|
Talcuirea evangheliilor de peste an
1
[SIZE=5]Sfânta Scriptură și, în special, Evangheliile în serviciul divin, ca mijloc de edificare morală pentru creștini[/SIZE] 1. Prin bărbații aleși, insuflați de Duhul Sfânt, Dumnezeu și-a descoperit întreaga Sa vistierie de bunătăți, menit să îmbunătățească traiul omului, și să-l facă mulțumit și fericit atât în viața aceasta, cât și în viața cea viitoare. Această descoperire a bunătăților Sale a făcut-o Dumnezeu în Sfânta Scriptură. Ca omul să se poată împărtăși de bunătățile dumnezeiești, cuprinse în Sfânta Scriptură, Dumnezeu a întocmit încă din Testamentul Vechi, prin alesul Său Moise, anumite zile, în care, mai vârtos, bunătățile Sale să se reverse asupra tuturor care vor voi să le primească. Aceste zile sunt: Sâmbetele și anumite Sărbători, care la vremea cuvenită s-au trecut și în Testamentul Nou în Duminici și Sărbători creștinești. În Testamentul Vechi, în zilele de Sâmbătă și de Sărbători, după întocmirea dumnezeiască, se aduna poporul, întâi la Cortul mărturiei, mai târziu la Biserică și în Sinagogi și, în schimbul rugăciunilor și a jertfelor, ce aducea lui Dumnezeu, primea darurile dumnezeiești, cuprinse în Sfânta Scriptură, adică asculta citirea Sfintei Scripturi. Deoarece Sfânta Scriptură a Testamentului Vechi nu se putea citi și asculta toată dintr-odată, într-o lectură continuă, înțelepciunea Sfântului Duh a orânduit ca să se citească cu întreruperi, în părți mai mari sau mai mici, ca să nu obosească nici cititorul și nici ascultătorii. Împărțirea aceasta s-a întocmit așa, ca timp de un an să se citească și, deci, să se și asculte întreaga Sfântă Scriptură. Apoi, crezându-se că scrierile lui Moise, numite Pentateuh, ca Lege fundamentală a lui Israil, au mai mare autoritate și putere decât scrierile de mai târziu, numite Scrieri Profetice, proorocești, istorice și didactice, – s-a întocmit ca cele cinci cărți ale lui Moise să alcătuiască o grupă deosebită, numită Lege, pe care să o citească numai preoții, iar celelalte cărți, numite Proorociși Psalmi, să formeze o altă grupă, pe care să o citească și alți cunoscători de carte. Iar, spre a păstra ordine în citire și spre a nu rămâne necitită nici o părticică din Sfânta Scriptură, ambele grupe de cărți s-au împărțit în câte 53 de părți și s-a hotărât anume care parte în care Sâmbătă să se citească în auzul poporului – întâi din Lege, apoi din Proorociși din Psalmi. În chipul acesta darurile dumnezeiești se revărsau fără de sfârșit asupra lui Israil, care alerga cu dor să asculte cuvântul lui Dumnezeu cuprins în Sfânta Scriptură a Testamentului Vechi. 2. Dacă Sfânta Scriptură a Testamentului Vechi este așa de bogată în daruri dumnezeiești, încât atrăgea la biserica din Ierusalim pe poporul israelit până și de prin cele mai îndepărtate țări, spre a se îndulci de acele daruri, ascultând citirea sfintelor cărți, cu cât mai mult atras se simte creștinul de darurile neasemănat mai bogate, cuprinse în sfintele cărți ale Noului Testament, în fruntea căruia strălucesc Sfintele Evanghelii!? Căci, oricât, de mari și de bogate sunt darurile, care se cuprind în Sfintele Cărți ale Testamentului Vechi, darurile acestea, față de cele din Testamentul Nou, sunt numai umbră față de lumină, numai vis și preînchipuire față de realitate, numai făgăduință față de împlinirea făgăduinței. Pentru că în Testamentul Nou creștinul găsește nu numai mângâiere deplină în orice necaz l-ar întâmpina, nu numai ușurare de orice greutate, ce l-ar apăsa, nu numai povețe prin care să înconjoare nenorocirile și primejdiile care l-ar amenința, nu numai îndemn de a face bine și a se feri de rău, ci în Testamentul Nou creștinul mai află cunoștința adevărului peste tot și îndeosebi cunoștința desăvârșită a lui Dumnezeu și a voinței Lui, apoi siguranța atât a vieții de veci, dobândită prin întruparea, moartea și învierea Domnului nostru Iisus Hristos, cât și a veșnicei răsplătiri pentru faptele cele bune, însoțite de credința și nădejdea creștinului în Dumnezeu, Ziditorul și Mântuitorul său. Așa cum în Testamentul Vechi cărțile, în care se arată mântuirea lui Israil din robia Egiptului, sunt considerate ca superioare în importanță celorlalte cărți ale acelui Testament, așa în Testamentul Nou Evangheliile, cărțile, în care se descrie mântuirea omenirii din robia păcatului și a morții, au fost și sunt considerate ca o pârgă a darurilor dumnezeiești din Noul Testament. În aceste Sfinte Evanghelii creștinul găsește nesfârșită bogăție de hrană sufletească, din care gustând, dobândește viață nouă; căci Evangheliile, cuprinzând Cuvântul lui Dumnezeu, viață sunt. Și, cum în Testamentul Vechi, întreaga slujbă dumnezeiască, adică întreg Cultul mozaic era stabilit până în cele mai mici amănunte prin însăși Legea lui Moise, așa în Testamentul Nou toată slujba dumnezeiască este străbătută, dominată și însuflețită de Sfintele Evanghelii. Întreg Cultul nostru, în rugăciunile și în cântările sale, ni se înfățișează ca o reproducere alegorică a cuprinsului Sfintelor Evanghelii, relativ la Nașterea, activitatea, patima și Învierea Domnului, deci întreagă iconomia mântuirii noastre. |
Talcuirea evangheliilor de peste an (2)
2
[SIZE=5]Împărțirea Evangheliilor, ca lecturi, în zilele anului bisericesc. Însemnătatea Evangheliilor și necesitatea de a fi explicate credincioșilor. Respectul și cinstirea Evangheliei în Biserică[/SIZE] 1. Fiindcă nu toți creștinii au putința să citească Sfintele Evanghelii, și deci să-și hrănească sufletul ei înșiși, direct, din izvorul cel dătător de viață, încă de la început, din primele veacuri creștinești, Biserica a orânduit, ca Evangheliile să se citească la sfânta rugăciune, încât creștinii, prin auz, să primească învățăturile Mântuitorului și să ia cunoștință despre faptele, patimile, moartea și Învierea Lui. După pilda din Testamentul Vechi a și întocmit ca, pe rând, în cursul anului să se citească, în auzul poporului, toate cele patru Evangheliile. În acest scop, Biserica a împărțit Evangheliile nu în 53 de părți, după Duminici, ci după zilele anului bisericesc, având, cu puține excepții, fiecare zi partea sa de citire, numită Evanghelia zilei respective. Unii numesc Evanghelia zilei și pericopă. Și, precum Legea în Testamentul Vechi se citea numai de către Preoți, așa și Evangheliile în Testamentul Nou se citesc poporului la slujbe și la rugăciuni numai de către preoți. De asemenea, după chipul Testamentului Vechi, celelalte cărți din Testamentul Nou, numite Apostol împărțite și ele ca Evangheliile, după zilele anului, se citesc și de către credincioși, – numai că, după cum se știe, întâi se citește Apostolul apoi Evanghelia. 2. E de la sine înțeles, că poporul, rar se înlesnește să vină la Biserică și în zilele de lucru fiind pus în neputința de a asculta citirea întregului cuprins al Evangheliei. El, mulțumindu-se să ia parte la Sfintele Slujbe în Duminici și în Sărbători, ascultă cuvântul lui Dumnezeu numai în măsura în care se citește în zilele când el este de față la Sfânta rugăciune. De aici este ușor de înțeles, că poporul, numai din ascultarea citirii fragmentare a Evangheliei, în Duminici și Sărbători, nu poate primi întreg belșugul de învățătură, de mângâiere și de întărire, de viață nouă. Pe de altă parte, multe învățături din Evanghelie sunt cuprinse într-un grai figurat, neînțeles de popor numai din simpla auzire a citirii ce i se face.********************** De aceea s-a arătat încă de la început, din cele dintâi veacuri, trebuința de a se tâlcui sau explica Evangheliile, – atât spre a se împlini golurile, care rămân în mintea și în inima poporului din neascultarea la citirea întregii Evanghelii, cât și spre a face poporul, să înțeleagă cuprinsul cel profund și învăluit în alegorii, ca astfel să poată gusta întreaga dulceață a învățăturilor evanghelice, să se poată hotărî pentru urmarea povețelor mântuitoare, ce i se dau: să poată cuprinde întreaga măreție a gândirilor înalte, ce i se pun în vedere; dar mai vârtos să poată înțelege și prețui mărimea jertfei dumnezeiești, aduse spre mântuirea noastră. Iar pricepând și prețuind îndeajuns această jertfă, creștinul să se pătrundă de tot mai mare mulțumire și recunoștință către Dumnezeu, însoțită de fiască temere și înțelegere că spre binele său propriu temporal și veșnic este să asculte de voința lui Dumnezeu, adică să facă numai ce este bine și să se ferească de rău, deci să fie bun. 3. Tocmai însuflețindu-se de aceste sentimente, încă de la începutul creștinătății, creștinii au privit Sfintele Evanghelii cu cea mai profundă evlavie, considerându-le ca izvorul tuturor bunătăților de care Dumnezeu îi face părtași. Și, în consecință, cum israeliții, considerând tablele Legii, baza religiei lor, ca cel mai prețios dar dumnezeiesc, le depuseră și păstrară într-un Sicriu de aur, și cu Sicriul în Sfânta Sfintelor: astfel și creștinii consideră Sfintele Evanghelii ca cel mai slăvit odor dumnezeiesc, ca baza și izvorul religiei lor. Ca și israeliții, și ei își păstrează cartea Sfintei Evanghelii în locul cel mai sfânt din biserică, în Sfântul Altar, pe Sfânta Masă (Prestol) peste Sfântul Antimis. De pe Sfânta Masă, cartea Sfintelor Evanghelii, numită Sfânta Evanghelie se scoate din naos, (naie, corabie), numai după citirea Evangheliei de la Utrenie, și se așează pe tetrapod (iconostas) spre închinarea și sărutarea credincioșilor; iar la închiderea Utreniei și începutul Sfintei Liturghii, la un act simbolic, Preotul iese în naos cu Sfânta Evanghelie, cu care ocazie, în unele ținuturi creștinii i se închină și o sărută cu evlavie. Din respectul pe care creștinii îl au către Sfânta Evanghelie, în unele ținuturi poporul îngenunchează atunci, când preotul vestește că se va citi și în genunchi, cuprins de evlavie și de temere firească, ascultă întreaga citire, – fie aceasta în Sfânta Biserică, fie la rugăciune afară din biserică (maslu, înmormântare). Tot din deosebitul respect și cinstire ce au pentru Sfânta Evanghelie, unii evlavioși creștini, mai cu dare de mână, cheltuiesc sume mari de bani pentru legarea artistică a acestei sfinte cărți, împodobind-o cu icoane minunate, încadrate în aur și argint. Alții, spre a-și arăta și mai mult sentimentele de respect și evlavie către Sfânta Evanghelie, o scriu în chip deosebit artistic, împodobindu-i textul cu minunate tablouri, care reprezintă întâmplări din cele descrise în sfânta Evanghelie. Acum, dacă poporul peste tot arată atâta respect și cinstire către Sfânta Evanghelie, preotul este dator, să se arate ca de exemplu: vorbind întotdeauna cu cel mai mare respect de această carte și de dumnezeiescul ei cuprins; lui, preotului, nu-i este permis niciodată și în nici o împrejurare a pune mâna pe dânsa, fără a se închina și a o săruta cu respect. Această evlavie și această respectuoasă cinstire a Sfintei Evanghelii dator este și seminaristul să o practice din convingere, cu toată inima, dacă dorește să se pătrundă de cuprinsul ei, să și-l însușească și cu vreme să fie un bun preot. |
Talcuirea evangheliilor de peste an (3)
3
[SIZE=5]Evanghelia din Duminica Paștilor[/SIZE] (Ioan 1, 1-17) 1. Întru început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul. 2. Acesta era întru început la Dumnezeu. 3. Toate printr-însul s-au făcut și fără de Dânsul nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. 4. Întru Dânsul viață era, și viața era lumina oamenilor. 5. Și lumina întru întuneric luminează, și întunericul nu a cuprins-o. 6. Fost-a om, trimis de la Dumnezeu cu numele lui Ioan. 7. Acesta a venit întru mărturie, ca să mărturisească despre lumină. 9. Era lumina cea adevărată, care luminează pe tot omul ce vine în lume. 10. În lume era, și lumea pe El nu L-a cunoscut. 11. Întru ale Sale a venit, și ai Săi pe Dânsul nu L-au primit. 12. Iară câți L-au primit pe Dânsul, le-a dat lor putere, ca să fie fii ai lui Dumnezeu, celor ce cred întru numele Lui. 13. Care nu din sânge, nici din voie trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut. 14. Și Cuvântul trup S-a făcut, și S-a sălășluit întru noi, și am văzut mărirea Lui, ca mărirea Unui născut de la Tatăl, plin de dar și de adevăr. 15. Ioan mărturisea de Dânsul, și striga grăind: Acesta era, de Care am zis, Care după mine vine, mai înainte de mine a fost, că mai întâi de mine era. 16. Și din plinirea Lui noi toți am luat și dar pentru dar. 17. Că legea lui Moisi a fost dată, iar darul și adevărul prin Iisus Hristos au fost. I. În general Prin cuprinsul său profund, Evanghelia din Duminica Paștilor, făcând excepție de la felul celorlalte Evanghelii duminicale, ca să fie înțeleasă, ea trebuie tratată altfel, de cum se tratează celelalte Evanghelii. Ca să-i putem pătrunde înțelesul, e de lipsă, să aflăm mai întâi: ce a îndemnat pe Evanghelist să scrie aceea, ce a scris, și să scrie așa, cum a scris. Învățăturile creștinilor despre Hristos Mântuitorul, spre sfârșitul veacului întâi creștinesc, ajunseseră să fie primite și răstălmăcite de două soiuri de oameni învățați, de unii dintre evrei și de alții dintre păgâni. Acești învățați filosofi, abătându-se de la adevăr, învățau, fiecare în felul său, învățături cu totul rătăcite despre ființa lui Iisus Hristos. Unii, evrei numiți mai târziu ebioniți, învățau că Iisus Hristos a fost cu adevărat Mesia, dar numai ca om, și numai întrucât, ca Prooroc, a fost insuflat de Dumnezeu în măsură mai mare, decât fuseseră ceilalți Prooroci. Pentru acești învățați și pentru adepții lor învierea lui Mesia era o sminteală, un scandal. Ceilalți învățați, filosofii păgâni, numiți mai târziu gnostici, învățau că Hristos a fot o ființă și Iisus altă ființă; că Hristos-Cuvântul a fost o ființă dumnezeiască, un fel de Înger, pe care Dumnezeu l-a trimis asupra lui Iisus cu ocazia Botezului în Iordan; că de la această dată Hristos-Cuvântul, făcându-Se stăpân peste ființa și voința lui Iisus, l-a condus pe acesta din loc în loc; prin graiul lui a grăit, printr-însul minuni a făcut și l-a adus în ceartă cu fruntașii evreilor, care, răstignindu-l, l-au omorât. Pe cruce fiind Iisus, Cuvântul l-a părăsit și s-a înălțat iarăși în sferele cerești, de unde se pogorâse. Pentru acești eretici moartea lui Hristos era o imposibilitate, iar Învierea lui Iisus o nebunie. Astfel dar, unii din învățații acelei vremi țineau, că Hristos a fost numai om, alții, că a fost numai un duh, un spirit dumnezeiesc: unii îi tăgăduiau omenirea, alții îi tăgăduiau dumnezeirea. Și învățații cu autoritate își câștigau aderenți, chiar și printre creștini. În chipul acesta creștinismul era amenințat, să se prefacă în două secte eretice, fantastice. Primejdia trebuia însă înlăturată. Aceasta se putea face numai printr-o autoritate mai mare. Autoritatea aceasta putea să fie numai un Apostol, unul, care a cunoscut personal pe Iisus Hristos. Dintre Apostoli mai era în viață Ioan. El își împlinește chemarea scriind Evanghelia, care-i poartă numele. Din noianul de învățături și de fapte ale lui Iisus, Evanghelistul alege și descrie de acele, care corespund scopului, ce el urmărește: de a arăta că Iisus Hristos a fost om desăvârșit și Dumnezeu desăvârșit. Întreg cuprinsul Evangheliei îl înfățișează pe scurt începutul ei, început care se citește în Duminica Paștilor. În această prescurtare, întemeiat pe propria sa vedere și auzire („am văzut mărirea Lui“ – Ioan 1, 14; „ce am auzit și am văzut cu ochii noștri, și mâinile noastre au pipăit“ – I Ioan 1, 1), el, cu autoritatea sa de Apostol, depune mărturisirea convingerii sale despre Iisus Hristos, ca o dovadă istorică. Ca autoritatea Apostolului, deosebit insuflat, să se impună cititorilor mai cu multă putere, Evanghelia ne pune în uimire și prin chipul măiestrit, cum este scrisă. Căci măiestria, cu care sunt așezate ideile și cuvintele, așa, ca o idee să purceadă din cea premersă și să se explice prin cea următoare și viceversa; începerea construcției următoare să se facă cu cuvântul cu care se termină construcția premergătoare prin legătura unui „și“ – întreagă construcția textului e menită să facă evidentă insuflarea extraordinară, în virtutea căreia autorul se înalță în sferele cerești, ca „vulturul“, pe care simbolistica bisericească l-a dat ca emblemă Evanghelistului Ioan. Pătruns și însuflețit de obiectul despre care scrie, cuprinzând în câteva cuvinte conținutul Evangheliei, pe care ne-o pune înainte, Evanghelistul, din înălțimea în care s-a avântat, ne arată că Iisus Hristos este una cu Tatăl și fără început, luând parte la facerea lumii și la preamărirea vecinică. În contemplarea sa, Evanghelistul vede pe Hristos strălucind în eterna mărire dumnezeiască, și sigur despre această mărire, se ridică peste istorie și lume, desemnând în câteva cuvinte grandiosul tablou, în care vedem eternitatea lui Hristos înainte de facerea lumii, activitatea Lui ca Dumnezeu, la facerea ei și venirea Lui într-însa ca om, spre a o mântui. Prin aceasta, stabilind adevărul mistificat de cele două tabere eretice, fără să stea cu ele de vorbă, le aduce la tăcere, scăpând creștinismul de pericolul ce-l amenința. Din acest punct de vedere avem să apreciem și să înțelegem Evanghelia din Duminica Paștilor. Reflexiunile generale asupra Evangheliei de la Paști ne oferă o învățătură de mare preț. Învățătura o deducem din rătăcirea ebioniților și a gnosticilor, urmați de o serie întreagă de eretici care, întemeiați pe o închipuită deșteptăciune a lor, și-au dat curs liber fanteziei și au căzut din rătăcire în rătăcire. Ca să nu cădem și noi în greșelile ereticilor, Sfânta Scriptură ne povățuiește zicând: „Cele mai presus de tine nu le căuta... nebunește” (Isus Sirah 3, 21); iar Biserica ne poruncește în porunca 7 „să nu citim cărți eretice“. Mai ales preoții să se ferească din toată puterea de a discuta, conduși numai de mintea lor, chestiuni gingașe de credință, căci ușor pot ajunge sub cuvântul Proorocului Isaia: „Vai celor înțelepți întru sine singuri și înaintea sa știuți“ (5, 20). Dacă civililor le strică rătăcirea minții lor, cu cât mai vârtos Preoților, după care trebuie să se orienteze credincioșii. Dezlegare tuturor chestiunilor grele dogmatice și morale Preotul află fie în minunatele cântări bisericești, fie în cărțile de Dogmatică și de Morală, fie în scrierile Sfinților Părinți. Tocmai ca să nu fie expus la rătăciri, viitorul preot în seminar să studieze cu toată sârguința Dogmatica și Morala, apoi scrierile Sfinților Părinți și să fie cu băgare de seamă la înțelesul profund al cântărilor bisericești. |
Talcuirea evangheliilor de peste an (4)
4
[SIZE=5]Evanghelia din Duminica Paștilor[/SIZE] [SIZE=3]II. vs. 1-5 (Perioada I)[/SIZE] Cuvântul veșnic, ca Dumnezeu-Creator, S-a arătat lumii ca Viață și Lumină 1. Când Evanghelistul ne vorbește despre „Cuvântul“, el nu ne vorbește despre o ființă necunoscută, numită „Cuvântul“, despre care să ne propună anumite învățături, ci despre Iisus Hristos, care poartă acest nume cunoscut tuturor. Iisus Hristos este, prin urmare, subiectul despre care Evanghelistul ne vorbește, numindu-l „Cuvântul“. Să vedem în ce înțeles Evanghelistul numește pe Iisus Hristos, „Cuvântul“. Primele cuvinte din vs. 1 ne îndrumă la începutul cărții I a lui Moise (Facerea). Aici vedem că Dumnezeu se revelează și încă în genere pentru prima dată, prin cuvânt. Așadar, cuvântul (a zis Dumnezeu) este forma revelației dumnezeiești. Cu crearea lumii se începe vorbirea, cuvântarea lui Dumnezeu, cât pentru noi; aceasta este baza întregii revelații ulterioare. De câte ori Dumnezeu s-a revelat, de atâtea ori a grăit (Evrei 1, 1). Cum din mai multe legi, date de Dumnezeu, Biblia a format noțiunea „lege“, tot astfel din mai multe cuvinte ale lui Dumnezeu, cuvinte prin care El s-a descoperit, Biblia a format noțiunea „Cuvântul lui Dumnezeu“, sau simplu: „Cuvântul“, care încă în Testamentul Vechi (Psalmul 32, 6; Înțelepciunea 8, 5) se găsește personificat, ipostaziat. Acest ipostas este Hristos. Prin urmare Hristos se numește „Cuvântul“ întrucât El reprezintă, ba este chiar complexul tuturor cuvintelor lui Dumnezeu, adică descoperirea sau revelația lui Dumnezeu. Căci nu numai prin El, ci în El s-a arătat Dumnezeu oamenilor. El este întreg conținutul Sfintei Scripturi (Ioan 5, 39). Ce ne spune Evanghelistul despre „Cuvântul“? El face trei mărturisiri despre Hristos-Cuvântul, ca un fel de răspuns la trei întrebări: Când era? Unde era? Ce era? Că întru început era, la Dumnezeu era, Dumnezeu era. În contrast cu arătarea Sa în timp, ca Om între oameni (vs. 14), Evanghelistul mărturisește aici: eternitatea Cuvântului, Comunitatea lui cu Dumnezeu, Dumnezeirea Lui, Etern era Acela, Carele s-a arătat în timp; la Dumnezeu era Acela, Care s-a arătat între noi; Dumnezeu, după ființă, era Acela, Care s-a făcut om – sunt contrastele, pe care le are în vedere Evanghelistul în vs. 1 și la care se întoarce în vs. 14. Prin urmare nu pe Cuvântul zace intonarea, ci pe atribuțiile Lui. Nu aceea că Iisus Hristos este Cuvântul învață Evanghelistul, ci el accentuează că Iisus Hristos, sub numirea „Cuvântul“, a existat veșnic la Dumnezeu, ca Dumnezeu. Așadar, despre Iisus Hristos, Cuvântul, ca revelație personală dumnezeiască, cu respect la viitoarea lui întrupare sau înomenire, face Evanghelistul o întreită mărturisire: că era întru început, era la Dumnezeu, era Dumnezeu. Când ne îndrumă indirect la Facerea 1, 1, unde e vorba de începutul lucrării lui Dumnezeu, Evanghelistul ne spune că atunci când Dumnezeu a început să lucreze lumea, Cuvântul era, El își avea ființa Sa, existența Sa. Imperfectul era, aici exprimă infinitul; deci el era din infinitatea veacurilor, înainte de orice existență: fără început. Atunci când s-a dat ființă începutului de timp, El era. Și tocmai fiindcă El era la începutul existenței timpului, atunci când numai Dumnezeu exista, El, Cuvântul exista, era la Dumnezeu, una cu Dumnezeu, deci Dumnezeu era Cuvântul. Adică acela Care a intrat în societatea noastră, întru început era în societatea lui Dumnezeu; Acela Care s-a făcut om, întru început era Dumnezeu (Dumnezeu e luat cu deosebită intonare, ca predicat la „Cuvântul“). Vs. 2. Terminând primul vers, Evanghelistul simte necesitatea să rezume cu accentuare cele zise în vs. 1 despre Cuvântul, pe care în vs. 2 îl înlocuiește cu „Acesta“. Acesta, despre care am vorbit, „era întru început la Dumnezeu“. Repetând, în mod semnificativ preexistența Cuvântului, în câteva cuvinte Evanghelistul ne descrie preistoria Lui, arătându-ne faptele Lui. El zice: „Toate printr-Însul s-au făcut...“ (vs. 3) cu referire la creație. „Toate“ se raportează la întreaga creație, reprezentând suma tuturor făpturilor. De aceea enunțarea pozitivă se confirmă imediat prin una negativă: „și fără de Dânsul nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut“, – excluzând posibilitatea existenței vreunei creaturi, care să nu fie creată prin Cuvântul. Mijlocitorul mântuirii este și mijlocitorul creației, a întregii creații. De la revelația creatoare a Cuvântului, din vs. 3, Evanghelistul trece și ne descrie, în termeni tot așa de mult cuprinzători, în vs. 4. revelația mântuitoare: „Întru Dânsul“, adică întru acela prin Carele toate s-au făcut, „era viață, și viața era lumina oamenilor“. Viața și lumina sunt luate cu înțeles și cu referire la mântuire: Conținutul Cuvântului revelat era viață, era tot ce merită și ce singur merită numele viață. Acest cuvânt, această viață, despre care vorbesc scripturile, care pentru aceea se și numesc „Cuvântul lui Dumnezeu“, era lumina spirituală și morală a oamenilor. Lumina este o determinare a „vieții“, ca predicat la „viață“. Dar această lumină a oamenilor, continuă Evanghelistul în vs. 5 s-a personificat, făcându-se om, și, în această calitate, luminând întunericul, – întunericul nu a cuprins-o, a respins-o. De la sine înțeles, întunericul e luat în sens moral și intelectual: răutatea și ignoranța oamenilor. Despre lumină și despre viață în vs. 4 se zice era, cu înțeles infinitival: a fost în toate timpurile, luminând și vivificând. În vs. 5 despre lumină se vorbește în prezent cu înțeles de continuitate, făcând aluzie la ipostasierea și întruparea luminii, care în această calitate, își are începutul numai de curând, și continuă a lumina ca ipostas, ca om. În vs. 4 este vorba de revelația dinainte de întrupare; în vs. 5 de cea de după întrupare; acolo de luminarea într-un trecut îndepărtat, dincoace de luminarea din prezent, deși întunericul a refuzat primirea luminii. Încheierea perioadei prime din Evanghelia de Paști se face cu un fel de tânguire contra răutății oamenilor, care au respins lumina personificată. Prin aceasta Evanghelistul, ca printr-un preludiu, vestește pe cititori despre ce tratează Evanghelia. Întunericul, care a respins lumina, pe Hristos, au fost preoții și cărturarii jidovești. Aceea ce au fost preoții pentru evrei, sunt preoții noștri pentru creștini. Și preoților noștri, și mai ales preoților noștri, li se arată lumina, Hristos, în Sfintele Scripturi. Preoții datori sunt să primească această lumină, pe Hristos, studiind Sfintele Scripturi. Cei ce nu le studiază, nu se luminează de lumina lui Hristos, rămân întunecați în minte și în inimă, – rămân în întuneric, care nu cuprinde lumina. Vai lor, că ajung să fie conducători orbi ai orbilor. Timpul cel mai potrivit pentru primirea luminii din Sfintele Scripturi este timpul studiului în seminarii. În acest timp seminaristul să-și pună toată silința a se lumina cu „lumina cunoștinței“, și, ținând seama de cuvintele Apostolului Pavel: „Răscumpărați timpul că zilele grele sunt“, să întrebuințeze tot timpul disponibil spre a citi cu atenție, a se aprofunda în Sfintele Scripturi, dacă voiești să nu fie întuneric, ci lumină în și pentru popor. |
Talcuirea evangheliilor de peste an (5)
5
[SIZE=5]Evanghelia din Duminica Paștilor[/SIZE] [SIZE=3]III. Vs. 6-13 (Perioada II)[/SIZE] Lumina personificată a venit în lume Ultima frază din vs. 5 servește și ca legătură între perioada I și II, totodată și ca temă, care se dezvoltă mai pe larg în vs. 6-13 („Lumina a venit în lume...”). Pe când în perioada primă se pun față în față ambele stadii – preistoric și istoric – ale existenței lui Iisus Hristos, înaintând în antiteze de doi membri, în perioada a doua dezvoltarea e de altă natură. În ea ni se arată trei membri: Cuvântul anunțat și mărturisit (vs. 6-8), S-a arătat în lume, care L-a respins (vs. 9-11), pe când acelora, care L-au primit cu credință, le-a dat înfierea (vs. 12-13). Ca să se întemeieze cu deplină tărie responsabilitatea necredinței din răutate (vs. 10-11) și răsplata credinței (vs. 12-13), Evanghelistul arată ce s-a făcut spre a se înlesni și îndatora primirea Luminii întrupate: „Fost-a om trimis de la Dumnezeu“ (vs. 6-7). Despre Ioan nu se zice era, ca despre Cuvântul, ci a fost, s-a născut, a luat ființă în timp, indicând apariția istorică a Botezătorului, ca premergătoare activității lui Iisus. Expunerea se face de la general la special. Întâi se spune despre apariția istorică a unui om („fost-a om”), caracterizat ca trimis de la Dumnezeu, cu menirea specială în economia mântuirii, apoi ne descoperă numele lui istoric („numele lui era Ioan“). De acesta, în cerc mai restrâns, se leagă vs. 7, indicarea misiunii lui, în al cărei serviciu el este: ca să fie mărturie, și anume mărturie pentru Acela, Care era lumina. În cercul ultim, cel mai îngust, ne arată scopul: credința – „ca toți să creadă prin el“, – un fel de reflex la cap. 20, vs. 31. Astfel, în câteva trăsături măiestre, ne arată Evanghelistul nu numai posibilitatea, dar chiar îndatorirea oamenilor de-a crede în Iisus Hristos, îndatorire întemeiată pe activitatea lui Ioan, a heraldului (crainicului), trimis să-L anunțe, să convingă pe oameni despre misiunea lui Iisus Hristos. Nu persoana lui Ioan e pusă în evidență, ci misiunea lui: să mărturisească în favoarea Luminii, ca Ea, Lumina, să fie primită. Spre a scoate la iveală această importanță, în vs. 8 repetă în formă negativă, accentuând cele zise: „Nu era el Lumina, ci (trimis) ca să mărturisească despre (în favoarea) Lumină“. Anunțată, mărturisită și dovedită apariția Luminii în vs. 6-8, în vs. 9-11 Evanghelistul ne arată apariția Ei ca singură, care merită numele „Lumină“: „era Lumina cea adevărată“, de la Care se luminează tot omul, care vine în această lume. Tocmai pentru aceea, pe această Lumină o putea cunoaște fiecare om, chiar fără mărturisirea lui Ioan. Având însă mărturisirea lui Ioan posibilitatea se preface în datorie de a o cunoaște. Lumina aceasta era în lume (vs. 10), personificată, ca creatoare a lumii, a întregii lumi, cu deosebire însă a celei raționale, care, tocmai fiindcă este rațională, trebuia să o cunoască, să-L cunoască pe Cuvântul. Și, cu toate acestea, lumea perversă nu L-a cunoscut. De trei ori se repetă cuvântul lume, accentuându-se prin aceasta, contrastul tragic dintre aceea ce trebuia să fie și ceea ce a fost. Aceea însă ce face culmea durerii este că chiar Israil, poporul ales, acela care era fiul răsfățat al Cuvântului, despre care Dumnezeu zicea că este al Său, nu L-a primit. Aceasta ne-o mărturisește Evanghelistul în vs. 11, ca prin al treilea, cel mai dureros, mai pătrunzător și mai zguduitor preludiu al dramei pe care el o scrie. În vs. 10 ne arată cum toată lumea trebuia să-L recunoască, fiindcă în ea era conștiința spiritului dumnezeiesc. Ea încă tot mai poate avea o scuză oarecare. Dar, dacă ai Săi, pe care i-a luminat în special, i-a crescut ca un educator și i-a pregătit anume ca să-L cunoască și să-L primească, dacă ai Săi nu L-au primit; ai Săi n-au nici un cuvânt de scuză – un reflex la 15, 22. Un rezultat fericit totuși a avut: o excepție între ai Săi totuși s-a produs: au fost unii, care L-au primit (vs. 12). Dacă evrei, în general L-au respins, în special însă, unii dintre dânșii au primit pe Hristos, au crezut într-Însul și în învățăturile Lui. Acestora le-a dat putere, îndreptățire, ca să se facă fii al lui Dumnezeu. Cum? Răspunsul este identic cu cel dat lui Nicodim (3, 3 ș.u.): nașterea de sus, „din apă și din duh“, cuprins de altfel în însuși botezul lui Ioan. Adică: cei ce cred în numele (ființa) lui Iisus Hristos au posibilitatea de a se îndrepta, de a se face buni, urmând învățătura Lui, făcându-se ca El, deci au posibilitatea a se face ca și El: fii ai lui Dumnezeu. Răspunsul din vs. 13 este întâi întreit negativ: nu în mod firesc, nu cum înțelegea Nicodim (3, 4), „să intre în pântecele mamei sale“, ci de la Dumnezeu, – renaștere spirituală, schimbarea, înnobilarea sentimentelor, a dorințelor, a cugetelor și a lucrărilor. Misiunea lui Ioan pentru Israel o are preotul pentru popor; să mărturisească, să învețe poporul, ca acesta să creadă. Ioan a fost inspirat de Duhul sfânt, preotul trebuie să fie inspirat de devotamentul său și povățuit de cunoștințele dobândite în școală. Cum Ioan viața și-a jertfit-o în misiunea sa, – așa Preotul, chiar viața e dator să și-o expună pentru luminarea poporului, pentru povățuirea turmei, ca ea să creadă, și, crezând, să urmeze lui Hristos: „Păstorul cel bun și viața și-o pune pentru oi“ (Ioan 10, 17). De acest devotament sacru viitorul preot trebuie să se inspire încă din seminar și să se hotărască ferm a-l avea ca conducător în întreaga sa viață. Locul evreilor din Testamentul Vechi l-au luat creștinii în Testamentul nou. Pentru creștini Hristos s-a făcut om, a pătimit, a murit, a înviat; pentru ei se jertfește El la Sfânta Liturghie spre a li se da în Sfânta Cuminecătură. Și, dacă vai de evrei a fost că nu L-au primit, întreit vai are să fie de creștinii care nu L-ar primi, și înzecit vai ar fi de preoți. Înzecit vai de preoți, dacă ei nu L-ar primi cu vrednicie, ei care Îl cunosc și datori sunt să-L cunoască mai bine decât nepreoții, și înzecit, dacă din vina lor, cei păstoriți de dânșii nu L-ar primi. Ei, preoții, sunt în acest caz cauza pieirii păstoriților lor, ei sunt deci ucigași, lor li se adresează cuvintele zguduitoare: „Din mâinile voastre voi cere sufletele lor“. |
