Ce mai "debitează "presa ! - Copiii europarlamentari
 

Un reporter de la cotidianul spaniol "El Pais" întreabă : "Cine ar trebui să fie primul preşedinte al Consiliului Europei ? " La care Norman Manea , scriitor evreu-român-america, răspunde :" Un copil în vârstă de 12 ani !" Că nu-i o glumă ne dăm seama imediat, căci interlocutorul aduce un argument irefutabil : "Deoarece la această vârstă sunt inteligenţi, inocenţi şi au doar intenţii bune". Replica, trebuie să recunosc , e memorabilă. Şi oricâtă ironie ar conţine, nu mă pot abţine să nu-mi închipui, în cazul nostru, ce-ar fi dacă. . . Ce-ar fi dacă i-am înlocui pe troglodiţii sau piţipoancele care ne reprezintă în cel mai înalt for politic al Europei cu nişte puşti sau puştioaice din a cincea ? Ne-am face mai tare de râs decât ne facem acum cu un behăitor ca Gigi Becali, un apucat ca Vadim Tudor, un manelist ca Rareş Niculescu, o fosilă ca Ioan Mircea Paşcu, o fata lu' tata ca Elena Băsescu sau Daciana Sârbu, un băiatu' lu' tata ca Ciprian Tănăsescu ? Ei aş ! La câtă ţopârlănie , câtă prostie şi cât nepotism se adună săptămânal în avionul care face cursa Bucureşti - Bruxelles, puţin infantilism n-are cum să strice. Ba chiar s-ar putea ca străinii, văzând ce de olimpici şi premianţi avem, să-şi facă altă impresie despre noi românii. Evident, cu condiţia să nu le trimitem pe cap alte ţoape, dar fără buletin ! << Articol apărut în Adevărul de seară de azi marţi, 28 iulie 2009 . Comentaţi tableta online la www.adevarul.ro >>

Strainii stiu ca suntem o natie inteligenta. De aceea se si organizeaza multe concursuri pentru tineret pentru ca mai apoi castigatorii sa fie atrasi in alte tari. Cu cat pleaca din tara mai multi oameni destepti, cu atat va fi mai usor pentru cei care si-au facut deja niste planuri in ce priveste Romania!

Prin urmare, sa invatam sa ne pretuim valorile si sa ne demonstram noua insine ca suntem ca suntem demni. Pe noi nu trebuie sa ne intereseze ca strainilor sa le facem o impresie buna. Un asasin economic ne va dispretui oricum. Caci el urmareste un scop precis si nu-l poate nimeni impresiona cu nimic!

"Fructul interzis" - Adevărul de Seară din 2 august 2009 - de : Maridana Arsene
 

Ce simte o femeie care iubeşte şi este părăsită ? Durere, disperare, neputinţă, dezechilibru. . .Câtă vreme mai există slăbiciune faţă de bărbatul care a plecat neaşteptat, înainte ca relaţia să se consume, femeia suferindă, altfel dorită şi adulată de o armată de bărbaţi, are putere. O putere pe care, din păcate, nu are resurse s-o conştientizeze câtă vreme are inima frântă. Până atinge indiferenţa , îşi poartă slăbiciunea secundă de secundă. . . Azi m-am trezit asaltată de prea mulţi bărbaţi ca să nu-mi realizez condiţia şi să nu mă întreb dacă scrie pe mine " Sunt disponibilă încercaţi . . . ! ". Am primit poezii ( iată un bărbat sensibil ), declaraţii îndrăzneţe, pline de promisiuni de Nirvana ( un bărbat inteligent ), propuneri deplasate pentru cnntextul în care mă aflu ( un bărbat imatur ) , o cină romantică ( un bărbat lipsit de imaginaţie ) , o invitaţie într-o oază a plăcerii ( un bărbat cu bani ) . . . Am decis să mângâi toate orgoliile, trecând slăbiciunea pe locul doi. Şi i-am văzut pe ei, îndrăgostiţi fără speranţă, ca pe nişte căţei înfometaţi, gata să muşte un os. . . Ce imagine tristă ! Chiar dacă ne animă sentimente frumoase , atunci când alergăm după "fructul interzis" suntem, categoric, penibili !

Cristi, se pare ca te-ai suparat tare in seara asta...de ti-a iesit in cale un astfel de articol.

Chiar nu ! A fost o zi superbă din toate punctele de vedere . Dar e o realitate, o realitate ruptă din viaţa de zi cu zi !

Ca este o realitate, stiu prea bine ...pe pielea mea, cat am ocolit orice " frumusete " pentru ca sufletul mi-a stat amar de ani, ancorat intr-o neresemnare. Acum stiu ca am fost prea naiva, imatura, orgolioasa si prostanaca, mai pe romaneste.
Dar, ce mai conteaza ! Probabil toate ne sunt scrise.
Stii, ma-ntrebam , ce-nseamna in termeni contemporani zi superba ? Daca ar fi sa definesc o zi superba, cred ca as incepe doar cu soarele de dimineata batand in geamul meu, dornic sa-mi trezeasca ochii odihniti dupa o " noapte superba " .

Acum nu ştiu dacă ne sunt scrise , adică nu cred într o predestinare , dar nimic nu este întâmplător , dragă Ory ! Viaţa nu este un haos, o loterie , nu , cu siguranţă nu. Din toate ieşim mai înţelepţi, mai întăriţi , şi până la urmă mult mai maturi. Să nu mai spui niciodată cuvântul "prostănacă" ! Stai şi cugetă când ai multă linişte în jurul tău şi mai ales în tine, la firul vieţii tale şi ai să-mi dai dreptate . Până la urmă eşti o învingătoare, Dumnezeu te-a scos învingătoare ! Ai o familie frumoasă şi fericită , şi nu în ultimul rând eşti Mamă ! ! ! Păcate, ispite şi căderi cu toţii avem, dar important să nu ne pierdem încrederea în Dumnezeu şi să ştim a ne ridica , învăţând din fiecare greşală a noastră .

Multumesc, Cristi !
Ai scris foarte frumos si intr-un mod atat de sugestiv, este adevarat, intotdeauna am crezut ca ceea ce nu te doboara te intareste, dar parca acele sechele psihologice, sufletesti, trupesti...parca tot raman pe undeva si-ti taie avantul cand ti-e lumea mai draga .
Care lume ? Aceasta nefolositoare si desarta...deci, toate cu folos, pana la urma !

Prigoana creştinilor în Pakistan ia amploare ( Adina Şuteu-"Adevărul"-3 august )
 

Percepuţi ca "trădători" de către majoritarii islamici, creştinii din estul Pakistanului înfruntă, în ultima vreme, o escaladare a violenţelor cărora le cad victime. Adevărate scene de groază s-au desfăşurat , acum două zile, în localitatea Gorja din provincia Punjab, când unor persoane aparţinând comunităţii creştine li s-a dat foc, iar alte zeci au fost rănite de către un grup de musulmani. Violenţele au fost provocate de zvonurile privind deteriorarea unui Coran. Sâmbătă, ministrul pakistanez pentru minorităţi, Shahbaz Bhatti, a anunţat că în incidentele interetnice au fost incendiate 75 de case şi două biserici. Imaginile televizate la faţa locului au arătat locuinţe în flăcări şi străzi presărate cu mormane de moloz şi mobilă arsă. Armata a fost mobilizată în localitatea Gorja, iar autorităţile au arestat 12 suspecţi. Motivul dezlănţuirii recentelor atacuri de o violenţă ieşită din comun este acuzaţia de blasfemie adusă unui localnic de confesiune creştină, Mukthar Masih, care ar fi profanat Coranul ( gest pasibil de pedeapsa cu moartea în religia musulmană ) , pe când se afla la o nuntă. După incendierea locuinţelor, atacatorii au blocat intrarea cazărmii pompierilor şi străzile de acces în sat, împiedicând sosirea ajutoarelor. Preşedintele pakistanez, Asif Ali Zardari , şi-a exprimat îngrijorarea pentru cele întâmplate la Gorja şi a dat asigurări familiilor victimelor că vor primi despăgubiri pentru daunele suferite. Acţiunile violente de la sfârşitul săptămânii trecute se adaugă unei liste lungi cu atrocităţi comise de majoritatea musulmană la adresa minorităţii creştine din Pakistan. La 30 iunie, circa 6000 de mahomedani au atacat casele creştinilor din satul Azafi Abadi, aflat la 160 de kilometri de capitala provinciei Punjab, oraşul Lahore. Martorii au declarat că în acest incident au fost ucise cel puţin trei persoane şi rănite alte câteva zeci, printre care şi doi ofiţeri de poliţie. Sute de case şi propietăţi au fost complet distruse, astfel că mai mult de 110 de familii de creştini au fost nevoite să fugă în satele învecinate. Într o ţară creată în numele Islamului, creştinii sunt consideraţi trădători

