanta Scriptura ne spune despre rai ca este asezat de Dumnezeu spre rasarit: Si a sadit Dumne-zeu rai in Eden spre rasarituri. N-ati auzit ce spune Isaia? Rasarit este numele Lui. N-ati auzit ce spune Psaltirea? Dumnezeu S-a suit peste cerurile ceruri-lor, spre rasarituri.

Sfantul Vasile cel Mare intelege raiul, dupa el si dupa toti sfintii, ca o desfatare, caci Eden inseamna raiul desfatarii. Aici trebuie sa intelegem o desfatare vrednica de Dumnezeu, desfatare care este potrivita sfintilor.

Mai departe, aratand despre acele nespuse duhovnicesti veselii, zice: Acolo pornirile raurilor veselesc cetatea lui Dumnezeu (Psalm 45, 4). Sfintii Parinti ai Bisericii au spus ca raiul este indoit, adica este alcatuit si din cele simtite si din cele gandite, vazut si nevazut, dupa cum omul este format din trup si suflet. Raiul il intelegem si trupeste dar il talcuim si duhovniceste. In rai va fi o desfatare duhovniceasca desavarsita a celor cinci simturi ale omului.

Raiul nu-i imparatia cerurilor. Raiul este locul unde a stat Adam si unde stau dreptii pana la judecata de apoi. O stare provizorie. Nu-i hotarat sa stea dreptii acolo pentru totdeauna, ca de la judecata inainte, sufletele dreptilor nu se mai duc in rai, ci in imparatia cerurilor.

Iar deosebirea intre cer si rai este negrait de mare, pentru ca atata iubire a avut Dumnezeu de neamul omenesc, incat in locul raiului i-a dat imparatia cerurilor. Satana l-a scos pe Adam din rai, iar Dumnezeu, venind pe pamant si suferind pentru neamul omenesc, nu-l mai baga in rai pe omul care face voia Lui si poruncile Lui si se teme de El, ci in ceruri. In Evanghelie ce s-a zis? "Fericiti cei saraci cu duhul, ca acelora este imparatia raiului?" Nu, ci altfel: "imparatia cerurilor". Sau zice: "Fericiti cei izgoniti pentru dreptate, ca acelora este imparatia raiului?" Nu, ci imparatia cerurilor.

"Iata dar - zice Sfantul Vasile -, a pierdut omul raiul, iar prin mila lui Dumnezeu cea negraita, a castigat cerul". Ca unde a prisosit pacatul, zice Apostolul Pavel, acolo darul a prisosit.

Imparatia lui Dumnezeu nu este mancare si bautura, ci dreptate, pace si bucurie in Duhul Sfant. Iar ca sa intre cineva in Imparatia cerurilor trebuie sa se nasca din apa si din Duh, sa fie nevinovat ca pruncii, sa rabde multe scarbe in viata si sa se sileasca in toata viata la lucrul poruncilor Domnului.

Raiul, ca cineva sa-l poata descrie, nu se poate. Niciodata nu poate sa descrie cineva frumusetile raiului. Nici oamenii, nici ingerii. Auziti pe Apostolul Pavel: Ceea ce ochiul n-a vazut si urechea n-a auzit si la inima de om nu s-a suit. Aceasta a pregatit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe Dansul.

Marele Vasile, aratand pe cat este noua cu putinta despre rai, zice asa: "Omule, daca-ti inchipui ca raiul este mancare si bautura si veselie si gradina si flori si cantari si pasari si palate de aur, nu te opresc. Macar asa sa-ti inchipui, dar ravneste la rai, adica sa doresti raiul. Ca dorind raiul, te lasi de pacat. Inchipuie-ti si tu cum vrei, dar orice vei inchipui tu despre rai, nu este ceea ce iti inchipui tu, ca raiul este mai presus de minte".

Apoi zice: "Deci ispiteste-te ca prin invataturile acestea sa vii intru intelegerea raiului aceluia si sa ajungi si tu la zorile dumnezeiestii lumini. De esti trupesc si mare indulcire socotesti din cele simtite, sa ai acea inchipuire a Raiului celui trupesc si saturarea cea prea dulce, si sa te sarguiesti catre acestea, fiindca acolo vei afla desfatarea neincetata! Dar mai bine decat indulcirile cele trupesti, suie-te cu gandul catre frumusetea ingerilor si invata-te cu de-amanuntul roadele dreptatii!"

Sfantul Vasile cel Mare vorbeste in Hexaime-ron despre rai, zicand: "Acolo sunt livezi prea dulci la vedere, cu multa si negraita verdeata si foarte fru-mos impodobite. Acolo floarea nu straluceste putina vreme si apoi lipseste, ci indelungata vreme si este o mireasma a Duhului Sfant, pe care omul nu o poate spune.

Buna lor mireasma este fara de sat, frumoasa lor culoare de-a pururea straluceste si puterea vanturilor nu le slabeste. Lunile cele noi nu le vestejesc, inghe-turile nu le ingheata, arsura soarelui nu le usuca; ci un duh masurat, care da oarecare subtire si dulce suflare, usor si cu dulceata sufla asupra lor, neimpilat de vreme si nevestejit in veac, pazind sporul lor. Iar frumusetea sadurilor celor de acolo este si ea vrednica de facerea si sadirea Celui ce le-a sadit".

Si dupa multe, zice: "Care cuvant va putea sa arate multimea dulcetii si frumusetii aceleia?... Acolo sunt si neamuri de nenumarate feluri de pasari, care prin floarea aripilor si prin dulcea viersuire a glasuri-lor, aduc o dulceata negraita, incat oamenii cei drepti de acolo se desfateaza si se indulcesc prin toate simtu-rile: pe unele vazandu-le, pe altele auzindu-le". Mai departe zice: "De esti duhovnicesc si cugeti mai mult decat la indulcirile trupesti, urca-te cu gandul catre frumusetile ingerilor si invata-te roadele dreptatii ce sunt in ei. Vezi raurile lui Dumnezeu cele pline de ape, ale caror porniri veselesc cetatea lui Dumnezeu si a caror mester este singurul Dumnezeu".

Dar, intr-adevar, raiul in care a stat Adam era indoit. Avea o parte simtita si una gandita, fiindca in rai erau pomi din care se putea manca. Ceea ce spune Sfanta Scriptura: pomul cunostintei binelui si raului, se poate inchipui ca a fost intr-adevar pom.