Talcuirea evangheliilor de peste an (6)
6
[SIZE=5]Evanghelia din Duminica Paștilor[/SIZE] [SIZE=3]IV. Vs. 14-17 (Perioada III)[/SIZE] Întruparea, activitatea și rezultatul activității Cuvântului În a treia perioadă Evanghelistul, rezumând ce a zis despre „Cuvântul“ în cele dintâi versuri, ne face un tablou, în care vedem activitatea și rezultatul activității Cuvântului întrupat. Întâi, în vs. 14 ne spune că Cuvântul, care întru început era la Dumnezeu, era Dumnezeu, s-a făcut om, s-a întrupat: a trăit între noi, L-am văzut, L-am auzit, L-am admirat! Om, ca toți oamenii s-a făcut Acela, care era la Dumnezeu; între noi a petrecut Acela, care a venit de la Dumnezeu; noi am văzut mărirea Aceluia, care întru început era la Dumnezeu. Ca să-l cunoaștem, ni s-a arătat Acela, care a venit de la Dumnezeu. Această mărire s-a arătat în plenitudinea darului și adevărului, care constituiau mărirea Lui. Astfel, în a treia perioadă, a treia oară ne vorbește Evanghelistul despre arătarea Cuvântului, dar acum mai explicit, mai concretizat, dându-se însuși ca martor al celor văzute: al măririi darului și al adevărului cu care El s-a arătat. Terminând cu vs. 14, în care cuprinde activitatea lui Iisus, Evanghelistul se ocupă pentru a doua oară (vs. 15), în trăsături generale, cu Ioan și cu misiunea lui. Pentru prima dată (vs. 7) spusese în general că Ioan a venit să mărturisească de Iisus Hristos; acum ne vorbește despre mărturisirea făcută, presupunând o activitate premergătoare mai îndelungată a lui Ioan, activitate în care acesta a vorbit pe lung și pe larg despre Iisus. La această activitate, despre care nu ne relatează, face Evanghelistul aluzie, când reproduce cuvintele Botezătorului „Acesta era, de carele am zis“ – în predicile mele, pe care le-am rostit până acum. Aici se subînțelege o activitate anterioară mărturisitoare a lui Ioan, la care el se referă văzând pe Iisus și arătând spre El: despre Acesta v-am vorbit eu, că, după timp, ca om, vine în urma mea, e mai tânăr decât mine, dar care în faptă a devenit mai mare decât mine, fiindcă El era mai înainte de a fi eu, el era din eternitate, ca Dumnezeu. De aceea El s-a făcut mai mare decât mine (1, 27), fiindcă El este fiul lui Dumnezeu, față cu care eu dispar, Căruia eu nu sunt vrednic să-I fiu nici cel mai de rând servitor. Acela despre care Ioan a mărturisit, Acela fiind Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu Însuși, plin de dar (vs. 14), din plenitudinea Lui de dar ne-a dat nouă, și (vs. 16) noi toți am luat și dar pentru dar – dară fără de măsură (3, 34). Acest mare dar dumnezeiesc, din care noi am primit, are cu atât mai mare importanță, cu cât pe deoparte el ne scoate de sub asprimea legii și ne pune sub scutul harului, pe de alta harul însuși și adevărul (vs. 17) își are ființa de la Iisus Hristos. Prin proveniența și importanța lor, darul și adevărul pun în umbră legea dată prin Moise, întocmai cum Moise dispare în fața lui Iisus Hristos, ca înaintea lui Dumnezeu. Am putea zice că Evanghelia de Paști ni se prezintă, ca tehnică, drept un întreg desăvârșit, și în același timp un model, după care e aranjată întreaga materie a Evangheliei a patra, scrisă de Ioan Evanghelistul. Și în timpul nostru Cuvântul trup se face și se sălășluiește întru noi, în Sfânta Euharistie. El nu petrece numai printre și cu noi, cum a făcut cu apostolii, ci se sălășluiește chiar în casa sufletului nostru, în interiorul nostru. Cuvântul Însuși zisese: „De nu veți mânca trupul Fiului omenesc, și nu veți bea sângele Lui, nu veți avea viață întru voi“ (Ioan 6, 53), și, în nemărginita Sa iubire de oameni, ca noi să avem viață întru noi, El își dă trupul Său spre mâncare și sângele spre băutură, îndemnându-ne cu tot dinadinsul să-l gustăm, că zice: „Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu, are viață veșnică“ și „de nu veți mânca trupul Fiului omenesc și nu veți bea sângele Lui, nu veți avea viață întru voi“ (Ioan 6, 53-54). Viața vecilor primim deci în Sfânta Euharistie, dacă o luăm cu vrednicie, fiind deplin pregătiți prin pocăință. Osândă însă primim atunci, când luăm trupul Domnului cu nevrednicie (I Corinteni 11, 27-29). Aceasta să o aibă în vedere preotul cu cea mai mare băgare de seamă, îngrijind ca fiii săi sufletești să nu primească Trupul Domnului cu nevrednicie, adică fără să fi făcut serioasă pocăință, căci altfel el se face complice la fărădelegea celui ce osândă lui își mănâncă. |
Talcuirea evangheliilor de peste an (7)
7
[SIZE=5]Evanghelia din Duminica Tomii[/SIZE] [SIZE=3](Ioan 20, 19-29)[/SIZE] 19. Fiind seară în ziua aceea, într-una de Sâmbătă, și fiind ușile încuiate, unde erau ucenicii adunați, de frica iudeilor: venit-a Iisus, și a stat în mijloc și le-a zis lor: pace vouă. 20. Și acestea zicând le-a arătat lor mâinile și coasta sa: și s-au bucurat ucenicii văzând pe Domnul. 21. Deci iară le-a zis lor Iisus, pace vouă. Cum m-a trimis pe Mine Tatăl, și Eu trimit pe voi. 22. Și acestea zicând a suflat, și le-a zis lor: luați Duh sfânt. 23. Cărora veți ierta păcatele se vor ierta lor, și cărora le veți ține, ținute vor fi. 24. Iară Toma, unul din cei doisprezece, care era numit Geamănul, nu era cu ei, când a venit Iisus. 25. Deci ziceau lui ceilalți ucenici, am văzut pe Domnul. Iară el le-a zis lor: de nu voi vedea în mâinile Lui rănile cuielor, și de nu voi pune degetul în locul cuielor, și de nu-mi voi pune mâna mea în coasta lui, nu voi crede. 26. Și după opt zile iară erau înăuntru ucenicii lui, și Toma cu dânșii: Venit-a Iisus fiind ușile încuiate, și a stat în mijlocul lor și a zis: pace vouă. 27. După aceea a zis lui Toma, adu-ți degetul tău încoace, și vezi mâinile mele: Și adu mâna ta și pune-o în coasta mea, și nu fi necredincios, ci credincios. 28. Răspuns-a Toma și a zis lui Iisus: Domnul meu și Dumnezeul meu. 29. Zis-a lui Iisus: pentru că m-ai văzut, Tomo, ai crezut, fericiți cei care n-au văzut și au crezut. I. Misiunea Apostolilor și a preoților (20, 19-23) 1. În ziua întâi a săptămânii, Duminică, în ziua în care Mântuitorul înviase, pe când Învățăceii se aflau în casă cu ușile încuiate, Iisus fără de veste și fără să se fi deschis vreo ușă ori vreo fereastră Se arătă înaintea lor. Această arătare este dovadă despre spiritualizarea corpului Său, despre schimbarea Sa simbolizată, preînchipuită prin călătoria nocturnă pe mare (Ioan 6, 19) și prin schimbarea Sa la față (Matei 17, 16 ș.u.). Acolo, în călătorie și schimbare, e preînchipuit, aici e realizat desăvârșit. Materie era, corp era, constând din carne și din oase, corp, pe care Apostolii îl pipăie spre a se încredința că nu este nălucă: era El însuși, care înaintea ucenicilor mânca (Luca 24, 42), dar Care era schimbat: materia corpului Său era spiritualizată, așa că nu mai putea să o rețină nici materia, nici timpul, nici spațiul; – era corpul preamărit. Această schimbare, această preamărire este și ea o preînchipuire și o garanție totodată, că, la Înviere, și materia corpurilor noastre spiritualizată, preamărită va fi. Ucenicii stăteau ascunși, cu ușile încuiate, fiindcă le era frică de iudei, care, în pornirea lor, erau capabili să-i ucidă. Unde e frica, de acolo lipsește pacea sufletului. Față cu frica de iudei, Mântuitorul, când intră în casa cea încuiată, prin salutarea Sa, dă ucenicilor pacea, care le lipsea. În locul fricii El pune pacea, încurajarea, analog cu 6, 20. Arătarea reală a lui Iisus înveselește pe ucenici, care, prin propria lor intuiție, se încredințează că este El în carne și oase. În locul fricii deci intră veselia, urmată de siguranță. Iisus se arată ucenicilor Săi nu ca să petreacă din nou între ei, să învețe și să facă minuni, ci numai să le procure siguranța, pacea sufletului că El a înviat, și să-i încredințeze că a sosit timpul, când ei trebuie să-I ia locul: din ucenici să devină învățători. Pentru această trecere dintr-o treaptă în alta ei trebuiau să aibă o specială autorizație. Autorizația le-o dă Iisus cu această ocazie. Din variantele rapoartelor evanghelice am putea combina următoarele cuvinte ale lui Iisus Hristos, adresate ucenicilor – ca amplificare a celor citate de Ioan (20, 31 ș.u.): „Datu-mi-s-a toată puterea în cer și pe pământ“, deci: „precum M-a trimis pe Mine Tatăl, și Eu vă trimit pe voi“, dându-vă putere din puterea Mea, și prin urmare deplină autorizație ca să Mă supliniți. Zicând acestea „a suflat și a zis lor: luați Duh Sfânt“ – luați această putere și autorizație, și, „mergând învățați toate neamurile, botezându-i“, bine știind că „cel ce va crede și se va boteza, se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi“. Osândirea aceasta va urma după aprecierea voastră, căci: „Cărora veți ierta păcatele, se vor ierta lor, și cărora le veți ținea, vor fi ținute” (identic cu Matei 18, 18). „Ori câte veți lega pe pământ, vor fi legate și în cer, și ori câte veți dezlega pe pământ, vor fi dezlegate și în cer“. 2. În citatele cuvinte ale Mântuitorului se cuprinde misiunea Apostolilor și a urmașilor lor. În ce constă această misiune? Să învețe, să boteze, să ierte, ori să nu ierte, adică să judece. Să învețe – întâi –, adică să propage învățăturile Domnului nostru Iisus Hristos, luând acum ei rolul de Învățător, și prin învățătura lor, prin lumina faptelor lor, (Matei 5, 16), să convertească pe toate popoarele la o viață luminată, morală, introducând moravuri demne de om, conforme cu principiile enunțate de Iisus – moravuri întemeiate pe iubire frățească între oameni, pe egalitate dintre om și om, pe credința în învățăturile și în persoana lui Iisus Hristos. Să boteze – în rândul al doilea – să administreze Sfintele Taine acelora, care, crezând, primind de ale lor învățăturile lui Iisus Hristos și despre Iisus Hristos, intră în societatea cea sfântă, care își acomodează viața după prescripțiile iubirii, enunțate de Mântuitorul. Botezarea, ca atare, pentru Apostoli și urmașii lor în misiunea convertirii păgânilor la creștinism, semnifică primirea celui convertit în sânul Bisericii prin spălarea lui de necurăția păcatului strămoșesc și de păcatele, ce le va fi făcut până la botez. Să judece – în rândul al treilea – este misiunea Apostolilor și a urmașilor lor. În divergențele de păreri, ce s-ar naște între membrii Societății creștine, în aprecierea conduitei și a faptelor peste tot, Apostolii și urmașii lor sunt autorizați să se pronunțe fără greș. Cum vor aprecia ei, va fi bine apreciat. Ei, ca cei mai luminați, ca fiind lumina lumii (Matei 5, 14), lumina Bisericii, ei sunt chemați, autorizați luminați să judece fără părtinire și fără greșeală, aflând și rostind totdeauna adevărul. Iar adevăr fiind acela și în cer și pe pământ: ce vor afla ei că este adevăr pe pământ, va fi aflat și în ceruri. Din misiunea de a judeca, pentru Apostoli și pentru urmașii lor, rezultă și un alt ram: cel mai nobil, ramul misiunii de-a vindeca. Misiunea de-a vindeca rănile sufletești: de-a mângâia pe cei întristați, de-a ridica pe cei căzuți, de-a ajuta spre îndreptare pe cei ce doresc să se îndrepteze, pe cei ce se pocăiesc – este cuprinsă în cuvintele: „cărora veți ierta fără părtinire păcatele, iertate vor fi, cărora le veți ține, ținute vor fi“. Adică aceia, pe care voi îi veți afla că, pe baza pocăinței făcute, pe baza îndreptării lor morale, sunt vrednici să fie iertați, – iertați vor fi. În misiunea, pe care Domnul nostru Iisus Hristos o impune Apostolilor, și tuturor urmașilor lor, adică preoților: să învețe, să administreze Sfintele Taine și să mângâie pe alții este o deosebire. Deosebirea ce există între preotul, Apostolul actual și între Apostolii trimiși de-a dreptul de către Iisus, este în avantajul celui actual. Pe când Apostolii sunt ținuți să meargă ei la oameni, luptând cu tot felul de lipsuri, cu frigul, cu foamea, cu golătatea – să sufere ocări, bătăi, moarte chiar, pe atunci, Apostolii actuali, preoții, stau în liniște prin parohiile lor, în deplină siguranță, fără frică de supărări din partea celor răi, și, mai mult ori mai puțin, fără grijă pentru trebuințele zilnice. Tocmai având acest avantaj în vedere, preotul, dacă e conștient de misiunea sa apostolică, trebuie să fie cu neadormită grijă să nu lipsească de la datoria sa de părinte sufletesc, având totdeauna înaintea ochilor săi, ca module de imitat, pe Apostoli, al căror urmaș se crede că este. Misiunea preotului cu deosebire în învățare și judecare, nu se mărginește numai la cuvânt. Ea trebuie să se arate prin fapte, prin exemple, prin propria lui conduită. Purtarea lui să fie o făclie, care să-i lumineze învățăturile, povețele așa, ca în lumina acestora, imitându-l să umble credincioșii, și, prin aceasta „să preamărească pe Tatăl cel din ceruri“ (Matei 5, 16). De aici, este de la sine înțeles, că, mai ales în deprinderea virtuților, care trebuie să împodobească pe un preot, seminaristul, care se pregătește pentru frumoasa și greaua misiune preoțească, să fie neadormit; veșnic să aibă ca maximă a vieții: exercițiul face pe maestru, și, deci, veșnic să se exercite în practicarea virtuților, care trebuie să-l împodobească. |
Talcuirea evangheliilor de peste an (8)
8
[SIZE=5]Evanghelia din Duminica Tomii[/SIZE] II. Triumful credinței (20, 24-29) Întâmplarea ori dispoziția dumnezeiască aduce cu sine ca Toma să nu fie între ceilalți Apostoli atunci, când Domnul nostru Iisus Hristos s-a arătat în mijlocul lor. Toma, după datele ce le avem despre dânsul, era de fire melancolică, fire, care văzându-și sfărâmate iluziile, cade în îndoială, în necredință chiar. El, care, ca și ceilalți Apostoli, își pusese toată nădejdea în Iisus Hristos, văzându-se înșelat în nădejdea sa, văzând pe Iisus răstignit, mort, îngropat, deodată cu iluziile, pierde orice credință, devine necredincios: el este necredinciosul între Apostoli. După retragerea lui Iisus, când, nu impoartă, Apostolii îl întâlnesc pe Toma și-i raportează despre cele întâmplate. Toma, necredinciosul, scepticul posomorât, nu admite posibilitatea, realitatea întâmplării, despre care i se raportează. A fost fantoma Lui, vi s-a părut numai că L-ați văzut, fiindcă v-ați preocupat de El, v-a stat gândul tot la El. În zadar îi spun ei că L-au pipăit cu mâinile, și, prin aceasta, s-au convins ce era El, în carne și în oase, ba că a mâncat înaintea lor (Luca 24, 42): el ține una și bună: nu cred! „Până nu voi pune mâna mea în coasta Lui și degetul meu în rănile cuielor Lui, nu voi crede“. La opt zile după Înviere și după prima arătare, aflându-se Apostolii în aceeași casă cu ușile încuiate, dar acum împreună cu Toma, iarăși se arată Iisus ca și întâi, și, după salutarea sa obișnuită, se adresează lui Toma: „Adu-ți degetul tău...“. Știa Toma, știau și ceilalți Apostoli, că nici unul dintre dânșii nu s-a întâlnit cu Iisus în timpul celor opt zile trecute, ca să-I fi putut spune ce părere a emis Toma. Și, firesc a fost ca, faptul, că Iisus Hristos știa ce s-a petrecut între Apostoli, să-i uimească pe aceștia, să uimească însă mai mult pe Toma, care, pipăind rănile cuielor și coasta străpunsă de suliță, repede se convinge despre adevăr, și adevărului acestuia îi dă expresie prin cuvintele: „Domnul meu și Dumnezeul meu“. Tot ce se poate zice despre Domnul nostru Iisus Hristos cuprinde Toma în mărturisirea sa: Domn, în înțelesul Testamentului Vechi al cuvântului evreiesc Iahveh sau Iehova = Domnul, ca Dumnezeu particular, întrucât poartă specială grijă de poporul Său, întrucât este Dumnezeul național al lui Israil, – și Dumnezeu, în înțeles de Dumnezeu universal al Testamentului vechi, numit Dumnezeu (Elohim). Ce a fost Domnul-Dumnezeu (Iahveh-Elohim) în Testamentul vechi pentru Israil, aceea este Hristos-Dumnezeu pentru Toma și de la Toma pentru întreaga creștinătatea. Domnul nostru Iisus Hristos, admite epitetul, pe care Toma I l-a dat, drept conform cu realitatea: Domn și Dumnezeu, adăugând: „Dacă m-ai văzut, Tomo, ai crezut: fericiți care n-au văzut și au crezut!“ – Este o ușoară mustrare la adresa lui Toma, mai mult însă o admonițiune și învățătură pentru lume. Dacă Toma n-a crezut celor ce i s-au spus, nu trebuie să ne mire. Nici ceilalți Apostoli nu voiau să creadă până nu L-au văzut pe Iisus; ba unii din ei și văzându-L, se îndoiau în realitatea vederii; li se părea că Îi văd numai umbra, duhul Lui. Și cum ceilalți Apostoli au așteptat dovezi materiale: să-L pipăie, să-L vadă că stă cu ei la masă și mănâncă, deci să se convingă din propria intuiție, tot asemenea și Toma. Și, cu toate acestea, lui Toma în special, i se adresează o ușoară mustrare. El trebuia să creadă mărturiei colegilor săi. Necredința, ce a arătat-o în sinceritatea soților săi, merită mai multă mustrare decât necredința în posibilitatea învierii. Mustrarea pentru necredința sau pentru neîncrederea în sinceritatea și obiectivitatea mărturisirii martorilor oculari și auriculari în special, e adresată lui Toma, și prin Toma lumii întregi, ca un avertisment. „Fericit, cel ce n-a văzut și a crezut“. Lui Toma i s-a dat ocazia să fie primul, care să creadă numai pe temeiul auzului, nu și al văzului, numai bazat pe raportul Apostolilor, nu și pe propria sa intuiție. El a scăpat însă această fericită ocazie, s-a lipsit de mulțumirea de a fi dat crezământ colegilor săi, s-a lipsit de fericirea de a fi crezut că Iisus a înviat. El a pierdut ocazia de a se prezenta și de-a rămâne pe vecie ca model de credință, întemeiată pe mărturisirea altora. Iată de ce Toma nu este cuprins între cei fericiți pentru credința întemeiată pe mărturii. Această fericire este rezervată tuturor în viitor. Toți vor trebui să creadă și vor crede numai pe temeiul rapoartelor, a documentelor scrise de către martorii oculari, care au voit și au putut să spună adevărul istoric. La viitor se referă cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos, rostite cu siguranța Proorocilor din Testamentul Vechi, care spre a arăta siguranța împlinirii celor proorocite, le considerau ca și trecute, și deci scriau întrebuințând timpul trecut, la verb, în loc de viitor; scriau: a fost, s-a întâmplat în loc de va fi, se va întâmpla. De aceea Mântuitorul zise: „n-au văzut și au crezut“, cu înțelesul: nu vor vedea și vor crede. Cu alte cuvinte: de aici înainte lumea are să creadă, fără să vadă. Aceasta o zice El cu atâta siguranță, încât o consideră ca și trecută. Pentru noi, așadar, este avertismentul: să nu așteptăm și noi cum a așteptat Toma, ca Mântuitorul Hristos să ni se arate în corpul în care s-a arătat Apostolul necredincios. Noi trebuie să credem pe baza rapoartelor, pe care ni le-au lăsat Apostolii, – întâi pe baza celor patru Evanghelii, apoi pe ale celorlalte scrieri apostolești. Căci, dacă dăm crezământ rapoartelor profane despre evenimentele istorice peste tot, și nu ne îndoim în veracitatea lor: cu cât mai mult trebuie să credem tot ce ne-au scris cei inspirați de Dumnezeu, ca să scrie numai adevărul, curatul adevăr! Și dacă, peste tot ca oamenii nesocotiți sunt considerați acei mireni, care în glumă, din nepricepere, din răutate ori din mania de a se arăta oameni învățați, vorbesc cu ușurință despre cele scrise în Sfintele Scripturi cu atât mai mult nevrednici de poziția lor, sunt acei fără de minte preoți, care, dintr-o tendință de maimuțărie de a se arăta oameni superiori, spirite libere, vorbesc și ei fără respectul cuvenit de Sfânta Scriptură și de conținutul ei. Cine aude pe preot ori pe seminarist vorbind cu ușurință de cele cuprinse în Sfânta Scriptură, îl osândește și îl disprețuiește în inima sa. Un astfel de preot și seminarist, care bârfește împotriva cuprinsului Sfintei Scripturi, își pierde nimbul sacru sacerdotal, ce trebuie să-i constituie autoritatea. Pentru preot și seminarist vorba nesocotită, rostită împotriva Sfintei Scripturi, este un păcat identic cu cel comis contra poruncii a treia din Decalog. Prin urmare cum preotul și seminaristul se feresc a lua în deșert numele lui Dumnezeu, așa trebuie să se ferească a lua în deșert Sfânta Scriptură, care vorbește despre Dumnezeu și despre faptele Lui. Și, cum dator este a propovădui pe Dumnezeu, tot asemenea dator este a susține prestigiul și autoritatea nealterată a Sfintei Scripturi, fără de care predica despre Dumnezeu n-are nici un temei. |
Talcuirea evangheliilor de peste an (9)
9
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE] [SIZE=5]Duminica Mironosițelor[/SIZE] [SIZE=3](Marcu 15, 43-47; 16, 1-8)[/SIZE] 43. În vremea aceea a venit Iosif din Arimateea, sfetnic cinstit, care și el așteaptă împărăția lui Dumnezeu, și îndrăznind a intrat la Pilat și a cerut trupul lui Hristos. 44. Iar Pilat s-a mirat, cum a murit așa curând. Și chemând pe sutaș, l-a întrebat pe el, de a murit. 45. Și înțelegând de la sutaș, a dăruit trupul lui Iosif. 46. Și cumpărând giulgiu și luându-l l-a înfășurat cu giulgiu, și l-a pus în mormânt, care era săpat în piatră și a răsturnat o piatră pe ușa mormântului. 47. Iar Maria Magdalena și Maria lui Iosif priveau unde Îl vor pune. 16, 1. Și trecând sâmbăta, Maria Magdalena și Maria lui Iacob și Salomeea, au cumpărat miresme, ca să meargă să-L ungă pe el. 2. Și foarte de dimineață într-una din sâmbete au venit la mormânt, fiind răsărit soarele. 3. Și ziceau întru sine și, cine va răsturna nouă piatra de pe ușa mormântului. 4. Și căutând au văzut piatra răsturnată, că era mare foarte. 5. Și intrând în mormânt, au văzut pe un tânăr șezând de-a dreapta, îmbrăcat în veșmântul alb, și s-au spăimântat. 6. Iar el le-a zis lor: nu vă spăimântați, pe Iisus Nazarineanul căutați, cel răstignit, s-a sculat, nu este aici, iată locul unde l-a pus pe El. 7. Ci mergeți, de spuneți ucenicilor, și lui Petru, că va merge mai înainte de voi în Galilea, acolo veți vedea pe El, cum a zis vouă. 8. Și ieșind au fugit de la mormânt, că le cuprinsese pe ele cutremur și frică, și nimic nimănui nu au spus, că se temeau. Înmormântarea și Învierea lui Iisus În Ierusalim pe acea vreme era un om bogat, Iosif din Arimateea, membru al Sinedriului. Acesta, ca și Nicodim, era unul dintre timizii și tăinuiții admiratori ai lui Iisus. Locul unde s-a răstignit Iisus se vede că era o grădină a lui Iosif. În această grădină el își instalase o criptă, scobită în piatră, a cărei ușă se închidea cu o mare lespede de piatră. Cripta aceasta o destinase el pentru sine, și, poate, pentru familia sa. El, probabil era în grădină, când s-a întâmplat moartea lui Iisus. Văzând pe Iisus mort, abandonat de toată lumea, deși știa bine că atrage asupra sa ura colegilor săi sinedriști, se hotărăște repede să se declare pe față și fără rezervă aderent al lui Iisus, făcându-și trista onoare de-a înmormânta el pe marele său Învățător. Și, ca omagiu al admirației și al durerii sale pentru cel adormit și totodată ca protest contra nelegiuirii colegilor săi, el îi afierosește cripta sa, care era așa de aproape de cruce. El, sfidând orice neajunsuri din partea colegilor săi (vs. 43) „îndrăznind“ a alergat la Pilat și a cerut să-i dăruiască trupul lui Iisus, spre a-l înmormânta. Pilat, constând în mod oficial moartea reală a lui Iisus, încuviințează cererea lui Iosif, care, împreună cu prietenul său Nicodim, cumpără grabnic cele trebuincioase pentru înmormântare, aleargă la Golgota, luă pe Iisus de pe cruce, Îl înfășoară în giulgiuri curate și Îl așează în mormânt, în care depun și diferite soiuri de aromate, apoi răstoarnă lespedea cea grea pe ușa criptei și se duc. Zdrobite de durere, femeile, care din Galileea urmaseră lui Iisus, stăteau la o parte în tăcere și priveau unde Îl pun. Când L-au așezat pe Iisus în mormânt era aproape de ora 6 p.m. sau a 12-a din zi: momentul când se încheia ziua de Vineri și, cu începutul Sâmbetei, începeau sărbătorile Paștilor. 2. Într-aceea, trecând sâmbăta, prima și marea zi a Paștilor, care se încheia cu ora 6 seara; cu această oră deschizându-se prăvăliile (vs. 1) femeile, care priviseră unde L-au pus pe Iisus, au cumpărat miresme, și în dimineața următoare (Duminica), în revărsatul zorilor, ele suie spre Golgota, ca să caute mormântul lui Iisus și să-I aducă tributul lor de delicată admirație și recunoștință, miruri cu care să-i ungă trupul. În mersul lor grăbit își aduc aminte că mormântul e închis cu o piatră grea, pe care ele nu o pot ridica și cu mirare, se întreabă ce să se facă, cum să-și ajute: cine să le deschidă mormântul? Vorbind așa între ele ajung la mormânt și, spre mirarea lor, văd piatra răsturnată de pe ușa mormântului. Ele (vs. 1) intrară în mormânt și spaima le cuprinde. În mormânt, în loc să găsească trupul lui Iisus, văd un înger. Spaima lor crește când aud pe înger spunându-le că Iisus S-a sculat din morți, că ele au să-L vadă viu în Galileea. Până atunci însă ele să meargă și să spună Apostolilor și lui Petru, că Iisus a înviat. Spaima și tulburarea lor este așa de mare că ele deocamdată nu înțeleg ce le spune îngerul și nici nu pun la inimă cuvintele lui, ci ieșind din mormânt, aleargă spre casă, și, de tulburate ce sunt și de teamă, nu spun nimănui ce au văzut și ce au auzit la mormântul adoratului lor Învățător. 3. Și aceste femei, numite de aici înainte mironosițe, adică purtătoare de mir, auziseră în mai multe rânduri pe Mântuitorul spunând că fruntașii iudeilor au să-L prindă, să-L judece, să-L omoare, iar El să învie a treia zi de la moartea Sa. Dar și ele, ca și Apostolii, și ca și ceilalți învățăcei, în naivitatea și preocuparea lor își închipuiau că Iisus, ca de obicei le vorbește ceva profund, enigmatic, în alegorie, și ele nu înțeleg și nici nu se gândesc că ar putea înțelege dacă și-ar da seama. Lor nu le trecea prin gând că El le vorbește despre moartea și mai ales despre învierea Sa reală, deși Iisus ca o garanție și ca o dovadă palpabilă, că despre reala Sa moarte și Înviere le vorbește, înviase morți și Se schimbase la față. Autoritatea îngerului îmbrăcat în veșminte albe, semnele curățeniei și a sfințeniei, lor nu le inspiră încredere, ci frică, nu le deschide mintea să înțeleagă și să se bucure, ci le umple inima de spaimă, de cutremur și de supărare. Evanghelia de față ne arată două mari evenimente, realitatea morții și Învierii lui Iisus: a). Realitatea morții o constată însuși sutașul pus de pază la locul de supliciu. El fusese martor ocular al morții și când a constatat moartea întâmplată, a exclamat „cu adevărat omul acesta Fiul lui Dumnezeu era“ (vs. 39). Și el, sutașul, chemat de guvernator, îi raportează acestuia în mod oficial că Iisus cu adevărat a murit. Astfel, în mod oficial se constată din partea autorității statului roman, că Iisus a murit cu adevărat; b). Realitatea Învierii lui Iisus, întâmplată a treia zi de la moartea și îngroparea Sa, o constată în mod oficial îngerul, și, după Matei (28, 11-15), o constată și confirmă în mod oficial și puterea statului roman, pusă anume să oprească Învierea Lui. Astfel vedem că, spre a înlătura și a face imposibilă pentru viitor orice îndoială serioasă în reala moarte și în adevărata Înviere a Mântuitorului, Providența a îngrijit ca ambele aceste mari evenimente să fie constatate în mod oficial prin autoritatea universalei împărății romane, menite să treacă în universala Împărăție a lui Iisus Hristos, Împărăție a cărei început și temelie se pune prin înseși acele două mari evenimente. Din manifestația lui Iosif și a Mironosițelor pentru noi rezultă următoarele: a). având de model pe Iosif: față cu binefăcătorii noștri să ne arătăm recunoștința chiar și dacă manifestarea noastră ar fi împreunată cu neplăceri și cu primejdii; față cu Dumnezeu însă recunoștința noastră să o manifestăm prin fapte, mai ales, spre a atrage prin ea pe cei rătăciți, și a-i îndemna să ne imite; b). având de model pe Mironosițe, noi dis-de-dimineață sculându-ne să alergăm nu la Golgota, ci cu gândul la bunătatea și milostivirea dumnezeiască și să-i ducem în loc de mir, inima noastră înfrântă și smerită însoțită de faptele noastre cele bune. Ambele aceste îndemnuri sunt la locul întâi pentru preot, ale cărui fapte trebuie să fie tot atâtea exemple de imitat, tot atâtea îndemnuri pentru credincioși. |