Clericii musulmani ai moscheii locale au continuat să incite la ură, îndemnându-i pe localnici "să dea o lecţie creştinilor" , acuzaţi de "trădare şi blasfemie". Recentele atacuri la adresa comunităţii creştine demonstrează statutul vulnerabil al acesteia în Pakistan. Creştinii din această ţară cu 165 de milioane de locuitori ( dintre care 97% sunt musulmani ) reprezintă un procent de 2,5% din populaţie, circa 1,2 milioane fiind catolici. Ei sunt supuşi unor multiple discriminări, cea economică aflându-se pe primul loc. Creştinii îndeplinesc toate muncile umile pe care nimeni nu le vrea. Candidaţii la un post ceva mai bine plasat sunt obligaţi să-şi declare religia, astfel sunt primii eliminaţi de pe listă.

Ce fel de crestini sunt, CATOLICI? de trec prin asemena pedepse?

Frate, doar scrie ! Nu ? Şi nu uita (te rog frumos ) , să nu ne bucurăm de răul altoroa ! Nu ? Eu zic că nu-i bine . . .

Ţara comerţului la şosea ( Adevărul de Seară nr.290-7 august-www.adevarul.ro )
 

Pline de surprize sunt drumurile ţărişoarei noastre ! De la căruţele care-ţi ies în cale când te aştepţi mai puţin şi până la gropile fără de care peisajul rutier ar fi atât de normal încât aproape că te-ar apuca plictiseala. Păi , ce , nu-ţi vine să moţăi când mergi pe o autostradă lină, şerpuind uşor printre oraşe şi forme de relief ? Aşa cum se-ntâmplă dacă te plimbi prin Germania sau prin Franţa, ca să dau două exemple. Dar nu despre infrastructură teutonică faţă cu aia mioritică ( mai bine zis , cu lipsa ei ) voiam să povestesc. Pentru că nu mi-ar ajunge nici zece tablete ca să epuizez subiectul ! Mă gândeam însă , călătorind prin pitoreasca noastră patrie , că nu există şosea mai circulată care să nu fie străjuită de localnici vânzându-şi produsele agricole la vreo tarabă improvizată pe marginea carosabilului. Sunt cu miile , mai răspândiţi ca bornele kilometrice ! Oriunde te-ai duce, e imposibil să nu găseşti câţiva comercianţi oferindu-ţi de-ale gurii la preţuri de producător. În Oltenia, e plin de pepeni ( sau bostani, ca să-i facem pe plac întâiului om în stat ) . În Ardeal , sunt la ofertă brânzeturile , în special caşcavalul afumat ( dar nu sunt sigur că fumul nu provine de la eşapament ) . În Moldova, dacă nu mai găseşti struguri, înseamnă că a ieşit tulburelul ( în sticle ecologice, adică de plastic ) . Şi uite-aşa ajung la concluzia că, înainte de a se fi născut poet, românul s-a născut tarabagiu !

Cata munca, teama si credinta ne trebuie unora ca sa ajungem undeva "bine" in occident....cat sacrificiu material si spiritual....si ce distractiva trebuie sa fie viata unor nulitati ca EBA care ajung in "pup" prin propulsarea cu elan de catre nepotismele unui sistem romanesc compromis definitiv.

Legi ciudate în alte ţări şi nu numai :
 

În Australia : sunt interzise deţinerea şi utilizarea oricăror tipuri de spray-uri iritante sau paralizante ; În Estonia : se recomandă vaccinarea impotriva difteriei, a febrei tifoide, a poliomelitei şi a rujeolei la copii ; In Ungaria : este interzisă introducerea produselor din carne de porc fabricate în gospodăria proprie şi a băuturilor produse artizanal ; În Africa de Sud nu există sistem de transport în comun şi nici companii de taximetrie ; În Arabia Saudită, atenţie sporită dacă şofezi ! Penalizările pentru accidente sunt aspre şi pot ajunge până la pedeapsa capitală ; În Bosnia Herţegovina există zone minate rămase în timpul conflictului armat din prima jumătate a anilor '90 ; În China , trebuie să ai paşaportul în permanenţă la tine, deoarece poliţia locală efectuează controale stradale intense. Pedeapsa, în cazul in care nu poţi face dovada identităţii tale, poate fi chiar închisoarea ; În Marea Britanie este interzisă folosirea agocalminului ; În Republica Dominica, din iunie până octombrie este perioada furtunilor tropicale, de aceea trebuie să urmăreşti în permanenţă anunţurile şi recomandările făcute de autorităţi în această privinţă ; In Israel, nu circula sâmbăta cu maşina în regiunile locuite de evreii ultrareligioşi. Rişti să ţi se arunce cu pietre în automobil. Manifestă un comportament rezervat în public în perioada de Shabat ( de vineri seara până sâmbătă seara ). Fumatul în public poate fi considerat ofensator.

"Plângea când am deschis sicriul "
 

Doi soţi din Paraguay au trecut prin clipe de groază după ce medicii l-au declarat mort pe bebeluşul lor. < Copilul nu mişca, nu avea nici reflexe respiratorii, nu am auzit nici o bătaie a inimii şi , în consecinţă, am declarat decesul prematurului de 24 de săptămâni >, a declarat medicul Ernesto Weber. Disperaţi, ei au adus acasă copilul şi au început să plângă. < Când l-am scos din cutie să-l îmbrăcăm pentru înmormântare, a început să ţipe, să plângă şi să respire adânc. Eram disperaţi şi ne-am urcat imediat în maşină să-l ducem înapoi la spital >, a spus Jose Alvarenga, tatăl micuţului. Părinţii au dat fuga cu el la alt spital, unde medicii l-au pus imediat la incubator. Starea copilului este acum stabilă şi are mari şanse să treacă peste acest incident deosebit de grav, chiar dacă nu cântăreşte decât 600 de grame. Micuţul a venit pe lume într un spital de stat din capitala Paraguayului, Asuncion. S-a născut prematur, la şase luni. Plămânii sunt dezvoltaţi perfect, la fel şi inima copilaşului.

Cât timp pierde un om într-o viaţă
 

Simţim că viaţa trece pe lângă noi , iar sentimentul e cât se poate de normal: irosim ore în şir cu ocupaţii lipsite de importanţă. Jurnaliştii de la "The Dally Mail" au strâns la un loc o serie de statistici fascinante care arată cât timp se pierde într-o viaţă de om. E aproape sigur că somnul ne ocupă 26 de ani din viaţă, dar pierdem alţi şapte ani încercând să adormim. Conform statisticilor invocate de cotidianul britanic, petrecem aproximativ cinci luni din viaţă plângându-ne de diverse lucruri, şi doar 115 zile, în total, râzând. Că oamenii s-au schimbat odată cu timpurile o indică faptul că în anii '50 obişnuiam să chicotim de trei ori mai mult decât în prezent. Dar odată cu schimbările climatice, cu tot mai multe ore lucrate peste program şi cu viaţa personală mereu ameninţată de criză, avem din ce în ce mai puţine motive de râs. Simţi că aştepţi mereu câte ceva sau pe cineva care nu mai vine ? Ei bine , chiar aşa şi este : fiecare dintre noi petrece aproape un an din viaţă aşteptând. Mai exact, sunt şase luni de stat la coadă, 27 de zile de aşteptare în gări sau în staţii de autobuze şi 20 de săptămâni enervante, aşteptând la telefon ca la celălalt capăt al firului să răspundă un operator de call center. Atunci când vine vorba de destindere, preferăm să pierdem vremea zăcând în faţa televizorului, decât să petrecem cât mai multe momente cu cei dragi. Nu mai puţin de 11 ani din viaţă îi irosim în acest fel. Irosirea timpului se accentuează odată cu progresul tehnologic : cinci ani îi pierdem stând pe internet, asta dacă suntem logaţi doar 11 ore şi 20 e minute într o lună . Bărbaţii pierd cam un an din viaţă uitându-se după femei - analizează din priviri câte zece femei , în medie , pe zi - în timp ce femeile se uită instistent la reprezentanţii sexului opus cam jumătate din acest timp : şase luni într-o viaţă. Când vine vorba de romantism, petrecem puţin mai mult de o lună strângându-ne partenerul în braţe, privind apusurile de soare sau luând cine romantice. Cât priveşte "sporturile nocturne" , femeile se descurcă mai rău decât partenerii lor bărbaţi. Experimentează în medie nouă ore şi jumătate de extaz, în timp ce ele abia ajung la o oră şi 24 de minute în toată viaţa. <<< Va Urma >>>