Dar de ce-i spune pomul cunostintei binelui si raului? Stiti voi ce inseamna pomul cunostintei binelui si raului, din care a mancat Adam si de ce se cheama asa? Iata ce spune Sfantul Ioan Gura de Aur despre acest pom: "Pomul cunostintei binelui si rau-lui din rai se chema asa pentru ca doua lucruri mari a aratat el dupa ce au gustat Eva si Adam dintr-insul: A aratat binele si raul".

A aratat cat de bine era daca nu manca din pom, ca Adam, care a stat 700 de ani in rai, s-a desfatat acolo de atatea bunatati - si de cele simtite si de cele gandite, ca auzea si ingerii in ceruri si ii vedea cum il lauda pe Dumnezeu. Iar atunci cand l-a scos afara din atata dulceata si frumusete, a cunoscut cat de bine era daca nu mancam din pom. Si iarasi, a cunoscut si raul: "Cat de rau este, si ce mare rautate ne-a ajuns pe noi, fiindca am mancat din pom".

Iata ce inseamna pomul cunostintei binelui si raului. A cunoscut cat de rau a facut ca a calcat porunca lui Dumnezeu si cat de bine era daca nu o calca si nu manca din pom. Asa se talcuieste pomul cunostintei binelui si raului dupa Sfintii Parinti.

Dar sa continuam despre rai. Marele Vasile spune acolo: "Pasarile raiului nu mai mor ca cele de pe pamant si nu mai imbatranesc, ca sunt pline de Duhul Sfant. Acolo cele patru stihii care sunt pe pamant: aerul, apa, pamantul si cerul, sunt atat de impodobite de Dumnezeu, cum nu se poate vorbi. Cele patru anotimpuri ale anului: primavara si vara, toamna si iarna, asa de frumos sunt imbinate unele cu altele, incat nu se mai satura omul in veacul veacului de a trai acolo.

Acolo niciodata nu este sila a vanturilor si nepotrivire a anotimpurilor. Acolo nu-i nici prea frig, dar nici prea cald. Nu-i nici prea mare vant, dar nici sa nu fie deloc. Nu-i niciodata acolo ploaie prea multa, dar nici sa nu fie. Deci cele patru stihii, cele patru anotimpuri, sunt imbinate in asa fel, incat pro-voaca o negraita placere la cele cinci simtiri ale omului.

Gustul. Poamele din rai au atata dulceata si atata felurime de gusturi, incat omul nu mai poate pofti nimic peste dulceata lor.

Auzul. Cantarile de acolo care desfateaza nu gustul, ci alt simt al omului, auzul, atata frumusete au, incat o mie de ani se pare un ceas in rai, cum citim si in Mantuirea pacatosilor.

Pipaitul cel indoit, inauntru si in afara, acolo atat frumusete are si atata blandete in zidiri, incat niciodata spini nu exista, lucru aspru nu exista, lucru care sa te arda nu exista, lucru care sa te otraveasca nu exista, asa incat pipairea si cea dinauntru si cea din afara este fara nici o vatamare.

Mirosul. Atata mireasma a Duhului Sfant este acolo si florile acelea atata mireasma au, incat nu mai poti sa-ti inchipui ca ar mai exista altceva in lume sa miroasa mai frumos ca acelea.

Vederea. Iar vederea se desfateaza intru atata frumusete (Gan-Eden, adica vesnica desfatare), incat nu poate omul nici intr-un fel sa mai cugete ca ar putea vedea ceva mai frumos ca acolo.

Se desfateaza cele cinci simtiri ale omului de nu pot mai mult. Ai vazut ce spune in Psaltire: Pornirile raurilor veselesc cetatea lui Dumnezeu. Stiti voi ce inseamna pornirile raurilor? Raurile Duhului Sfant se varsa in rai si veselesc cetatea lui Dumnezeu - raiul si sufletele -, incat nu poate omul sa spuna cu limba asta de tarana ce mangaiere a Duhului Sfant vine acolo.

Pornirile raurilor, pornirile darului Duhului Sfant care se varsa in rai, atat veselesc inima si mintea omului, incat el nu mai poate cugeta, nici cu inima, nici cu mintea, nimic mai presus decat acele manga-ieri ale darului Duhului Sfant. Si acesta-i raiul, daca-ti poti inchipui asa, dar nu imparatia cerurilor.

V-am spus ca omul este indoit, o parte vazuta si una nevazuta. Raiul este si simtitor, ca omul sa poata gusta si cu trupul si cu vederea dulcetile lui; si ganditor, pentru ca sufletul omului acolo nu este impiedicat sa vada cerul sau dantuirile arhanghelilor si ale ingerilor sau sa auda cantarile din cer. Intre partea vazuta si cea nevazuta este mare legatura.

In rai Dumnezeu a spus lui Adam sa lucreze raiul si sa-l pazeasca. Dar stiti ce lucrare era aceea? Intreaba pe Sfantul Nil Ascetul. Era lucrarea ruga-ciunii si pazirea mintii. Raiul cel cuvantator din sufletul lui! A lucra raiul este totdeauna a fi in rugaciune necontenita cu Dumnezeu, asemenea cu ingerii, caci Adam ii auzea rugandu-se si cantand lui Dumnezeu; iar a-l pazi este de a-si pazi mintea, sa nu alunece cumva spre gandire impotriva lui Dumnezeu.

Inchei aici prin cuvintele Sfantului Vasile cel Mare: "Invata-te, omule, ca din niste invataturi ca acestea sa vii intru intelegerea Raiului si sa ajungi la zorile dinaintea luminii, unde rasare lumina cunos-tintei si unde raiul desfatarii s-a sadit". Amin.(P. Cleopa)

Vederea Raiului de catre calugarul Cosma (intreg articolul se gaseste aici - http://www.socat.ro/archives/1072), eu am selectat doar pasajele despre rai