Talcuirea evangheliilor de peste an (10)
10
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE] [SIZE=5]Duminica Slăbănogului[/SIZE] [SIZE=3](Ioan 5, 1-16)[/SIZE] 1. În vremea aceea s-a suit Iisus în Ierusalim. 2. Și este în Ierusalim Lacul Oii, care se cheamă evreiește Vitezda, având cinci foișoare. 3. Întru acelea zăcea mulțime multă de bolnavi, orbi, șchiopi, uscați, așteptând mișcarea apei. 4. Că îngerul Domnului în vremea sa se pogora în scăldătoare, și tulbura apa, și care intra întâi după tulburarea apei, se făcea sănătos, ori de ce boală era ținut. Deci era acolo un om, treizeci și opt de ani având în boala sa. 6. Pe acesta văzându-l Iisus zăcând, și cunoscând, că iată multă vreme avea în boala sa, zis-a lui: vrei să fii sănătos. 7. Răspuns-a lui bolnavul: Doamne om n-am, că dacă se tulbură apa, să mă bage în scăldătoare, deci până când merg eu, altul înaintea mea se pogoară. 8. Zis-a Iisus lui: scoală, ia patul tău și umblă. 9. Și îndată, s-a făcut sănătos omul, și și-a luat patul său, și umbla, și era într-aceea zi Sâmbătă. 10. Deci ziceau Evreii celui vindecat: Sâmbătă este, nu se cade ție a-ți lua patul. 11. Iar el a răspuns lor: Cel ce m-a făcut sănătos, acela mi-a zis: ia-ți patul tău și umblă. 12. Deci l-au întrebat: care este omul acela, ce a zis: ia-ți patul tău și umblă. 13. Iar cel vindecat nu știa cine este, că Iisus ieșise din poporul, ce era în acel loc. 14. După aceea l-a aflat pe el Iisus în biserică și a zis lui: iată că te făcuși sănătos, de acum să nu mai greșești, ca să nu fie ție ceva mai rău. 15. Mers-a omul acela și a vestit iudeilor, că Iisus este, care l-a făcut pe dânsul sănătos. 16. Și pentru aceasta goneau Evreii pe Iisus, și căutau să-l omoare pe el, căci făcea acestea sâmbăta. Ingratitudinea iudeilor 1. Slăbănogul din această Evanghelie este un tip simbolic al evreilor. El față cu Mântuitorul reprezintă pe iudei și ținuta lor morală ingrată, dușmănoasă. În firea evreilor era dorința de a vedea semne și minuni. Semnele și minunile pentru ei erau învățăminte simbolice, ascunse. De această fire a lor ținând seama, Dumnezeu, anume, ca ei să poată veni mai ușor la mântuire, iar de nu vor veni să n-aibă motive de scuze, le-a făcut un semn în cetatea lor sfântă, în Ierusalim. Adică: lângă Poarta Oii, pe vremea lui Iisus, a dispus să se formeze un lac, o scăldătoare, cu putere vindecătoare. Scăldătoarea se numea Vitezda. Ea a existat numai pe timpul Mântuitorului, ca un semn, ca admonițiune pentru evrei. Semnul era că în acea scăldătoare ei aveau să întrevadă sosirea doctorului ceresc, venit anume, ca să-i vindece de îndelungata lor boală, în virtutea căreia ei nu se mai puteau mișca. Cum vom vedea, ei au rămas numai cu mândria că Dumnezeu i-a învrednicit de un semn, dar învățătura semnului n-au înțeles-o, n-au vrut să o înțeleagă. 2. Evreii aveau sărbătoare, care anume, nu are importanță. La acea sărbătoare Iisus s-a suit în Ierusalim. Ajungând la Scăldătoare, află pe un bolnav, care era olog de 38 de ani. Lui I se face milă de acest olog și-l întreabă: „vrei să fii sănătos“ – vrei să te fac Eu sănătos? Nu, răspunde bolnavul, om n-am, care să mă bage în scăldătoare. Tu! Tu nu mă poți vindeca. Eu rămân slăbănog, căci alții îmi ies înainte și se vindecă. „Scoală, i-ați patul...“ și, la cuvântul lui Iisus, în membrele slăbănogului se strecoară forța vitală: slăbănogul, ologul se face sănătos. Dar era Sâmbătă în acea zi, și evreii, robi ai literei și mai mult robi ai obiceiului lor, considerau ca o profanare a legii orice lucrare, cât de mică și de neînsemnată să fi fost ea. Luarea așternutului, care nu putea fi alta decât un sărăcăcios strai, evreii o consideră ca lucrare, deci ca profanare a Legii, și ei intervin grabnic. „E sâmbătă“, nu știi că lucrarea în zi de sâmbătă e pedepsită, ca o profanare a celor sfinte? Deci: „nu ți se cuvine să-ți iei patul“. Vindecatul însă, în loc să cedeze, să-și scuze cum ar fi știut greșeala, ori în loc să arate evreilor absurditatea pretenției lor, face cauză comună cu iudeii: pune vina pe Iisus: „Cel ce m-a făcut sănătos Acela m-a îndemnat să-mi iau patul, să păcătuiesc. De nu mă povățuia el, eu nu-mi luam patul. Deci El este de vină nu eu; luați-L pe El la răspundere“. Și fiindcă Mântuitorul se îndepărtase din acel loc, iar vindecatul nu știa cine este, acesta rămâne deocamdată cu mustrarea, dar cu angajamentul ca, dacă-L va afla pe Iisus, să-L denunțe evreilor. Ocazia i se dă în curând, căci aflându-l Iisus în biserică, îi zice: „Iată, te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai greșești, ca să nu-ți fie ceva mai rău“. Prin cuvintele Sale Mântuitorul îi arată vindecatului că știe de unde-i provine boala, că acea boală era o urmare a păcatelor lui, din abuzul senzual, și, apelând la sentimentul lui de conservare, de iubire de sine, îl invită să nu reînceapă ca nu cumva să cadă în recidivă, în care caz firește, are să-i fie mai rău ca întâi. |
Talcuirea evangheliilor de peste an (11)
Cel vindecat, în loc să-și arate recunoștința pentru nemărginitul bine, ce i-a făcut Mântuitorul, în loc să-I mulțumească și pentru sfatul pe care I l-a dat; în loc să cadă în genunchi înaintea Aceluia, Care, vindecându-l prin cuvânt, și arătându-i că a pătruns în secretul păcatelor lui, i se descoperă ca o ființă supraomenească, – el, cel vindecat, merge și denunță evreilor „că Iisus este“ Cel ce îl făcuse sănătos și-l pusese la cale să profaneze sâmbăta. Urmarea e că evreii iau pe Iisus la goană, drept răsplată pentru că vindecase pe cel slăbănog.
2. Ca și slăbănogul, bolnav era și Israil, reprezentat prin fruntașii evreilor, numiți în Evanghelie „iudei“. Din cauza abuzului de poziția sa excepțională, favorizată, Israil își pierduse forțele spirituale și morale, devenise olog, nu putea face un pas înainte. El aștepta cu nerăbdare să se însănătoșească, dar nu se putea mișca, să intre în baia vindecării. Baia miraculoasă îi era înainte: era Cuvântul lui Dumnezeu, cuprins în Sfintele Scripturi; nu avea decât să intre în spiritul lor, să se spele spre a se vindeca. Dar preocupările lui, tradiția bătrânilor, care întuneca mintea și împietrea inima, îl ținea legat de atâta vreme. Simbolul miraculos al băii Vitezda, menit anume să-l deștepte din letargie, să-i ia albeața de pe ochi și să-l facă să vadă că mântuirea i-a sosit – pentru Israil rămâne un simplu semn, la care se credea îndreptățit în virtutea poziției sale favorizate, fără să afle în acest semn vreo învățătură, vreo provocare. Când Iisus, doctorul cel proorocit și așteptat, vine la el, la bolnavul, la ologul Israil și-l întreabă dacă voiește serios să se însănătoșească, bolnavul nu voiește să-L recunoască. El, bolnavul își recunoaște ticăloșia, constată însuși că e paralizat, dar lui îi trebuie un om, nu Dumnezeu, care să-l bage în scăldătoare. Un om îi trebuie, care omenește să-l scape de robia romanilor și să întemeieze o împărăție pământească, împărăție, în care Israil, ologul, slăbănogul să aibă poziția de stăpân, iar toate celelalte popoare: robi ai lui. Așa doctor așteptau evreii, și, deci, firesc era să refuze vindecarea, ce le-o oferă dumnezeiescul doctor, Iisus Hristos. Cu toate acestea însă doctorului Iisus I se face milă de nechibzuitul slăbănog, și-l vindecă prin cuvânt. Evreii aud învățătura Lui vindecătoare, mântuitoare, care li se dă în zi de sărbătoare, căci întreagă activitatea lui Iisus sărbătoare este; ei văd mântuirea, vindecarea, și în loc să mulțumească Celui Care le-o dă, fac cum face slăbănogul: aleargă la autoritatea Statului, cerând moartea Lui. Ingrat în gradul suprem s-a arătat individul slăbănog; dar s-a arătat ca tip, ca reprezentant al unui popor întreg. Aceea ce a făcut el în mic, a făcut poporul Israil în mare. În ambii se arată ingratitudinea încarnată, incapabilă de-a primi vindecarea definitivă, mântuirea. Căci slăbănogul ajuns la slăbănogire prin propriile sale păcate, când este făcut atent la recidivă, în loc să se stăpânească, aleargă la dușmanii Binefăcătorului său, arătând prin fapte că n-are de gând să se abțină de la păcate. Și, ce face slăbănogul, ca individ, face și slăbănogul popor: aleargă la chiar dușmanii săi de moarte și cere moartea Mântuitorului său. El cade în recidivă ca popor. Că recidivul slăbănog, ca individ, a ajuns mai rău, e de la sine înțeles. Iar că recidivul popor slăbănog a ajuns mai rău de cum fusese înainte de vindecarea sa prin Iisus, istoria ne-a dovedit-o și ne-o dovedește destul de elocvent: Slăbănogirea lui recidivă l-a nimicit ca popor, lipsindu-l de patrie și de limbă și împrăștiindu-l pe toată fața pământului, ca urmare firească a ingratitudinii, cu care și-a tratat pe Binefăcătorul său; dar totodată drept avertisment pentru cei care răsplătesc binele cu rău. În special pentru preoți și pentru viitorii preoți nici un învățământ mai zguduitor, ca acest învățământ: un popor întreg a fost dus la pierire prin ingratitudinea preoților și a cărturarilor lui. Preoții noștri au să-și deschidă ochii în patru cât pentru binefacerile dumnezeiești pe care le primesc ei și le primește poporul condus de dânșii: să nu se încuibe în inima lor ingratitudinea, ci mai ales să obișnuiască pe popor a-și arăta prin fapte mulțumirea sa către Dumnezeu și către oamenii care îi fac bine; mai ales însă către Dumnezeu, știind „că toată darea cea bună și tot darul desăvârșit de sus este de la Părintele Luminilor“. |
Talcuirea evangheliilor de peste an (12)
11
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE] [SIZE=5]Duminica Samaritencei[/SIZE] [SIZE=3](Ioan 4, 5-42)[/SIZE] 5. În vremea aceea a venit Iisus în cetatea Samariei, care se cheamă Sihar, aproape de satul care l-a dat Iacob fiului său, lui Iosif. 6. Și era acolo puțul lui Iacob: iar Iisus, fiind ostenit de călătorie, a șezut acolo la puț, și era ca la al șaselea ceas. 7. A venit o muiere din Samaria să scoată apă, zis-a ei Iisus: dă-mi apă să beau. 8. (Că învățăceii lui se duseseră în cetate să cumpere bucate). 9. Deci muierea Samariteancă a zis Lui: cum Tu fiind Evreu, ceri de la mine să bei, muiere Samariteancă fiind: că evreii nu se ating de Samariteni. 10. Răspuns-a Iisus și a zis ei: de ai ști darul lui Dumnezeu, și cine este, care grăiește ție: dă-mi să beau, tu ai fi cerut de la dânsul și ți-ar fi dat ție apă vie. 11. Grăit-a lui muierea: Doamne, nici vadră ai și puțul este adânc, dar apă vie de unde ai. 12. Au doar Tu ești mai mare decât Iacob, părintele nostru, care a dat nouă puțul acesta, din care și însuși a băut, și feciorii lui, și dobitoacele lui. 13. Răspuns-a Iisus, și a zis ei: tot cine va bea din apa aceasta, va însănătoși iarăși: 14. Iar cine va bea din apa ce-i voi da eu lui, nu va însănătoși în veci: ci apa care voi da lui, va fi în dânsul izvor de apă curgătoare în viața de veci. 15. Zis-a către dânsul muierea: Doamne, dă-mi această apă, ca nici să mă însănătoșesc, nici să mai vin aici să mai scot apă. 16. Grăit-a ei Iisus, mergi și cheamă pe bărbatul tău, și vino aici. 17. Răspuns-a muierea, și a zis Lui, n-am bărbat. 18. Grăit-a ei Iisus, bine ai zis, că n-ai bărbat, că cinci bărbați ai avut, și acum pe care ai, nu-ți este ție bărbat, iată adevărat ai zis. 19. Grăit-a lui muierea, Doamne, văd, că prooroc ești Tu. 20. Părinții noștri în muntele acesta, s-au închinat: și voi ziceți, că în Ierusalim este locul, unde se cade a se închina. Grăit-a ei Iisus: muiere, crede-mă că va veni vremea, când nici în muntele acesta, nici în Ierusalim vă veți închina Tatălui. 22. Voi vă închinați căruia nu știți, noi ne închinăm, căruia știm, că mântuirea din Iudei este. 23. Ci va veni vremea și acum este, când închinătorii cei adevărați se vor închina Tatălui cu Duhul și cu adevărul, că și Tatăl pe unii ca aceștia caută să se închine lui. 24. Duh este Dumnezeu, și cine se închină lui, se cade să se închine cu Duhul și cu adevărul. 25. Grăit-a lui muierea, știm că va să vie Mesia, care se cheamă Hristos, când va veni acela va spune nouă toate. 26. Grăit-a ei Iisus: eu sunt cel ce grăiește cu tine. 27. Și atunci au venit învățăceii lui și s-au mirat, căci grăia cu muierea: dar nimeni nu i-a zis: ce cauți sau ce vorbești cu dânsa. 28. Iar muierea și-a lăsat vadra sa și a mers în cetate și a grăit oamenilor: 29. Veniți și vedeți pe omul care mi-a spus mie toate câte am făcut, nu cumva acesta este Hristos. 30. Deci au ieșit din cetate și veneau către dânsul. 31. Iar între acestea L-au rugat pe dânsul învățăceii, grăind: Învățătorule, mănâncă. 32. Iar el a zis lor, eu am mâncat bucatele, care voi nu știți. 33. Iar Învățăceii grăiau în sine, au doar i-a adus Lui cineva să mănânce. 34. Grăit-a lor Iisus, mâncarea mea este, ca să fac voia celui ce m-a trimis pe mine, și să săvârșesc lucrul Lui. 35. Dar nu ziceți voi că încă patru luni sunt și secerișul va veni; iată grăiesc vouă, ridicați ochii voștri și vedeți holdele, că sunt albe și aproape de seceriș. 36. Și cel ce va secera, plată va lua, și va strânge rodul în viața vecilor ca să se bucure dimpreună și cel ce seamănă și cel ce seceră. 37. Că de aceasta este cuvântul cel adevărat, că altul este cel ce seamănă, și altul care seceră. 38. Eu am trimis pe voi să secerați, unde voi nu v-ați ostenit, alții s-au ostenit, și voi ați intrat în osteneala lor. 39. Iar din cetatea aceea mulți au crezut într-însul din Samariteni, pentru cuvântul muierii care mărturisea, că mi-a spus mie toate câte am făcut. 40. Iar dacă au venit la dânsul samaritenii, l-au rugat pe dânsul, ca să petreacă la dânșii, și petrecu acolo două zile. 41. Și cu mult mai vârtos au crezut pentru cuvântul lui. 42. Iar muierii au zis: că de acum nu pentru vorba ta credem, că înșine am auzit și știm, că acesta este cu adevărat Mântuitorul lumii Hristos. |
Talcuirea evangheliilor de peste an (13)
I. Samariteanca păcătoasă
[SIZE=3](4, 5-20)[/SIZE] 1. Încă de la dezbinarea împărăției a început o înverșunată vrăjmășie între iudei și israiliteni. Acea vrăjmășie crește și devine din ce în ce mai acută după robie, după amestecul israilitenilor cu păgânii și prefacerea lor în samariteni. De aici își făceau unii altora fel de fel de mizerii. Ba evreii, care se considerau ca singuri curați, priveau spre samariteni, ca spre niște „născuți din curvie“, ca spre niște apostați, cu un suveran dispreț și nu voiau să aibă cu dânșii nici o daraveră, nici chiar să se atingă de ei ori de vreun lucru de al lor, ca să nu se molipsească. Se fereau de ei ca de niște ciumați. În ochii evreilor samaritenii erau cei mai necurați oameni mult mai răi decât păgânii, ca stăpâniți de duhuri necurate. A zice cuiva „samaritean“, pentru evrei, era cea mai gravă insultă ce se putea închipui. Și evreii, într-un moment de extremă furie, cu această insultă Îl gratifică pe Mântuitorul (Ioan 8, 48). 2. După petrecerea Sa în Ierusalim, la primul Paște, Mântuitorul, prigonit de evrei, se retrage în Iudeea, unde petrece până toamna târziu, – învățând și botezând. Prin decembrie părăsește Iudeea spre a se întoarce în Galileea, de unde plecase. El trebuia să treacă prin Samaria, unde ajunge la orașul Sihar. Aproape de oraș era un puț, numit puțul lui Iacov. Mântuitorul, obosit de cale, se așeză lângă puț să se odihnească, trimițând pe Învățăcei în oraș să cumpere de-ale mâncării. În acest timp, din oraș, vine o femeie să scoată apă. Iisus intră cu femeia în vorbă zicându-i: „Dă-mi apă să beau“. Femeia, văzând că Iisus, ca evreu, îi cere apă, răspunde înțepat: Cum? Tu, evreu fiind, ceri apă de la mine, de la o samariteancă? Ea este interpretul sentimentului de care era stăpânit întreg poporul samaritean. În loc să-I dea apă, ea Îi face observația răutăcioasă: voi evreii, ne considerați pe noi ca spurcați și nu intrați cu noi în contact, nu primiți nimic de la noi, ca să nu vă spurcați. Prin urmare de ce ceri apă de la mine? Dar, voiește ea să zică: atunci când sunteți la necaz, când aveți trebuință de ajutorul nostru, atunci ne știți ruga. Ea Îi face observație, dar nu-i dă apă să bea. Mântuitorul prevăzuse aceasta, fiindcă știa cu cine are de-a face. El ceruse apă numai ca să-și poată executa planul de-a pune pe această femeie coruptă alături cu evreii din Ierusalim. El nu ține seamă de observația ei, nici nu insistă asupra cererii Sale, ci îndreaptă conversația spre cuvântul lui Dumnezeu, zicând: „De ai fi știut...“ (vs. 10). Cuvintele liniștite, cu ton serios și demn, rostite de Mântuitorul, atrag băgarea de seamă a femeii. Ea îl privește cu surprindere, și, din fața Lui maiestuoasă, văzând că este un om superior, uită și ea de cererea Lui și de răspunsul ei necuviincios, și în ton respectuos Îi zice: „Doamne...“ apoi își exprimă mirarea, cum și de unde poate El să aibă apă, apă vie. Apă vie nu prea înțelegea ea ce va fi fiind, dar presupunea că trebuie să fie mai bună decât apa din puțul lângă care se afla. Iar dacă o are fără să se gândească la puț, El trebuia să fie un om extraordinar: „Au doar tu ești mai mare decât Iacov...“ (vs. 12). Femeia ține la originea ei israiliteană, pentru care cea mai înaltă mândrie e protopărintele Iacov-Israil, omul neasemănat în mărime. Tu dar, trebuie să fii mai mare decât cel mai mare om, dacă ai apă, afară de cea din puț. La această întorsătură Iisus se explică: „Cine bea din apa aceasta din puț iar însănătoșează; cine va bea însă din apa pe care o voi da Eu...“. Iisus înțelege prin apă învățătura Sa, pe care cel ce o primește, devine cu vreme și cu el însuși învățător, – izvor de băutură spirituală pentru alții. Femeia însă nu-L înțelege. Ea ține morțiș la apa de izvor, de munte, o apă miraculoasă, care să se asemene cu untul de lemn al văduvei din Sarepta Sidonului (III Regi 17, 14-16), să nu se mai sfârșească. Deci ea îi cere „această apă“, atât de minunată, ca să nu mai fie nevoită să ostenească până la puț. Acum găsește Mântuitorul momentul potrivit să-i atingă conștiința, să-i dea ocazia ca să se îndrepte, să primească adevărata apă vie, învățătura Lui și să se mântuiască. El îi zice: „Mergi și cheamă pe...“ (vs. 16). Femeia se simte neplăcut atinsă de invitarea lui Iisus, și-i răspunde scurt, ca și cum ar fi voit să dea altă direcție vorbirii: „n-am bărbat“. La rândul Său Mântuitorul iese pe față cu planul de a-i atinge conștiința și a provoca o îndreptare. „Bine ai zis că n-ai...“. În loc să o mustre pentru viața ei păcătoasă, Mântuitorul se mulțumește să-i aducă aminte păcatele ei, știind că inima ei simțitoare va tresări și va da loc unei reacții. Prevederea lui Iisus se împlinește: femeia simte remușcarea pentru viața ei destrăbălată: se hotărăște imediat să facă pocăință. În acel moment îi vine în minte însă nesiguranța cultului; care să fie cel adevărat: cel din Ierusalim ori cel de pe muntele Garizim. Spre a-și înlătura nedumerirea, ea întreabă pe Mântuitorul unde să-și facă pocăința, ca să fie bine primită? Ținuta Mântuitorului, față cu samarineanca, oferă Preotului o prețioasă învățătură. Cum Mântuitorul nu așteaptă să vină ea la Dânsul, ci merge El la ea și caută prilej ca să-i vorbească, să o mântuiască; cum El tratează cu dânsa cu blândețe, cu răbdare îndelungată, nu se supără pe ea, când ea îi vorbește necuviincios, ci o tratează cu bunătate, conducând-o așa ca ea însăși să-și recunoască păcatele și să se hotărască a face pocăință spre a se îndrepta: tot așa trebuie să facă și preotul. Să nu aștepte ca cel ce a apucat pe căi rătăcite să vină la dânsul și să-și mărturisească păcatele, ci să meargă el, preotul, la cel rătăcit și cu binișorul, cu blândețe și cu îndelungă-răbdare să încerce a-l face să-și recunoască rătăcirea și să-l înduplece la pocăință. Purtarea insolentă a păcătosului, renitența lui, să nu-l descurajeze pe preot, ci mai mult să se înarmeze cu stăruința însoțită de dragoste și bunătate, până ce în cele din urmă va izbuti să „dobândească pe fratele său“. Cum nici un păstor de oi necuvântătoare nu așteaptă ca oaia cea rătăcită să se întoarcă ea de sine la turmă, ci aleargă el după ea, și, aflând-o, o ia și o pune pe umerii săi, și o duce la turmă: astfel trebuie să facă și păstorul de oi cuvântătoare: să nu cruțe osteneala spre a scăpa de pieire pe oile cele cuvântătoare: „Păstorul cel bun își pune și sufletul său pentru oile sale“ (Ioan 10, 11). |
Talcuirea evangheliilor de peste an (14)
12
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE] [SIZE=5]Duminica Samarinencei[/SIZE] II. Samarineanca pocăită. Samarinenii [SIZE=3](4, 21-42)[/SIZE] 1. Răspunzând la întrebarea femeii doritoare să se îndrepte, Iisus se referă mai întâi la autoritatea Sa: „Crede Mie“, apoi adaugă: vine vremea, când va înceta nedumerirea asupra locului de închinare. Pentru acum, să știi că voi, samarinenii, sunteți în rătăcire. Lipsindu-vă proorocii, vă lipsește făgăduința și pregătirea mesianică. Din partea aceasta voi nu știți cui vă închinați: nu cunoașteți pe Dumnezeu din punct de vedere al mântuirii. Noi, evreii, Îl cunoaștem: la noi s-a dezvoltat promisiunea, la noi are să se arate și împlinirea mântuirii – „că mântuirea din Iudeea este“. Ce privește locul de închinare îndeosebi: va veni vremea, însoțită de mântuirea promisă, când adevărații închinători nu se vor închina lui Dumnezeu trupește, ci duhovnicește, „cu duhul“. Aceasta are să se întâmple, fiindcă Dumnezeu este Duh, și cine se închină Lui, trebuie să I se închine cu acea parte din ființa sa, cu care se aseamănă lui Dumnezeu, adică cu partea spirituală*. Timpul acestui fel de închinători și de închinări a sosit Mântuirea promisă este aici. Femeia deșteptată ca dintr-un vis prin cuvintele Mântuitorului – ea, care, ca toată lumea, așteaptă cu ardoare venirea lui Mesia, pune în legătură cuvintele lui Iisus cu descoperirea secretului ei, a relațiilor ei, păcătoase și cu cele auzite despre Mesia, și ajunge la o nouă nedumerire: nu cumva omul acesta e Mesia: Cum să-L întrebe? Direct, se sfiește. Își formulează deci, întrebarea în formă de afirmare: „Știm că va veni...“ subînțelegându-se: nu cumva ești tu așteptatul Hristos? Cea mai frumoasă recompensă ce se putea face acestei femei pentru grabnica ei convertire, i se și face: ei i se descoperă Hristos, Cel de mult așteptat de dânsa și de neamul ei. 2. Sosind învățăceii din Sihar, se miră că văd pe Mântuitorul, împotriva preocupațiilor lor, stând de vorbă cu o femeie samarineancă, și se miră și mai mult că vorbește cu ea în chestiune de religie. Respectul însă, ce-l au față de El, îi face să nu îndrăznească nici unul să dea expresie mirării lor, să-L întrebe, ori să-i zică ceva. Într-aceea însă femeia, fericită de cele aflate, uită vadra cu apă și aleargă în oraș la concetățenii săi, să le spună vestea cea bună, cea mult așteptată, pe care ea a aflat-o la puț; să-i invite ca să meargă și ei și să vadă pe Iisus și să se convingă dacă este el Hristos Mântuitorul. Râvna femeii este încununată de deplin succes: lumea se alarmează și pleacă cu dor spre fântână, spre a vedea și a se convinge din propria intuiție. Pe când lumea din Sihar pleacă spre puțul, la care se găsea încă Iisus și se odihnea cu ucenicii Săi, aceștia cred că ar fi timpul mesei și, deci, aștern merinde pe iarbă și invită pe Învățătorul lor să mănânce. Această invitare îi dă Mântuitorului îndemn să facă importante enunțuri asupra misiunii Sale. Cum apa din puț îi dăduse prilej să se preocupe de învățătura Sa mântuitoare și să o numească apă vie, băutură nemuritoare; așa mâncarea adusă de Apostoli Îl transportă spiritualicește la hrana spirituală, pe care El are misiunea să o reverse asupra omenirii. În fața acestei hrane dispar necesitățile materiale: Am eu altă mâncare, nu mă gândesc la mâncarea, pe care mi-o oferiți; mâncarea mea este să-mi împlinesc misiunea! El zice aceasta privind cu mulțumire la cetele de Samarineni, ce veneau grăbite spre puț. În aceste cete vede El o garanție, proorocie totodată, că osteneala Lui va fi încununată de succes. Este o mângâiere față cu cele experimentate în Iudeea: „Au nu ziceți voi...“ (vs. 35). Iisus constată aici aceea ce se știa de toată lumea, că peste 4 luni este secerișul. Secerișul se făcea în Aprilie. Prin urmare Iisus vorbește prin Decembrie. De aici vedem dar că Mântuitorul a petrecut timpul de la Paști până în Decembrie parte în Ierusalim, parte în diferite regiuni ale Iudeii. În Decembrie holdele erau albe (frumoase), răsărite. Dar, pe când semănăturile țării erau abia răsărite, semănăturile inimii omenești erau coapte spre seceriș. Cetele de Samarineni, care vin din Sihar, sunt pentru Hristos lanuri coapte, gata de secere. Prezentul îi este o garanție pentru viitor, pentru timpul cel rodnic al activității Apostolilor. Acestei idei îi dă expresie în vs. 36-38. Secerătorii, care iau plata, sunt Apostolii. Ei încep secerișul îndată după Înălțarea lui Iisus și după trimiterea Sfântului Duh, după înarmarea lor cu secera spirituală. Mântuitorul a semănat, ei, Apostolii seceră. Mântuitorul zice însă alții, făcând aluzie la mai mulți, la Moisi și la Prooroci, care au pregătit terenul. El îi consideră ca împreună semănători. Unul seamănă, altul seceră: Unul este Hristos, care a semănat, a pregătit țarina, a dat sămânța, învățătura, hrana spirituală, pe temeiul căreia să se zidească Biserica cea vie, creștinătatea. Altul sunt Apostolii, care seceră, adună societatea creștină într-un întreg, în hambarul împărăției cerești, care zidesc Biserica lui Dumnezeu. De acest rezultat se bucură și Unul, Hristos, și alții, Apostolii. Numai cât, pentru acum, pentru timpul când ei se aflau lângă puț, Cel ce înțelegea și se bucura era numai Unul, Semănătorul, Iisus. Înțelegerea pentru Apostoli, pentru secerători, era rezervată pentru mai târziu; pentru mai târziu era rezervată și bucuria secerării. Bucuria secerării nu este însă numai a Apostolilor, ea este rezervată și pentru urmașii lor, pentru preoți peste tot. Iar dacă bucurie este pentru preoți ca ei să fie secerători, să strângă în mănunchi și în snopi spicele spirituale: această bucurie, pentru ei, se preface în același timp în cea mai de căpetenie datorie: să îngrijească, sub grea răspundere, ca să nu rămână spice pe miriște, să nu se piardă nici un membru, nici un credincios din cei încredințați păstoririi lor. Preotul să nu uite că precum păstorul de oi e răspunzător înaintea stăpânului său de cele pierdute ori bolnave din neglijența lui; așa el este răspunzător înaintea lui Dumnezeu pentru rătăcirea, în care ar cădea vreunul din membrii parohiei sale. Preotul să aibă neîncetat înaintea ochilor avertismentul dumnezeiesc: „Din mâinile tale voi cere sufletele lor“. |
Talcuirea evangheliilor de peste an (15)
13