O femeie obişnuită petrece 136 de zile cu alegerea şi îmbrăcarea hainelor, cu machiajul, cu depilarea şi cu duşurile. Pe de altă parte , bărbaţii fără pretendenţi petrec doar 46 de zile pentru a se aranja. Au însă nevoie de mai bine de 3000 de ore pentru a se bărbieri.
Condiţia de femeie măritată se măsoară tot în ore: o familistă iroseşte cinci ani şi jumătate ştergând praful, dând cu aspiratorul şi făcând alte treburi casnice.

Două cutremure ucigaşe au schimbat ieri relieful planetei !
 

Peste 250 de persoane au murit marţi în Pacificul de Sud in urma puternicului cutremur care a provocat un tsunami în insulele Samoa. Cutremurul de magnitudine 8 s-a produs la ora locală 6.48 ( 20.48 , ora României ) , iar epicentrul său a fost localizat la circa 200 de kilometri sud-vest de Apia , capitala insulei Samoa. Cutremurul a fost urmat de un tsunami produs 20 de minute mai târziu. Seismul a afectat arhipelagul Samoa, format din statul independent Samoa , cu 219.000 de locuitori şi insulele Samoa americane, administrate de Washintgon şi care numără 65.000 de locuitori. Preşedintele Barack Obama a declarat stare de urgenţă în Samoa Americană. Ieri, la 13.16, ora României , un alt seism de 7, 9 grade s-a produs în zona insulei Sumatra, dar nu a fost emisă alertă de tsunami. Mai multe clădiri au fost distruse, iar reţeaua de comunicare cu Padang- oraş cu un milion de locuitori- a căzut. Mai multe incendii au izbucnit în oraş, iar populaţia a ieşit în stradă. Pagubele sunt evaluate la peste două miliarde de dolari.

tu ai selectie a stirilor care ti s-au parut tie mai importante?
:)
se vede ca ai fost bine dispus si ai avut timp de cautari....

Nu neapărat bine dispus , dar selecţia o mai fac şi pe la serviciu, efectiv din presa "caldă", nu cea de pe net şi asta nu tot timpul , ci numai când am momente de respiro ( destul de rare în ultimul timp ) . O fac pentru mine , dar mai ales pentru cei de aici şi o fac cu mult drag şi pasiune. Recunosc cu toată sinceritatea că-mi răpesc singur , cu voia mea neghioabă, mult timp din rugăciune, dar încerc şi când scriu, vorbesc sau fac orice altceva , să - L am în suflet , în minte şi-n gândirea mea. Mi-am format un reflex din asta, dar după multe lupte cu mine însumi şi nu numai . Doamne ajută !

Moarte fiului i-a schimbat viaţa !
 

Povestea lui Stuart Sharp ( 67 de ani ) din Leicestershire ( Marea Britanie ) depăşeşte orice închipuire. A creat o simfonie fără să fi studiat muzica şi , după ce a cerşit pe străzi zece ani , a ajuns bogat. Iată articolul integral : " În 1973 s-a însurat cu iubita sa din copilărie şi anul următor a venit pe lume fiica lor, Emma. După încă un an , s-a născut Ben, un băieţel care a murit la spital, din cauza unor malformaţii congenitale. Pierderea acestuia a schimbat total viaţa lui Suart. Nenorocirea i-a inspirat o simfonie, deşi nu cunoştea nici notele muzicale. Auzea melodia în minte, pentru fiecare instrument, de parcă i-o cântau îngerii. Voia cu orice preţ să înregistreze acea simfonie. Soţia care s-a îmbolnăvit grav după naşterea lui Ben, îi zicea că este nebun. Ajunsese să bea câte o sticlă de whisky pe noapte, de supărare. Nu a mai putut suporta reproşurile şi a plecat de acasă. A renunţat şi la slujba de bucătar de la "Hanul Roşu". Zece ani a rătăcit pe străzi , mâncând din gunoaie si prestând ocazional servicii pentru câţiva bănuţi. Şi-a cumpărat o chitară ieftină şi a încercat să-şi cânte simfonia. În timp ce dormea în zona televiziunii BBC , l-a cunoscut pe muzicianul Anthony Wade, care s-a oferit să-l ajute. Orchestra Filarmonicii din Londra a recunoscut valoarea simfoniei sale, iar instrumentiştii l-au aplaudat la scenă deschisă. Piesa muzicală care îl obseda de aproape 35 de ani i-a adus mari câştiguri. În anul 1994 , Stuart devenise deja bogat şi şi-a cumpărat o casă mare în centrul Londrei. Stuart Sharp a mai compus încă 30 de piese muzicale de succes, uimind experţii ".

Aseara : Trezita din coma, vorbeste alta limba !
 

Fascinant!
Pe unde o fi "calatorit" ea in starea de coma de a dat de "cineva" care a invatat-o germana la perfectie dar i-a si sters croata din minte.

Lumea si psihicul uman este cu mult mai misterios decit credem noi.

Declaratie socanta
 

Avand in vedere vastitatea(asta daca-i asa) universului, popa cu pricina s-ar putea sa aiba dreptate. Ma gandesc(?,si aici se simte miros de ars) ca ar fi posibil ca noi oamenii sa dam dovada de "trufie si mandrie", cand afirmam ca suntem singurii copii ai Dumnezeului. Este posibil ca Dumnezeu sa mai fi creat ceva frati prin univers. Daca(si numai daca) ar fi asa, nu vad nici o contradictie cu Biblia, din moment ce Biblia are un caracter local, strans legat de Pamant.
Nota : afirmatiile de mai sus ar putea capata ceva consistenta daca consideram ca universul este "real, concret si palpabil", dar daca nu este, si e doar un decor(sau o poza) se duce pe apa sambetii toata "gandeala" de mai sus...ramane de vazut, pipait, gustat, mirosit s'analizat .

Postarea ta mi se pare de bun simţ şi la obiect ! Însăşi fostul Patriarh Teoctist, Dumnezeu să-l odihnească , într-un interviu legat de această temă spunea că orice este posibil şi că Voia lui Dumnezeu poate face posibil existenţa acestei posibilităţi . . . !

Parca spune undeva in biblie ca omul este singura fiinta facuta dupa chipul si asemanarea Lui.Lasa de inteles ca mai pot fi multi altii.Asta-i parerea mea.

Cea mai mare icoana din lume , vanduta la Senat
 

PE face publice interventiile tuturor parlamentarilor pe site-ul institutiei. Puteti sa vedeti acolo pe cine am trimis in PE si daca taie frunza la caini sau nu.