Atunci şi-a dat el seama că a fost răpit în cealaltă lume şi a zis ucenicilor săi: [...] Şi am mers după ce am trecut de arapul acela şi am dat de nişte câmpii verzi cu milioana de milioane de flori de multe feluri de culori şi era o mireasmă de flori cum nu este pe faţa pâmăntului şi cum nu poate să-şi închipuie nimeni. Şi florile acelea le bătea un vântişor aşa cald, iar deasupra florilor erau cete, cete de copii cu aripi strălucitoare, care mergeau şi zburau deasupra florilor şi cântau aşa: “Sfânt, sfânt, sfânt, Domnul Savaot, plin este cerul şi pământul de slava Ta”.
Mergând noi printre milioanele acelea de grupuri de copii, care zburau pe deasupra florilor, în mijlocul acelei câmpii am zăzut un bătrân cu barbă albă, frumoasă, veşmintele lui străluceau ca soarele şi am mers acolo. Şi când am mers noi cu apostolii, cu Andrei şi cu Ioan, bătrânul acela a binecuvântat pe apostoli şi i-a sărutat pe frunte, iar ei i-au sărutat mâna. Atunci am întrebat eu pe apostoli:
- Domnii mei, cine este bătrânul acesta aşa de frumos şi de ce sunt atâtea milioane de copii care zboară pe aici?
- A auzit de “Sânul lui Avraam”?
- Am auzit în Evanghelie.
- Ei, acesta este Avraam Patriarhul, iar milioanele de copii care cântă aici şi zboară pe deasupra florilor sunt sufletele drepţilor care au intrat în “Sânul lui Avraam” şi care au fost drepţi şi milostivi ca el.
După aceea ne-am luat rămas bun, de la acela care zicea că este Avraam şi am pleact zburând; mergeam prin văzduh cu iuţeală mare şi am ajuns în altă parte şi acolo odată s-au făcut nişte ziduri de aur şi de pietre scumpe şi nişte porţi în forma fulgerului, iar nişte tineri foarte frumoşi, încinşi cu curcubee de aur, stăteau la porţi şi aveau săbii de foc; la poartă şi pe poartă era, ca şi cum ar răsări soarele, lumină ca fulgerul. Şi au întrebat acei de la poartă pe Apostolul Andrei şi pe Ioan:
- Unde duceţi sufletul acesta?
Şi a zis Apostolul Andrei:
- Avem poruncă de la Maica domnului şi de la Domnul nostru Iisus Hristos să-l ducem până la Raiul desfătării.
Atunci s-au deschis porţile singure şi am intrat după acele ziduri. Acolo am văzut nenumărate biserici şi palate ale cerului. Nimeni nu putea să numere atâtea biseric, şi atâtea minuni se vedeau, încât limbă de om nu poate povesti. Erau pomi care numai pe o singură ramură rodeau 60-70 feluri de roade.
Florile şi frunzele pomilor cântau slavoslovia lui Dumnezeu. Şi fiecare pom avea un cort; dar nici pomii nu semănau unii cu alţii şi nici corturile. Şi în cort era o masă şi un scaun de aur şi bucate şi băututri scumpe pe masă. Dar bucatele nu semănau, iar la fiecare cort, la fiecare masă stătea o persoană foarte frumoasă, ca de treizeci de ani.
Toţi erau de această vârstă, căci la judecată toţi vor învia cu vârsta de treizeci de ani, după cum arată Sfinţii Părinţi. Şi acolo cântau păsări, milioane şi milioane, dar nici păsările dintr-un pom nu semănau cu cele din alţi pomi. Culoarea aripilor păsărilor numai Dumnezeu o ştia şi păsările acelea unele erau albastre, altele roşii, altele vişinii, altele gri, altele albe, altele trandafirii, şi cântau negrăită frumuseţe, psalmi şi rugăciuni.
La unul pomul era de mărgăritar, la altul de onix, la altul era de rubin, la altul era de safir, la altul era de ametist, şi aşa mai departe. Şi mesele, la unul era de marmură, la altuş de aur, la altul de argint, şi nici scaunele nu semănau. Şi era atîta frumuseţe şi atâta cântare acolo, iar mulţimea pomilor şi a corturilor şi felurimea aceea atât de frumoasă nu mai avea margini.
Şi mergând noi pe acolo, eram uimiţi de atâta frumuseţe şi cântare. Atunci am întrebat pe Apostolul Andrei:
- Domnii mei, aici este Raiul desfătării?
- Nu frate, de abia am ajuns la pământul celor blânzi.
Vezi ce spune în fericirea a treia din Evanghelie: Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul. Să nu credeţi că este vorba de pământul acesta stricăcios. Auzi ce pământ îi aşteaptă pe cei blânzi! Şi de-abia am ajuns la pământ şi am întrebat:
- Dar de ce corturile sunt altfel şi bucatele şi băuturile altfel şi pomii altfel şi scaunele altfel şi păsările cântă altfel dintr-un copac în altul?
Atunci mi-a spus Apostolul Andrei:
- N-ai auzit ce spune Mântuitorul în Evanghelie? În casa Tatălui Meu sunt multe lăcaşuri şi Eu Mă duc să vă pregătesc vouă loc. Deci aici, frate Cozma, să ştii că şi cortul şi masa şi pomul şi poamele şi păsările toate sunt după mărimea faptelor bune ale fiecărui om. Cum şi-a împodobit cineva pomul pe faţa pământului cu post, cu facere de bine, aşa îl găseşte dincolo şi se va veseli în vecii vecilor, că aici nu mai este bătrâneţe, nu mai este boală, nu mai este moarte, nu mai este durere.
De aceea este depărtare şi deosebire de la un pom la altul, pentru că este după măsura faptelor bune ale fiecărui suflet care a ajuns aici. Şi a mers sufletul dreptului aceluia zburând ca gândul, că aşa merge sufletul ca razele soarelui de repede. Şi a mers cam cât ar merge un om cinci sute de ani pe jos. Noi am mers deci în câteva minute, pentru că mergeam ca gândul.
Şi am dat de alte zidiri de milioane de ori mai frumoase ca cele dintâi. Şi la alte porţi în forma fulgerului şi la ele nu mai erau tineri, ci erau serafimi cu şase aripi care păzeau. Şi am întrebat:
- Domnii mei, ce ziduri, ce cetate este aici?
Şi au zis:
- Acum, frate, ne apropiem de Palatul Noului Sion al lui Hristos, care-l va da celor doisprezece Apostoli după Judecata de Apoi.
Şi îndată porţile cele în chipul fulgerului s-au deschis şi serafimii aceia au întrebat:
- Unde duceţi sufletul acesta?
Şi a zis Apostolul Ioan Evanghelistul:
- Poruncă avem de la Mântuitorul şi de la Maica Domnului să-l ducem până la Raiul desfătării.
Atunci ne-au dat drumul şi am intrat.
Când am intrat dincolo de aceste ziduri, am văzut munţi de aur şi am văzut un palat, care avea douăsprezece temelii, cum spune la Apocalipsă, cu douăsprezece pietre scumpe şi douăsprezece uşi în douăsprezece părţi şi acoperit cu aur curat şi lumina ca ziua şi era o lumină acolo care strălucea de milioane de ori ca soarele, iar soarele nu se vedea acolo.
Şi palatul acesta avea douăsprezece uşi şi n-am văzut acolo nici pasăre, nici om, nici fiară, nici îngeri, nici oameni. Şi am întrebat pe Apostolii care mă conduceau:
- Domnii mei, ce este palatul acesta şi câtă mărime are?
Şi a zis Apostolul Andrei:
- Acest palat este atât de mare, cât ar merge un om o mie de ani pe jos şi nu-l înconjură. Acesta este palatul celor doisprezece Apostoli, care se cheamă Noul Sion şi care-l vor lua Apostolii după Judecata de Apoi pentru osteneala lor, că au predicat Evanghelia în lume şi au murit martiri şi li s-au tăiat capetele pentru dragostea şi credinţa în Iisus Hristos.
Şi am trecut şi de acel palat şi zburam peste munţii cei de aur şi era o mare de cristal, cu apa ca cristalul de limpede şi avea o mireasmă de trandafiri care nu se poate spune pe faţa pământului. Şi am trecut pe deasupra acelei mări şi am ajuns la un râu care curgea ca cristalul şi erau ierburi şi flori multe şi nişte copaci înalţi şi foarte frumoşi, cum nu am mai văzut pe faţa pământului şi erau flori până sus şi nişte păsări mari cântau acolo şi ziceau aşa:
Fericiţi cărora li s-au iertat fărădelegile şi cărora li s-au acoperit păcatele. Şi am întrebat pe Apostolul Andrei:
- Domnul meu, ce zic păsările acestea, căci cântă din psalmi?
- Ai auzit ce zic? Fericiţi cărora li s-au iertat fărădelegile şi cărora li s-au acoperit păcatele. Păsările acestea, fiule, nu mai mor în veacul veacului. Ele sunt pline de Duhul Sfânt şi proorocesc şi arată că aici în frumuseţea aceasta nu are să poată intra nimeni decât acela căruia i se vor ierta păcatele şi i se vor acoperi fărădelegile.
Atunci am întrebat:
- Dar care păcate se iartă la om şi care se acoperă?
Şi a zis:
- Păcatele pe care le-a cunoscut omul că sunt păcate şi le-a mărturisit la duhovnic şi i-a părut rău şi a făcut canon pentru ele, se iartă. Iar acelea pe care omul nu le-a ştiut că sunt păcate sau le-a uitat, nu din rea voinţă, ci din neputinţă, acelea se acopăr din mila lui Dumnezeu, că altfel nici un suflet nu ar fi ajuns aici. Pentru că, auzi ce spune Evanghelia: Nimic necurat nu va intra întru împărăţia cerurilor.
Mergând noi aşa, s-a făcut un tunel, un munte de aur şi un tunel mare, dar tunelul acela lumina ca soarele şi acolo era o masă mare, căreia nu i se vedea marginea. Şi stăteau oamenii la mese şi îngerii slujeau la mese şi puneau băuturi cereşti şi mâncăruri cereşti şi era mare veselie. Şi erau mii şi mii care se veseleau şi cântau şi stăteau la mese.
Şi spune Sfântul Cozma:
- Când m-am uitat la masă, am început a cunoaşte oameni de la noi din oraş, din Constantinopol şi din sat şi călugări de-ai noştri şi neamuri care au mers la bine şi foarte mă bucuram că am dat acolo peste oameni cunoscuţi. Dar ce folos, că am stat acolo numai câteva minute şi numai am auzit un glas: “Luaţi pe stareţul acesta de aici, şi-l duceţi înapoi, iar în locul lui aduceţi pe monahul Atanasie de la Mânăstirea Trăian!” Că era mânăstirea de la Alfa apropiată de mânăstirea Trăian cum este mânăstirea noastră, Sihăstria, aproape de mânăstirea Secu, aproape. Şi îndată a venit îngerul Domnului, zicând:
- Frate Cozma, iată n-am ajuns la Raiul desfătării.
- Dar unde suntem?
- Dacă treceam tunelul acesta ajungeam în Raiul desfătării, dar este porunca lui Hristos să te ducem înapoi în trup, căci plâng călugării după tine, că au rămas fără păstor. [...]