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE] [SIZE=5]Duminica Samarinencei[/SIZE] III. Învățăminte Evanghelia ne pune în vedere marele contrast dintre evrei și samarineancă și dintre evrei și samarineni. 1. Evreii, poporul ales și anume pregătit de Dumnezeu pentru primirea lui Mesia – samariteanca, o femeie sărmană, fără nici o cultură, făcând parte dintr-un popor rătăcit. Firesc ar fi fost, după toate raționamentele omenești ar fi fost, ca evreii să primească pe Mesia cu entuziasm, iar femeia samarineancă, demoralizată, nici să nu voiască a sta de vorbă cu El. Era firesc, lumea întreagă trebuia să se aștepte, ca evreii cei pretinși oameni morali, sfinți, să primească pe Acela, care era în mod absolut moral, sfânt. Ei însă Îl resping, ca o dovadă că nu-I semănau, că moralitatea și sfințenia departe era de dânșii. Femeia însă, o femeie depravată, dintr-un popor decăzut și considerat ca necurat, femeia în păcătoșia ei firească, făcând o puternică sforțare spre îndreptare, se curăță de păcate, și, apropiindu-se cu inima smerită de Mântuitorul ei, Îl află: El i se descoperă și ea îl primește cu credință, ca pe Mântuitorul lumii, ea se face Apostolul și Evanghelistul Lui. În cele zise găsim un avertisment pentru preot și pentru viitorul preot: a) să nu se lase a fi stăpânit de preocupării, să nu se lase ca în inima sa să se încuibe interese josnice, egoiste, materiale, care cu siguranță, îl înstrăinează de înalta sa chemare și-l duc la pierzare; b) oricât de greșit, de păcătos ar afla pe unul ori pe altul din fii săi duhovnicești, să nu-l desconsidere, să nu-l urască și disprețuiască, cum nici Hristos n-a disprețuit pe samarineanca, ci mai vârtos, urmând pe Mântuitorul, să caute prilej spre a-i arăta cu blândețe rătăcirea și primejdia, în care se găsește, și, prin cuvântul Evangheliei, a-l scăpa de pierire. 2. Cuvintele lui Iisus „apa pe care Eu voi da lui, se va preface într-însul izvor de apă săltătoare...“ nu au în vedere numai învățătura proprie, directă și imediată a Mântuitorului, ci învățătura peste tot, din toate timpurile, analog cu misiunea dată Apostolilor la Marcu (16, 15). Învățătura propagată de Iisus și primită de Apostoli, s-a prefăcut în aceștia izvor de apă săltătoare, din care bând alții, la rândul lor devin și ei izvoare de apă pentru sute și mii, care și ei se prefac pentru alții și alții, în asemenea izvoare – trecând astfel în mod progresiv din neam în neam, din veac în veac, în toate timpurile și la toate popoarele. Între cei, care primesc „apa vie“, ca să se prefacă într-înșii izvoare de apă spre viața altora, sunt, în locul prim, viitorii preoți, în calitate de viitori învățători. Fiecare din ei are menirea să devină cu timpul Apostol, izvor nesecat de lumină și de viață pentru neamul său. Din lumina lui are să se adape mulțimea viitorilor învățăcei, spre a o transporta, fiecare la rândul său, printre alte sute și mii de urmași, din neam în neam. În aceasta consistă misiunea învățătorească a Preotului, în aceasta și nemurirea lui: lumina, care se revarsă în neamul său, prin graiul său întâi, apoi prin învățăceii săi, pe el îl reprezenta din generație în generație; prin această lumină revărsată el trăiește din neam în neam: eternitatea, nemurirea lui între oameni, între ai săi, este lumina propagată și eternizată de către dânsul. În această amețitor de înaltă apariție își găsește preotul-învățător cea mai nobilă, cea mai frumoasă răsplată, răsplată de care alte cariere, oricât de bine dotate și de ademenitoare ar fi ele, nu pot să fie părtașe. În această lumină revărsată asupra neamului său rezidă superioritatea preotului-învățător, față cu toate celelalte cariere din societatea omenească. Tocmai fiindcă urmările binefăcătoare ale preotului-învățător se resimt în cercuri așa de largi și în timpuri așa de îndepărtate: bine să-și ia seama cei ce primesc asupra și înalta și sfânta misiune preoțească învățătorească, căci, în proporție cu meritul, este și responsabilitatea. Căci cea mai grea răspundere înaintea lui Dumnezeu, înaintea oamenilor și a viitorimii o are preotul. El trebuie să dea seama de „talanții“, care i s-au încredințat spre fructificare. Dacă cei încredințați conducerii, instruirii și educării lui nu ies oameni luminați, vrednici pentru viață, a lui, a Preotului este răspunderea: lui îi zice Dumnezeu prin Prooroc despre cel rătăcit: „Sângele lui din mâna ta îl voi cere“ (Iezechiel 3, 18; 33, 8). Căci dacă din neglijența lui, cei încredințați educației lui ies oameni nenorociți, criminali, pentru cele mai multe cazuri, el, preotul, este considerat moralicește nu numai de complice, dar și ursitor moral al faptelor rele. Tocmai pentru aceea, câtă vreme se află în seminar, viitorul preot, nu poate fi cu destulă băgare de seamă la cele ce i se spun, nu poate bea cu destulă nesățioasă lăcomie, „apa cea vie“, pe care profesorii i-o dau, nu poate întrebuința destul de economicos timpul cel scurt și scump, ce-i stă la dispoziție pentru luminarea sa proprie, pregătitoare. Tocmai de aceea, cu deosebită căldură și greutate, Apostolul strigă viitorilor luminători ai neamului: „Socotiți, drept aceea, cum cu pază să umblați, nu ca niște neînțelepți, ci ca cei înțelepți, răscumpărând vremea, că zilele grele sunt“ (Efeseni 5, 15-16). 3. Contrar celor întâmplate în Ierusalim, și în Iudeea se întâmplă în Sihar. În Ierusalim și în Iudeea, unde terenul era pregătit de veacuri, se arată Iisus în persoană și nu află crezământ; este respins, gonit. În Sihar, unde nu se făcuse nici o pregătire, unde nu Iisus Se prezintă, ci numai o femeie Îl vestește, Samarinenii, cu mulțimea, cred într-Însul și Îi ies în întâmpinare (vs. 40). Mai mult, ca contrastul să fie mai izbitor, pe când Evreii Îl gonesc, Samarinenii Îl roagă să le facă onoarea, să rămână la dânșii. Credința lor Iisus le-o răsplătește cu prezența Sa: El „a rămas la ei două zile“, în care însă El nu petrece în neactivitate, și nici Samarinenii nu-I dau răgaz. Ei, setoși de învățătură, setoși de „apa vie“ a Mântuitorului, se grupează cu fericire în jurul Lui. Îl ascultă, Îi sorb învățătura dumnezeiască. Propria lor experiență din cele două zile epocale pentru dânșii, îi face (vs. 41) să creadă într-Însul mult mai mult, ca mai înainte. Ei credeau acum „nu pentru vorba femeii, ci pentru cuvântul Lui“. Femeii însă, care le mijlocise această fericire, îi ziceau „nu mai credem pentru vorba ta“, ci noi înșine L-am auzit vorbind și din cuvintele Lui „știm că acesta este Mântuitorul lumii, Hristos“. În cuvintele samarinenilor, „Mântuitorul lumii“, este accentuat, de o parte universalismul creștinismului, de alta contrastul dintre ținuta evreilor față cu Iisus, pe Care aceștia nu vor să-L recunoască nici ca Mesia național evreiesc, după cum învățau și așteptau ei, și prin urmare nici, ba cu atât mai puțin nu, ca Mesia universal. Și noi, ca și evreii, de aproape două mii de ani suntem neîncetat pregătiți să primim pe Mântuitorul. Și la noi vine El, atât, ca la evrei, în persoană, cât și, ca la Samarineni, vestit, propovăduit – numai cât nu de o femeie, ci de sfinții și dumnezeieștii Apostoli. Și dacă evreii L-au gonit din cetatea și din țara lor; oare nouă nu ni se întâmplă ca, prin nevrednicia noastră, să-L gonim din locașul sufletului nostru, să nu voim a-L primi în cetatea inimii noastre?! Și dacă evreii, pentru păcatul lor așa de exemplar au fost pedepsiți aici, pe pământ, oare pe noi ce ne va aștepta în viața viitoare, dacă ne asemănăm evreilor? Să ne deșteptăm, deci, cât mai este timp, să imităm pe samarineanca și pe samarineni: să credem într-Însul și să-L rugăm să petreacă la noi, să ne sfințească și fericească prin ființa Sa. Cu îndoită râvnă să facem aceasta, cei ce suntem preoți și viitori preoți, ca să putem fi vrednici de misiunea noastră! |
Talcuirea evangheliilor de peste an (16)
14
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE] [SIZE=5]Duminica Orbului[/SIZE] [SIZE=3](Ioan 9, 1-38)[/SIZE] 1. În vremea aceea, trecând Iisus, văzut-a pe un om orb din naștere. 2. Și l-au întrebat pe dânsul învățăceii Lui, grăind: Ravvi, cine a greșit, acesta, sau părinții lui, de s-a născut orb. 3. Răspuns-a Iisus nici acesta a greșit, nici părinții lui, ci ca să se arate lucrurile lui Dumnezeu în el. 4. Mie mi se cade a lucra lucrurile celui ce m-a trimis pe mine, până când este ziuă, că va veni noaptea, când nimeni nu poate să lucreze. 5. Când sunt în lume, lumină sunt lumii. 6. Acestea zicând, a scuipat pe pământ, și a făcut tină din scuipat, și a uns ochii orbului cu tină. 7. Și a zis lui: mergi de te spală în lacul Siloamului, care se tălmăcește trimis: Deci s-a dus și s-a spălat, și a venit văzând. 8. Iar vecinii, și care îl văzuse pe el mai înainte, că era orb, au zis: oare nu este acesta, care ședea și cerea. 9. Unii ziceau că acesta este, iar alții ziceau, că asemenea lui este; iar el a zis: eu sunt. 10. Deci au zis lui, cum ți s-au deschis ție ochii. 11. Răspuns-a acela și a zis: Un om ce se cheamă Iisus a făcut tină, și a uns ochii mei, și a zis mie: mergi la lacul Siloamului și te spală; și mergând și spălându-mă am văzut. 12. Deci ei au zis lui: unde este acela; zis-a el: nu știu. 13. Dusu-l-au pe dânsul către Farisei, pe acela, care cândva a fost orb. 14. Și era Sâmbătă când a făcut tina Iisus, și a deschis ochii lui. 15. Deci iar l-au întrebat pe dânsul Fariseii, cum a văzut; iar el a zis: tină a pus mie pe ochi și m-am spălat și văd. 16. Deci grăiau unii din Farisei, acest om nu este de la Dumnezeu, că nu păzește Sâmbetele; alții ziceau: cum poate omul păcătos să facă acest fel de semne; și era ceartă între dânșii. 17. Zis-a orbului iarăși, tu ce zici de dânsul, cum a deschis ochii tăi; iar el a zis, că Prooroc este. 18. Deci Evreii nu credeau de dânsul, că orb a fost și a văzut, până ce au chemat pe părinții aceluia ce a văzut. 19. Și i-a întrebat pe dânșii, zicând: oare acesta este feciorul vostru, de care ziceți voi, că s-a născut orb, dar acum cum vede. 20. Iar părinții au răspuns lor, și au zis: știm că acesta este feciorul nostru, și cum că orb s-a născut. 21. Iar acum cum vede nu știm, sau cine i-a deschis lui ochii, noi nu știm, însuși este în vârstă, pe dânsul întrebați, însuși de sine să spună. 22. Acestea au zis părinții lui, că se temeau de Evrei, că așa se sfătuiesc Evreii, cum cine va mărturisi pe dânsul Hristos, să se lepede din Sobor. 23. Pentru aceea au zis părinții lui, că în vârstă este, pe dânsul întrebați. 24. Deci au chemat de a doua oară pe omul, care fusese orb, și i-au zis lui: dă mărire lui Dumnezeu, noi știm pe omul acela, că este păcătos. 25. Iar el a răspuns și a zis: de este păcătos nu știu, una știu, că am fost orb și acum văd. 26. Deci iar au zis lui: ce ți-a făcut ție; cum ți-a deschis ochii tăi. 27. Răspuns-a lor: iată am spus vouă și n-ați auzit, ce vreți iarăși să auziți; au doar voiți să fiți și voi învățăceii lui. 28. Iar ei l-au ocărât pe dânsul și i-au zis: tu ești învățăcelul aceluia, iar noi suntem, învățăceii lui Moise. 29. Noi știm că lui Moise a grăit Dumnezeu, iar pe acesta nu-l știm de unde este. 30. Răspuns-a omul, și a zis lor, că de aceasta este minune, că voi nu știți de unde este și a deschis ochii mei. 31. Și știm că Dumnezeu pe păcătoși nu-i ascultă, ci de este cineva cinstitor de Dumnezeu și face voia Lui pe acela ascultă. 32. Din veac nu s-a auzit, cum să fi deschis cineva ochii vreunui orb din naștere. 33. De nu ar fi acesta de la Dumnezeu nu ar putea face nimic. 34. Răspuns-au ei și au zis lui: în păcate te-ai născut tu tot, și tu ne înveți pe noi, și l-au izgonit pe dânsul afară. 35. Auzit-a Iisus, că îl izgonise pe dânsul afară, și aflându-l i-a zis lui, tu crezi în fiul lui Dumnezeu. 36. Răspuns-a acela și a zis: cine este Doamne, ca să cred în dânsul. 37. Iar Iisus a zis lui: și L-ai văzut pe dânsul, și cel-ce grăiește cu tine acela este. 38. Iar el a zis Lui: cred Doamne și s-a închinat Lui. |
Talcuirea evangheliilor de peste an (17)
I. Vindecarea
[SIZE=3](9, 1-7)[/SIZE] 1. Orbul din Evanghelia de față este antiteza Slăbănogului în 5, 14 de la cap. 10, e păgânismul față cu iudaismul: gratitudinea față cu ingratitudinea. Căci principalele note, care caracterizează pe orbul acestei Evanghelii, sunt tot atâtea semne caracteristice ale păgânismului. Nu că doar orbul ar fi o invenție a Evanghelistului, ci Evanghelistul aici, ca și la cap. 10, ne descrie un caz real, care însă, prin poziția sa, prin semnele sale speciale, e menit de Providență după cum însuși Mântuitorul spune la 9, 3, să servească în economia mântuirii ca tip proorocesc pentru viitor, pentru lume. 2. „Orb din naștere“. Păgânismul încă era orb, orb din naștere. El, de la nașterea sa, era lipsit de lumină, de Sfânta Scriptură, care era patrimoniul particular al lui Israil. Păgânismul, deci, nu putea să vadă, și, prin urmare, să știe voința lui Dumnezeu; dar mai ales, lipsindu-i proorociile și pregătirea, pe care numai Evreii o aveau, nu putea să întrevadă și să cunoască venirea lui Mesia și pe însuși Mesia. Referitor la mântuire și păgânismul era cerșetor; nu-și putea agonisi hrana sufletească, ci era avizat să și-o cerșească. „Ravvi, cine a greșit, acesta ori părinții lui...“. Orice slăbiciune, defect organic, nenorocirea, în sfârșit orice rău e urmarea păcatului. Această urmare, conform cu Ieșirea (20, 5), se arată nu numai la cei, care fac păcatul, ci și la urmașii lor din neam în neam. Se vede însă, că, pe lângă această credință, întemeiată pe autoritatea lui Moise, în popor era și erezia, că Dumnezeu pedepsește și anticipativ pentru păcatele, ce omul avea să le facă. Apostolii par a fi împărțit această credință deșartă. El, văzând pe cel orb, întreabă pe Iisus din curiozitate, cine a păcătuit: cerșetorul, care de aceea s-ar fi născut orb fiindcă avea să păcătuiască, și deci orbirea lui ar fi o pedeapsă anticipată, o ispășire a păcatelor lui viitoare; – ori părinții lui, ale căror fapte ar fi avut urmarea, ca el să se nască orb, ca să expieze el pentru părinții lui? Relativ la păgânism: cine e de vină că păgânismul e lipsit de lumina Sfintei Scripturi: păgânismul actual ori părinții lui din vechime – doar până la Adam și Eva? Fără să intre în aprecierea credințelor exprimate de ucenici – una întemeiată pe Sfânta Scriptură, alta deșartă – Iisus răspunde, ci cum doreau ei, că orbirea cerșetorului nu e urmare nici a păcatelor lui, nici a păcatelor părinților lui. El s-a născut orb anume, fiindcă așa a voit Dumnezeu: în economia mântuirii trebuia un tip, un orb din naștere. Însuși Iisus Hristos ne îndrumă la însemnătatea simbolică a acestui om născut orb. După lămurirea dată de Mântuitorul, nu vina păgânismului era că el, păgânismul, nu avea Sfânta Scriptură pe care o aveau evreii – cum nu era nici vina lui Adam și a Evei, eventual a urmașilor lor, ci așa a fost voința lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu a binevoit să dea lui Israil lumina Sfintei Scripturi, i-a dat-o; dacă ar fi binevoit să o dea și Păgânilor, nimic nu L-ar fi împiedicat. Deci, dacă a dat unora și n-a dat altora, aici nu este nici un merit pentru aceia cărora le-a dat și nici un nemerit pentru aceia cărora nu le-a dat. Din contră, cât privește pe Evrei, pentru ei este un dezavantaj, că lor li s-a dat lumina și totuși nu văd, nu vor să vadă. Ei în fața lui Dumnezeu sunt mai răi decât păgânii, căci păgânii, dacă nu văd și nu-L înțeleg pe Iisus, nu sunt de vină, căci sunt orbi, deci n-au păcat; pe când Evreii, care văd și înțeleg, dar nu vor să vadă și să înțeleagă, rămân vinovați, păcatul lor rămâne (Ioan 9, 41). În orb așadar (vs. 3) trebuie să se arate lucrurile lui Dumnezeu, lucruri pe care are să le săvârșească Mântuitorul câtă vreme este pe pământ. Petrecerea Lui între noi este nu numai o sărbătoare, dar este și o continuă zi, pe care El o luminează, fiindcă (vs. 5) El este lumina lumii. Orbul avea un defect organic din naștere; era născut cu lipsa ochilor. Lui îi lipseau ochii trupești, pământești, o părticică din pământ. Această parte de pământ i-o dă Iisus. Cum pe Adam l-a creat întreg din pământ și, prin suflare, i-a dat viață, așa pe acest om neîntreg, îl face întreg adăugându-i din pământ aceea ce-i lipsea (vs. 6). Iisus scuipă în țărâna pământului și din tina ce o formează cu mâna Sa, creează ochii orbului, întregind și acoperind defectul cu care El, Dumnezeu, dispusese să se nască, anume ca să-i facă ochi ulterior, cu scop special dumnezeiesc. Este ca o a doua creație, sau cel puțin o întregire a creației, făcută anume ca lumea să vadă, să creadă și să înțeleagă. Actul creației s-a săvârșit fără de martori mincinoși; el putea să fie tras la îndoială. Actul întregirii în creare e săvârșit în fața martorilor, care mărturisesc cele văzute și fac nemotivată îndoială. La creație e Duhul lui Dumnezeu, urmat de cuvântul Lui „să fie“, – aici e scuipatul Cuvântului întrupat, urmat de cuvântul (vs. 7) „Mergi de te spală...“. Lacul Siloam – trimis – este pentru Evanghelist un simbol, reprezentând pe Iisus Hristos – trimis de la Tatăl. Ungerea cu tină a ochilor celui orb are însă și un înțeles alegoric instructiv. Orbul era cu adevărat orb, născut fără ochi. Și, dacă s-ar fi părut cumva că poate să vadă cât de puțin, prin ungerea cu tină se face ca să dispară și această umbră de prepus, că doar ar putea să vadă ceva, ca cu atât să iasă mai mult la iveală „mărirea lui Dumnezeu“. 3. Păgânismul era și el orb relativ la revelațiunea divină, la mântuire. Lui, cu toate acestea, i se părea că vede ceva, vede prin ochii filozofiei, ai științei, prin revelațiunea naturală. Ungerea cu tină îi simbolizează adevărul, că, dacă voiește să primească lumina evanghelică, să abstragă de la orice cunoștințe și combinațiuni filosofice, să se considere ca și cum n-ar ști nimic, n-ar vedea absolut nimic, – să se lepede de sine și să primească necondiționat aceea ce i se dă, ca cu atât să strălucească mai mult lumina ieșită din credință. Această indicație la adresa Păgânilor este însă totodată o învățătură pentru noi: calea mântuirii să nu o căutăm cu ajutorul diferitelor teorii filosofice; adevărurile învățăturii evanghelice să nu le încercăm cu știința omenească, ci, abstrăgând de la orice închipuită ori reală știință, și, considerându-ne ca și cum n-am ști nimic, ca și cum am fi orbi în materie de filosofie și de știință, să primim ca indiscutabile adevărurile ce ni se revelează, să avem încredere nețărmurită în ele: să credem în ele. Dacă avem odată credință, avem posibilitatea de a înțelege. Așa este firea adevărurilor dumnezeiești, ele sunt nepătrunse de cei necredincioși, și sunt înțelese numai cu ajutorul credinței. Tocmai de aceea și zice Isaia: „De nu veți crede, cum veți înțelege!?“ (7, 9), iar fericitul Augustin se roagă: „Dă-mi, Doamne, puțină știință și multă credință“. |
Talcuirea evangheliilor de peste an (18)
15
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE] [SIZE=5]Duminica Orbului[/SIZE] II. Recunoștința și răsplata [SIZE=3](Ioan 9, 8-38)[/SIZE] 1. Cerșetorul era vindecat prin ungerea cu tină; spălarea era numai un simbol. Ochii lui trebuiau să fie curățiți prin spălarea minții și a inimii în baia Celui trimis, în baia renașterii – identică cu „nașterea de sus, din Dumnezeu“ (Ioan 3, 3). Aceea ce se întâmplă cu cerșetorul este un simbol, ca avertisment la adresa păgânismului și la adresa noastră. Păgânismului i se spune, și nouă încă: nu e destul să abstragi de la toată știința ta, când vrei să primești învățătura Mântuitorului tău; nu e destul să admiți, să crezi în învățăturile Lui, ci să te speli de toată întinăciunea trecutului tău, să „lepezi pe omul cel vechi și să te îmbraci în cel nou“, să-ți schimbi întreaga fire: gândirea, dorința, voința și făptuirea să-ți fie întru toate în consonanță cu învățăturile a căror autoritate o admiți: să te renaști „din apă și din duh“. Acest înțeles îl are și Botezul, la care invită Mântuitorul pe Apostoli în ultimele Sale cuvinte, rostite înainte de înălțare, când zice: „cel ce va crede și se va boteza“ – se va ameliora moralicește – „se va mântui“. Tot ce se referă la păgânism ne privește și pe noi, mai ales pe preoți și pe viitorii preoți: Nu e destul să credem, ci viața noastră, faptele noastre să se arate ca un eflux al credinței noastre, al învățăturilor, în care noi credem și pe care le propovăduim. În zadar am crede, dacă faptele noastre nu ar fi în consonanță cu credința noastră, cu învățătura propovăduită de noi. În acest caz n-am fi cu nimic mai buni decât cei răi, cu nimic n-am folosi nici societății, nici neamului, și nici nouă înșine: „Și dracii cred“, zice Sfântul Apostol Iacov (2, 19). Ba, ca preoți, dacă una învățăm pe alții și alta facem, prin conduita noastră noi înșine ne persiflăm și devenim obiect de scandal pentru aceia pe care chemați suntem să-i moralizăm. 2. Îndărătnicia evreilor în a nu voi să creadă pe Iisus și în a-L învinovăți cu călcarea Legii, ajunge la absurd, de unde apoi trece în imposibilitatea de-a crede. Absurditatea o vedem în refuzul lor de-a argumenta că Mântuitorul este păcătos, fiindcă în o zi de sâmbătă, scuipând jos, din scuipat și din țărână a făcut tină, cu care a uns ochii orbului. Această facere de tină și această ungere este o lucrare, o profanare a sâmbetei – susțineau evreii în încăpățânarea lor –, deci profanatorul este un păcătos. Dus înaintea fariseilor, (vs. 13 ș.u.) cerșetorul istorisește din nou cele petrecute cu dânsul. Fariseii, pentru moment, admit fapta, nu se unesc însă asupra concluziilor: unii zic că a profanat sâmbăta, că este păcătos; alții, de bună seamă o disperată minoritate, susțin contrariul: e un om supranatural, nu poate fi păcătos. În neînțelegerea lor, cei care simt că le fuge terenul de sub picioare, fără să-și dea seama asupra urmărilor, aleargă la arbitrajul cerșetorului: să hotărască el – „tu ce crezi despre dânsul?“. Ei așteptau ca și acest cerșetor să se intimideze, cum se intimidase slăbănogul, și să ia partea majorității Fariseilor. Cerșetorul însă răspunde fără înconjur: „este prooroc!“ (vs. 17)și, toate încercările fariseilor de a-l zăpăci, rămân zadarnice. El ia poziție hotărâtă de admirator și apărător al Binefăcătorului său. Pentru el este nemărginit mai mult sentimentul recunoștinței către Acela Care i-a dat lumina, decât teama de puternicii zilei. Puțin îi pasă lui că-l vor excomunica. Excomunicat a fost el câtă vreme a fost orb. Acum scăpase, intrase în lumină. El renunță bucuros la societatea coruptă a lui Israil, cu gândul să intre bucuros în societatea Binefăcătorului său. În consecință, el se ridică cu demnitate și ia apărarea lui Iisus, făcându-se în același timp acuzatorul fariseilor: „Întru aceasta este minune...“ (vs. 30). Voi ar trebui să-L cunoașteți, să știți cine e și de unde vine, că voi știți Scripturile. Este în contra firii să nu-L cunoașteți; este deci o minune cu voi – în felul ei. Că doar noi știm, noi cei neînvățați, noi orbii, cu atât mai vârtos trebuie să știți voi, că pe păcătoși nu-i ascultă Dumnezeu. Dacă este așa, și așa trebuie să fie, apoi acest om nu este păcătos; mai mult: fiindcă numai Dumnezeu poate să creeze ochi, El este sau Dumnezeu Însuși, sau este Dumnezeu cu El. Rușinați, fariseii își iau refugiu la înjurături și la brutalizare: înjurându-l și îmbrâncindu-l, îl scot afară (vs. 34). Indirect ei își recunosc greșeala, dar răutatea nu le permite să cedeze. 3. Drept răsplată pentru ținuta sa demnă, cerșetorul se învrednicește să facă cunoștința Mântuitorului, Care, ca și samarinencei, i se descoperă: „Eu sunt!”. Tot ce și-a putut dori cerșetorul, a aflat în Iisus: în locul sinagogii din care fusese excomunicat, societatea lui Hristos; în locul Sinedriului, din care a fost îmbrâncit – Însuși Mântuitorul și învățătura Lui; în locul orbirii trupești și sufletești – lumina ochilor trupești și sufletești. Se putea o răsplată mai mare? Cel ce fusese orb, văzând pe Iisus că este Hristos, s-a închinat Lui (vs. 38), I s-a supus, a devenit aderentul și însoțitorul Lui devotat și credincios. Ce s-a întâmplat cu cerșetorul și cu păgânismul. Cum evreii n-au voit să admită minunea săvârșită cu orbul din naștere, așa mai târziu nu vor să admită luminarea păgânismului. Cum evreii excomunică și brutalizează pe orbul vindecat, – așa pe timpul Apostolului Pavel – ei declară incompatibilă creștinarea păgânismului și încearcă prin intrigi și prin persecuții, să o zădărnicească. Cum cerșetorul, împotriva uneltirilor sinedriului, recunoaște și susține pe Iisus Hristos, separându-se de evrei și se vede recompensat cu descoperirea lui Iisus spre a se întări în credință, – astfel și păgânismul, împotriva tuturor uneltirilor evreiești, primește creștinismul, se face susținătorul și propagatorul lui Iisus Hristos, separând cu totul pe evrei. Și cum sinedriștii, în contra convingerii lor, rămân încăpățânați în păcatul lor, iar cerșetorul primește răsplata în persoana lui Hristos, așa mai târziu, pe când evreii persistă în orbia lor și-și primesc osânda, păgânismul primește drept răsplată, întreaga învățătură a lui Iisus Hristos, pe care o dezvoltă în toate direcțiile. Tipul orbului, ca reprezentant al păgânismului, este scos la iveală și pus față în față cu tipul slăbănogului, ca reprezentant al evreismului, de către însuși Mântuitorul prin ultimele cuvinte, adresate unuia și celuilalt. Este o mare și semnificativă deosebire între întrebarea pe care Iisus o pune cerșetorului și între admoniția pe care o adresează fostului slăbănog. Evident că El îi consideră pe amândoi ca tipuri, ca reprezentanți, – unul al evreilor înrăiți, plecați spre pieire; altul al păgânilor, aplicați spre îndreptare, spre mântuire. Pe unul voiește să-l oprească în nebuna lui pornire spre prăpastie; pe altul îl ajută, ca să iasă la liman. Unuia, pe care-l vede pornit spre păcătuire, îi zice: „să nu mai păcătuiești“, ca să nu ajungi mai rău de cum ai fost; altuia, pe care-l vede dispus spre bine, cu dorința de a se instrui și a se înnobila, îi zice: „tu crezi în Fiul lui Dumnezeu?“ – în Acela, Care este Însuși lumina dorită? Voiești să-I faci cunoștință și să te luminezi la minte și la inimă, cum te-ai luminat la ochii trupești, ca să umbli în lumina Lui? Concluziile practice se deduc ușor! |
Talcuirea evangheliilor de peste an (19)
[SIZE=3]16[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE] [SIZE=5]Duminica Rusaliilor[/SIZE] [SIZE=3](Ioan 7, 37-53)[/SIZE] 37. Iar în ziua cea mai de pe urmă cea mare a Praznicului, sta Iisus și striga grăind: de însetoșează cineva, să vie la mine și să bea. 38. Cel ce crede întru mine, cum zice Scriptura, râuri de apă vie vor curge din pântecele lui. 39. Iară aceasta a zis de Duhul, care vrea să-l primească, cei ce cred întru dânsul, că încă nu era Duh Sfânt, că Iisus încă nu era preamărit. 40. Deci mulți dintre popoare, auzind cuvântul, zicea: acesta este adevărat prooroc. 41. Alții ziceau: acesta este Hristos, iară alții ziceau: au doară din Galileea va să vie Hristos. 42. Dar nu zice Scriptura, că din seminția lui David, și din orașul Betleemului, unde a fost David, va să vie Hristos? 43. Și se făcuse price întru popor pentru dânsul. 44. Iară unii dintre dânșii vreau să-L prindă pe El, dar nimeni nu și-a pus mâinile pe dânsul. 45. Și au venit slugile la Arhierei și la Farisei, și le-au zis lor aceia: pentru ce nu L-ați adus pe dânsul; 46. Răspuns-au slugile: nici odinioară a grăit așa om ca acest om. 47. Deci au răspuns lor Fariseii: au doară și voi v-ați amăgit; 48. Au doară cineva din boieri a crezut într-Însul, sau din Farisei; 49. Ci poporul acesta care nu știe legea, blestemat este. 50. Zis-a către dânșii Nicodim, care venise către dânsul noaptea, unul fiind dintru dânșii: 51. Au doară legea noastră judecă pe om, de nu va auzi de la dânsul mai înainte, și va cunoaște ce să facă. 52. Răspuns-au și i-au zis lui: au doară și tu ești din Galileea; ispitește și vezi, că prooroc din Galileea nu s-a sculat. Și s-a dus fiecare la casa sa. Deci iarăși a zis Iisus: Eu sunt lumina lumii, cela ce umblă după mine, nu va umbla întru întuneric, ci va avea lumina vieții. Efectul predicii lui Iisus 1. La sfârșitul sărbătorii: „Înfigerea Corturilor“, Iisus ține în curtea Bisericii un discurs, care e rezumat în vs. 37 „de însetează cineva...“ ori a cărui temă e acest vers. Făcând aluzie ori poate chiar referindu-se la învățăturile din Iezechiel (47, 1-12), Ioil (4, 18), Zaharia (14, 8), apoi Isaia (44, 3; 55, 1; 58, 11). El în rezumat spune mulțimii adunate în jurul său că (analog cu Ioan 4, 14) acela care simte atragere spre Dânsul, care are încredere într-Însul și-L primește ca pe Mesia, acela să vină la Dânsul și să asculte învățătura Lui, să bea din apa cea vie, care curge neîncetat din gura Lui. Că (vs. 38) cel ce crede în El ca în Mesia și, deci, admite și primește ca ale sale învățăturile Lui, acela are și el să devină ca și Mesia, izvor de apă vie pentru adăparea spirituală a altora. Cu alte cuvinte: cine dorește să ia parte la regenerarea lumii prin lumina Evangheliei, să vină la școala Mea, să învețe de la Mine. Acum este timpul de pregătire pentru marea reformă dumnezeiască. E însă numai timpul de pregătire; reforma, regenerarea se va începe mai târziu prin cei anume pregătiți, care vor primi (vs. 39) autorizația și puterea de a-și pune în practică cunoștințele câștigate. „Aceasta o zicea de Duhul“, de autorizația pe care avea să le-o dea la Rusalii, după Înălțarea Sa. Pentru acum ei însă nu aveau „Duh Sfânt“, autorizație, fiindcă nu aveau nici pregătirea necesară. 2. Predica asupra acestei teme se vede că a fost ținută cu așa căldură, cu așa putere de convingere, încât mulțimea a rămas extaziată. În mulțimea aceasta, stăpânită de puterea cuvântului Său, se aud diferite păreri despre Iisus (vs. 40). Mulți zic că este Proorocul cel așteptat, alții că este însuși Hristos. În această mulțime entuziastă se strecoară însă fariseii, care se grăbesc să paralizeze efectul făcut de Iisus asupra ei. Aceștia (vs. 41), neavând argumente contra învățăturilor lui Iisus, vor să sperie lumea cu Galileea. Pentru evrei era o rușine să-și aștepte mântuirea tocmai din Galileea, și nu din Iudeea, din patria lor neprihănită. De aceea întâmpină ei părerea exprimată, că Iisus ar fi Hristos, cu întrebarea: „Oare, din Galileea va să vină Hristos?“ și apoi răspund tot ei prin altă întrebare: „Oare, n-a zis Scriptura...?” (vs. 42). Dar autoritatea Scripturii, invocate și autoritatea fariseilor nu e în stare să producă efectul dorit de farisei. Ei convertesc, cu adevărat, pe unii mai slabi de înger, cei mai mulți rămânând însă tari în credința lor. Această împrejurare provoacă dezbinare între mulțime: unii, cei buni, cei mulți, sunt pentru Iisus; alții, cei slabi, cei puțini trec în partea fariseilor, ca și la Ioan (7, 12; 10, 19-21). Între cei care iau poziție contra lui Iisus, sunt însă (vs. 44) și niște agenți ai poliției, trimiși de sinedriu, ca să-L prindă și să-L ducă înaintea sinedriului. Căci, se vede, sinedriul, alarmat de predica lui Iisus, se întrunise repede în ședință și-și trimise oamenii ca să-L prindă și să-L aducă înainte-i, spre a-L face inofensiv. Dar cuvântul lui Iisus întru atât i-a captivat pe agenți, încât ei nu îndrăznesc să-și pună mâinile pe Dânsul. Fără ispravă agenții fariseilor se întorc la Sinedriu, și, întrebați: „de ce nu L-ați adus?“ răspund: N-am îndrăznit să-L prindem căci așa cum El a vorbit, nimeni n-a mai vorbit; adevărurile ce El le-a spus și cu ce putere de convingere le-a spus, L-au pus în fața noastră mai presus de putința de a-L prinde. |
Talcuirea evangheliilor de peste an (20)
3. În fața sincerității nerezervate, care susține adevărul, vedem că se ridică îndărătnicia în două direcții, în contra conștiinței agenților și în contra invocării Legii, pe care Nicodim le-o pune în vedere.