Un chip cioplit în scop anarhic: BisericadelaTV - In ZIARUL DE IASI
 

BisericadelaTV are bani cu nemiluita, patronează afaceri care duduie de profit, se fofilează de la taxe şi îşi recuperează cu aere de racket din spaţiul ex-sovietic toate proprietăţile pe care, pe bună dreptate (nu-i aşa?) statul le-a confiscat acestui personaj - atât de burghez şi de învechit - pe vremea comunismului (oh, ce vremuri!).
Cu toate că au primit răspunsuri adecvate, fiind demontate aşa-zisele argumente şi demonstrându-se, cu date concrete, caracterul manipulator şi intenţia de a dezinforma opinia publică, atacurile acelor ONG-uri care susţin că Biserica (şi, în general, cultele) nu ar mai trebui să primească nici un leuţ de la bugetul de stat, nu trebuie trecute uşor cu vederea. Evident, nu este prima oară când se ridică astfel de probleme, când se mizează pe lipsa de informare corectă a unui public care, de multe ori trăind la limita supravieţuirii, se revoltă uşor la auzul milioanelor de euro care ar fâlfâi prin conturile unei Biserici prospere. Pentru omul care nu calcă pragul unei biserici şi nici nu se informează despre activităţile desfăşurate prin intermediul unităţilor de cult, mai ales pentru cel în urechile căruia încă mai sună, vag, ecoul sloganelor comuniste despre religie ca "opium al popoarelor", lumea fiind împărţită în doar două categorii - exploataţi şi exploatatori, problema susţinerii financiare acordată de stat în acest domeniu nu poate fi una receptată favorabil. Pe acest public, mizează, în primul rând, susţinătorii gălăgioşi ai fracturii totale şi definitive între Biserică şi instituţiile statutului român (fie că vorbim de Guvern, de primării, de consilii judeţene etc.).
Această situaţie este una perfect circumscrisă modului de reacţie al omului care nu poate accepta nimic din ceea ce nu-i este familiar, în pofida oricăror evidenţe. Sunt date certe şi studii sau analize care confirmă rolul esenţial pe care Biserica îl are în fragila şi frământata societate românească, anume de într-ajutorare a celor nevoiaşi sau de edificare spirituală, de educare, de asanare morală sau de detensionare a unor convulsii la nivel familial, comunitar sau chiar naţional (ca să enumerăm doar câteva dintre ele, fără a socoti, aici, pe cel esenţial, definitoriu, de călăuză a sufletelor către Împărăţia lui Dumnezeu). Care este reacţia militantului umanist-secular sau ateu în faţa unei astfel de situaţii de netăgăduit? "Aşa ceva nu există" - spun ei, precum acel personaj care vede pentru prima oară în viaţa lui o girafă. Nici dacă ar da cu fruntea de zidul unei cantine sociale pentru săraci, organizată de Biserică, militantul nostru nu ar recunoaşte că la originea cucuiului, ce i-ar împodobi, astfel, chipul, stă o realitate palpabilă (şi consistentă). El nu poate vedea decât sume uriaşe (umflate şi acelea cu PIB-ul!), dar nu vrea să admită că acei bani, câţi or fi şi ei, ajung, direct sau indirect, tot la poporul pe care se străduieşte să-l manipuleze făcând comparaţii între mere şi pere (sau între biserici şi şcoli, respectiv spitale).
Ce activitate filantropică, educaţională, de alinare şi rezolvare a unor probleme sufleteşti au aceste persoane de un anticlericalism furibund? Celebritatea lor nu vine din aceea că au lucrat ceva pentru poporul acesta atât de încercat, ci din faptul că ei contestă pe cei care îndrăznesc să lucreze ceva. Iar dacă totuşi au lucrat, unii dintre ei, atunci să arate roadele muncii lor şi să ceară, în caz că rezultatul e unul pozitiv, mai multă susţinere spre a munci mai cu folos. Cu siguranţă ar fi sprijiniţi în demersul lor inclusiv de oamenii Bisericii care, nu de puţine ori, s-au străduit să sensibilizeze autorităţile spre a se implica în rezolvarea unor probleme stringente ale comunităţilor pe care le păstoresc (fie că e vorba de nevoia unei şcoli, a unui medic într-un sat, de necesitatea de a se repara un drum etc.). Oricine poate judeca, dacă e onest şi obiectiv, că avem în faţă două atitudini: cea a Bisericii, care se străduieşte să lucreze câte ceva (cu riscul de a fi taxată pentru această implicare în societate), şi cea a contestatarilor ei, care "nu precupeţesc nici un efort" în a demola, a critica, a contesta, fără a pune însă umărul la treabă.
Ca telespectatorul la viţelul cel nou
Modul în care se duce această campanie anti-Biserică este unul deloc nou. El a fost implementat pentru prima dată de evreii care nu au avut răbdare nici măcar 40 de zile până să se întoarcă Moise de pe muntele Sinai, cu tablele Legii primite din mâna lui Dumnezeu, ci au cerut lui Aaron să le facă un dumnezeu la care să se închine, încât acesta a turnat, din aurul lor, un viţel pe care l-a cioplit apoi cu dalta (v. capitolul 32 din Ieşirea). Şi nemulţumiţii noştri de azi au inventat un dumnezeu turnat din banii de la bugetul de stat şi la care tot cioplesc cu dalta dezinformării şi manipulării, pe la TV sau prin alte mijloace de informare. Aşa a apărut un personaj fictiv, pe care-l voi numi generic BisericadelaTV, care are o asemănare cu adevărata Biserică a lui Hristos pe cât avea viţelul de aur al evreilor din pustie cu Dumnezeul care i-a scos din ţara Egiptului. BisericadelaTVeste un personaj care nu are consistenţă, dar pare foarte real. El întrupează toate slăbiciunile posibile şi imposibile pe care le poţi găsi la un cleric. BisericadelaTV are bani cu nemiluita, patronează afaceri care duduie de profit, se fofilează de la taxe şi îşi recuperează cu aere de racket din spaţiul ex-sovietic toate proprietăţile pe care, pe bună dreptate (nu-i aşa?) statul le-a confiscat acestui personaj - atât de burghez şi de învechit - pe vremea comunismului (oh, ce vremuri!). BisericadelaTV este încărcată zi de zi, metodic (chiar ştiinţific, aş spune) cu toate păcatele societăţii româneşti, punându-i-se în cârcă toate relele. Astfel, populaţia este manipulată şi adusă în punctul în care să creadă că, odată cu asasinarea acestui sinistru (deja) personaj, ne vom izbăvi din tot necazul şi va fi în ţară numai lapte şi miere (strategie vecină cu cea a naziştilor).
Cei care vor să impună în conştiinţa publică acest personaj, profită însă foarte mult şi de slăbiciunea şi de tăcerea vinovată a celor care, deşi cunosc adevărul, se mărginesc să bombăne în intimitatea spaţiului casnic. Căci vinovaţi de amploarea acestui tăvălug mediatic antiecleziastic suntem noi toţi, care realmente constituim Biserica, dar şi toţi cei care au beneficiat şi beneficiază de activităţile acestei instituţii, dar nu dau mărturie despre sprijinul primit. Sunt atâtea categorii care au fost ajutate, numai după 1990, de Biserică, încât numărul persoanelor care ar putea vorbi în acest sens trece de jumătatea populaţiei: săraci, bolnavi, sinistraţi, persoane singure etc., ca să nu mai amintim pe cei care au găsit pace şi uşurare sufletească în taina spovedaniei sau în consilierea duhovnicească. Unde sunt aceştia? Dacă nu se vor trezi la timp şi nu vor reacţiona, va veni vremea în care Biserica nu va mai putea să-i ajute. Cine se va îngriji de ei atunci? În nici un caz preşedinţii unor ONG-uri care, dacă ar fi să dau crezare unor informaţii, nu au drept scop decât subminarea oricărei autorităţi din această ţară, anarhia fiindu-le un mediu mai prielnic spre a-şi atinge ţelurile revoluţionare, în sensul marxist al cuvântului (citiţi, spre exemplu, articolul lui Costin Andrieş, "Lupta pentru hegemonie culturală. Sectele extremei stângi şi BOR", publicat pe inliniedreapta.net).
BisericadelaTV este un idol cu fulminantă ascensiune. Soarta acestui idol va fi însă asemănătoarea cu cea a viţelului de aur care l-a inspirat. Căci Moise, întorcându-se din munte, de la înălţimea comuniunii cu Domnul Dumnezeu, a luat acel viţel, "l-a ars în foc, l-a făcut pulbere şi, presărându-l în apă, a dat-o să o bea fiii lui Israel" (Ieşirea 32, 20). Asta se va alege şi din idolul numit BisericadelaTV, după ce va atinge apogeul adulării şi va corupe pe cei lipsiţi de credinţa în Dumnezeul cel Viu... Închideţi televizoarele, măcar pentru o vreme, şi mergeţi în biserici, rugându-vă, vorbind cu Dumnezeu. Verificaţi singuri dacă sunt reale cele auzite la televizor, mergeţi "pe teren", acolo unde Biserica este prezentă şi se implică. După un timp de exersare a acestei minime igiene mentale, veţi constata şi singuri cum s-a falsificat realitatea şi cum poţi fi păcălit să crezi în ceva ce nu există, de fapt, decât pe ecranul strălucitor precum aurul care, odinioară, fura privirile celor ce adorau un viţel plăsmuit de mâini omeneşti. Strămoşii noştri aveau o vorbă despre un animal derutat, care nu mai cunoştea poarta cea schimbată a stăpânului. Astăzi, din nefericire, în loc de a ne mai amuza de modul în care se uită "viţelul la poartă nouă", am ajuns noi înşine să ne zgâim "ca telespectatorul la viţelul cel nou". Şi numim asta progres!