Raiul ca o zi de toamna cu soare bland si vesnic
 

Draga glykys, eu cand ma gandesc la Rai, desi nu cred ca o
sa-l apuc, nu mi-l pot inchipui fastuos si cu frumuseti de
necrezut, nu zic ca n-ar fi asa dar nu ma duce pe mine
mintea, ci il vad ca pe o zi nesfarsita, blanda, senina,
de toamna, cu pomi plini de fructe, cu vii pline de
struguri, cu albine si faguri de miere si o fantana
cu apa rece si limpede ca aceea a samarinencei.

Raiul ca scoala domneasca!
 

Dumnezeu a pregatit pentru om Raiul ca scoala domneasca
intru indumnezeirea sa. Dar omul a picat examenul si a ramas
repetent. Atunci a pregatit Dumnezeu o alta scoala, cea
pamanteasca, o scoala a incercarilor zilnice, a luptei cu raul,
a caderilor si ridicarilor succesive, a calirii si otelirii vointei.

Eu raman la starea negraita a Sfantului Apostol Pavel care n-a reusit sa descrie raiul rapit fiind in el "ceea ce ochiul nu a vazut si urechea nu a auzit si la inima omului nu s-au suit"

Se spune că odată, într-un sat, un copil, într-o noapte, a visat Raiul. “Mamă! Mamă! Unde e Raiul?”, a întrebat copilul nerăbdător, a doua zi de dimineaţă, de cum se trezi. Dar mama, biata mamă, n-avea timp. “Unde? Unde e Raiul?” , îi întrebă copilul, aproape plângând, pe oamenii din sat. Dar oamenii nu aveau timp de el, erau grăbiţi. “Ce lume urâtă…”, îşi spuse pentru sine puştiul.
Ca să-l găseşti, trebuie să părăseşti satul acesta…, se-auzi glasul unui bătrân, ce-l privea demult. “Şi acolo, în pustie, după ce ai să mergi cale de o zi, ai să găseşti un om singur, ce stă într-o colibă. El o să-ţi spună unde este Raiul.”
Zis şi făcut. Şi a doua zi de dimineaţă, când părinţii lui nu se sculaseră încă, îşi luă o trăistuţă cu câteva merinde şi plecă furişându-se printre casele adormite, către pustie. În curând, soarele răsărise, iar în urma paşilor lui satul fusese acoperit de nisip. Merse ce merse şi, într-adevăr, către seară, ca prin minune, din pustia întinsă ţâşni o colibă. Mare îi fu mirarea bătrânelului ce locuia acolo de mulţi ani. “Ce te aduce pe-aici, copilule?”, îl iscodi acesta pe micul călător. “Vreau să găsesc Raiul, răspunse copilul, şi cineva mi-a spus că tu ştii cum trebuie să ajung”. Bătrânul tăcu, îl privi adânc, apoi îi spuse: “Acum hai să mănânci ceva şi să te culci, că oi fi obosit. Mâine în zori o să plecăm împreună către Rai”.
Noaptea trecu repede. De data asta, el, copilul, n-avu nici un vis. De fapt, nici n-a dormit. A stat aşa, cu ochii deschişi, aşteptând ziua. Bătrânul ştia. Iar către zori, pustia primea în pântecul ei două siluete, ce se porniseră la drum. Merseră ce merseră şi, către seară, dintre nisipuri, puştiul văzu cum se ridică nişte ziduri de piatră şi o clădire mare, cu o cruce în vârf. “Ce este aceasta?”, întrebă copilul. Aceasta este o mănăstire, spuse bătrânul. De-aici începe poteca către Rai.” Şi-apoi, bătrânul mănăstirii îl primi pe micuţul care nu ştia nimic de rosturile de acolo. Şi ce-am să fac aici?”, întrebă copilul. “Deocamdată, să faci curat, ai să mături şi mai încolo om vedea”. Şi timpul trecea, trecea, copilul le făcea cu răbdare şi sârg pe toate.
Dar iată că vine o zi, după mult timp, când bătrânul mănăstirii îl întrebă pe neaşteptate: Cum merge, cum îţi e?” “Mi-e foarte bine”, răspunse puştiul. “Am de toate.” Şi-apoi tăcu, închizându-se în sine. Bătrînul îi simţi liniştea şi îl iscodi în continuare. “Parcă ai ascunde ceva în suflet, aşa ai tăcut. Spune-mi cinstit, totul, până la capăt. Îţi lipseşte ceva?” “Mie…, nimic, se hotărî într-un târziu puştiul să răspundă, dar este acolo, în clădirea aia mare, un frate de-al nostru, tot aşa, cu barbă şi plete, ce stă legat, întins pe o cruce, şi nu poate să se mişte, şi nimeni nu-i duce de mâncare. De ce nu vine şi el la masă?”, ridică puştiul ochii din pământ, privindu-l pentru prima dată pătrunzător pe bătrân. Părintele simţi că trebuie să tacă. Aşa că lăsă liniştea să vorbească. “Da, aşa i-am dat noi canon, acolo l-am lăsat noi să stea, pentru că nu a măturat cum trebuie şi n-a făcut curat ca lumea”, se-auzi vocea unui monah, care stătea în apropiere şi care auzise discuţia. Îngerul tăcerii, care tocmai se aşezase pe umerii puştiului, dispăru. “Acolo vei ajunge şi tu, dacă nu faci treabă cum trebuie”, se-auzi vocea monahului.
Dintr-o dată, spune povestea, păcatul ăl bun s-a strecurat în inima copilului.
Era primul pas către Rai, ce se numea iubire.
Mai târziu, către seară, copilaşul se strecură nevăzut la bucătăria mănăstirii, fură ceva de mâncare şi, fără să fie observat de nimeni, intră în biserică şi o puse jos, la picioarele Fratelui atârnat de cruce. “Hai, vino să mănânci!”, îi zice puştiul, uitându-se îngrijorat în stânga şi în dreapta. Hai, că nu ştie nimeni!” Şi Fratele coboară. Un zâmbet avea pe buze şi, mângâindu-l pe puşti pe frunte, acesta nu-şi dădu seama că biserica toată se umplu de o lumină nemaivăzută şi că uşile ei se ferecaseră pe dinăuntru.
Apoi, ca şi când s-ar fi cunoscut demult, au început să râdă şi să glumească, cum nu mai făcuse puştiul niciodată în viaţa lui. Era atât de fericit că-şi găsise un prieten!
Dar el nu ştia că urcase a doua treaptă a Raiului: prietenia.