„Au doară și voi v-ați amăgit?“ (vs. 47) și voi ați intrat în vederile Lui? Voi, ca agenți ai noștri, n-aveți voie să priviți lucrurile altfel, de cum le privim noi, vouă nu vă este permis să aveți alte convingeri religioase și politice, deosebite de ale noastre. Că doar, dacă ar fi ceva din omul acela, noi, boierii și fariseii, am afla și am constata. Dar nici unul din noi nu-L aprobă. Cine se ia după El este numai „poporul“ cel ignorant, „care nu știe Legea“, și care, tocmai pentru aceea, „blestemat este“. Între sinedriști era însă (vs. 50) un aderent al lui Iisus, Nicodim, pe care, la Ioan (3, 1), îl vedem noaptea în societatea lui Iisus. Acesta încearcă să tempereze pornirea colegilor săi, făcându-i atenți la Legea la care ei se referiseră: „Au doară Legea noastră...“ cu aluzie la Deuteronomul (1, 16), care impune judecătorilor să asculte și pe acuzat. Fariseii și cărturarii, simțind lovitura fină a colegului lor și neștiind ce să-i răspundă, recurg la insultă. „Au și tu ești din Galileea...?” (vs. 52) și tu ești din tâmpiții, dintre ignoranții Galileei. Numai pentru un ignorant din Galileea poate fi Iisus destul de bun; un adevărat Iudeu nu poate crede într-Însul. Dacă nu știi Scripturile, citește: „cearcă și vezi, că prooroc din Galileea nu s-a sculat“. În susținerea afirmației lor contra lui Iisus, ei ori uită, ori nu vor să recunoască adevărul că Prooroci au ieșit din Galileea, anume Iona (IV Regi 14, 25) și probabil și Osie (1, 2; 7, 5 comparat cu 6, 10). Dacă însă „nu s-a sculat“ este luat cu înțeles de viitor, în loc de „nu se va scula“, că nu admit proorociile, stă și mai rău cu afirmația sinedriștilor. Căci despre lumina mântuirii vorbește Isaia (9, 1 ș.u.), ca venind din Galileea să lumineze pe păgâni. Astfel vedem cum preocuparea și ura fac evreilor imposibilă acceptarea luminii, îi împing să rămână cu cerbicozitate în rătăcirea lor, spre susținerea punctului lor de vedere, care-i conduce cu siguranță la pieire. Mai întâi ei nu vor să recunoască mesianitatea lui Iisus, mai pe urmă nu o mai pot, chiar și dacă ar voi; chiar recunoscând în inima lor că sunt în rătăcire, de fapt și în fața lumii, direcția apucată nu-i mai îngăduie să se oprească, să se abată din calea pierzării. Ei sunt ca și cel ce a început să se prăbușească într-o prăpastie, care își vede pieirea; s-ar opri, dar nu se poate; închide ochii și se lasă târât în abis. 4. Poziția evreilor o au toți aceia care se obișnuiesc cu direcții greșite în viață, care consideră calea greșită, pe care au apucat, ca singura cale bună. Ei trăiesc preocupați și nu vor să asculte de glasul rațiunii și al conștiinței. Ei merg înainte orbește spre prăpastia de care nu vor să știe, nu vor să audă. Și, cu cât poziția în societate le e mai importantă, cu cât mai mulți sunt care se lasă să fie conduși de dânșii, cu atât mai rău de dânșii, cu atât mai mare rău social produc ei. Sinedriștii erau conducătorii unui întreg popor: un întreg popor i-a urmat, un întreg popor s-a aruncat orbit în prăpastie împreună cu dânșii. Ca sinedriștii pentru poporul evreiesc sunt și cei care conduc mai mult sau mai puțin destinele popoarelor. Vai de ei dacă apucă direcții false și nu se lasă a fi conciliați, ci rămân încăpățânați în pornirea lor, conduși de preocuparea lor. La început ei nu vor cu îndărătnicie să cedeze, la urmă, când ar voi, când sunt nevoiți să-și recunoască rătăcirea, nu mai pot, este prea târziu. Conducători de popoare sunt și preoții. Poziția lor, la noi, este astfel, că ei de multe ori sunt nevoiți să dea poporului povețe nu numai pe terenul curat religios, ci și pe cel cultural și național. De la povețele pe care le vor da, atârnă adeseori viitorul poporului, care ascultă de ei. De aceea preoții, ca de foc să se ferească de preocupările în chestiuni delicate, ci continuu să se consulte cu alții, pe care îi cred bine informați și buni informatori, și deschisă să le fie urechea spre a auzi, mintea și inima gata să primească adevărul și calea binelui, iar gura deschisă spre a povățui pe popor la fericire. |
Talcuirea evangheliilor de peste an (21)
[SIZE=3]17[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE] [SIZE=5]Duminica I după Rusalii[/SIZE] [SIZE=3](Matei 10, 32-34, 37-38; 19, 27-30)[/SIZE] 32. Zis-a Domnul învățăceilor săi, tot cel ce mă va mărturisi pe mine înaintea oamenilor, îl voi mărturisi și eu pe el înaintea Tatălui meu, care este în ceruri. 33. Iară care se va lepăda de mine înaintea oamenilor: mă voi lepăda și eu de dânsul înaintea Tatălui meu, care este în ceruri. 37. Cel ce iubește pe tată-său sau pe mamă-sa mai mult decât pe mine, nu este vrednic de mine; și cel ce iubește pe fiul său sau pe fii-sa mai mult decât pe mine, nu este de mine vrednic. 38. Și cine nu-și ia crucea sa și să vie după mine, nu este de mine vrednic (19, 27). Atunci răspunzând Petru, i-a zis lui: iată noi am lăsat toate, și am venit pe urma ta, dar cu noi ce va fi? 28. Iară Iisus a zis lor: adevăr grăiesc vouă, că voi, care ați venit după mine, când va veni a doua oară, când va ședea Fiul omenesc pe scaunul măririi sale, veți ședea și voi pe douăsprezece scaune judecând cele douăsprezece seminții ale lui Israil. 29. Și tot cel ce-și va lăsa casa, sau pe frați, sau pe surori, sau pe tată, sau pe mamă, sau pe muiere, sau pe feciori, sau holdele, pentru numele meu, însutit va primi, și viața cea de veci va moșteni. 30. Și mulți vor fi cei de apoi întâi, și cei dintâi de apoi. Povețe pentru misiunea apostolică 1. A-și lua crucea, înțeles figurat, este a-și lua sarcina cu toate consecințele ei. Fiindcă înfierarea cu semnul crucii era și semnul infamiei: a-și lua crucea înseamnă și: a se hotărî să se expună la orice neplăceri, la orice tractări rușinoase, la disprețul public. 2. Evanghelia cu care ne ocupăm, este un fragment din marea predică a Mântuitorului, rostită cu ocazia trimiterii Apostolilor (Matei cap. 10) și din învățătura despre primejdia bogățiilor (Matei 19, 16-30). Ea e cuprinsă și în Marcu (8, 34-38; 9, 1) la Duminica a III-a din Sfântul Post. Ca să o putem înțelege e nevoie să o punem în legătură mai ales cu conținutul marii predici, din care e luată partea primă. Trimițând pe Apostoli să încerce a propovădui, instrucțiunile ce le dă lor, Mântuitorul le pune în legătură cu misiunea lor de pe timpul când ei vor fi singuri, după Înălțarea Sa, și le arată în culori vii greutățile ce vor întâmpina în misiunea lor: cum vor fi prigoniți și maltratați; apoi tot așa de viu arată urmările imediate ale propovăduirii Evangheliei: dezbinări până și între cei mai intimi ai familiei și persecuții pe toate căile. Spre a-i încuraja să suporte cu bărbătească statornicie toate mizeriile, Mântuitorul le pune în vedere siguranța biruinței lor, cu ajutorul dumnezeiesc, care nu le va lipsi. Dar, adaugă El, acest ajutor însoțește numai pe aceia care au îndrăzneală să înfrunte toate greutățile și, între orice împrejurări să susțină cauza cea sfântă a Evangheliei. Din contră, cel ce de frica persecuțiilor se va lepăda de Evanghelie, lepădat va fi, o lepădătură va rămâne – nimeni nu-l va băga în seamă (vs. 32-33). Primejdiile de care vorbesc, continuă Iisus, le poate întâmpina cu succes numai acela care-Mi este cu totul devotat. Dar acela, care ține mai mult la ai săi decât la Mine și la învățătura Mea, nu e pentru apostolat: să nu primească misiunea apostolică, fiindcă n-are să facă nici o ispravă. Mai mult: acela care nu va fi în stare să sufere toate consecințele misiunii sale, nu este vrednic de ea, deci să nu se facă Apostol. Încă și mai mult: cel ce voiește să fie cu adevărat urmaș al Meu, să fie gata a-și pune oricând viața pentru învățătura Mea. Căci cel ce-și pune viața împlinindu-și misiunea, devine nemuritor; acela însă, care în fața greutăților și a primejdiilor ce întâmpină, își părăsește postul, acela, pentru un moment, își păstrează viața, dar murind, nu lasă nici o urmă după sine, ca și cum n-ar fi trăit între oameni – trăind un moment, moare pentru vecie (vs. 37-38). |
Talcuirea evangheliilor de peste an (22)
Ca și cuvintele din Matei (5, 13 ș.u.) și cele din această Evanghelie sunt adresate tuturor acelora care se ocupă cu propagarea Evangheliei și a culturii în genere. Înțelesul este: Preotul, care stăruie din răsputeri în înalta sa misiune, care continuă fără preget a revărsa lumină între oameni, are să fie susținut de Lumina, în serviciul Căreia s-a pus: el devine un reprezentant și părinte al culturii din neamul său, aflându-și răsplata în însăși cultura propagată de el. Această cultură, această lumină este, care mărturisește pentru el înaintea oamenilor și înaintea lui Dumnezeu. Aceasta este răsplata cea mai frumoasă a preotului vrednic, răsplata cea mai nobilă, ce poate fi rezervată unui muritor și după moarte. El, preotul vrednic viețuiește din neam în neam în amintirea plăcută, plină de recunoștință a fiilor săi sufletești. Din contră: cel ce-și face datoria numai de silă, se codește unde nu mai poate, adică se leapădă de misiunea sa: o lepădătură este în cinul preoțesc, și, murind, nu-și mai aduce nimeni aminte de dânsul, decât doar cu dispreț, ca de un nevrednic și model de neglijență. De un astfel de Apostol, cu adevărat se leapădă Lumina, se leapădă Hristos, și în cele din urmă se leapădă ori îl leapădă și autoritatea lui superioară bisericească (vs. 33).
Misiunea Mântuitorului este misiunea preotului: să provoace lupta între lumină și între întuneric, între bine și între rău, între moarte și între viață, lupta în care lumina, binele, viața trebuie să biruiască. Nici o luptă nu se face fără jertfe. Cea mai nobilă luptă este lupta pentru reforma minții și a inimii; deci și jertfa, e firesc să fie cea mai grea, atât trupește cât și sufletește. Luptătorii aceștia deci, și primii lor aderenți n-au să se odihnească pe roze, ci pe spini. În aprinderea luptei se arată vitejia. Mulți dintre viteji mor în luptă, dar, prin moartea lor, ei câștigă victoria. Ceilalți, care fug din luptă își scapă viața, dar omoară cauza, pentru care aveau menirea să lupte. Aceasta se aplică și la apostolat și la preoție. Preotul, în râvna sfântă a misiunii sale, se consumă, moare trupește mai curând decât ceilalți, dar, în consumarea sa apostolică, el își câștigă nemurirea. Murind grabnic el trăiește veacuri (vs. 39). Din contră: cel ce se cruță în misiunea sa, pe care o consideră numai ca un mijloc de trai, își menajează viața, se poate să trăiască trupește cu câțiva ani mai mult, dar când moare, moare pentru toată lumea, pentru vecie. Viața pierdută nu o poate răscumpăra cu nimic. Pentru cea viitoare n-are nimic ce să dea spre a o dobândi. 3. Ideile sublime, cuprinse în predica cea mare din cap. 10, și oarecum repetate în învățătura despre primejdia bogățiilor din cap. 19, sunt și rămân, pentru moment, neînțelese de Apostoli. Auziseră ei în diferite rânduri și sub diferite formulări, una mai populară decât cealaltă, învățăturile lui Iisus despre idealuri, despre înalta sa misiune apostolică, despre recompensa morală ce-i așteaptă, dar ei tot cei vechi, cei mici la suflet, josnici rămân, legați de cele materiale. Va trebui să se pogoare Duhul sfânt peste ei, ca să-i ridice din josnicia în care se găseau. Până atunci însă ei sunt și rămân stăpâniți de cele pământești, de interese mici, materiale. Acestei stări sufletești, cu naivitate, îi dă expresie Petru, cel mai vorbăreț și mai deștept dintre dânșii. El îi zice Mântuitorului: „Iată, noi am lăsat toate și am urmat ție, oare ce va fi nouă?“ – noi ce vom dobândi? Este uimitor de mare contrastul între sublimitatea idealului lui Iisus și între micimea și materialismul de care sunt stăpâniți Apostolii. Și era nevoie de dumnezeiasca răbdare prevăzătoare a Mântuitorului, ca să nu iasă la iveală o aspră mustrare. Spre a nu-i înstrăina, ba, spre a-i mângâia și încuraja, Mântuitorul se coboară la sfera lor de gândire și le răspunde așa cum ei gândeau și înțelegeau, dar așa ca răspunsul Lui, ținut în termeni materiali, atunci când ei vor putea înțelege, să poată fi explicat cu înțeles alegoric și împăcat cu vederile Sale înalte. Judecata pe cele 12 scaune, mamă, surori, casă, moșii, e de la sine înțeles, nu se pot lua verbal, ci în sens alegoric: răsplată însutită de la ceea ce au lăsat, viață veșnică. Apoi adaugă: „Și mulți dintâi vor fi în urmă și cei de pe urmă întâi“ (vs. 30). Adică: mulți din acei care aici sunt fruntași, considerați de lume, dar nevrednici, la Judecată vor fi puși la locul lor, între cei răi, între cei din urmă, și vice-versa. Cu alte cuvinte: dacă aici meritul modest rămâne nebăgat în seamă: Dumnezeu îl va scoate la iveală, iar vrednicia va fi pusă unde i se cuvine, în frunte. La Dumnezeu părtinire nu e, El nu se uită la față, ci la fapte. Aceasta să vă fie mângâiere. Cuvintele adresate Apostolilor, sunt adresate și preoților. [SIZE=4] [/SIZE] |
Talcuirea evangheliilor de peste an (23)
[SIZE=3]18[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE] [SIZE=5]Duminica a II-a după Rusalii[/SIZE] [SIZE=3](Matei 4, 18-23)[/SIZE] 18. În vremea aceea umblând Iisus pe lângă Marea Galileei, văzut-au pe doi frați, pe Simon, ce se zice Petru, și pe Andrei fratele lui, aruncând mreaja în mare că erau pescari. 19. Și a zis lor: Veniți după mine să vă fac pescari de oameni. 20. Iară ei îndată lăsând mrejele s-au dus după dânsul. 21. Și mergând de acolo, văzut-au pe alți doi frați, pe Iacov al lui Zevedei și pe Ioan fratele lui în luntre cu Zevedei tatăl lor, trăgându-și mrejele sale și i-au chemat pe dânșii. 22. Iară ei îndată și lăsând luntrea și pe tatăl său s-au dus după dânsul. 23. Și au străbătut Iisus toată Galileea, învățând în Soboarele lor și propovăduind Evanghelia împărăției și tămăduind toată neputința și toată boala întru popor. Chemarea Apostolilor După întoarcerea din pustie și după ce Ioan a fost prins (Matei 4, 12) Mântuitorul merge la Marea Galileei. Acolo află pe 4 cunoscuți ai Săi (vezi Ioan 1, 35-51), ocupați cu pescuitul: prindeau pește cu mreaja în Marea Galileei, îl transportau în târguri, mai ales în Ierusalim și-l vindeau. Erau frații Petru și Andrei, care locuiau cu familiile lor în Capernaum și Iacov și Ioan, care se vede că trăiau încă împreună cu tatăl lor Zevedei, cu care munceau împreună la pescuit. Toți acești patru făcuseră cunoștință cu Iisus înainte de mergea în Cana Galileei, ba și fuseseră la acea nuntă, ca oaspeți. Trimiși de Iisus, care se retrăsese în pustie, la ispită, până la reîntoarcerea Lui, ei își reluară și-și continuară meseria cu pescuitul peștelui, pe care-l scoteau din adâncul mării pentru hrana materială a omenirii. Mântuitorul, ajungând la dânșii, le pune în vedere un pescuit mai nobil, pescuitul de oameni pentru marele negoț ceresc: scoaterea oamenilor din adâncul întunericului, din marea ignoranței și a decadenței morale, la lumina cunoștinței. Ei prin pescuitul cel nou, au să îngrijească de un alt soi de hrană, de hrană spirituală, care este cuvântul lui Dumnezeu, învățătura, cultura. Ei din simpli pescari, au să devină învățătorii lumii, luminătorii ei: să schimbe fața ei prin învățătura și prin conduita lor, prin faptele lor. Deși oameni simpli, fără cunoștință de carte: misiunea pe care Mântuitorul le-o pune în vedere, lor li se pare atât de importantă și de ademenitoare, încât, fără să stea pe gânduri, își părăsesc tot: și meserie, și avut, și familie; uită tot și urmează lui Iisus. În seminar, cu deosebire, profesorul ține locul lui Iisus Hristos; elevii sunt pescarii. Ei vin să învețe de la el arta de-a pescui oameni, de a scoate din întuneric la lumină prin instrucție și educație. În seminar se pregătesc viitorii luminători ai neamului; ei au menirea la timpul său să scoată pe oameni cu mreaja cuvântului și cu undița conduitei lor, din marea neștiinței și să-i conducă la lumină. Cum cei patru pescari nu stau câtuși de puțin pe gânduri când îl cheamă Mântuitorul, ci îndată, lăsându-și mrejele, corabia, întreg avutul și pe ai lor, urmează pe Cel ce-i cheamă, – așa și elevii, dacă voiesc serios să devină Apostoli pentru civilizație și cultură, trebuie să lase afară de circumferința Seminarului toate grijile cele lumești, să nu fie preocupați de nimic alta, decât de viitoarea lor misiune. Căci nu este nici un timp așa de prețios ca timpul de școală, timpul de pregătire, pe care, pierzându-l, nu-l mai putem afla. De aceea celor ce se prepară pentru apostolat le strigă marele Apostol al neamurilor, Pavel: „Socotiți, drept aceea, cum să umblați cu pază, nu ca niște neînțelepți, ci ca cei înțelepți, răscumpărând vremea, că zilele grele sunt“ (Efeseni 5, 15-16). |
Talcuirea evangheliilor de peste an (24)
Una din condițiile de căpetenie pentru întrebuințarea bună a timpului de școală este și imitarea Apostolilor în conduita lor pe timpul pregătirii pentru apostolat. Pe ei îi vedem veșnic nedespărțiți de Învățătorul lor, pururea respectuoși în cel mai înalt grad, cu cea mai mare băgare de seamă la tot ce El face și vorbește și cerând lămuriri în chestiunile pe care ei nu le înțeleg. Absențele de la cursuri, distracția și lipsa de atenție în timpul cursurilor, indiferentismul pentru chestiunile neînțelese, lasă tot atâtea goluri în pregătirea viitorului candidat la preoție; iar golurile neîmplinite îl fac nevrednic de apostolatul pe care el îl dorește nu din firească înclinație, nu condus de dorul de a-și servi neamul și Biserica, și, deci, a contribui la mărirea lui Dumnezeu, ci din speculă, din interes de căpătuială. Un astfel de elev își prepară o carieră plină de nemulțumiri și de nenorociri, care îl așteaptă la fiecare pas să-i amărască viața și să-l facă nefericit. Pentru un astfel de viitor candidat preoția are să fie o sarcină insuportabilă, care, făcându-l nefericit pe această lume, îi pregătește pieirea pentru lumea, pentru viața viitoare.