(Text publicat în cadrul rubricii „Acum, după două mii de ani”, în ediția tipărită a Ziarului de Iași.)

Sentimentul dominant e ca trăim un tur de magie neagră
 

nu ar fi mai bine sa aducem in atentia publica meritocratia?

Creierul şi abilităţile speciale - Andreea Hefco
 

Acest articol este despre abilităţile speciale care apar la unele persoane după leziuni cerebrale severe. În continuare voi prezenta câteva dintre cazurile cunoscute, cum este cel al lui Alonzo Clemons, care a suferit în copilărie un accident grav cu afectarea importantă a emisferei stângi. Astfel el a devenit incapabil să mănânce singur, să îşi lege şireturile de la pantofi sau să vorbească clar.

Cu toate acestea, în urma accidentului, Alonzo a căpătat o abilitate extraordinară: poate reproduce în argilă, lut sau ceară orice animal, până în cele mai mici amănunte. Este capabil să reproducă tridimensional animale pe care nu le-a văzut niciodată, fiindu-i suficient să privească o fotografie a acestora doar câteva secunde. Sculpturile sale se vând cu zeci de mii de dolari şi sunt adevărate opere de artă. În decursul anilor, Alonzo Clemons a spus că „Dumnezeu ia, dar tot Dumnezeu oferă înapoi atât de mult“, iar îngrijitoarea sa socială descrie că „toate deficienţele îi dispar atunci când sculptează“.
Jon Sarkin a absolvit biologia, dar la vârsta de 36 de ani, după o operaţie complicată cu hemoragie cerebrală şi accident vascular, s-a impus eliminarea unor porţiuni din emisfera stângă a creierului. După operaţie, Jon s-a trezit cu obsesia de a desena şi a picta. Lucrările sale au început să fie cunoscute şi apreciate, iar astăzi este unul dintre cei mai prolifici artişti contemporani americani, lucrările sale fiind expuse în galerii din întreaga lume.
De la accident la talent
Tony Cicoria, un chirurg ortoped respectat, la vârsta de 42 de ani a fost lovit de un fulger care i-a determinat şi pierderi de memorie. La puţin timp de la accident, a descoperit că are o nevoie imperioasă de a asculta muzică de pian. Aşa că şi-a cumpărat un pian şi a început să înveţe singur să cânte, deşi până atunci nu fusese interesat de muzică. El descrie cum muzica îi venea nestăvilit în minte şi astfel a început să compună propriile partituri, şi astăzi susţine concerte.
După un accident cerebral hemoragic sever, cu o comă prelungită, Tommy McHugh s-a trezit cuprins de dorinţa de a crea, aşa că a început să scrie poezii, să picteze pereţii întregii case şi să transforme în sculpturi obiectele care i-au ieşit în cale, manifestând abilităţi artistice complet noi pentru el. Neputându-şi explica aceste porniri, a început să scrie doctorilor, în versuri, rugându-i să vină să îl consulte. Echipa de specialişti care l-a examinat a concluzionat că setea creativă a lui Tommy McHugh este probabil cauzată de distrugerile pe care hemoragia le-a determinat lobului frontal. Operele sale de artă au fost recunoscute şi expuse în galerii renumite din Marea Britanie.
Jason Padgett este un contabil care la vârsta de 31 de ani a suferit o comoţie cerebrală în urma unor lovituri la cap. La câteva zile de la incident, Jason a început să vadă tipare geometrice în urma fiecărui obiect aflat în mişcare. Şi cum imaginile nu se opreau, a început să le deseneze, mai târziu aflând că sunt fractali şi că este singurul om din lume capabil să deseneze aşa ceva. Cu toate că nu are nici un fel de specializare în domeniul matematicii superioare, el poate reprezenta grafic noţiuni foarte complexe.
O conştiinţă conectată la conştiinţa comună
Acum se ridică firesc întrebarea dacă aceste leziuni cerebrale sunt cauza abilităţilor dezvoltate de cei prezentaţi mai sus, nişte oameni obişnuiţi care s-au transformat peste noapte în genii? Aparent da, dar asta duce la şi mai multe întrebări. Cu atât mai mult cu cât nu la toţi oamenii leziuni cerebrale similare determină manifestări identice. Poate asistăm la o confirmare în plus a rolului de receptor, decodor al conştiinţei pe care îl are creierul uman şi la faptul că în noi sunt toate abilităţile la nivel de geniu, dar că ele sunt inhibate. De cine? Tot de noi, rezultat la adaptarea pe care o trăim şi care privită aşa confirmă „căderea“ primordială. O altă ipoteză ia în calcul faptul că leziunile descrise mai sus interesează predominant partea stângă a creierului, care gândeşte liniar şi metodic, cea care se axează pe trecut şi pe viitor, şi gândeşte în detalii despre detalii. Apoi le aşază pe categorii, le organizează, le asociază cu tot ceea ce am învăţat în trecut şi proiectează în viitor toate posibilităţile.
Emisfera noastră stângă gândeşte în termeni lingvistici. Ea e sediul acelui taifas neîntrerupt care mă conectează pe mine şi lumea mea interioară cu cea exterioară. Dar dacă ea tace, atunci „vorbeşte“ doar emisfera dreaptă care este dedicată momentului prezent. Totul este „aici şi acum“. Gândeşte în imagini şi are un mod de a învăţa prin mişcarea corpurilor noastre. Ea preia informaţia în formă de energie, informaţie care izvorăşte simultan prin toate sistemele noastre senzoriale şi apoi explodează în acest imens colaj despre cum arată momentul prezent, despre cum miroase prezentul şi ce gust are, cum îl simţim şi cum sună, după cum descrie din experienţă proprie neurologul Jill Bolte Taylor. Şi această emisferă se poate conecta la conştiinţa tuturor, care în fapt este una singură, o conştiinţă unde fiecare abilitate avută vreodată de cineva este ca o bază de date pe care o putem accesa instantaneu, ca fiind dintotdeauna a noastră. Privind aşa, nu simţiţi recunoştinţă pentru existenţa fiecărui om, inclusiv a voastră, ca fiind o contribuţie unică şi inimitabilă la o bogăţie comună, a tuturor?
Nota :
Semnatara articolului Andreea Hefco este medic psihiatru, doctor în ştiinţe medicale, specialitatea neurologie.

Copilăria se încheie la vârsta de 12 ani
 

sursa: bbc.co.uk



"Ritmul vieții moderne este atât de rapid încât fură chiar și prețioșii ani ai copilăriei. Copii nu mai vor să fie tratați ca niște copii, chiar dacă noi, ca părinți știm că ei încă sunt copilașii noștri."