Azi aşa, mâine aşa, însă fraţii ceilalţi din mănăstire au început să se întrebe: “Unde-i copilul? Ce face? De ce lipseşte seara mereu dintre noi?” Apoi, curioşi, au început să-l caute prin toată mănăstirea. Numai biserica nu fusese controlată; şi-atunci s-au repezit spre ea dar, spre mirarea lor, pentru prima oară nu i-au putut deschide uşile. Atunci au încercat să se uite pe gaura cheii şi, în clipa aceea, o lumină puternică i-a orbit. Nemaiştiind ce să facă, au stat aşa, înfricoşaţi, după zidurile groase ale bisericii, aşteptând până noaptea târziu, când copilul a ieşit. “Ce-ai făcut înăuntru?”, se repeziseră ei ca un stol de păsări negre asupra lui. “N-am făcut nimic”, răspunse puştiul tremurând. “Minţi! Spune ce-ai făcut?”, l-au întrebat din nou călugării furioşi. “Am furat mâncare şi am dus-o Fratelui ce stătea pe cruce”, răspunse copilul înspăimântat. “Care Frate?”, au întrebat, nedumeriţi, pentru prima dată, monahii. “Cel ce stă legat de cruce şi nimeni nu-i dă de mâncare”, răspunse puştiul. “Şi ce-a făcut Fratele?”, au întrebat tulburaţi călugării. “A coborât şi-a mâncat”, răspunse dintr-o suflare puştiul.
Şi, în clipa aceea, toţi cei din jurul copilului au căzut în genunchi. Mare fu apoi spaima pe bătrânul mănăstirii, aflând toate acestea. Egumenul începu şi el, la rândul lui, să tremure şi, cu lacrimi în ochi, îi spuse copilului: “Spune-i Fratelui cel Mare că îl rog să mă primească şi pe mine la masă…” “Am să-i spun!, răspunse copilul bucuros, dar acum pot să iau mâncare de la bucătărie?” “Da, poţi să iei cât vrei”, răspunse tremurând egumenul.
Şi seara din nou coborî peste mănăstire, iar puştiul, de data aceasta cu mâncarea luată de la bucătărie, se îndrepta vesel spre biserică. “Hai să mănânci!”, îi strigă el, mai vesel ca oricând. Şi, din nou, Fratele cel Mare coborî de pe cruce, îl mângâie şi biserica se umplu de lumină. Ca de obicei, uşile se ferecaseră ca de la sine. Apoi câte glume şi câtă veselie în jurul celor doi! Dar, printre lacrimile de râs, puştiul şi-a adus aminte de rugămintea egumenului. “Frate, îi spuse el,bunicul cel mare, de-aici, din mănăstire, ar dori şi el să-l primeşti la masă”.
Şi, pentru prima oară, faţa Prietenului său mai mare se întristă. Privea undeva, jos. “Vezi firimiturile astea, de pe masă?, îi spuse, într-un târziu, Fratele cel Mare. Sunt cu mult mai puţine decît păcatele lui… Nu poate să vină”. “Nu poate să vină?”, rămase uimit copilul. “Nu!”, fu răspunsul scurt al Fratelui.
Şi apoi, din nou, fruntea lor s-a descreţit şi-au început să râdă şi să glumească. Într-un târziu, copilul şi-a luat la revedere de la Fratele cel Mare şi s-a dus spre chilia egumenului, unde acesta îl aştepta tremurând. “Ce-a zis Fratele?”, întrebă acesta, gâtuit de emoţie. “A zis că nu te poate primi!”, răspunse copilul. “De ce?”, întrebă înspăimântat egumenul. “Mi-a spus că ai mai multe păcate decât toate firimiturile de pâine căzute pe masă”.
Şi atunci el, egumenul, se prăbuşi în genunchi, într-un hohot de plâns. “Spune-i să mă ierte, spune-i că-l rog din tot sufletul meu să mă ierte” Şi, cu un gest disperat, se agăţă de copilaş. Acesta îl privi surprins şi-i spuse: “Bine, am să-l rog din nou şi mâine!”
Grea noapte pentru egumen! Cu zvârcoliri şi gemete de pocăinţă. Copilul însă dormi liniştit. Şi, din nou, treaba obişnuită prin mănăstire. Dar toţi se făceau că lucrează. Aşteptau seara, căci ea putea să aducă iertarea. “Pot să iau mâncare?”, întrebă, cu nevinovăţie, copilul la bucătărie. “Poţi”, îi spuse monahul, şi-i umplu cu mâna tremurândă vasul. Apoi, cu paşi mici, ca să nu răstoarne prea-plinul de mâncare, copilul intră din nou în biserică. “Hai să mâncăm!”, spuse el Fratelui cel Mare. “Hai!”, răspunse acesta, îndreptându-se spre el.
Şi câte jocuri, câte glume au urmat! Apoi, în mijlocul veseliei, copilul îşi aduse brusc aminte: “Te roagă egumenul să-l ierţi… şi să-l primeşti şi pe el la masă!…”
Tristeţea se aşeză între ei. De data aceasta, copilul privi singur firimiturile de pâine de pe masă: erau parcă mai multe. “Am înţeles…, spuse copilul, nu se poate…” “Da, nu se poate”, răspunse Fratele cel Mare.
Şi atunci, păcatul cel bun coborî din nou în inima copilului şi acesta îndrăzni. “Dar Tu nu te gândeşti că acum mănânci din mila lui?”, îi spuse, cu curaj, copilul, pentru prima oară. Şi sufletul Prietenului său mai mare fu mişcat din nou. Acesta îi văzu din nou inima lui bună. “Bine, spuse, după o lungă tăcere, Fratele cel Mare, spune-i că peste opt zile am să-l primesc la masă…”
Ce bucurie pe egumenul mănăstirii, când, târziu în noapte, copilul îi spusese! Şi cele opt zile trecură. Pentru el, pentru bătrân, în post şi rugăciune şi, mai ales, în multă pocăinţă. A opta zi, dis-de-dimineaţă clopotele băteau. “De ce?”, întrebă nedumerit copilul. “Bătrânul a plecat la Domnul”, i-au spus călugării, care deja se pregăteau pentru înmormântare. Şi atunci copilul văzu!
Vedea cum, la masa Prietenului său cel Mare, stătea fericit, cu lacrimi în ochi, egumenul, chiar el. Mâncaseră dimpreună. Pe masă nu mai era nici o firimitură, Mântuitorul îl iertase.
“Am văzut Raiul! striga fericit copilul, prin mănăstire. Am văzut Raiul!”, repeta el, pentru fiecare monah în parte. “Nu se poate! strigau aceştia. Cum arată?” “E plin de iertare”, murmura copilul. (…)