Din contră, cel ce întrebuințează bine timpul de pregătire, câștigă destoinicia necesară pentru frumoasa-i carieră, a cărei sarcină lui îi este ușoară, căci se simte devotat ei, una cu ea, și, deci, poate ușor și vesel urma pe Hristos. Acestui fel de candidați din toate timpurile le zice Mântuitorul „Luați jugul Meu peste voi... că jugul Meu este bun și sarcina Mea ușoară“ (Matei 11, 29). În general: fiecăruia din noi Mântuitorul Hristos îi zice zilnic: „vino după Mine!“. Noi Îi auzim glasul, este glasul clopotului care ne cheamă la rugăciune, la meditații sfinte. Și, cum Apostolii, voind și pe sine să se lumineze și să se mântuiască, îndată și-au părăsit ocupațiile de pe mare și I-au urmat Lui – așa și noi, dacă voim să ne luminăm simțirile și să vedem pe Hristos strălucind în casa sufletului nostru, ca să ne curețe și să ne mântuiască: să părăsim ocupațiile noastre de pe marea cea înviforată a acestei vieți materiale și să alergăm la Dânsul cu evlavie, să-L rugăm cu osârdie ca să ne ajute la tot ce este bun și folositor nouă și fraților noștri; să-I ascultăm învățăturile și să ne conformăm lor: să facem „voia Lui“. |
Talcuirea evangheliilor de peste an (25)
[SIZE=3]19[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE] [SIZE=5]Duminica a III-a după Rusalii[/SIZE] [SIZE=3](Matei 6, 22-33)[/SIZE] 22. Zis-a Domnul: lumina trupului este ochiul, de va fi dară ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminos. 23. Iară de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat. Deci dacă lumina, care este întru tine, este întuneric, atunci întunericul cât va fi; 24. Nimeni nu poate sluji la doi domni, că sau pe unul va urî, și pe altul va iubi: sau de unul se va ține, și pe altul îl va urgisi. 25. Nu puteți sluji lui Dumnezeu și lui Mamona. Pentru aceasta zic vouă, nu vă grijiți cu sufletul vostru ce să mâncați, și ce să beți, nici cu trupul vostru cu ce să vă îmbrăcați. Au doară nu este sufletul mai mare decât hrana, și trupul decât haina. 26. Căutați la păsările Cerului, că nici nu seamănă nici seceră, nici adună în jitniță: și Tatăl vostru cel din Cer le hrănește pe ele; au nu sunteți voi cu mult mai buni decât acelea. 27. Dară cine dintre voi grijindu-se poate să-și adauge statului său un cot? Și de hrană ce vă grijiți. 28. Socotiți crinii câmpului, cum cresc, nici se ostenesc, nici torc. 29. Iară zic vouă, că nici Solomon întru toată mărirea sa, nu s-a îmbrăcat ca unul dintru aceștia. 30. Deci dacă pe iarba câmpului, care astăzi este, și mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu așa o îmbracă, au nu cu mult mai vârtos pe voi puțin credincioșilor. 31. Drept aceea să nu vă grijiți zicând: ce vom mânca, sau ce vom bea, sau cu ce ne vom îmbrăca; 32. Că acestea toate păgânii le caută. Că știe Tatăl vostru cel ceresc, că vă trebuiesc acestea toate. 33. Deci căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea lui, și acestea toate se vor adăuga vouă. Cunoașterea de sine 1. Ca omul să poată să corespundă menirii sale, să poată fi bun, virtuos, întâi și întâi trebuie să fie sincer către sine însuși. Principiul filosofic: „cunoaște-te pe tine însuți“ – „nosce te ipsum“. Mântuitorul Hristos îl exprimă figurat prin sinceritatea către sine însuși. El zice: „Luminătorul trupului este ochiul...“ (vs. 22). Cine te poate cunoaște mai bine pe tine, ca tu însuți?! Dacă pe tine nu te vei cunoaște, dacă față cu tine însuți nu vei fi sincer, dacă pe tine însuți te vei înșela: pe cine vei putea cunoaște, față de cine vei fi sincer, pe cine nu vei înșela? Dacă ție nu-ți poți fi bun, cui vei fi bun? Prin urmare bagă bine de seamă ca să-ți cunoști adevăratele interese, adevărata destinație: să nu te amăgești pe tine însuți, luând binele drept rău și răul drept bine; să nu te amăgești considerându-ți viciile drept virtuți, fiind fals față de tine însuți: ochiul tău este conștiința ta. Ea să-ți fie curată, fidelă, certă. În puterea acestei curățenii, fidelități și certitudini, vei ști că nu poți sta la îndoială între bine și între rău, între virtute și între viciu, căci: „Nimeni nu poate sluji la doi domni... lui Dumnezeu și lui Mamona“ (vs. 24). Nu puteți fi și materialiști, robi ai bogăției, ai banului și în același timp, idealiști, slujitori ai lui Dumnezeu; nu puteți fi și virtuoși și vicioși totodată, ci trebuie să vă decideți numai pentru unul: ori pentru Dumnezeu, pentru bine, pentru virtute, ori pentru Mamona, pentru rău, pentru păcat, pentru viciu. Aceste norme își au valoarea lor pentru toți Creștinii; mai mult însă o au pentru cei care meniți sunt să fie altora pildă vie, pentru preoți. Pentru preoți, aceste norme se completează prin postulatul din Matei (5, 13-16). Cât de indispensabilă este sarea în bucate, așa de indispensabilă pentru conduita credincioșilor este pilda vie, pe care preoții trebuie să o dea prin purtarea, prin faptele lor. Faptele lor sunt și rămân ca cetatea cea zidită pe munte: toată lumea le vede; ele nu se pot ascunde. Tocmai de aceea: așa să lumineze faptele Preotului înaintea oamenilor, ca, văzându-le aceștia și imitându-le, prin a lor conduită virtuoasă, să mărească pe Tatăl cel din ceruri. În nimic nu este mai multă lipsă de exercițiu, ca în practica binelui, spre a putea ajunge la un grad oarecare de virtute. Și, fiindcă preotul trebuie să fie între oameni model de virtute, nimeni mai mult ca viitorul preot nu are trebuință să se exercite, încă în seminar fiind, în a practica tot ce este bine și a se feri de rău. Seminarul, pentru viitorul preot, nu este numai o școală de pregătire științifică, ci mai vârtos o școală practică, de încercare, în care elevul se exercită în a fi preot. Vai acelui elev care face exercițiile acestea numai de mântuială și nu din dorința sinceră de a ajunge la desăvârșire! Acela se înșeală pe sine, ochiul lui este rău, fals. Urmările le poate ușor întrevedea. 2. Și, dacă veți fi sinceri cu voi înșivă, ușor vă va fi să aflați că (vs. 25) menirea voastră aici, pe pământ, nu este să mâncați, să beți și să vă îmbrăcați luxos. Mâncarea, băutura și îmbrăcămintea sunt lucruri cu totul secundare: principalul este tendința necurmată spre Împărăția cerurilor prin practicarea virtuților. Cât pentru hrană și îmbrăcăminte, acestea urmează de la sine, îngrijește Dumnezeu de ele. Și, ca omul să nu aibă scuză pentru păcatul de a fi preocupat de cele materiale în contul celor spirituale, Mântuitorul îi pune în vedere că, cum Dumnezeu îngrijește de păsări și de fiarele câmpului, ca să-și aibă hrana lor, să nu ducă lipsă: îngrijește mai ales de om, care e mult mai prețios înaintea Ziditorului decât păsările. Și, dacă îngrijește de crinii câmpului ca să fie mai strălucit împodobiți decât cel mai luxos din toți împărații lui Israil, cu cât mai vârtos nu va îngriji de om, care tot e mai bun decât ierburile și decât buruienile câmpului. Mai întâi să caute, deci, omul (vs. 33) să-și hrănească mintea cu învățătura și inima cu sentimente nobile, apoi să practice virtutea spre a se apropia tot mai mult de Dumnezeu; iar partea materială de hrană și îmbrăcăminte să nu-l preocupe, bine știind că Dumnezeu, în purtarea Sa de grijă, va întocmi ca de acestea toate să nu fie lipsit. De la sine înțeles, aceasta o vor face numai aceia, care vor avea deplină încredere în Providența dumnezeiască. Cei care nu au această încredere se aseamănă cu păgânii, care nu cred decât în mâncare și în băutură. Cuvintele pe care Mântuitorul le adresează ucenicilor Săi sunt și la adresa tuturor creștinilor, dar mai ales la a preoților. Cel ce voiește să fie bun preot în și afară de Biserică, să nu fie niciodată și sub nici o împrejurare preocupat de grijile materiale ale lumii, de hrană și de îmbrăcămintea sa. Singurul lucru, care pe el trebuie să-l preocupe, este Biserica, este misiunea sa apostolică: să caute ca întâi să fie el luminat, spre a putea lumina pe alții prin învățăturile sale, fie în predici, duminica și sărbătoarea ori la casualii (înmormântări, cununii etc.), fie în povețe practice, de care fiii lui sufletești adeseori au trebuință. Tocmai ca el, preotul, să nu fie preocupat de cele materiale, Biserica s-a îngrijit și i-a asigurat subzistența materială. E de la sine înțeles că această îngrijire nu este, materialicește vorbind, din cele mai favorabile. Ea este numai un ajutor, ce i se dă preotului, ca, sprijinit pe acest ajutor, el, preotul, să-și poată împlini misiunea, fără a se gândi la răsplata materială. Răsplata lui este mulțumirea lui sufletească și considerarea societății. Față de nimeni, deci, nu se potrivește cu atâta dreptate, ca față de preot, maxima: „Nu trăim ca să mâncăm și să bem, ci mâncăm și bem, ca să trăim“, ori cu alte cuvinte: nu salariul, nu recompensa materială, ci entuziasmul sfânt, dorul și atracția de a face bine ne îndeamnă să fim Preoți: salariul, ajutorul benevol, este numai un ajutor material, ca să putem fi slujitori ai Cuvântului. Așa a fost Hristos, așa sunt, așa trebuie să fie și urmașii Lui. Aceste adevăruri bine să și le însemneze și să le cumpănească cei ce se pregătesc pentru preoție, și bine să se examineze dacă simt în sine înclinare sfântă spre a se jertfi în greaua misiune preoțească. De nu o simt cu o oară mai curând să-și aleagă altă carieră. Iar dacă o simt, câtă vreme fac stagiul de pregătire, neîncetat să aibă înaintea ochilor sufletești povața: să nu se gândească nici la hrană nici la îmbrăcăminte, ci la misiunea lor. Cântarea Heruvimilor, ca o făclie să le lumineze calea: „Toată grija cea lumească să o lepădăm cei ce voim să primim pe Împăratul tuturor“ – ca stăpân, în serviciul Căruia, ca preoți, voim să intrăm. |
Talcuirea evangheliilor de peste an (26)
[SIZE=3]20[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE] [SIZE=5]Duminica a IV-a după Rusalii[/SIZE] [SIZE=3](Matei 8, 5-13)[/SIZE] 5. În vremea aceea, intrând Iisus în Capernaum, a venit la dânsul un sutaș, rugându-L. 6. Și zicând: Doamne, sluga mea zace în casă neputincioasă și rău se chinuiește. 7. Și a zis Iisus lui: venind voi tămădui pe dânsul. 8. Iară sutașul răspunzând a zis: Doamne, nu sunt vrednic, ca să intri sub acoperământul meu, ci zi numai cu cuvântul, și se va tămădui sluga mea. 9. Că și eu sunt om sub stăpânire, având sub mine ostași, și zic acestuia mergi, și merge, și altuia vino, și vine: și slugii mele, fă aceasta și face. 10. Iară auzind Iisus aceasta s-a mirat, și a zis celor ce veneau după dânsul: adevăr grăiesc vouă, că nici în Israil n-am aflat atâta credință. 11. Însă zic vouă, că mulți de la răsărituri, și de la apusuri vor veni și se vor odihni cu Avraam și cu Isaac, și cu Iacov întru Împărăția Cerurilor. 12. Iară fiii Împărăției se vor arunca întru întunericul cel mai din afară: acolo va fi plângere și scrâșnire a dinților. 13. Și au zis Iisus sutașului: mergi, și precum ai crezut, să fie ție: și s-a tămăduit sluga lui în acel ceas. Modelul credinței 1. În Iudeea, ca provincie romană, stăpânitorii Romani aveau garnizoane menite să susțină ordinea, și, la caz de nevoie, să apere provincia de incursiuni dușmane. Aceste garnizoane, după sistemul de guvernământ roman, nu erau din indigeni, ci din străini, din păgâni. Și în Capernaum era o garnizoană. Capernaumul, un oraș lângă lacul Genezaretului, era centrul de activitate galileeică a lui Iisus. De aceea acest oraș se și numește „cetatea Sa“, adică a lui Iisus (Matei 9, 1). Sutașul, care iese înaintea Mântuitorului se vede că era om și cu minte și cu sentimente nobile: religios, milos, modest. El auzise de faptele și de învățătura Domnului, și cu mintea lui sănătoasă, el a conchis, că Iisus Hristos dispune de puterile naturii, ca Dumnezeu (vs. 8). El, sutașul, avea o slugă neputincioasă, bolnavă cumplit și, văzând că cu doctorii îi este imposibil să o vindece, cu toată încrederea se adresează lui Iisus (vs. 6). Se consideră însă pe sine atât de mic față cu Mântuitorul, încât declară în public că el nu este vrednic ca Iisus să-i facă onoarea de a-i intra în casă, ci Îl roagă să facă numai uz de atotputernicia Sa. Nimeni nu se așteptase ca un păgân, care nu mai auzise de Iisus din Nazaret și de faptele Lui, să întreacă în credință pe evrei (vs. 10). Ținuta sutașului Îl îndeamnă pe Iisus să facă declarația din vs. 11 și 12, de cuprinsul că: mulți păgâni vor primi învățătura Lui și se vor face părtași ai împărăției cerești, menite, de altfel, pentru israieliți, care însă din pricina răutății lor, vor fi alungați departe de lumină, în împărăția întunericului, a remușcării și a durerii. Credința sutașului o răsplătește Mântuitorul, vindecându-i sluga. 2. Pe lângă învățăturile și concluziile practice, care se deduc cu ușurință din analiza acestei Evanghelii, într-însa găsim pe un sutaș, un tip al păgânismului, ca antiteză a iudaismului. Evreii erau pregătiți anume într-o școală de mii de ani pentru primirea lui Mesia. Pentru ei întreg Testamentul Vechi fusese un educator (pedagog) spre primirea lui Hristos (Galateni 3, 24). Și ei, pregătiți cu atâta îngrijire, în atâta amar de timp, încă la începutul arătării Mântuitorului, iau o poziție ostilă față de Dânsul. Această poziție dușmănoasă este o dureroasă prevestire a rezultatului activității lui Iisus între evrei: respingerea, uciderea Lui. La aceasta face aluzie Mântuitorul în Ioan: „Stricați Biserica aceasta, și în trei zile o voi ridica“ (2, 19). Față cu această ținută dușmănoasă a evreilor, anume pregătiți pentru primirea lui Hristos, Evanghelistul Matei ne desemnează un reprezentant al păgânismului, care, fără nici o pregătire (orb, după Ioan – cap. 9), numai auzind de faptele și de învățăturile lui Iisus Hristos, devine aderentul Acestuia; mai mult: în umilință recunoaște că Iisus este Dumnezeu cu înfățișare de om. Ținuta prudentă și devotată a păgânului sutaș, ca tip, întocmai ca și ținuta samarinenilor (Ioan – cap. 4) și a orbului din naștere (Ioan – cap. 9) este o garanție a ținutei păgânismului față de învățătura Mântuitorului Hristos. Aceasta ne-o spune Iisus Însuși în vs. 11-12. Păgânismul din toate părțile lumii are să îmbrățișeze Evanghelia, împărăția lui Dumnezeu, lumina; iar evreii, așa numiții fii ai împărăției, cărora le era rezervat locul prim în împărăția luminii, adică primirea creștinismului; ei, evreii înșiși se exclud, rămân în întuneric, afară de sfera luminii. Ei, în întuneric fiind, văd lumina, regretă că nu o au, invidiază pe cei din sfera luminii, dar plângând și scrâșnind din dinți de durere și de necaz, în îndărătnicia și în încăpățânarea lor, refuză a intra în lumină, a vedea: ei preferă să rămână orbi. La aceasta face aluzie Mântuitorul în Ioan (9, 39-41). Ca și sutașul, creștinul bun în genere trebuie să fie: a) religios, adică cu frica lui Dumnezeu: să se roage Lui și să-și conformeze viața după poruncile și învățătura Lui; b) să fie milos: când vede pe altul că suferă, să-i dea tot ajutorul pe care îl poate da; să aibă milă de casnicii săi, ca și sutașul, să-i trateze cu blândețe și cu bunătate, considerându-i pe servitori ca pe niște membri mai îndepărtați ai familiei sale, și, când sunt bolnavi, să îngrijească de dânșii; c) să fie modest: să nu se mândrească cu darurile spirituale ori materiale, cu care l-a înzestrat Dumnezeu, ci mai vârtos să se umilească, întâi mulțumind lui Dumnezeu că i le-a dat, apoi rugându-L să-L ajute ca să fie vrednic de ele, să le administreze așa cum este bunăvoința lui Dumnezeu. Căci cu cât cineva este mai dotat spiritualicește, adică mai inteligent, ori mai învățat, și cu cât e mai dotat materialicește, adică este mai bogat, cu atât are mai mari sarcini de purtat, mai multe îndatoriri de împlinit; cu atât este mai mare răspunderea lui pentru administrarea acestor bogății înaintea Aceluia Care i le-a încredințat. Căci omul nu este proprietarul, ci numai administratorul darurilor cu care Dumnezeu l-a înzestrat, și, vai de cel ce abuzează de încrederea Domnului său. Vai de cel ce, mândrindu-se și îngâmfându-se pentru că are în posesiune acele bunătăți, se lenevește a le administra bine, ori chiar le întrebuințează spre a-și strica sieși ori a face rău altora. Preocuparea și îndărătnicia evreilor pentru creștin este o învățătură: să nu fie preocupat și îndărătnic; să nu țină morțiș la o părere ori la o hotărâre greșită, ci, ascultând pe alții, să-și recunoască greșeala și să o părăsească. Din ținuta sutașului creștinul să învețe că: ce aude și ce vede să cumpănească bine în mintea sa, să judece și apoi să se hotărască și să lucreze după cum îi va dicta judecata nepreocupată. Învățămintele, care din această Evanghelie rezultă pentru creștinii de peste tot, rezultă mai ales pentru preoți: ei trebuie să fie modele de religiozitate, de milă, modestie și chibzuință. Prin acestea ei să lumineze înaintea oamenilor, ca niște făclii vii, spre a fi imitați. |
Talcuirea evangheliilor de peste an (27)
[SIZE=3]21[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE] [SIZE=5]Duminica a V-a după Rusalii[/SIZE] [SIZE=3](Matei 8, 28-34; 9, 1)[/SIZE] 28. În vremea aceea venind Iisus de ceea parte în ținutul Gherghesenilor, l-au întâmpinat pe El doi îndrăciți, ieșind din morminte foarte răi, cât nu putea nimeni să treacă pe calea aceea. 29. Și iată au strigat grăind: Ce ai tu cu noi Iisuse Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme, să ne chinuiești? 30. Și era departe de ei o turmă mare de porci păscând. 31. Iară dracii ruga pe dânsul, zicând: dacă ne scoți afară, poruncește-ne să ne ducem în turma cea de porci. 32. Și a zis lor: duceți-vă; iar ei ieșind s-a dus în turma de porci, și iată îndată s-a pornit toată turma porcilor și a sărit de pe țărm în mare, și s-a înecat în apă. 33. Iar păstorii au fugit, și intrând în cetate, au spus de toate, și de cei îndrăciți. 34. Și iată a ieșit toată cetatea întru întâmpinarea lui Iisus; și văzându-L L-au rugat, ca să treacă din hotarele lor. 1. Și intrând în corabie a trecut, și a venit în cetatea sa. Renegații 1. În partea sudică din Pereea, nu departe de lacul Ghenezaretului, era un oraș, care purta două nume: Gherghese și Gadara; Gherghese la Matei și Gadara la Marcu și la Luca. Locuitorii acestui oraș comercial erau o amestecătură de iudei și de păgâni. Acești locuitori spre a-și menaja interesele materiale, în cele religioase și, deci, și în cele naționale își făceau concesiuni reciproce. Ei, de dragul câștigului, și iudeii și păgânii, își renegau, ori cel puțin simulau că-și renegă credințele și obiceiurile părintești. Iudeii țineau ori simulau că țin la credințele și la obiceiurile păgânești, nebăgând în seamă pe ale lor proprii, și păgânii le răspundeau cu aceeași monedă. Aceasta ne-o dovedește creșterea porcilor, cu care se îndeletniceau și iudeii (vs. 30 ș.u.) și ieșirea întregii cetăți, prin urmare și a păgânilor înaintea lui Iisus, spre a-L invita să treacă de la ei (vs. 34). În ținutul acestui oraș se aflau doi nebuni, doi îndrăciți, care locuiau prin peșterile ce serveau și ca morminte. Acești nebuni erau teroarea ținutului. Ei, oameni puternici, ca fizic, ieșeau în calea trecătorilor și pe cei pe care puteau pune mâna, îi băteau și îi chinuiau. De aceea lumea înconjura acea parte de loc (vs. 28). În acești oameni se încuibaseră o mulțime de duhuri necurate (legheon – Marcu și Luca), care se foloseau de ei spre a aduce nenorocire între oameni. Duhurile rele, când văd pe Iisus că se apropie, se cutremură. Ele îi știu puterea și se tem că El le va trimite în iad, de unde ele ieșiseră. De aceea, pline de groază, strigă prin gura celor stăpâniți de ele: Ce ai cu noi, Iisus? Ai venit să ne nimicești stăpânirea? (vs. 29). Porcul la iudei era considerat ca un animal necurat. Iudeii nu-l sufereau în apropierea lor, carnea nu i-o mâncau și nu se ocupau cu creșterea lui. Dracii simt voința atotputernică a Mântuitorului. Pentru ei era poruncă: să iasă din cei doi nenorociți. Ei se roagă, deci, să nu-i trimită întru adânc, adică în tartar, în iad, ci să le dea voie ca să intre în ființe asemenea lor, necurate (vs. 32). Fiind în același timp urzitorii răului, ai pieirii și ai pagubei, după ce li se dă voie, ei provoacă pieirea întregii turme și paguba gherghesenilor (vs. 33), care, văzându-se păgubiți, ies înaintea lui Iisus și-l roagă să se ducă de la dânșii (vs. 34). 2. În pericopa aceasta, pe lângă minunea care este o nouă garanție despre Dumnezeirea lui Iisus, ni se zugrăvește răutatea, perversitatea gherghesenilor. Gherghesenii, iudeii și păgânii, care pentru motive de speculă, își renegă legea și neamul, sunt tipul oamenilor răi, speculanți, care pentru câștig sunt capabili să vândă tot: și neam și lege. Cu alte cuvinte, ei sunt tipul renegaților. În înțelesul alegoric-simbolic, cei doi nebuni reprezintă pe ghergheseni. Unul reprezintă pe iudei, celălalt pe păgâni. Cum cei doi nebuni locuiau în peșteri, erau morți pentru societate, ba erau groaza ei: așa erau gherghesenii. Iudeii, care nu mai țineau la iudaism, erau ca morți pentru iudei, ba erau groaza, scandalul celor cu râvnă pentru legea și pentru neamul lor – păgânii asemenea. Așa cum sunt peste tot și renegații. Ei nu mai locuiesc între ai lor, ci sunt morți pentru neamul și pentru legea lor. Cum cei doi îndrăciți erau „foarte răi“ așa sunt și renegații: ei vând tot și neam și lege, aducând nenorocire asupra neamului, pe care îl renegă. Ca să ne scoată la iveală, ca exemplu de evitat, răutatea speculanților ghergheseni, Mântuitorul îngăduie ca duhurile rele să intre în porci și să-i înece. După Marcu (5, 13), turma era cam de 2000 de porci. Înecarea acestei turme constituia, deci, o pagubă însemnată. Prin aceasta, întâi, Mântuitorul a pedepsit pe ghergheseni pentru specula lor necurată, arătând că astfel de speculă este urâciune înaintea lui Dumnezeu. Apoi, a doua: Cei îndrăciți, morți pentru societate, erau o primejdie pentru acel oraș. O parte din hotarul orașului rămânea necultivată, neexploatată de groaza îndrăciților, care nu cruțau din bătăi nici frați și surori, nici prieteni și cunoscuți. Iisus, vindecându-i, îi redă vii rudeniilor, societății și scapă orașul și ținutul de groaza lor. Pentru acest mare bine, atât cei vindecați, cât și rudeniile lor și întregul oraș trebuiau să-i fie recunoscători lui Iisus. În vederea acestor motive firesc era ca întreagă populația orașului, ori cel puțin cea iudaică, ori apoi, în cazul cel mai rău, măcar rudeniile și prietenii celor vindecați, să iasă înaintea lui Iisus și să-și arate mulțumirea lor. Dar, locuitorii acelui oraș erau speculanți, necinstiți, oameni cu desăvârșire corupți, răi. Ei nu căutau decât la specula lor, nu vedeau decât paguba lor materială. Apoi, știindu-se răi și temându-se ca nu cumva Iisus să aducă și alte pedepse asupra lor, ei, nu numai că nu-I mulțumesc pentru binele făcut, nu numai că nu-L primesc și nu-L roagă să-Și reverse bunătățile asupra lor, dar Îi ies cu toții (toată cetatea) întru întâmpinare și-L roagă ca nici în apropiere de orașul lor să nu vină: „să iasă din hotarele lor“. Așa erau de înrăiți acești ghergheseni, încât nici binele nu vor să-l primească de la Dumnezeu. Glasul conștiinței lor era amuțit, idolul materialismului îi încătușase și-i orbise, ca ei să nu se poată mișca spre bine, să nu vadă lumina, Care venise să-i lumineze și să-i mântuiască. Gherghesenii ne oferă bogate învățături: Cel ce nu crede cu toată inima în învățăturile Bisericii Ortodoxe, și totuși simulează că este ortodox, este un rău credincios. Răucredinciosul, desconsiderând dreapta credință, face concesiuni în învățăturile Bisericii lui. Concesiunile făcute în ale credinței sunt trădări. Cel ce face concesiuni, leapădă ori vinde, trădează anumite învățături de credință și, deci, este un renegat. Tot așa este și în chestiunile naționale. Cum nu este nici o simțire, nici o virtute așa de înaltă și așa de înălțătoare ca dragostea de lege și de neam: tot așa nu există viciu mai înfricoșat și mai urgisit decât renegarea legii și a neamului. Aceasta ne învață că: a) toată dragostea noastră să o concentrăm în dragostea de neam și de lege, pentru care oricând să fim gata a aduce orice jertfe, chiar și viața să ne-o punem cu dragă inimă; b) să ne ferim ca de foc de aceia care nu țin la legea și la neamul lor, de care ei vorbesc cu ușurință ori cu dispreț, bine știind că aceia ne sunt cei mai primejdioși dușmani, gata a ne vinde, numai prilej să li se dea; c) precum în fiecare fărâmitură din Sfânta Cuminecătură e cuprins întreg trupul Mântuitorului Hristos: așa, în fiecare fărâmitură de învățături de ale Bisericii și de drepturi naționale, e cuprinsă întreagă învățătura de credință a Bisericii, eventual întreagă demnitatea și mărirea și întreg prestigiul neamului. Deci, cel ce, prin concesiuni, trădează cea mai neînsemnată părticică de credință, ori cel mai neînsemnat drept național, acela trădează întreagă Biserica, eventual întreg prestigiul neamului. Apostolul Pavel ne strigă: „Cel ce încalcă o poruncă din Lege, toată Legea o încalcă“. Urmează deci: să ne ferim ca nu cumva, din nebăgare de seamă, chiar fără voie, să aducem scădere Bisericii ori națiunii prin concesiuni nechibzuite. Toți avem datoria să ținem cu tărie la Biserica și la națiunea noastră. Mai mult decât toți însă preoții, meniți să fie lumina, care să lumineze calea altora. |
Talcuirea evangheliilor de peste an (28)
[SIZE=3]22[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE] [SIZE=5]Duminica a VI-a după Rusalii[/SIZE] [SIZE=3](Matei 9,1-8)[/SIZE] 1. Și intrând în corabie, a trecut și a venit în Cetatea sa. 2. Și iată i-au adus Lui pe un slăbănog, în pat: și văzând Iisus credința lor, a zis slăbănogului: îndrăznește fiule, iertate sunt păcatele tale. 3. Și iată oarecare din Cărturari ziceau întru sine, acesta hulește. 4. Și văzând Iisus gândurile lor a zis: pentru ce voi cugetați cele rele întru inimile voastre. 5. Că ce este mai lesne, a zice, iartă-se ție păcatele tale: sau a zice, scoală-te și umblă; 6. Ci, ca să știți, că putere are Fiul omenesc a ierta păcatele pe pământ, atunci a zis slăbănogului, scoală, ia-ți patul tău și mergi la casa ta. 7. Și sculându-se s-a dus în casa sa. 8. Iară popoarele văzând s-au mirat și au mărit pe Dumnezeu, cel ce a dat putere ca aceasta oamenilor. Încrederea în Dumnezeu 1. Minunea, descrisă de Matei în această Evanghelie, este descrisă și de Marcu (2, 1-12). Aceasta servește ca text pentru Evanghelia Duminicii a doua din Sfântul Post. Deosebirea este numai că, la cele scrise de Matei, Marcu adaugă ca întregire: „neputând ei a se apropia de El pentru popor, au descoperit casa unde era, și spărgând au pogorât patul, în care zăcea slăbănogul“. Aceeași materie și aceeași învățătură fiind în ambele Evanghelii, este firesc să le tratăm într-una. Casele la evrei aveau acoperișul aproape orizontal. Pe acoperișurile aproape plane ale caselor petreceau oamenii în serile răcoroase, stând de vorbă. Din curte conducea o scară pe acoperiș. Pe această scară, se vede, a fost suit slăbănogul. A vorbi împotriva lui Dumnezeu, a atribui lui Dumnezeu slăbiciuni și defecte, ori a-și atribui sieși atribuțiuni proprii numai lui Dumnezeu, este a înjosi Maiestatea dumnezeiască, a huli, a defăima pe Dumnezeu. Hula împotriva lui Dumnezeu este pedepsită de lege cu moarte prin lapidare (Leviticul 24, 16). Iertarea păcatelor este o atribuțiune exclusivă a lui Dumnezeu. Cine și-o însușește acela hulește pe Dumnezeu. 2. Tovarășii slăbănogului, ca și slăbănogul însuși, erau deplin convinși de puterea, bunătatea și milostivirea Mântuitorului. Ei știau că Iisus, numai să-l vadă pe slăbănog, îl va și vindeca. De aceea, neputând da altfel față cu Domnul, ei se supun cu bucurie la repararea daunei ce o fac, stricând acoperișul casei, spre a lăsa cu patul său pe slăbănog în mijlocul casei, înaintea lui Iisus Hristos. Slăbănogul, care suferă de urmarea păcatelor sale, este sfiit: el e conștient că Mântuitorul îi știe păcatele, că știe de unde-i vine și slăbănogia; lui îi este rușine și nu îndrăznește să implore mila Domnului. El așteaptă însă în tăcere plină de sfială și de încredere. Încrederea aceasta nemărginită în puterea, bunătatea și milostivirea lui Dumnezeu, trebuia răsplătită. Trebuia dovedit în fața lumii, că, cel ce se încrede în Dumnezeu, nu rămâne nemângâiat. Aceasta o și dovedește Mântuitorul. El insuflă întâi curaj slăbănogului, zicându-i: „îndrăznește fiule“, apoi adaugă cu blândețe și cu dragoste de Părinte: „păcatele“, pe care le-ai făcut și care sunt izvorul nenorocirii tale, „ți se iartă“; tu ești acum, ca și cum n-ai fi păcătuit. În acest moment, înlăturată fiind cauza, înlăturat este și efectul: în organele paralizate, stoarse de puterea vitală, se sălășluiește viața și puterea ei; slăbănogul este vindecat. Dar, inconștient de însănătoșirea sa, el continuă a zăcea în pat, ca mai înainte. În întreagă activitatea Sa, Mântuitorul era urmărit, pas cu pas, de farisei și de cărturari, care căutau să-I zădărnicească activitatea și să adune argumente, spre a formula o acuză împotriva Lui. Și în casa în care se află Iisus, erau cărturari, care auzindu-i cuvintele, și le notează, spre a le întrebuința ca armă în contra Lui. Era vorba de nici mai mult nici mai puțin, decât de răpunerea lui Iisus: cuvintele Lui, „iartă-ți-se ție păcatele“, constituiau o hulă, o crimă, care se pedepsea, fără doar și poate, cu lapidare prin mulțimea poporului. Ei își concep planul, cum să-și formuleze acuza, cum să întărâte furia gloatelor ignorante și docile contra Mântuitorului. Ei, care știau câte făcuse El și erau convinși că El, Iisus, nu este un om de rând, că nu hulește prin cuvintele rostite, ei, în contra convingerii lor, plănuiesc nimicirea Lui. Această pornire satanică o simte Iisus și o timbrează ca faptă a diavolului, a celui viclean: „Pentru ce cugetați cele rele (viclene) întru inimile voastre?“. Și, pentru ca să le ia orice titlu de învinovățire, ba, ca arma pe care aveau ei de gând să o folosească în contra Lui, opinia publică, El să o întoarcă în contra lor, adaugă: ce este mai ușor, a zice, ori a face? Adică a zice: ți se iartă, ori a ierta în adevăr, și, prin aceasta, a face sănătos? Și, fără să aștepte răspunsul celor surprinși în gândurile lor, poruncește slăbănogului să se scoale, să-și ia patul. Atunci numai slăbănogul își încearcă forțele, se simte sănătos, se scoală, își ia patul și se duce la casa sa. Dar în același timp, poporul, la care se gândiseră Cărturarii să-l întărâte împotriva Mântuitorului, se miră de ceea ce vede, și, atribuind lui Iisus puteri dumnezeiești, nu admite hula, ci se face aderentul Lui, luând poziție contra cărturarilor. Cărturarii cad în cursa pe care plănuiseră să o întindă Mântuitorului. În orice nenorocire ne-am găsi, să avem încredere în atotputernicia lui Dumnezeu, în bunătatea, în mila și în iubirea Lui părintească, și să nu pierdem nici un mijloc spre a ne înfățișa înaintea Lui și a-I cere ajutorul. Că El, fiind atotputernic, poate să ne dea orice vom cere – dacă nu cumva vom cere ceva spre răul nostru, ori spre răul altora. El este bun și milostiv și este gata să ne dea orice bine vom cere; El ne dă bucuros, că ne iubește ca un Părinte. Cel ce are încredere în Dumnezeu este ca stânca de granit, în fața furtunilor; nici o nenorocire nu-l poate zgudui, nu-l poate face nenorocit. Din contră cel ce n-are încredere nestrămutată în Dumnezeu, este ca o luntre ori ca o corabie fără anghiră, lăsată în voia valurilor furtunoase: la prima nenorocire ce-l întâmpină, sucombă. Cum știm că face Dumnezeu cu noi, să facem și noi cu semenii noștri: să fim buni cu ei, să ne fie milă de ei, când îi vedem în nenorocire și în suferințe și să-i ajutăm cu ce putem, chiar fără să ceară ei. Să nu uităm maxima: bis dat qui cito dat! |