Potrivit utilizatorilor unui site pentru probleme parentale, pentru mulți copii, copilăria se încheie la vârsta de 12 ani, aceștia fiind supuși unor presiuni care îi determină să se maturizeze prematur.
Utilizatorii spun că fetele sunt provocate să își facă griji în legătură cu felul în care arată și că băieții de asemenea sunt „împinși” să se comporte ca niște „macho” de timpuriu. Siobhan Freegard, co-fondatorul site-ului crede că de vină este „o combinație toxică între marketing, media și presiunile anturajului.”
„Ritmul vieții moderne este atât de rapid încât fură chiar și prețioșii ani ai copilăriei. Copii nu mai vor să fie tratați ca niște copii, chiar dacă noi, ca părinți știm că ei încă sunt copilașii noștri. Este nevoie de o regândire radicală a societății, o reevaluare a copilăriei și o protejare a acesteia întrucât este un timp prețios - nu timpul în care să presăm copii să se maturizeze mult prea devreme,” a spus doamna Freegard.
Site-ul a cerut părerea utilizatorilor și a primit mai mult de o mie de răspunsuri. Părerea cea mai larg răspândită - împărtășită de mai mult de două treimi din acest grup - a fost că perioada copilăriei se încheie astăzi pe la vârsta de 12 ani.
„Sub presiune”
Aproape o treime din cei ce au răspuns la acest sondaj online sunt de părere că perioada copilăriei se încheie încă și mai devreme, la vârsta de 10 ani. Părinții și-au exprimat îngrijorarea cu privire la faptul că în societatea actuală, copii sunt supuși la presiuni care îi determină să se comporte ca și cum ar fi mai în vârstă decât sunt.
Fetele au fost provocate să-și facă griji în privința felului în care arată și a greutății corporale, băieții să se comporte mai dur, și atât fetele cât și băieții sunt presați să fie interesați de relațiile intime la o vârstă prea fragedă. „Copii au nevoie de timp pentru a crește și a se maturiza emoțional pentru a putea face față greutăților vieții,” a spus doamna Freegard.
Aceasta este cea mai nouă dintre grijile părinților privitoare la copiii lor, nevoiți să crească într-o cultură supra - sexualizată.
Claire Perry, Membru al Parlamentului Marii Britanii și consultant al primului ministru pe probleme legate de tineret, a făcut avertizări cu privire la copii care accesează materiale necorespunzătoare pe site-uri sau prin telefoanele lor mobile. Alt parlamentar, Diane Abbott a atacat ceea ce ea a numit „infuzia de materiale indecente” în cultura tinerilor, ei crescând într-un mediu în care sunt expuși în mod explicit presiunilor și imaginilor sexuale.

Exact! Dar, te lasa gunoaiele cu bani si/sau putere? Si Tronul lui Thanatos din spatele lor, numit "Uniunea Europeana" pentru public?...

Intoarcerea britanicilor la înţelegerea creştină adevărată a morţii
 

sursa: telegraph.co.uk



Atunci când a murit Prinţesa Diana de Wales, milioane de britanici au plâns pentru ea. Una dintre formele acestei tristeţi a fost aducerea de milioane de flori în faţa Palatului Buckingham şi a Palatului Kensington.
Un asemenea gest – depunerea de flori în memoria unui om plecat din lumea aceasta – arată că poporul britanic se întoarce la credinţa sa catolică tradiţională, după secole de reformă protestantă, a afirmat Arhiepiscopul catolic de Westminster, Vincent Nichols.
El a spus că înmormântarea Prinţesei Diana în 1997 a fost un moment crucial în istoria Marii Britanii şi va fi comemorată în viitor ca „sfârşitul reformei în Anglia”.
Prcaticile tradiţionale catolice precum rugăciunile pentru sufletele celor morţi şi credinţa în sfinţi, au fost respinse de către confesiunea reformată în secolul al 16-lea, şi acum sunt redescoperite de către britanici.
Creşterea masivă a sanctuarelor şi crucifixelor de pe marginea drumurilor care comemorează oameni ucişi în accidente, deseori ornate cu flori şi cu fotografii ai celor plecaţi, au fost interpretate de către teologi şi oameni de ştiinţă ca o întoarcere la vechile tradiţii religioase şi o schimbare fundamentală de mentalitate în felul cum britanicii privesc moartea.
Arhiepiscopul catolic, intervievat de BBC, într-un documentar despre sanctuare şi locuri cu semnificaţie religioasă, a vorbite despre vechea voce a Angliei, plină de respect şi de iubire pentru cei morţi şi cu nădejdea înverii.

Dragostea mea
 

sursa: pravmir.ru



De ce vorbim despre iubire, dar cuvintele rămân doar niște sunete goale? De ce chiar și în Biserică oamenii sunt indiferenți unul față de altul? Se poate rezolva oare această problemă?

La începutul renașterii Bisericii, în multe-multe predici se vorbea despre modul în care s-a banalizat cuvântul "iubire". A fost criticată lumea seculară, păcătoasă. Iar aceasta pentru că atunci ”dragoste” erau numite nu numai relațiile din cadrul celulei societății, ci și sentimentele pentru patria sovietică, precum și tot ceea ce se nimerea. Prostituatele își iubeau clienții, cetățenii de rând iubeau hainele din Turcia, iubeau odihna în hoteluri sau primele produse fast-food. Iubeau batoanele "Mars" și "Snickers" și sucul la plic "Yupi" (trebuia doar să adăuge apă).
Dar cât de multă iubire era în seriale: nefericită, pierdută, pasională, sortită pieirii și așa mai departe. S-au înecat toate aceste iubiri: nu, nu iubirea, ci înțelesul său; a fost uzat acest cuvânt și transformat într-o jucărie sunătoare pentru proști. Dar în Biserică atunci totul era diferit: dragostea avea un cu totul alt sens, era Taină și intimitate. Exista.
Dar s-a dovedit că uzarea "Iubirii" nu s-a făcut numai prin cântecele pop. Au trecut 10-20 de ani și în Biserică cuvântul "iubire" a devenit la fel de răsunător ca și în afara ei. E adevărat, sună altfel. Și totuși... Acum, acum se vorbește atât de mult despre dragostea lui Dumnezeu pentru om, încât se pare că în aceste cuvinte e o pustietate rece și uriașă. Și cel mai important: ca răspuns la această iubire se așteaptă o mulțime de lucruri: dragostea ta, ascultarea, smerenia, răbdarea, blândețea, și... numai clișee.
Ce se află în spatele acestor cuvinte? Privind frecvența de utilizare în predicile bisericești, cuvintele acestea s-au uzat ca tălpile unor pantofi purtați vreme îndelungată: gaură după gaură, degetele ies în afară. Dacă întrebați atotștiutorul "Yandex" (cel mai mare motor de căutare din Rusia ), combinația de cuvinte "iubire răbdare smerenie biserică" ​​se găsește pe Internet de 326000 de ori. "Dragostea și Biserica Ortodoxă" are 3 milioane de răspunsuri. "Dragostea și Ortodoxia" - 8 milioane.
Am încercat să umplem pustietatea universală prin cuvinte. Ne-am gândit că trebuie să-i vorbim, dar s-a dovedit că goliciunea nu se umple prin cuvinte. În general. Dimpotrivă, cuvintele rostite necugetat, cuvintele studiate și spuse doar pentru că "așa trebuie" generează pustietatea. Iar astăzi nu este pustiu numai în sărbătorea zgomotoasă a vieții de la televizoare, ci și în curtea bisericii. Un gol metafizic.
Spovedanie. Mulțime de oameni. O femeie obosită îi spune preotului aproape cu disperare: "Sunt foarte obosită. Nu mai am putere să trăiesc." El, acoperind-o cu epitrahilul, îi spune sentențios: "Asta este trufia ta. Trebuie să te smerești și atunci o să vrei să trăiești." Poate că din punct de vedere dogmatic, are dreptate. Dar, din alt punct de vedere, puțin probabil.
Dragostea verticală... Dar cea orizontală? Mai există? Sau în general nu avem nevoie de ea?
Am de multe ori sentimentul că în mintea multora - și a preoților, și a mirenilor – există un fel de gramofon, care inserează datele necesare la momentul potrivit: "nu, nu te întrista, Dumnezeu te pedepsește acum", "din cauza păcatelor noastre", "se întâmplă din cauza mândriei tale", "trebuie să te smerești", "Domnul te pune la încercare"... Lista o poate continua oricine care e în Biserică de mai mulți ani de zile.
S-a format un adevărat strat de "argou ortodox". Da, acesta este cu siguranță înțeles într-un alt mod, diferit de argoul hoților, dar servește în mare parte unor obiective asemănătoare: etichetarea personală ca membru al unui anumit grup social. Și ascunderea unor anumite informații. Noi ne ascundem atât de bine adevăratele noastre sentimente, dintre pornirile bune, desigur, temându-ne de păcătoșenia și de necuviința lor, astfel încât sentimentele deja nu mai rămân. Rămâne plăcuța dinlăuntru: "Roagă-te, postește, răbdă, smerește-te, iubește..." – un adevărat clișeu.
Să ne imaginăm viața într-o familie. În care se iubesc cu toții unul pe altul. Toți sunt aproape, trăiesc unul pentru altul: "Uită-te, ia aminte" – îl amenință tatăl pe fiul său cu note proaste, desprinzându-se de TV. Își face griji pentru el, vrea ca fiul să fie mai deștept. "Să nu care cumva să-ți treacă prin minte să bați iar drumurile cu Petru" – strigă mama zgomotos, văzându-și fiica pe stradă cu un băiat care nu-i place mamei. Își face griji pentru fiica ei. Cine se poate opune? Spuneți că în această familie nu există dragoste? În zadar... Numai că nu toată lumea își dorește să trăiască într-o asemenea dragoste.
Noi nu ne mai săturăm de această "grijă strictă" și de ocrotire. Dar, în general, nu avem nevoie de cuvinte despre dragoste, pentru că prețul lor nu face nici două parale. Să luăm din nou o situație ipotetică: seara, acasă, întreaga familie se adună la masă și, în loc de obișnuitele discuții despre ziua care se încheie, toată lumea începe să vorbească cu prețiozitate despre dragoste.
De exemplu, așa: "Oh, cât de mult te iubesc, dragul meu fiu, draga mea fiică, dragul meu soț, draga mea soție! Îți voi fi fidel până la mormânt și voi face orice de dragul tău, voi atinge stelele de pe cer și voi muta munții, te voi proteja până la ultima picătură de sânge, sunt pregătit să mor pentru tine. Și trebuie să mă iubești și tu pe mine, pentru că te iubesc atât de mult, încât trebuie să poți să mori pentru mine, pentru că ne-am căsătorit, iar voi sunteți copiii noștri și sunteți botezați și de aceea iubirea noastră este mare și minunată".
Frumoase cuvinte, nu? Dar dacă sunt spuse în fiecare zi, atunci în curând membrii unei asemenea familii fie vor merge împreună la o clinică psihiatrică, fie vor înceta să mai stea împreună la masă. Pentru că în afară de grijă, de dragostea continuă și de cuvintele mari și frumoase, avem nevoie de un spațiu al iubirii, avem nevoie de o atmosferă de iubire.
<< continuare>>