Poezia "Pasare de nea", scrisa de Zorica Latcu (Maica Teodosia):

Colo spre amurg,
Ploi de aur curg,
Ceru-i o lalea.
- Tu de unde-mi vii in zbor
Razletita ca un dor,
Pasare de nea?
- Colo-n departari
Dincolo de zari
Este-un loc curat
Larg si desfatat
Unde ochi nu plange
Unde n-a curs sange
Unde glont n-ajunge
Unde nu strabate
Geamatul de frate
Plansul de vadana
Of-ul de orfana
Unde prin fanaturi
Nu-s curse si laturi
Unde-i numai floare
Umbra si racoare
Ca e loc curat,
Binecuvantat,
Plin de bucurie,
Si de veselie,
Loc de bucurie
Care nu se trece
Ci in veci petrece,
Unde nici o raza
Nu mai insereaza.
- Pasare de nea
Fa pe voia mea
Dorurile mele
Zboara tu cu ele
Dincolo de stele
In tarile-acele.
- Ba, ca dorul tau
Mare e si greu
Aripile mele
Mari sunt mititele
Calea-i lunga foarte
Si nu pot sa poarte
Aripi mititele
Doruri mari si grele.
Eu de unde vin
E numai senin
Si acolo nu-i
Dorul nimanui.

Frumos,imi aduce aminte de Mesterul Manole din liceu :)

Imparatia Cerurilor a fost identificata cu Hristos. In rai nu va putea ajunge decat cel care s-a unit cu El. Nu cred ca ma ajuta cu ceva sa stiu daca raiul este loc sau stare. Dar stiu ca unindu-ma cu El, nu voi fi strain de bucuria prezentei lui Hristos.