Talcuirea evangheliilor de peste an (29)
[SIZE=3]23[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE] [SIZE=5]Duminica a VII-a după Rusalii[/SIZE] [SIZE=3](Matei 9, 27-35)[/SIZE] 27. Și trecând de acolo Iisus, au mers după dânsul doi orbi strigând și zicând: miluiește-ne pe noi Iisuse Fiul lui David. 28. Iar dacă au venit în casă, s-au apropiat de dânsul orbii, și le-a zis lor Iisus: credeți că pot să fac eu aceasta? Au zis Lui: așa, Doamne. 29. Atunci s-a atins de ochii lor, zicând: după credința voastră să fie vouă. 30. Și s-au deschis ochii lor, și le-a poruncit lor Iisus, zicând: vedeți, că nimeni să nu știe. 31. Iar ei ieșind au vestit pe dânsul în tot pământul acela. 32. Iar după ce au ieșit ei, iată au adus pe un om mut îndrăcit. 33. Și, după ce a scos pe dracul, a vorbit mutul: și s-a mirat mulțimea, zicând: că niciodată nu s-a arătat așa în Israel. 34. Iară fariseii ziceau, cu Domnul dracilor scoate dracii. 35. Și umbla Iisus prin toate cetățile și orașele învățând în adunările lor, și propovăduind Evanghelia împărăției, și vindecând toată boala și toată neputința în popor. Răsplata credinței 1. În această Evanghelie ni se descriu două minuni, una săvârșită asupra organului vederii, alta asupra organului vorbirii. Ca în cele mai multe cazuri, și în cele de față, Mântuitorul pune în legătură vădită fapta cu învățătura; căci El nu este numai un simplu făcător de minuni, ci întâi și întâi este învățător, educator. Minunile sunt lucru secundar, ele au menirea numai să confirme adevărul învățăturilor Lui, să deștepte credința, aderența la învățătura Lui. „De nu veți vedea semne și minuni nu veți crede“, zice El la Ioan (4, 48). Dar, în același timp, tocmai fiindcă tinde să producă în toți credința, El răsplătește credința prin minuni. Scopul Îi este mântuirea sufletului; mijloacele de care se servește și care se susțin reciproc, sunt credința și minunile sau credința prin minuni și minunile pentru credință. 2. Doi orbi stăruie în urma lui Iisus Hristos, ca să-I fie milă de ei, să le dea lumina ochilor. El ar fi putut să-i vindece, fără ca ei să se mai apropie de Dânsul, și fără ca El să vorbească cu dânșii. Doară El știa ce doresc ei, știa că ei cred că El îi poate vindeca. Vindecarea de la distanță și fără cele ce urmează, nu înceta de a fi minune; dar își pierdea importanța educativă, înceta de a fi mijloc de exploatat pentru scopul lui Iisus. De aceea El își urmează calea până în casă, unde, în fața publicului, îi întreabă: credeți voi că Eu pot să vă dau vederea ochilor? Și, primind răspunsul afirmativ, face vindecarea atârnătoare de credința lor. Probă, că încrederea lor în puterea Mântuitorului era desăvârșită, este că orbii s-au vindecat. Credința orbilor este răsplătită. Răsplata însă este învățătura pentru martorii minunii: cel ce crede în Dumnezeu nu rămâne deșert. Deci un puternic stimulent pentru credință și, prin credință, pentru îndreptarea și înnobilarea moravurilor, iar prin aceasta pentru dobândirea fericirii pământești și cerești, temporale și veșnice. Mântuitorul nu tinde să-Și câștige popularitate prin faptele Sale. El face binele pentru că este bine și pentru că binele făcut de El este menit să producă bine peste bine, și pentru ca, prin aceasta, să pună în practică principiul enunțat de El; să faci binele neașteptând nici un fel de răsplată. În consecință, El poruncește cu asprime celor vindecați, să nu spună nimănui că El le-a dat vedere ochilor. Această oprire are în vedere alarmarea maselor, reclama admirațiunii infructuoase, lipsite de efecte morale, cum făceau fariseii. Dar recunoștința foștilor orbi și iubirea către semenii lor, tovarăși de suferințe și de nenorociri, primează datoria lor de a asculta de porunca lui Iisus. Ei, încrezuți în bunătatea Lui „lesne iertătoare“, preferă să-I calce porunca în formă, decât să se arate nerecunoscători către Binefăcătorul lor și să nu facă nemărginitul bine și altor nenorociți de a-i îndrepta la mântuire. Ei, de formă calcă porunca lui Iisus, „vestindu-L în tot pământul acela“, în fond însă sunt în perfectă consonanță cu vederile Lui. Ei nu-L vestesc ca să-I facă reclamă, ci Îl vestesc ca Învățăcei, ca Apostoli ai Lui, anume spre a produce în ascultători credință ducătoare la mântuire. 3. Abia ies cei doi vindecați și se aduce înaintea Mântuitorului un mut. Hristos vindecă pe mut, scoțând din el defectul (dracul) muției, și omul vorbește, spre mirarea tuturor. Poporul, când vede și această minune, exclamă cu mirare: așa nu s-a mai pomenit! Fariseii însă, care Îl urmăreau cu scopuri rele, văd îngroziți ce efecte au aceste minuni asupra poporului, și de aici primejdia pentru ei, să-și piardă popularitatea. Ei, în gura cărora gloatele se uitau cu admirațiune, se folosesc de autoritatea lor și spun mulțimii: nu vă uitați oameni buni la cele ce vedeți, că doară El „scoate dracii cu domnul dracilor“. Ei vor să-L discrediteze pe Mântuitorul, producând credința în popor că Iisus Hristos stă în legătură nu cu Dumnezeu, ci cu iadul, cu căpetenia dracilor. Acestei calomnii Mântuitorul nu găsește necesar să-i răspundă în acest loc. Răspunde El mai târziu (Matei 12, 31-32), când, la o minune analogă – vindecarea unui surdo-mut –, fariseii susțin din nou că Iisus scoate dracii cu domnul dracilor, cu Beelzebul. Când facem bine să nu ne gândim la nici un fel de răsplată, care rezidă și în îndatorirea ori mulțumirea aceluia, căruia i-am făcut binele. Răsplata să o simțim în inima noastră, să fim mulțumiți cu noi înșine că am putut face bine. Aceasta este cea mai nobilă răsplată a faptei bune. Dacă ne-a făcut cineva vreun bine, nimic să nu ne împiedece, nici modestia binefăcătorului nostru, de a-i arăta prin fapte recunoștința noastră; căci nerecunoștința, nemulțumirea este o pată rușinoasă, care dovedește că nerecunoscătorul nevrednic a fost de binefacere. Ea, nerecunoștința este un păcat din cele mai grave, care dovedește răutatea inimii și trage după sine cumplita pedeapsă dumnezeiască. E destul să avem ca model pe poporul evreiesc, care pentru nerecunoștința arătată către Dumnezeu binefăcătorul lui, a primit și poartă și astăzi pedeapsa cea cumplită a împrăștierii sale pe toată fața pământului, ca obiect de dispreț și de goană între popoare. Din preocuparea nefastă a fariseilor să învățăm a ne feri de acest viciu, care orbește pe om, îl face să nu vadă, să nu audă, ci să meargă orbește spre propria pierzare; îl face ca și cele mai bune intenții ale fraților săi să le interpreteze în rău; pe binevoitorii și binefăcătorii săi să-i considere ca vrăjmași, și să caute a le face rău. Mai ales această învățătură are deplină valoare pentru Preoți și pentru candidații de preoție. |
Talcuirea evangheliilor de peste an (30)
[SIZE=3]24[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE] [SIZE=5]Duminica a VIII-a după Rusalii[/SIZE] [SIZE=3](Matei 14, 14-22)[/SIZE] 14. Și ieșind Iisus a văzut popor mult, și i s-a făcut milă de dânșii și a tămăduit pe bolnavii lor. 15. Iară dacă s-a făcut seară, au venit la dânsul Învățăceii lui zicând: locul este pustiu, și vremea a trecut, dă drumul popoarelor, ca ducându-se în sate, să-și cumpere bucate. 16. Iar el le-a zis lor: nu trebuie să se ducă, dați-le voi să mănânce. 17. Iar ei au zis lui: nu avem aici decât cinci pâini și doi pești. 18. Iară el a zis: Aduceți-le încoace Mie. 19. Și poruncind să șadă popoarele pe iarbă, luând cele cinci pâini și cei doi pești căutând la Cer, a binecuvântat, și frângând a dat Învățăceilor pâinile, iar Învățăceii popoarelor. 20. Și au mâncat toți, și s-au săturat, și au luat rămășițe de sfărâmituri douăsprezece coșuri pline. 22. Și îndată a silit Iisus pe Învățăceii săi să intre în corabie și să meargă înaintea lui de cea parte până când va da drumul popoarelor. Pâinea vieții 1. Minunile lui Iisus Hristos sunt menite a fi pentru Învățăceii Săi ceea ce sunt exemplele și exercițiile fizico-chimice în școli: niște dovezi și învățături plastice, în scop de a concretiza teoriile. Din minuni trebuie să rezulte mai presus de orice îndoială adevărul teoriilor susținute de Mântuitorul, deci primirea cu credință, credința în adevărurile rostite. „De nu veți vedea semne și minuni, nu veți crede“ a zis El Însuși (Ioan 4, 48) și, ca oamenii să creadă, El a făcut minuni. Așa: a învățat că El este pâinea vieții, din care, mâncând cineva, nu mai flămânzește, și, spre dovadă, a săturat cu 5 pâini și 2 pești 5000 de oameni, afară de femei și de copii. A învățat că El este Domn peste întreaga natură, că Lui Îi stau la dispoziție puterile naturii, puterile cerești, însăși natura, timpul și spațiul: a potolit vântul și marea, a umblat pe apă, ca pe uscat; în fața Lui a dispărut spațiul și timpul (Ioan 6, 19-21). A învățat că El este lumina lumii, și, spre încredințare, a dat vedere orbilor. A învățat că El este viața și învierea: a înviat morții, a înviat El însuși! 2. Pe când Mântuitorul se afla în Galileea (Matei 1, 54) Îi veni veste că Irod a tăiat pe Ioan Botezătorul (Matei 14, 14). Această știre L-a mâhnit. El, probabil, își aduse aminte că peste un an are să cadă și El jertfă răutății evreilor. Și ca să se liniștească, și ca să culeagă, ca om, puteri noi în repaus și în rugăciune, trece cu corabia în Pereea și se retrage în loc pustiu (14, 13). Dar nici acolo n-are pace. Gloate multe de sărmani aleargă după Dânsul: unii ca să se vindece de boli, alții atrași de învățătura Lui, iar alții, ca să vadă semnele și minunile ce făcea. Numai bărbați, afară de femei și de copii erau ca 5000. Pe această mulțime Mântuitorul o hrănește cu 5 pâini și 2 pești. Și, ce este mai semnificativ: după ce se satură toți, sfărâmiturile strânse dau o cantitate mult mai mare de cum fusese cele 5 pâini și 2 pești. 3. Pe lângă însemnătatea comună cu a celorlalte minuni, hrănirea celor 5000 de oameni, cu 5 pâini și 2 pești, își are însemnătatea sa specială. Domnul nostru Iisus Hristos numește învățătura Sa „apă vie“, din care, dacă bea cineva, nu mai însetează, ci apa băută se preface într-însul în izvor de apă săltătoare spre viața de veci (Ioan 4, 14); o numește, între altele, pâinea vieții, din care cel ce mănâncă nu flămânzește în veac (Ioan 6, 35). Și, ca această asemănare, această învățătură abstractă și alegorică să fie înțeleasă și crezută, El săvârșește minunea, în care hrana materială, cu cât se consumă, cu atât se înmulțește. Cum hrana materială, binecuvântată de El, nu numai nu se împuținează, nu se sfârșește hrănind pe cei flămânzi, ci încă se înmulțește: tot așa e și cu cea spirituală, cu învățătura Sa, identificată cu personalitatea Sa. Cel ce o primește se satură, dar, în același timp, ca depozitar al învățăturii, devine cu vremea însuși Învățător pentru mulți, care, primind și ei învățătura, devin și ei, la rândul lor, fiecare izvoare de „apă săltătoare“, din care să se adape nenumărată mulțime, – așa că treptat învățătura se lățește, hrana se înmulțește în infinit și în nemărginit. Mântuitorul poruncește Învățăceilor să adune fărâmiturile, ce au prisosit, ca să nu se piardă ceva (Ioan 6, 12), învățându-ne, prin aceasta, să nu lăsăm să se piardă nimic din darurile dumnezeiești, fie ele materiale ori spirituale, bine știind că păstrarea este mama și izvorul bogăției; iar bogăția bine întrebuințată, produce mulțumirea, din care se naște fericirea. Minunea însă are și însemnătatea sa specială, simbolică: Cele 5 pâini și cei 2 pești simbolizează învățătura pe care Mântuitorul o dă Apostolilor Săi, în cantitate mică, cuprinsă în cele 4 Evanghelii. Apostolii o primesc, se hrănesc cu ea, și din ea le rămâne ca să alimenteze succesiv lumea întreagă. Cele 12 coșuri de fărâmituri reprezintă hrana lumii întregi, rămasă din hrana dată de Iisus contemporanilor Săi. Cele 12 coșuri de fărâmituri ne îndreaptă la uriașa literatură dezvoltată în urma celor 12 Apostoli de către Sfinții Părinți pe baza Evangheliilor. Cele 5 pâini și 2 pești (7 numărul simbolic al lui Israil real) arată că și ca spațiu cuvântul lui Dumnezeu pe timpul lui Iisus e limitat numai la Palestina, numai la Israelul real – în cele 12 coșuri de sfărâmituri, pentru fiecare Apostol câte un coș, se arată nețărmurirea lățirii Evangheliei prin Apostoli și prin urmașii lor, cucerirea lumii întregi, a noului Israil, a lui Israil ideal (12). Fiecare preot e menit să fie un izvor nesecat de apă săltătoare spre viața vecilor; să fie pâinea vieții spirituale pentru credincioși. Ferice de acel preot, care și este aceea ce trebuie să fie. Lumina, învățătura propovăduită de el, se revarsă din generație în generație, ca un izvor nesecat și pururea limpede, spre a adăpa din ce în ce mai mari mulțimi de oameni setoși. Dar ca el, preotul, să poată fi adevărat izvor de lumină și de viață pentru credincioși, trebuie să fie el însuși sătul de apa cea vie, să fie luminat de lumina cea dătătoare de viață, să fi mâncat și să se fi săturat din rămășițele ospățului dumnezeiesc: să fi învățat destul în vremea menită anume pentru pregătirea sa. De aceea nu i se poate recomanda suficient și destul de des, ca, pe timpul cât se află în seminar, să fie veșnic flămând și setos de mâncare și de băutură spirituală, și, neîncetat și din toată inima cu această hrană să se ocupe. Hrana spirituală, care se dă cu prisos seminariștilor, trebuie cu scumpătate strânsă, îngrijită, ca să nu se piardă nimic dintr-însa. Cum? Așa că, seminaristul să cugete des la ce a învățat, spre a repeta cât mai mult, spre a i se imprima cât mai cu putere în minte și în inimă. Cel ce nu repetă, risipește ce a învățat! Și, cum trebuie să fie seminaristul în seminar, așa trebuie să facă și preotul în misiunea sa: să repete, dacă nu voiește să risipească. Să repete întâi pentru sine ce a învățat în școală, ca să nu uite, și să repete, a doua, pentru alții, învățătura pe care o dă credincioșilor, ca aceștia să nu o uite, să nu o risipească. Adevărurile religiei și povețele cele bune nu se pot spune destul de des, prin urmare nu se pot repeta suficient, ca ele să țină inimile credincioșilor pururea calde în credință, pururea gata să-i îndemne la fapte bune și să-i ferească de rele. |
Talcuirea evangheliilor de peste an (31)
[SIZE=3]25[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE] [SIZE=5]Duminica a IX-a după Rusalii[/SIZE] [SIZE=3](Matei 14, 22-34)[/SIZE] 22. Și îndată a silit Iisus pe Învățăceii săi să intre în corabie, și să meargă înaintea lui de cea parte, până când va da drumul popoarelor. 23. Și dând drumul popoarelor, s-a suit în munte singur să se roage, și făcându-se seară, era singur acolo. 24. Iar corabia era în mijlocul mării învăluindu-se de valuri, că era potrivnic vântul. 25. Iară într-a patra strajă de noapte, a mers la dânșii Iisus, umblând pe mare. 26. Și văzându-L pe El învățăceii umblând pe mare, s-au tulburat zicând, că nălucă este, și de frică au strigat. 27. Iar Iisus îndată a grăit lor, zicând, cutezați: eu sunt, nu vă temeți. 28. Iar Petru răspunzând, a zis lui: Doamne, de ești tu, poruncește-mi să vin la tine pe apă. 29. Iar el a zis, vino. Și ieșind Petru din luntre, umbla pe apă, ca să vie la Iisus. 30. Iar văzând vânt tare, s-a temut, și începând a se afunda a strigat, zicând: Doamne mântuiește-mă. 31. Și îndată întinzând Iisus mâna, l-a apucat pe el, și i-a zis: puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit. 32. Și intrând ei în corabie, a stătut vântul. 33. Iar cei ce erau în corabie, venind s-au închinat lui zicând: cu adevărat fiul lui Dumnezeu ești. 34. Și trecând au venit în pământul Ghenizaretului. Încrederea în ajutorul dumnezeiesc și în forțele proprii 1. Minunea ne-o descrie și Ioan la 6, 14-21, cu următoarele întregiri și lămuriri: a) în vs. 15 ne arată mai de aproape motivul pentru care Mântuitorul se desparte repede de popor: „ Iară Iisus, cunoscând că vor să vie și să-L răpească, ca să-L facă Împărat, s-a dus iarăși în munte numai însuși singur“; b) pe când corabia era în pericol, ea făcuse cam 25-30 de stadii (vs. 19), deci cam jumătate calea; atunci, când Iisus a dat mâna lui Petru și s-a liniștit marea și vântul; c) corabia, din mijlocul mării, într-un moment a parcurs distanța până la țărm, de 30-35 stadii sau 6-7 km (vs. 21). 2. Straja. Spre a asigura castrele și orașele împotriva surprinderilor nocturne ale dușmanilor, la israieliteni era încă din vechime organizată vegherea prin străjeri sau santinele, care, pentru a nu se prea obosi și a fi cuprinși de somn, se schimbau din 4 în 4 ceasuri. Aceste vegheri se numeau străji. Erau trei străji: straja întâia, de la ora 6-10, numită straja de seară; straja a doua, straja de mijloc, de la ora 10-2 și a treia, numită și straja dimineții, de la ora 2-6. Romanii însă aveau timpul nopții împărțit în 4 străji sau vigilii, de câte 3 ore: straja întâia de la ora 6-9; a doua de la ora 9-12; a treia de la ora 12-3 și a patra de la ora 3-6 dimineața. Sub stăpânirea romană această împărțire de timp se introduse și în Palestina. Stadii-stadium – o măsură de lungime, având 600 urme grecești sau 625 urme romane, – a opta parte din un mil roman, sau 19227 m. 3. Văzând minunea săvârșită în beneficiul lor, gloatele își închipuiesc că, dacă Iisus le-ar fi Împărat, El nu numai că nu le-ar mai cere biruri și nu le-ar impune sarcini și greutăți, dar le-ar da și hrana necesară, așa că ele n-ar mai avea nici o grijă să mai lucreze și să câștige. Ele se hotărăsc deci să ia cu forța pe Iisus, să-L ducă la Ierusalim și să-L instaleze acolo Împărat. Această pornire nechibzuită ar fi grăbit catastrofa, moartea lui Iisus, căci inamicii Lui L-ar fi declarat revoluționar, solidar cu gloatele și cap al acestora, și întreg planul dumnezeiesc ar fi fost zădărnicit. Jertfirea Lui însă nu putea să atârne de pornirea gloatelor și de dorința inamicilor Săi, ci de la voința Sa proprie, identică cu a lui Dumnezeu-Tatăl. El merge la moarte de bunăvoie, și merge atunci când voiește El, când găsește El, că „a sosit ceasul“. Adevărat, tot gloatele ignorante și josnice îl vor conduce în triumf la Ierusalim și-I vor provoca răstignirea strigând: să se răstignească, dar nu acum, ci peste un an. De aceea Mântuitorul Se retrage în singurătate, trimițând pe Învățăcei să treacă lacul cu corabia și lăsând mulțimea să se împrăștie. Pe când furtuna era mai cumplită și corabia mai primejduită în mijlocul mării, Iisus Se arată umblând pe apă, ca pe uscat și, la glasul Lui, se liniștește și vântul și marea, și, la voința Lui, dispare distanța de 6-7 km ce era între corabie și între țărmuri. Lui I se supune timpul, căci cel puțin 1 1/2 oră era trebuință pentru călătoria de la mijlocul mării până la mal. Iisus învățase în teorie că Lui Îi stau la dispoziție puterile cerești (Ioan 1, 51), legile naturii, pe care El le stabilise, ca Dumnezeu, și că prin urmare, El este mai presus de timp și de spațiu. Și teoria o confirmă, o învederează, arătând prin faptă concretă, văzută de lume că: El nu este supus legilor naturii, nu se cufundă în apă, deasupra căreia El umblă, ca pe uscat; că El n-are nevoie nici de timp nici de spațiu, fiind Domnul lor, dispunând de ele după buna Sa plăcere. 4. Dar atunci, când El se descoperă Învățăceilor Săi încurajându-i, Petru sare în mare plin de încredere, că, la porunca și cu ajutorul Mântuitorului, va înfrunta biruitor valurile mării (vs. 19). Și, câtă vreme încrederea îl conduce, Petru merge cu succes, trecând peste valuri. Dar în momentul în care, văzând valurile mari că vin asupra lui, se înspăimântă și-și pierde încrederea, el și începe a se cufunda. Cufundarea și primejdia înecării este numai urmarea neîncrederii în puterile sale și în ajutorul dumnezeiesc nevăzut. Această neîncredere o și mustră Iisus: „Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?“. Episodul cu Petru este o învățătură pentru Apostoli. Cariera lor apostolică are să fie o continuă luptă cu valurile înfuriate ale marii ignoranțe și a răutății. Aceia care vor avea încredere în forțele lor și în ajutorul dumnezeiesc, vor rămânea stânci neclintite de valurile mării; marea se va liniști și ei vor umbla peste ea: vor cuceri lumea contrară lor, o vor aduce la picioarele lui Iisus Hristos, ca să primească numele Lui. Aceia însă, care își vor pierde încrederea, vor dispărea între valuri, fără să lase vreo urmă după sine. Învățătura nu este dată numai Apostolilor de pe vremea Mântuitorului, ci tuturor urmașilor Lui, tuturor preoților. Și preoții au să lupte din greu cu valurile ignoranței, ale răutății și ale perversității; și ei sunt supuși adeseori la grele încercări. Dacă un preot, la greutățile ce întâmpină, se descurajează, nu se încrede în destoinicia sa și în ajutorul dumnezeiesc, că va izbuti să lumineze pe cei ignoranți și să îndrepteze pe cei căzuți – acel preot n-are să facă vreo ispravă; el se pierde, se îneacă în valurile lumii, rămânând învins, în loc să fie învingător, după cum îi este menirea. Acel preot nu alungă întunericul intelectual și moral, ci e copleșit de întuneric. Și deci: cum Iisus adeseori se retrăgea în singurătate și se ruga Tatălui, și prin rugăciune dobândea o nouă forță și nouă încredere în Sine: așa preotul, fără preget și cu deosebire în fața momentelor grele, să se retragă în liniștea Sfântului Altar și să se roage cu osârdie, ca Dumnezeu să-i inspire putere și încredere, spre a putea învinge greutățile ce îi stau înainte. Și, cu cât vede că greutățile sunt mai mari și mai anevoie de înlăturat, cu atât să-și încordeze puterile mai mult, cu atât să pună mai multă energie și stăruință, însoțită de încrederea în ajutorul Celui de sus. Mai curând ori mai târziu, biruința va fi a lui. Și cu cât vor fi mai mari greutățile înlăturate, cu atât și meritul lui va fi mai mare. Dar învățătura nu se referă numai la preot, ci la fiecare om. Fiecare om, pe terenul moral are să lupte cu „marea vieții, înălțată de viforul ispitelor“. Dacă omul are încredere că poate învinge acest vifor, că se poate stăpâni, el luptă contra poftelor și a pasiunilor și le învinge; devine și rămâne om virtuos. Dacă însă n-are încredere, ci se lasă în voia valurilor, se lasă desfrâului, devine vicios, spre ruina sa morală și materială. Învățătura din episodul de mai sus are însă o extensiune mult mai mare: ea se referă la orice întreprindere omenească. Cel ce n-are încredere în sine, când începe o lucrare, adică nu crede el însuși că o va termina, acela să fie sigur că nici nu o va isprăvi. Încrederea în puterile proprii este o forță, cu care nimic nu se poate asemăna, și care cu nimic nu se poate înlocui. Cea mai vitează armată, condusă de cel mai abil general, dacă și-a pierdut încrederea în sine, nădejdea că va birui, s-a demoralizat, – se poate considera ca și învinsă, pierdută. |
Talcuirea evangheliilor de peste an (32)
[SIZE=3]26[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE] [SIZE=5]Duminica a X-a după Rusalii și[/SIZE] [SIZE=5]a IV-a din Postul Sfintelor Paști[/SIZE] [SIZE=3](Matei 17, 14-21)[/SIZE] 14. Și mergând ei spre popor, s-a apropiat de dânsul un om îngenunchind înaintea lui. 15. Și zicând: Doamne fie-ți milă de fiul meu, că lunatec este, și rău pătimește, că de multe ori cade în foc, și de multe ori în apă. 16. Și l-am adus la Învățăceii tăi, și nu au putut să-l tămăduiască. 17. Iară Iisus răspunzând, a zis: o, neam necredincios și îndărătnic, până când voi fi cu voi, până când vă voi răbda pe voi, aduceți-l aici la mine. 18. Și l-a certat pe el Iisus, și a ieșit dintr-însul dracul, și s-a tămăduit pruncul din acel ceas. 19. Atunci apropiindu-se Învățăceii către Iisus de o parte au zis: De ce noi n-am putut să-l scoatem din el. 20. Iară Iisus a zis lor: pentru necredința voastră, că adevăr grăiesc vouă: de veți avea credință ca grăuntele de muștar, veți zice muntelui acestuia, treci de aici acolo, și va trece și nimic nu va fi vouă cu neputință. 21. Dar acest neam de demoni nu iese, decât numai cu rugăciune și cu post. Încrederea în darul dumnezeiesc primit Când Mântuitorul a trimis pe Apostoli (Matei 10, 1-16) să se exercite în a-L suplini, a face ceea ce El face, le-a dat putere să facă și minuni: „să tămăduiască toată boala și toată neputința“. Apostolii însă, în simplitatea lor, nu-l înțeleseră. Ei își închipuiseră că Iisus a vorbit și cu această ocazie în metafore, neînțelese de ei. De aceea lor nici nu le trecuse prin minte că Hristos le-ar fi dat în adevăr puterea de care El le-a vorbit; ei se credeau tot așa de neajutorați și de neputincioși ca mai înainte, și, deci nici nu încercară măcar să vadă, dacă pot ori nu. Ba, vedem mai târziu că cei 70 de ucenici, primind și ei, ca și Apostolii, împuternicirea de a face minuni, dar ca și Apostolii, nici nu se gândiră că o și au, rămân uimiți când văd că dinaintea lor dispar bolile, că și dracii li se pleacă, fără ca ei, ucenicii, să intervină direct (Luca 10, 17). Cum se vede însă, în public se zvonise că Iisus a dat Apostolilor putere de-a vindeca, căci un om veni la ei și-i rugă să vindece pe un copil al său lunatic. Apostolii însă, care nici nu se gândeau la puterea ce li se dăduse, declară că ei nu pot. Atunci omul merge înaintea lui Iisus, și, îngenunchind, se scuză, spunându-I, că el a dorit să nu-L supere și, deci, a rugat pe Învățăceii Lui, dar ei nu l-au putut ajuta. De aceea aleargă acum la Dânsul și-L roagă să vindece pe fiul său. Văzând că Apostolii săi nu sunt capabili nici măcar să se folosească de puterea ce El le-a dat, și că, prin urmare, proba, experiența făcută, Îi dovedește că n-are să se sprijine într-înșii cât de puțin, Iisus se amărăște, și, în durerea Sa, exclamă: „O, neam necredincios și îndărătnic...“. Necredincioși erau Apostolii și îndărătnici, adevărații reprezentanți ai Evreilor, care, în proorociri, sunt prea adeseori calificați cu aceste epitete. Cum Domnul Dumnezeu, în Testamentul vechi, a trebuit să aibă o nemărginită îndelungă-răbdare cu evreii, tot așa și Iisus Hristos Dumnezeu cu reprezentanții evreilor. Dar Iisus se întreabă: „până când?” (vs. 19). La întrebarea naivă a Apostolilor, de ce ei n-au putut vindeca pe lunatic, Iisus răspunde: fiindcă sunteți niște becisnici, n-aveți încredere în voi și în puterea ce v-am dat. Și, câtă vreme voi înșivă nu veți crede că puteți face vreo treabă, nici nu o veți face. Din contră, de veți avea cât de puțină încredere în voi, numai cât e un grăunte de muștar, nimic nu vă va fi cu neputință (Marcu 11, 23). Cu alte cuvinte: orice veți întreprinde, dacă veți avea încredere nestrămutată că puteți face și veți stărui fără preget, o veți scoate la cale. Este aceeași învățătură, cu aceleași consecințe, pe care am văzut-o în Evanghelia precedentă, învățătură, prin care Iisus voiește să ridice moralul Apostolilor și a urmașilor lor, inspirându-le încredere: să facă eroi din fricoși, lei din iepuri – cum a și făcut. „Acest neam“, adaugă Iisus, „nu iese fără numai cu rugăciune și cu post“. Cum se vede, la bolile de natura somnambulismului, la bolile așa numite sufletești, Mântuitorul recomandă dietă, pentru temperarea sângelui și rugăciune, pentru liniștirea sufletească; cu alte cuvinte: liniște fizică și psihică. Și preotului i se dă dar dumnezeiesc de a face minuni. Dar, dacă voiește ca să-și facă minuni vădite – afară de cele sacramentale – preotul trebuie, mai presus de toate, să fie conștient de darul ce i s-a dat, de puterea ce i s-a încredințat. Prin rugăciune și prin post, adică prin implorarea ajutorului dumnezeiesc și prin înfrânare și trezie, Preotul poate, cu adevărat, face minuni. El, și dacă nu va face momentan minuni, cum au făcut Sfinții Părinți (ex. Sfântul Vasile cel Mare), poate schimba fața parohiei, care i s-a încredințat, făcând pe oameni să părăsească obiceiurile rele: certurile, procesele, nedreptățile, furtișagurile, imoralitatea de tot soiul, beția și alte vicii și să se împodobească cu viața pașnică, frățească, cu temperanța și cu alte virtuți aducătoare de fericire. Aceasta o poate face preotul numai dacă el însuși, conștient de puterea darului său, pe lângă învățătura evanghelică în predici și în povețe particulare, va fi între credincioși model de conduită în vorbe și în fapte. În vorbe: preotul să fie veșnic cumpătat și măsurat, demn. Glumele și cuvintele cu înțelesuri îndoielnice, vorbele de măscară, care unui laic, în împrejurări date, pot să i se ierte, considerându-se ca vorbe de spirit: din gura preotului sunt blasfemii, negațiunea darului preoțesc. Buzele preotului e un sacrilegiu să fie pângărite de vorbe triviale, cu atât mai vârtos de înjurături și vorbe de rușine. Ele au să fie rostul înțelepciunii, al blândeții și al cuviinței. El, preotul, să nu uite nicicând că este Părinte educator între fiii săi minori. Faptele lui trebuie să fie modele de imitat, tot atâtea lumini, care să lumineze și să atragă pe credincioși spre imitare. Ce s-a zis în alt loc despre viitorii preoți, se repetă: seminaristul, dacă dorește să fie adevărat preot, stimat și iubit, trebuie cu multă sârguință să se exercite în seminar prin vorbe și prin fapte a fi preot, să-și formeze deprinderi bune de mare valoare. |