Dragostea mea
 

<< continuare >>

sursa: pravmir.ru

Ce înseamnă aceasta? Potrivit psihologului pediatru Nigel Latta, autor al minunatelor cărți "Înainte ca adolescenții să te scoată din minți", "Creșterea adolescenților" și altele: "e ușor să-ți iubești copiii, dar e greu să ajungi la această bucurie. Cei mai mulți copii cred că părinții lor îi iubesc, chiar dacă aceștia îi pedepsesc sau nu le acordă atenție. Copiii subînțeleg și cred singuri că trebuie să fie iubiți. Dar nu același lucru se poate spune despre sentimentul de simpatie.
Majoritatea copiilor pe care i-am întâlnit simțeau că celor din jur nu prea le place de ei. Mulți dintre ei chiar erau convinși că părinții se poartă cu ei cu ostilitate. Cauza este faptul că majoritatea părinților pe care i-am văzut se străduiau din greu să se poarte cu copiii lor cu simpatie. Când apelau la mine, se simțeau atât de decăzuți moral încât abia se abțineau să se exprime. "Îl iubesc, dar nu pot să-l suport" - aceste cuvinte le aud tot timpul.
Copiii au nevoie să simtă că părinții lor îi tratează cu simpatie. Dragostea este un sentiment automat. Nu iubesc dintr-un motiv anume, ci pur și simplu, pentru că vreau, iar nu pentru că trebuie. Simpatia este atunci când ești interesat să ai o relație cu cealaltă persoană, atunci când îți face plăcere să stai cu ea. Simpatia, precum și tonul general al relațiilor dintre membrii unei familii pot fi judecate după prezența în casă a unui spirit de joacă și de veselie.
Naturalețea și atmosfera de joacă sunt un fel de lubrifiant al vieții de familie, fără de care roțile și pinioanele se vor învârti cu anevoie. Când văd că între membrii unei familii sunt relații aspre, tensionate, imediat încep să mă îngrijorez. Dacă disciplina și ordinea în casă sunt în primul rând o marcă a respectului pentru ceilalți, atunci simpatia în diferitele sale grade nu poate exista fără spiritul ludic. Poți să iubești și în cea mai proastă stare de spirit, în timp ce pentru simpatie și spiritul ludic este nevoie măcar de un pic de veselie. "
De bună seamă, atmosfera de dragoste este o parte inseparabilă a triadei: respect reciproc - iubire - simpatie. Fără aceste trei elemente, este greu să simți dragostea. Dragostea este ca o casă caldă și primitoare în care vrei să vii din nou și din nou, unde stați cu toții împreună pe canapea, fericiți, tot înșirând verzi și uscate, râzând și spunând glume naive (dar și înțelepte), întâmpinând pe cei ce vin de la lucru sau de la școală cu bucurie – nu prin istericul: "oh, cine a mai venit la noi?!", și imediat îmbrățișându-l, dar nu cu brațele, ci cu inima ta caldă. Ne lipsește această căldură și nu ne este foarte clar unde este ea produsă. Pentru că ne lipsește nu numai acasă, ci și în Biserică, unde cuvintele despre dragoste sunt fixate la baza credinței noastre, unde răsună foarte adesea, unde se săvârșește taina iubirii.
Venim la biserică și nu ne interesează pe unul de altul. Preotul este obosit, enoriașii sunt în rugăciune (sau cu gândurile lor), spovedanie, slujbă. Nu simpatizăm unul cu altul. Nu ne pasă. Nu întotdeauna și nu peste tot, dar în general... Da, cu toții suntem infirmi, cu toții suntem mizeri, de multe ori nu știm ce e dragostea omenească, să nu mai vorbim de cea dumnezeiască.
Ce-i de făcut? Atmosfera de iubire poate apărea numai acolo unde există un sentiment real. Nu poate fi simulată. Nu poate fi planificată prin nicio directivă, ori prin strângere de fonduri, ori predici, prelegeri sau articole neîntrerupte. Putem doar să constatăm că aproape nu există.
Oare este aceasta suficient pentru a schimba ceva? Cred că da. E primul pas. Iar pentru al doilea: să cerem fiecăruia dintre noi toți, credincioșii, să rostim mai puțin cuvântul "dragoste" doar așa, într-o doară.
Să-l rostim numai când trebuie și e necesar.
Și să ni-l amintim numai atunci când în inimă pâlpâie ceva cu adevărat.
Măcar un pic...
(Anna Galperina)