Sfintii Parinti au spus ca daca vom vorbi de corporalitate in rai, ea nu trebuie inteleasa ca fiind identica cu cea de aici. Mantuitorul dupa ce a inviat trece prin usile incuiate si se deplasa fara timp la mari distante. In concluzie, daca raiul este loc, el nu este dupa categoriile noastre - spatiu, timp, existenta...

Cum crezi tu ca e in rai, fara sa stii ce e binele si raul? De unde vei stii ca e bine acolo? Ce diferenta va fi intre tine si o leguma?

Bine ai venit, Topcat! E loc pentru toti aici! Cat despre intrebarile tale: Dumnezeu este Binele, daca Il cunosc pe El, nu imi mai trebuie nimic altceva! :77:

:)
Mersi, dar preferam sa imi raspunzi la intrebare :)

Topcat... ti-am dat o parte de raspuns. Dumnezeu este Binele si o data cunoscut, nu iti mai trebuie nimic altceva. Evident, trebuie sa Il cunosti de aici, pentru a-L putea cunoaste si dincolo. Viata vesnica este ca un fel de continuare a celei de aici. deci, tu faci experienta binelui si a raului in viata de pe pamant, unde alegi de care parte esti. In viata vesnica nu mai poti alege intre bine si rau, pentru ca ai ales deja pe pamant, in cunostinta de cauza, avand liber arbitru si nefiind leguma, cum zici tu. Nu este deloc plictisitoare vesnicia, daca Il iubesti pe Dumnezeu si te impartasesti din El.

Parintele Paisie despre rai si iad: http://www.crestinortodox.ro/parinte...i-despre-iad-1

Leguma esti in rai, nu in viata asta ;)
Nu vad nici o diferenta intre moartea totala si tipul de rai pe care il dezvalui tu.
Asta o stii din experienta? :)

Tie ti se pare ca a te bucura de prezenta lui Dumnezeu inseamna a fi leguma?! Moartea totala este starea in care nu exista nimic, nici Dumnezeu, nici iubire, si, din pacate, unii cred ca si-o creeaza si o si experimenteaza.

Hm, nu te stiam empirist, Topcat, ci mai degraba rationalist! ;) Nu, dar doresc sa fiu candva vrednica sa fac aceasta experienta. Totul incepe cu o dorinta! ;)

Ce inseamna pentru tine a stii binele si raul?

Topcat, uite aici ce facem noi - variatiuni pe aceeasi tema - http://www.youtube.com/watch?v=IMAe_...x=0&playnext=1
Simplu, pentru mine, Binele este Dumnezeu si raul este tot ceea ce e in afara Lui. :25:

Nu te intrebam ce e raul si binele ci a stii binele si raul ;)

asta e de fapt oful tau, nu-i asa, cum Il cunosti pe Dumnezeu? (pentru a cunoaste binele si raul trebuie sa Il cunosti pe Dumnezeu). :58:Ei, la intrebarea asta, teologii si-ar bate capul sa iti faca teoriile apofatice si catafatice... eu iti spun doar ca, daca privesti atent in sufletul tau sau in al celui de langa tine, Il vei cunoaste, intr-o masura mai mica sau mai mare pe Dumnezeu. Ti-am zis, totul incepe cu o dorinta! Daca Il cunosti pe Dumnezeu, automat stii sa faci distinctia intre bine (care este Dumnezeu) si rau (tot ceea ce nu este Dumnezeu).

Ma refeream la faptul ca Adam si Eva, inainte de a minca din pomul cunoasterii, nu stiau ce e bine si ce e rau. Si ma intreb daca poate exista constiinta fara proprietatea de a stii binele si raul, de discernamint pina la urma.
Cred ca ar trebui sa stabilesti ceva: sau Dzeu e omnipotent, omniscient si omniprezent sau e doar o chestiune figurata si poate avea un sens a spune "tot ceea ce nu este Dzeu" ;)

Pai... sa ii intrebam pe ei. De vreme ce au plans atata timp, avand nostalgia paradisului si s-au pocait,inseamna ca starea asta de acum, de "constiinta" este inferioara starii din Rai. Acum, eu nu stiu cum este in Rai decat din relatarile Sf. parinti (pe care observ ca forumistii nu prea doresc sa le impartaseasca!), dar nu as schimba eu vederea lui Dumnezeu cu viata asta pacatoasa, oricata constiinta mi-ar oferi ea. Sa ai constiinta, mai multa sau mai putina, e omenesc si, in acelasi timp, e dar divin, dar sa ajungi sa te mantuiesti nu tine de omenesc, ci de Dumnezeu.
De altfel, constiinta este doar o intuitie, or, in Imparatia Cerurilor, nu poate fi vorba de asa ceva, este alta cunoastere, fata catre fata, nu prin oglinda sau ghicitura. Si, oricum, acolo, fiind numai Bine, nu ai avea nevoie ce sa discerni. :25:
CONȘTIÍNȚĂ, (rar) conștiințe, s.f. 1. (Fil.) Sentiment, intuiție pe care ființa umană o are despre propria existență; p. ext. cunoaștere intuitivă sau reflexivă pe care o are fiecare despre propria existență și despre lucrurile din jurul său. 2. Faptul de a-și da seama; înțelegere. ♢ Conștiință socială = ansamblu de reprezentări, idei, concepții, cunoștințe, mentalități ale unei colectivități umane, care reflectă condițiile de existență ale acesteia, precum și psihologia socială a oamenilor. Conștiință de clasă = parte a conștiinței sociale care reflectă existența socială a unei clase determinate. 3. (În opoziție cu existența, materia) Gândire, spirit. 4. Sentiment al responsabilității morale față de propria sa conduită.