pravmir.ru

Între maturitate şi infantilism
 

sursa:http://otrok-ua.ru



O femeie cu un negativism neconştientizat are o capacitate distructivă, pur şi simplu ucigătoare. Însă femeii conştiente de propriile neputinţe, Dumnezeu îi dă o putere deosebit de creativă, cu adevărat transformatoare.
Unul dintre cele mai populare mituri în rândul femeilor este faptul că bărbaţii ar fi imaturi, iar femeile mature. Psihoterapeuta Karen Horney considera că infantilismul este baza tuturor nevrozelor. Însă întâlnim nevroze nu numai în rândul bărbaţilor, nu-i aşa?Ne întrebăm atunci cum apar aceşti copii mai mari, personalităţile nevrotice ale timpurilor noastre?
Femeile adesea îşi critică aleşii pentru infantilismul lor, referindu-se la nesiguranţa lor, la iresponsabilitatea lor precum şi la lipsa capacităţii de a-şi îndeplini îndatoririleîn familie. Şi dacă femeia compară bărbatul modern cu legendarul cavaler pe cal alb, atunci mai curând se vede pe ea ca fiind acest cal, decât o frumoasă prinţesă. Cât de adevărată este însă comparaţia?
Infantilismul (din lat. infantilis – de copil, copilăresc) la adulţi se manifestă prin prezenţa caracteristicilor psihice specifice vârstei copilăriei. Spre exemplu, instabilitatea emoţională, imaturitatea în judecată şi în comportament, toane, capricii, etc. Este o copilărie prelungită, pe care persoana nu vrea să o părăsească. La nivel personal, aceasta înseamnă, în general, refuzul, incapacitatea de a fi subiect, în sensul literal al cuvântului, în propria ta viaţă. O astfel de persoană evită orice fel de autonomie – în luarea deciziilor, în implementarea lor, în asumarea responsabilităţii deciziilor, astfel încât de multe ori tinde să se alăture sistemelor (companie, sectă, familie, etc.) în care alţii gândesc în locul său, unde responsabilitatea nu este clară. Sau dimpotrivă, se îndepărtează de contextele care oferă oportunităţi de socializare. Istoria de viaţă a unor astfel de persoane reprezintă un munte de probleme. Cine poate spune deci că toate acestea se aplică doar bărbaţilor?
Cum apar totuşi aceşti copii mai mari, personalităţile nevrotice ale timpurilor noastre, cum le denumeşte Karen Horney?Părerea mea este că trebuie luate în considerare două aspecte – cel psihologic şi cel spiritual.
Din punct de vedere psihologic, la baza nevrozelor se află o puternică contradicţie interioară, un puternic conflict. Spre exemplu, multitudinea dorinţelor individuale confruntate cu realitatea, în care acestea nu sunt îndeplinite, sau nu toate dintre ele. Sau conflictul dintre nevoile reale şi posibilităţile persoanei, ori conflictul dintre dragoste şi agresivitate, cele două pulsiuni care există în om, etc.
În spatele acestor termeni, poate abstracţi, sunt deseori răni ce provin din copilărie. Acestea nu se observă la prima vedere, copiii aproape niciodată nu le exprimă conştient, dar sunt foarte dureroase pentru ei. De exemplu, copilul are nevoie mai ales de căldura şi afecţiunea mamei, însă mama îşi vede rolul doar în termenii responsabilităţii de a asigura copilului cele materiale de trebuinţă, şi de a-i asigura o educaţie bună (chiar până la a-şi dori să-şi vadă copilul la Cambridge). Un alt exemplu: copilul este chinuit de sentimente de vinovăţie şi de neputinţă în cazul divorţului părinţilor săi, în urma căruia tatăl a părăsit familia. Sau situaţia în care adulţii apropiaţi copilului au nişte aşteptări nerealiste cu privire la succesele copilului, neţinând cont de capacităţile sale reale.
În acest sens putem afirma că cele mai multe nevroze se nasc încă din copilărie. Dintr-o astfel de copilărie în care înşişi părinţii sunt nişte copii mai mari. Din moment ce mama nu observă nevoile sufleteşti ale copilului, ea este concentrată, de asemenea, în spirit infantil, pe propriile nevoi. Părinţii imaturi încearcă uneori, dimpotrivă, să se îngrijească prea mult de copiii lor. În situaţii dificile, cum ar fi spre exemplu divorţul, sau conflictele la locul de muncă, ei reacţionează prin scandal, supărare, răzbunare, etc. Iar aceste lucruri se întâmplă în familiile aparent echilibrate. Însă dacă la toate aceste condiţii se mai adaugă un alt factor, faptul că părinţii dintr-o familie consumă alcool, sau sunt absenţi de tot?
Pentru un copil, realitatea comportamentelor din familie reprezintă întreaga sa realitate, în general. Mecanismele distorsionate de interacţiune folosite de părinţi între ei, faţă de el însuşi şi faţă de lumea înconjurătoare devin mecanismele sale, el le învaţă, le preia exact aşa cum le observă, pentru că încă nu are puterea de a discerne. Iar în acest punct trebuie să spunem adevărul: calitatea relaţiilor din familie, atitudinea copilului faţă de sine, faţă de ceilalţi, faţă de viaţă în general, depinde doar de nivelul personal de maturitate al femeii – soţie şi mamă!
Există studii care susţin că mecanismele de bază prin care răspundem la lumea înconjurătoare încep să apară încă din perioada intrauterină, apoi în copilăria timpurie acestea se fixează, cu mult înainte de dezvoltarea capacităţii copilului de conştientizare că acestea sunt, de fapt, imprimate de mamă (sau de o altă persoană direct implicată în creşterea copilului). În psihologie există chiar un termen special pentru acest mecanism – “matriţa maternă”. Terapeuţii de familie afirmă că în majoritatea cazurilor, este suficient faptul de a lucra cu mama, pentru ca întreaga atmosferă în familie să se schimbe în bine.
Universul relaţiilor dintre bărbat şi femeie este determinat de faptul că femeia provoacă unele reacţii, la care bărbatul răspunde. Spre exemplu, o soţie şi o mamă mult prea dominatoare sau una hiperprotectivă (ambele tipuri sunt, la bază, foarte infantile), niciodată nu va avea un soţ şi/sau un fiu matur şi responsabil. Însă şi fiica se formează, vrând-nevrând, după asemănarea mamei. Şi asfel, ea însăşi va fi nefericită! Alături de o mamă mereu nefericită, toţi membrii familiei vor fi nefericiţi.
Femeile de toate vârstele, care discută cu prietenele lor despre infantilismul bărbaţilor, ele însele, ca mame şi ca soţii – alimentează aceste comportamente. În calitate de soţii, ele se folosesc de copilăriile soţilor, pentru că certându-i sau mustrându-i, ele se consideră a fi mature şi atoateştiutoare. Ele însă nu conştientizează efectele propriilor lor “instrumente”: persecutarea (reacţie absolut infantilă), refuzul intimităţii, refuzul de a găti, lacrimile (ca şantaj), şi lista poate continua.
Infantilismul este boala care nu ţine cont de gen, deci afectează atât bărbaţii cât şi femeile. O femeie cu un negativism neconştientizat are o capacitate distructivă, pur şi simplu ucigătoare. Însă femeii conştiente de propriile neputinţe, Dumnezeu îi dă o putere deosebit de creativă, cu adevărat transformatoare. De aceea şi responsabilitatea ei este foarte mare.
Desigur, această boală nu este doar rezultatul prezenţei conflictului în copilărie, ci şi al neputinţei de a-l rezolva corect, de a-l prelucra astfel încât tensiunea dureroasă să dispară şi să fie găsit un mod constructiv de ieşire din tipar. Copilul nu are această putere, tocmai de aceea, psihicul său răspunde acestei neputinţe prin nevroză. Însă un adult nu-şi mai poate îndreptăţi infantilismul prin intermediul erorilor de educaţie făcute de mama sa. El nu-şi poate permite să fugă de realitate prin intermediul diferitor tipuri de dependenţe – de alcool, de narcotice, de calculator. (În cazul femeilor putem vorbi de autocompătimire, care reprezintă, aparent, un mod eficient de a fugi de prezent.)
Un psiholog celebru spunea că nu este important ceea ce ţi s-a întâmplat cândva, în trecut, ci important este ceea ce faci tu cu aceasta în prezent. Aici intervine aspectul spiritual al problemei.
Ilustrul psihoterapeut Victor Frankl scria că terapia nevrozelor trebuie să se desfăşoare pe o scară care conduce spre cer. Şi sigur că ai nevoie de ajutorul unui specialist pentru a te vedea pe tine însuţi şi viaţa ta fără teamă. De unul singur este aproape imposibil. Însă maturizarea, depăşirea schemelor infantile despre viaţă este imposibilă fără calea spirituală, fără a ajunge la conştiinţa de sine, în singurătate, în faţa lui Dumnezeu, fără răspunsul tău personal în faţa Lui, fără pocăinţă în sensul literal de schimbare a minţii. Aici persoana trebuie să decidă singură, se va îndrepta către bucurie şi recunoştinţă pentru toate, sau va aduna resentimente faţă de viaţă, îi va fi frică de ea şi o va urî?
Este practic imposibil să fii în acelaşi timp un angajat responsabil şi demn de încredere, şi un tată iresponsabil. Este imposibil să fii o fiică isterică şi capricioasă, şi în acelaşi timp o soţie matură şi responsabilă. Este doar o iluzie a gândirii noastre. Maturitatea reprezintă în mod necesar integritatea personalităţii şi o conştientizare deplină.