[/quote] Cred ca ar trebui sa stabilesti ceva: sau Dzeu e omnipotent, omniscient si omniprezent sau e doar o chestiune figurata si poate avea un sens a spune "tot ceea ce nu este Dzeu" ;)[/quote]

Ma refeream la faptul ca pacatul nu are nimic de a face cu Dumnezeu, este un act liber al omului. Acum, este Dumnezeu omnipotent, omniscient si omniprezent, dar respecta libertatea omului. Eu nu il pot identifica pe Dumnezeu cu creatia (NB - prin creatie inteleg si creatia omului!), dar eu nu sunt in masura sa te conving cu asemenea lucruri, pentru ca nu am studii teologice si cu atat mai putin traire ca sa iti explic clar! Insa intrebarile tale nu vor ramanea fara raspuns, cu siguranta!Iti multumesc foarte mult ca imi dai peste nas si imi arati mereu ca trebuie sa studiez si, mai ales, sa traiesc! :1:

In rezumat, preferi sa stai ca o leguma si sa fi fericita, fara sa simti nimic si fara sa fi constienta de tine. Super

Daca asta inseamna raiul, da! Dar eu nu cred ca asta inseamna! ;)

Asta poti sa o faci de pe-acum ;)

Nu am eu traire pentru asta :(, eu ma impiedic in lucrurile minuscule de pe aici, dar sa stii ca sunt oameni care au vazut raiul inca din aceasta viata, de vreme ce l-au si descris. Si astept forumistii care au ravna si traire,care au citit din Sf. Parinti, sa ne spuna ce au citit si ce au inteles ei. lIertare, dar a datul cu parerea despre gripa porcina, gay, oscaruri si pacatele altora, ne pricepem cu totii, inclusiv eu si Topcat, dar la topicurile cu lucruri mai inaltatoare trebuie sa insistam ca sa primim raspunsuri! :12:

Draga dulceata,este frumos acest topic prin tot ceea ce se descrie a fi raiul,dar ce este mai de folos omului?Ce zic sfintii parinti?Sa avem in mintea noastra permanent,moartea, iadul cu chinurile lui si in felul acesta vom priveghea si ne vom pazi mai cu staruinta sa nu cadem in pacate mari(ca cele mici oricum le facem).Visand la Rai,ne putem trezi in Iad.Mai spun sf.parinti ca Raiul este anticamera unde sufletele bune astepta dupa Judecata de Apoi intrarea in Imparatia Cerurilor,iar iadul este anticamera sufletelor rele care vor intra in gheena focului vesnic la Judecata de Apoi.Dealtfel nu sunt impotriva acestui topic despre rai,este bine uneori sa lasam si lucrurile frumoase sa curga inaintea ochilor nostri,dar trezvia si privegherea duhovniceasca ne este mai de folos si nu trebuie slabita.
Toate cele bune pentru tine Glykys,si Doamne ajuta!

Multumesc frumos, Ghemis :). Sa-ti ajute Dumnezeu si tie sa sporesti in toate! Foarte frumoase citatele. Cat despre acest topic, eu una consider ca ar fi stimulator pentru noi sa stim ce spun Sf. Parinti despre rai. E ca si cum i-ai spune unui copil: o sa te recompensez daca faci o fapta buna sau o sa te pedepsesc daca faci ceva rau. Si apoi, cand am vazut discutiile de pe topicul vostru cu iadul... cum va bateti voi in teorii care mai de care si la ce concluzii ati ajuns fiecare privitor la acel vierme:17:... mi-am zis sa vorbim putin si despre rai! dar ma mir ca lumea nu gusta asa ceva, ci prefera sa se cantoneze nu neaparat in discutii despre iad (a carui importanta reiese foarte clar din postarea ta), ci in lucruri mult prea lumesti... Adica nu ne gandim nici la rai, nici la iad, ci la ce e aici, la necazurile si framantarile de zi cu zi. :106:Nu minimalizez aceasta viziune pragmatica, dar unde este contemplatia? Timpul trece, trece... si viata se duce.

contemplatia???la sfinti

Nu am folosit termenul in sensul ... mistic, ci in cel de cugetare (simpla, din partea noastra) la cele inalte sau, daca vrei, la antonimul lui pragmatic. In greaca, antonimul lui pragma e theoria, care inseamna, printre altele, si contemplare, la asocierea asta m-am gandit cand am scris mesajul. Evident, ar fi foarte frumos sa vina cineva cu un pasaj contemplativ despre rai al Sf. Parinti! :)

Povestioara medievala

Pe vremea cruciadei lui Ludovic cel Sfant, un frate a vazut o femeie batrana care purta intr-o mana o strachina plina de foc, iar in cealalta, una plina de apa. Intrebata ce vrea sa faca cu ele, femeia a raspuns ca vrea sa dea foc raiului si sa stinga iadul, pentru ca acestea sa nu mai existe, iar oamenii sa faca binele nu pentru a dobandi raiul sau de frica iadului, ci numai din pricina dragostei de Dumnezeu.

Frumoasa povestioara,asa si trebuie sa fie, dragoste si iubire pentru Dumnezeu si aproapele nostru.Dar cine se mai poate ridica la o asemenea masura in zilele noastr?Noua ne-a ramas credinta,mila,jertfa si rabdarea.In zilele din urma faradelegea va spori iar dragostea si iubirea se va raci.Oare ne-au ajuns zilele din urma?

Ludovic cel sfant? Asta a fost un "sfant" catolic (eretic)?

Sfantul Vasile cel Mare spunea ca sunt 3 feluri de crestini:

1. Robii lui Dumnezeu, cei care fac binele din cauza ca le e frica de iad.

2. Slugile lui Dumnezeu, cei care fac binele ca sa castige Raiul, care lucreaza pentru o plata.

3. Copiii lui Dumnezeu, cei care fac binele din iubire de Dumnezeu si aproape.

Ar fi bine sa fim toti in a 3-a categorie, insa daca nu se poate, e bine si in 2 sau 1.

Bogdan.

Scuze... asa a intrat acel rege in istorie. Eu am preluat de undeva povestioara, nu am inventat-o eu si asa aparea. Nu stiu eu de este sfant au ba, nu-mi pot da cu parerea, insa stiu ca si anumiti ortodocsi de-ai nostri nu recunosc ca Stefan cel Mare este si Sfant (desi este canonizat). Asa ca ce sa ne mai miram? Insa ai dreptate, trebuia sa merg pe filiera ortodoxa, se vede treaba ca povestioara medievala e inspirata cumva din Vasile cel Mare.

Initiativa este foarte foarte buna, mai ales ca acolo vrem sa ajungem cu totii, nu-i asa?
Eu totusi am o intrebare, la care stiu ca nu prea exista un raspuns clar, dar ma interesa sa stiu parerea ta. Care este d i f e r e n t a intre Rai si Imparatia Cerurilor? Sau care este asemanarea? Este vorba de acelasi loc sau de o diferenta de stare? Adica in Rai suntem ca Adam si Eva, dar in imparatia cerurior, ca fii infiati ai lui Dumnezeu prin jertfa lui Iisus Hristos?