Talcuirea evangheliilor de peste an (33)
[SIZE=3]27[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE] [SIZE=5]Duminica a XI-a după Rusalii[/SIZE] [SIZE=3](Matei 18, 23-35)[/SIZE] 23. Drept aceea asemănatu-s-a împărăția cerurilor omului împărat, care a vrut să se socotească cu slugile sale. 24. Și începând el a se socoti, i-au adus lui un datornic cu zece mii de talanți. 25. Și neavând el să dea, a poruncit stăpânul lui să-l vândă pe el, și pe femeia lui și pe prunci, și toate câte avea, și să plătească. 26. Deci căzând sluga se închina lui, zicând: Doamne, mai îngăduiește-mă, și toate-ți voi plăti. 27. Și milostivindu-se stăpânul slugii aceleia, l-a slobozit pe el, și i-a iertat lui datoria. 28. Iar ieșind sluga a aflat pe unul din cei împreună cu sine slujitori, care era lui dator cu o sută de dinari, și prinzându-l pe el îl sugrumă, zicând: plătește-mi ce-mi ești dator. 29. Deci căzând cel împreună cu el slugă la picioarele lui, ruga pe dânsul, zicând; mai îngăduiește-mă, și toate voi plăti ție. 30. Dar el nu a vrut, ci ducându-se, l-a băgat în temniță până va plăti datoria. 31. Iar văzând cei împreună cu el slugi, cele ce s-au făcut, s-au întristat foarte și venind au spus stăpânului său toate cele ce se făcuse. 32. Atunci chemând pe el stăpânul său, a zis lui: slugă vicleană, toată datoria aceea am iertat ție, pentru că m-ai rugat. 33. Au nu se cădea și ție să-ți fie milă de cel împreună cu tine slugă, precum și mie mi-a fost milă de tine. 34. Și mâniindu-se stăpânul lui, l-a dat pe el muncitorilor, până va plăti toată datoria lui. 35. Așa și Tatăl meu cel ceresc va face vouă de nu veți ierta fiecare fratelui său din inimile voastre greșelile lor. Iertarea 1. Talantul este originar o măsură de greutate, corespunzând la aproape 50 kg. Mai târziu a ajuns să fie măsură de valoare, reprezentând, ca talant de argint, cam 900 coroane, iar, ca talant de aur, cam 15.000 coroane. Când Mântuitorul vorbește, deci, de 10.000 de talanți, înțelege o sumă enormă: dacă se înțelege talanți de argint, cam 9.000.000, iar dacă se înțeleg talanți de aur, cam 150.000.000 coroane. Dinarul era moneda obișnuită, cum e la noi coroana, a cărei valoare aproximativă o reprezintă. Legea constituțională a israieliților dădea drept creditorului, nu numai asupra averii, dar și asupra persoanei și a familiei datornicului. Creditorul putea lua ca sclavi pe datornic și pe familia acestuia și îi putea vinde (IV Regi 4, 1; Neemia 5, 5-8; Isaia 50, 1). 2. Ca să trăiască liniștit și în pace, omul are trebuință să fie în relații bune, în armonie cu ceilalți oameni. Dar, în rătăcirile sale, omul, vrând-nevrând, greșește, supără pe alții, și, prin aceasta, stricând armonia dintre el și cel supărat, își face imposibilă viața tihnită. Ca să-și redobândească liniștea, omul are trebuință de restabilirea armoniei alterate. Această restabilire se poate face numai prin împăcare, prin neconsiderarea, iertarea greșelii. Cum fiecărui om i se întâmplă să greșească altuia, și altul să-i greșească lui, fiecare om, pentru binele său, trebuie să fie iertat și trebuie să ierte. Pentru liniștea sufletească a omului aceeași importanță are a fi iertat de alții ca și a ierta pe alții. Ambele stau în strânsă legătură: una fără cealaltă nu poate da liniștea dorită, echilibrul putându-se susține numai punând greutăți egale în ambele cumpene. Și cum fiecare om, în general, greșește el altora neasemănat mai mult decât îi greșește lui un altul – așa are trebuință să primească de la alții neasemănat mai multă iertare, decât să dea el altuia. Dacă considerăm acum că omul nu greșește numai semenilor săi, ci și lui Dumnezeu și că, tot ce greșește el altora, ba tot ce greșește și împotriva sa e considerat ca greșeală făcută lui Dumnezeu, ca păcat: toate aceste greșeli și păcate, adunate, sunt enorm de multe, și, de toate aceste greșeli și păcate, el are trebuință să fie iertat, să fie iertat de oameni și să fie iertat de Dumnezeu. În zadar ar dobândi el iertarea tuturor greșelilor și chiar a păcatelor sale, că el liniște sufletească, viață tihnită tot nu poate avea, dacă nu iartă și el celor ce i-au greșit lui. Echilibrul în liniștea sufletului său îl poate avea numai punând iertarea desăvârșită în ambele cumpene: deoparte iertând el pe alții, de alta iertat fiind el de alții. După parabolă, proporția, între ceea ce trebuie să ierte el față cu ceea ce trebuie să i se ierte, este ca extrem de mic către uriaș de mare. Dar importanța acestei iertări trece peste sfera vieții pământene. Dumnezeu, ca Părinte al tuturor, așteaptă de la noi să avem milă de fiii Săi, frații noștri, cum și El are milă de noi: să-i ajutăm ca să fie fericiți, să le înlesnim liniștea sufletească. El de la noi cere să facem așa de puțin pentru fiii Săi, să le iertăm așa de puțin, ca, în schimb, El să ne poată da, să ne poată ierta enorm de mult. El ne dă nouă de milioane de ori mai mult, decât așteaptă să dăm noi semenilor noștri. El cere de la noi ca să ne asemănăm Lui, să fim generoși, dar numai a milioana parte de cum este El generos față de noi! Și, când ne gândim cât de mult pune El în perspectivă să ne dea pentru un bagatel, pe care noi trebuie să-l dăm semenilor noștri: tot numai și numai spre binele nostru – ar fi absurd numai să se gândească cineva, că, dacă noi nu vom da nici extrem de puținul și de micul dar să ne putem aștepta la enorm de marele dar dumnezeiesc. Și aici este un do ut des: do 1ut des milioane! Iertarea din partea noastră (1) nu este un dar, care privește numai pe aproapele, numai cumpăna liniștei lui sufletești, ci este un dar, care jumătate este în beneficiul nostru, este greutatea pe care o punem în cumpăna liniștei noastre sufletești. Ei bine, dacă pentru noi nu voim să punem nimic în cumpănă, cum se va putea restabili echilibrul? Aceea ce punem noi înșine în cumpăna liniștei noastre sufletești este râma (1), cu care voim să prindem uriașul pește (milioane), iertarea dumnezeiască. Cu undița goală nu se prinde peștele. Și, precum un nebun ar fi acela, care ar încerca să prindă pește cu undița goală – tot așa nebun este acela, care așteaptă să-i ierte Dumnezeu noianul păcatelor, fără ca el să fi iertat neînsemnatele și puținele greșeli ale fratelui său. 3. Întreagă viața socială e bazată pe iertări, pe concesiuni reciproce. Dacă oamenii nu și-ar face unii altora concesiuni, ar fi veșnic încăierați, neîntrerupt în ceartă, în procese, ar fi un fel de bellum omnium contra omnes. Cu cât o societate este mai cultă, cu atât membrii ei sunt mai îngăduitori unii cu alții, cu atât se iartă mai mult unii pe alții. Și cu cât în o societate membrii ei se iartă mai mult, cu atât ei sunt mai liniștiți, mai fericiți. Peste tot însă, în orice societate, cel ce se arată îngăduitor, tolerant, iertător față cu greșelile și cu scăderile altora, este privit ca om nobil, generos, și societatea, la rândul ei, îi trece și ea mai ușor cu vederea scăderile și greșelile. În societate însă preotul întru toate are să fie un educator prin conduita sa, un model pentru promovarea fericirii între oameni. Una din calitățile care înalță pe preot mai mult în ochii publicului și îndeamnă pe alții să-l privească cu stimă și cu respect și să-l imite, este fără îndoială iertarea celor ce-i greșesc și tratarea lor cu blândețe. Dar este de la sine înțeles, că și această iertare trebuie să-și aibă marginile sale: să nu treacă peste limitele demnității lui, ca nu cumva iertarea prea îndelungată, și, în anumite cazuri grave, necondiționat nepermise, să i se interpreteze rău, să se ia drept lașitate ori slăbiciune, și, în cele din urmă, el, preotul prea iertător, să devină ridicol și imposibil. Ca în toate și în practicarea acestei virtuți să nu se uite măsura cumpătului, dar mai ales demnitatea misiunii. Ca toate virtuțile și aceasta pretinde exercițiu. Exercițiul preotul trebuie să și-l fi făcut de mic, practicarea iertării să i se fi prefăcut în a doua natură. Seminarul este locul și cuprinde și timpul, în care, cei ce n-au făcut încă acest exercițiu, să-l facă cu îndoită ardoare, iar cei ce l-au practicat și mai înainte, să continue, spre a ajunge la desăvârșire. |
Talcuirea evangheliilor de peste an (34)
[SIZE=3]28[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE] [SIZE=5]Duminica a XII-a după Rusalii[/SIZE] [SIZE=3](Matei 19, 16-26)[/SIZE] 16. Și iată unul apropiindu-se a zis Lui: învățătorule bune, ce voi face, ca să am viața de veci. 17. Iar El a zis lui: ce-mi zici bun; nimeni nu este bun, numai unul Dumnezeu, iar de vrei să intri în viață, ține poruncile. 18. Zis-a lui: care? Iar Iisus a zis: să nu ucizi, să nu preacurvești, să nu furi, să nu mărturisești strâmb. 19. Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, și să iubești pe aproapele tău, ca pe tine însuți. 20. Zis-a lui tânărul: toate acestea le-am păzit din tinerețile mele, ce-mi mai lipsește încă? 21. Zis-a Iisus lui, vinde averea ta, și o dă săracilor, și vei avea comoară în cer, și vino după mine. 22. Iar tânărul auzind cuvântul s-a dus întristat, că avea avuție multă. 23. Iar Iisus a zis învățăceilor săi: adevăr zic vouă, că anevoie va intra bogatul întru împărăția cerurilor. 24. Și iarăși zic vouă, că mai lesne este a trece cămila prin urechile acului decât bogatul să intre întru împărăția lui Dumnezeu. 25. Iar învățăceii auzind se mirau foarte, zicând, cine dar se va putea mântui? 26. Iar Iisus căutând a zis lor, la oameni aceasta este cu neputință, iar la Dumnezeu toate sunt cu putință. Primejdia bogățiilor 1. După cum vedem cu deosebire din Matei (6, 15. 16 ș.a.), fariseii căutau toate chipurile să facă reclamă spre a deveni populari, ca apoi să poată exploata mai cu înlesnire poporul. Bogatul, de care ni se vorbește în această Evanghelie se vede că este unul din farisei. Evanghelistul Luca (18, 18) îl numește boier. El vine cu planul să obțină de la Mântuitorul un certificat de înaltă vrednicie morală, pe care apoi să-l exploateze față de poporul de rând. Apropiindu-se, deci, de Iisus, bogatul încearcă a se insinua, adresându-I-se în termeni lingușitori (vs. 16) „Învățătorule bune“. El crede că prin o lingușire bine ticluită, va izbuti să-L momească pe Iisus ca să-i întoarcă lingușirea prin vreun cuvânt de laudă, pe care el să-l întrebuințeze ca adevărat certificat. Când colo, Mântuitorul, Care știe cu cine are de a face, constată simplu că, dacă epitetul „bun“ I-l adresează e ca un compliment, ca o lingușire, nu se prinde. Dacă însă este luat în serios, prin acest epitet I se recunoaște Dumnezeirea, căci epitetul „bun“ se cuvine numai lui Dumnezeu. După insinuare, bogatul, sigur de răspunsul favorabil al lui Iisus, întreabă: ce bine să facă spre a dobândi viața de veci. Iar, la răspunsul scurt și cuprinzător al Domnului (vs. 18), să țină poruncile, el, anume ca să atragă asupră-și atenția publicului, întreabă „care?“ și apoi puțin îi pasă dacă minte când se laudă cu îngâmfare: „Toate acestea le-am împlinit...“. Această afirmație, crede el, îl ridică mult în ochii poporului și în ochii lui Iisus. Dar, spre a stoarce de la Iisus un cuvânt de laudă, cu încrederea proprie oamenilor bogați, obișnuiți să primească complimente și lingușiri, el întreabă pe Iisus: „ce încă îmi mai lipsește?“. El își închipuia că Mântuitorul va fi nevoit să-i răspundă că nu-i mai lipsește nimic, că e un ideal de om virtuos; iar acest răspuns să-l înalțe și mai mult în ochii mulțimii ignorante, pe care apoi, cu atât mai ușor, să o poată duce de nas, după plac. Întrebarea vicleană dar nesăbuită, Iisus o folosește spre a-l demasca. El, fariseul, susținuse, între altele, că în toată viața sa a iubit pe aproapele său ca pe sine însuși (vs. 19). Și, ca să-i probeze contrariul, Iisus îi zice: Ți se dă ocazie să probezi prin faptă că ai împlinit măcar una din porunci, că ai iubit și că iubești pe aproapele, ca pe tine însuți. Proba e: „vinde-ți avuțiile și le dă săracilor“ și apoi practică iubirea servindu-i, cum fac Eu. La această nenorocită întorsătură nu se aștepta tânărul fariseu, care avea mari bogății, strânse nu din iubirea, ci din spolierea aproapelui. Din limbut și îngâmfat ce era, el, ca prin farmec, se schimbă, devine tăcut, umilit, rușinat, se simte dat de gol, și, fără să mai stea de vorbă, pleacă pe unde a venit. 2. O lecție binemeritată la adresa fățarnicilor Farisei, care toate le speculau spre a se îmbogăți și a trăi pe nemuncite din sudoarea celor naivi! Dar această lecție, dată în special fariseilor, Mântuitorul o întrebuințează ca învățătură generală pentru toată lumea. El Își dezvoltase teoriile în privința bogățiilor la Matei (6, 19-21). Teoriile acelea aici le exemplifică, punându-ne în vedere pe un rob al materialismului, care, îndumnezeind bogăția, tinde, în cele din urmă, la îndumnezeirea sa proprie. Bogatul își câștigase bogățiile, numai el știa cum, și acum, bazat pe aceste bogății, căuta prin înșelăciune să-și satisfacă ambiția deșartă, făcând ca lumea să-l admire, să i se prosterne, pe motivul că el ar fi, moralicește, fără de prihană, un ideal de corectitudine, un sfânt. Așa este, din fire, cel stăpânit de pofta bogățiilor și a măririi deșarte: întâi nu cruță nici un mijloc, nu se dă în lături din fața nici unei fărădelegi, a nici unei crime, numai bani să câștige, avuții să strângă; apoi, cu avuțiile așa agonisite, dă goană după idolul deșertăciunii lumești. În umbră cursurile lui, calea îi rămâne presărată cu crime, cu nenorocirile celor spoliați, înșelați și înjosiți – până i se înfundă: se demască, ca și fariseul din Evanghelie și își ia răsplata. Răsplata cea mai strașnică îl așteaptă însă după moarte; ea este strașnică, fiindcă este după merit: înaintea lui Dumnezeu nu se pot ascunde faptele rele, cum se pot ascunde înaintea oamenilor. 3. Pe un astfel de bogat îl aduce Mântuitorul ca model spre a îndemna pe ai Săi să se ferească de a se înjuga la carul fatal al lui Mamona. Un astfel de om, preocupat de bogățiile lui, nu se gândește la Dumnezeu, la bine. Pentru el binele, Dumnezeu, altruismul, sunt niște fantasmagorii, bune de a speria cu ele pe cei fricoși și de a prinde pe cei naivi. De aceea zice Hristos (vs. 23) că un astfel de bogat „cu anevoie va intra întru împărăția cerurilor“ – cu anevoie va fi om bun, virtuos, ba (vs. 24) e absolut imposibil, fiindcă nimeni nu poate fi în același timp și rău și bun, nu poate sluji lui Mamona și în același timp și lui Dumnezeu (Matei 6, 25). Robul materialismului, îndumnezeitorul avuției, nu se poate apropia de Dumnezeu! Învățăceii nu-L înțeleg pe Iisus. Ei se îngrozesc și-L întreabă: „Dar cine poate să se mântuiască?“ (vs. 25). Văzând Mântuitorul că nici o chestiune atât de simplă și atât de ușoară nu o înțeleg, spre a curma discuția, le răspunde: „ce nu este cu putință la oameni, este cu putință la Dumnezeu“ – cu alte cuvinte: ce nu înțelegeți acum, cu mintea voastră de oameni mărginiți, va da Dumnezeu de veți înțelege mai târziu, adică atunci când veți fi insuflați de Duhul Sfânt, după Înălțarea Mea. Nici în această Evanghelie, ca peste tot nicăieri în învățăturile Sale, Mântuitorul nu combate bogățiile. El combate numai abuzul de bogății, alipirea prea mare de ele, considerarea lor ca scopul vieții noastre, ori apoi ca mijloace spre a duce cu ele o viață nevrednică. După spiritul învățăturilor lui Iisus, suntem datori să ne câștigăm avuții prin muncă cinstită (I Tesaloniceni 4, 11; II Tesaloniceni 3, 7-12) și cele câștigate, ori moștenite, să nu le risipim, ci să le îngrijim și să le folosim spre binele nostru și al aproapelui. Când avem bogății să fim ca și cum nu le-am avea, adică să nu ne fie inima legată de ele, ci, oricând, să putem renunța la bogății pentru scopuri mai înalte, fie naționale, fie bisericești. Mai ales preotul, în ce privește bogățiile materiale, trebuie să premeargă cu exemplul bun, atât cu privire la câștigarea, cât și cu privire la întrebuințarea și păstrarea lor. După preot trebuie să se orienteze enoriașii lui. De aceea în gospodăria sa, preotul trebuie să fie pildă vie. El, ca om cult trebuie să fie la curent cu dezvoltarea rațională a cultivării pământului, vitelor de rasă bună, apiculturii, grădinăritului și a tuturor izvoarelor de câștig prin muncă cinstită; să îndemne pe agricultori la asociație pentru procurarea uneltelor celor mai bune în agricultură, a semințelor celor mai rodnice după natura pământului, de care ei dispun. Exemplul lui trebuie să-l urmeze agronomii în îngrijirea recoltei și în păstrare, în utilizarea rațională a caselor de economii. Acolo, unde, în cele economice, preotul este la locul său, se sălășluiește bunăstarea, care alungă sărăcia și viciul. seminaristul să nu uite, nici în acest ram, a face practică, exercițiu. |
Talcuirea evangheliilor de peste an (35)
[SIZE=3]29[/SIZE] [SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE] [SIZE=5]Duminica a XIII-a după Rusalii[/SIZE] [SIZE=3](Matei 21, 33-43)[/SIZE] 33. Ascultați altă pildă, era un om stăpân de casă, care a sădit vie, și cu gard a îngrădit-o, și a săpat într-însa teasc, și a zidit turn, și a dat-o lucrătorilor, și s-a dus departe. 34. Iar când s-a apropiat vremea roadelor, a trimis slugile la lucrători să ia roadele ei. 35. Iar lucrătorii prinzând slugile lui pe unul l-au bătut, iar pe altul l-au omorât, iar pe altul cu pietre l-au ucis. 36. Și iarăși a trimis alte slugi, mai multe decât cele dintâi, și au făcut lor asemenea. 37. Iar mai pe urmă a trimis la ei pe fiul său, zicând: se vor rușina de fiul meu. 38. Iar lucrătorii văzând pe fiul, au zis întru sine: acesta este moștenitorul, veniți să-l omorâm pe el, și să ținem moșia lui. 39. Și prinzându-l pe el l-au scos afară din vie și l-au omorât. 40. Iar când va veni stăpânul viei, ce va face lucrătorilor acelora? 41. Zis-a lui: pe cei răi, rău îi va pierde, și via o va da altor lucrători, care vor da roadele la timpul lor. 42. Zis-a lor Iisus: au niciodată nu ați citit în scripturi: piatra care nu au socotit-o ziditorii, aceasta s-a făcut în capul unghiului, de la Domnul s-a făcut aceasta, și este minunată întru ochii noștri. 43. Pentru aceea zic vouă, că se va lua de la voi împărăția lui Dumnezeu, și se va da neamului, care va face roadele ei. Pedeapsa celor răi 1. Piatra din capul unghiului. La evrei în colțurile caselor se puneau de comun pietre mari, puternice, în care să se încheie bine pereții și prin care casele să fie apărate de eventuale izbituri. Aceste pietre erau considerate ca forța și siguranța trăiniciei caselor. Și, fiindcă, în mod figurat, nu numai familia, ci și seminția sau neamul, ba și poporul e numit adeseori cu numele „casă“: casa lui David, casa lui Aaron, casa lui Israil, de aceea principii care stau în fruntea neamurilor, sunt numiți, ici colo, în mod figurat pietre din capul unghiului (pietre unghiulare). În Isaia (28, 16), Psalmul 117, 21 piatra din capul unghiului este o numire în care se cuprind toate instituțiile întemeiate de Dumnezeu, instituții care formează temelia Împărăției lui Dumnezeu, din care cauză textele din Noul Testament (cu piatra din capul unghiului) cu explicare tipică, se referă la Hristos (I Petru 2, 4 ș.u.; Romani 9, 33). Poporul israielit forma o împărăție teocratică, în fruntea căreia era Dumnezeu-Domnul (Iahve). De aceea împărăția teocratică a lui Israil era împărăția lui Dumnezeu reală, pământeană. Ea, împărăția pământeană, era pregătitoare împărăției cerești, a împărăției lui Dumnezeu ideală. Ea avea să se perfecționeze pe pământ, spre a trece simplu în împărăția lui Israil ideal sau în împărăția cerească. 2. Mântuitorul intrase în Ierusalim cu mare zgomot. Opoziția evreilor era la culme. Ei hotărâseră în sinedriu să-L prindă și să-L omoare. Iisus știa aceasta. El ar fi putut prea ușor să se retragă din Ierusalim și să-și scape viața. Dar în loc să facă vreo încercare de scăpare, El îi întărește pe evrei în propusul lor și-i silește să-și îndeplinească planul atunci când voia El, atunci când Îi „sosește ceasul, nu când lor le-ar veni mai bine la socoteală“. Mijloacele de care El se folosește, spre a le impune hotărârea Sa dumnezeiască, luată încă de la întemeierea lumii, sunt asemănările, prin care scoate în relief perversitatea fruntașilor evreiești și vaiurile (cap. 23), ca corespunzătoare fericirilor de la începutul activității Sale (Matei cap. 5) – vaiuri în care se demască întreagă răutate a fariseilor și a cărturarilor și în urma cărora o amânare a catastrofei era peste putință. 3. În asemănarea de față Iisus ne pune în vedere conducătorii poporului de la începutul existenței lui, ca popor și până acum. Religia lui Israil, ca religie revelată, e religie impusă, cu menirea de a înfrâna poftele și a îmblânzi moravurile. Încă de la început fruntașii poporului, ca reprezentanți legitimi ai lui, iau poziție față de această religie incomodă, și, în nenumărate rânduri, încearcă să o lepede și să o înlocuiască cu idolatria. Cu acești fruntași îndărătnici Dumnezeu, prin Prooroci, poartă o continuă luptă. Proorocii, trimiși de Dumnezeu, nu numai că nu sunt ascultați, dar unii dintr-înșii sunt batjocoriți, alții omorâți. Această luptă Mântuitorul o reprezintă printr-o asemănare. El aseamănă poporul israielit cu o vie, pe care Stăpânul a dat-o unor lucrători, ca să o cultive, și, la timpul său, să-i dea rodurile. Lucrătorii viei sunt fruntașii, conducătorii poporului, însărcinați cu pregătirea lui pentru împărăția cerească a lui Dumnezeu. Stăpânul viei este Dumnezeu Domnul; slugile lui sunt Proorocii; Fiul este Iisus, pe care ei, lucrătorii, Îl prind, Îl scot afară din Ierusalim, ca centru și reprezentant al viei și Îl omoară. Iisus le spune, destul de înțeles, cine este Fiul Stăpânului și cine sunt lucrătorii, cine slujitorii etc. Ei însă, preocupați, pentru moment, nu înțeleg unde va să-i ducă Mântuitorul, și, la întrebarea: „Când va veni stăpânul viei, ce va face lucrătorilor acelora?“ își enunță ei înșiși sentința: „Pe cei răi cu rău îi va pierde iar via o va da altor lucrători, care vor da lui rodurile în vremile sale“. Această sentință odată enunțată, Iisus o confirmă, atrăgând atenția fruntașilor evrei, că ea pe ei îi privește. Ceea ce ei au desconsiderat devine lucru principal: din punct de vedere al împărăției cerești, ei, ziditorii casei lui Israil, conducătorii poporului, pe El, pe Iisus L-au desconsiderat, pe când El este piatra unghiulară a casei lui Israil celui ideal, El este Principele, Împăratul împărăției cerești. Și, vai celui ce va cădea peste această piatră, ori peste care ea va cădea, că, „Cel ce va cădea peste această piatră se va strica, iară pe care va cădea ea, îl va sfărma“ (vs. 44). Fruntașii lui Israil, ca reprezentanți și conducători ai poporului, aveau datoria să pregătească poporul pentru trecerea din Împărăția reală, pământească la cea ideală, cerească. Dar ei fac contrariul. Pe trimișii lui Dumnezeu îi persecută, pe Fiul Lui Îl omoară; căci lor nu le trebuie un Împărat ideal, Care să-i pregătească pentru idealuri; ei așteaptă un Mesia lumesc, curat pământesc, care să întemeieze o împărăție lumească, pe care ei să o poată exploata materialicește – prin urmare o împărăție în opoziție cu cea dumnezeiască. De aceea adaugă Mântuitorul: „Împărăția lui Dumnezeu se va lua de la voi și se va da neamului, care va face rodurile ei, Ea se va lua, fiindcă voi, în faptă v-ați lepădat de ea. Acum îl înțeleg fariseii și arhiereii; și văd că Iisus pe ei îi înfierează, și, presimțind că El n-are să se oprească aici, ci va continua a-i discredita înaintea poporului, caută să-L prindă și să-L omoare. Văzând însă că e prea multă gloată, deocamdată entuziasmată pentru El, spre a nu provoca tulburări, își amână executarea planului. – Vie e și Biserica cea vie, în care preoții sunt lucrătorii, însărcinați să o cultive și roduri să dea Stăpânului, preotului nu-i este dat să aștepte ca să vină la dânsul slugile să ia rodurile: el este dator să le prezinte însuși Stăpânului său. Vai de acel preot, care asemănându-se fariseilor, nu cultivă via cu destulă sârguință și nu este în stare să dea rodurile ei la vremea sa. Rodurile acestea sunt conduita, viața morală a enoriașilor săi. Cu viața morală în înțeles religios, stă în strânsă legătură și viața în înțeles național, patriotic și economic. Una fără cealaltă nu se poate nici măcar închipui. În toate aceste direcții preotul, ca lucrător al viei, încredințate lui, trebuie să arate rodurile la vremea sa. Vai lui, dacă nu este în stare să le arate. În acest caz el este un rău și, deci, cu rău îl va pierde Stăpânul viei. Tocmai spre a evita pierzarea din perspectivă, cel ce voiește să se facă lucrător în via Domnului, să se pregătească timp îndelungat, ca, la vreme, să poată fi un bun lucrător. Un bun lucrător al viei va putea fi însă numai dacă timpul de pregătire îl va folosi cu toată sârguința în scopul pentru care stă în seminar. Cel ce-și pierde vremea cea scumpă fără să se pregătească din destul, este înainte pierdut pentru cariera preoțească, este considerat ca rău, și: „pe cei răi cu rău îi va pierde“. |
Talcuirea evangheliilor de peste an (36)
[SIZE=3]30[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE] [SIZE=5]Duminica a XIV-a după Rusalii[/SIZE] [SIZE=3](Matei 22, 1-14)[/SIZE] 1. Și răspunzând, Iisus iar a grăit lor în pilde, zicând: 2. Asemănatu-s-a împărăția cerurilor omului împărat, care a făcut nuntă fiului său. 3. Și a trimis slugile sale să cheme pe cei chemați la nuntă, și nu vor să vie. 4. Iar a mai trimis pe alte slugi, zicând: ziceți celor chemați, iată am gătit prânzul meu, juncii mei, și cele grase ale mele s-au junghiat și toate sunt gata, veniți la nuntă. 5. Iar ei nebăgând seama s-au dus, unul la țarina sa, altul la neguțătoria sa. 6. Iar ceilalți prinzând pe slugile lui, i-au batjocorit și i-au ucis. 7. Și auzind împăratul, s-a mâniat, și trimițând oștile sale, a pierdut pe ucigașii aceia și cetatea lor a ars-o. 8. Atunci a zis slugilor sale: iată nunta este gata, iar chemații nu au fost vrednici. 9. Deci mergeți la răspântiile căilor, și pe câți veți afla, îi chemați la nuntă. 10. Și ieșind slugile acelea la căi, au adunat pe toți câți au aflat, și răi și buni, și s-a umplut nunta de cei ce ședeau. 11. Iar împăratul intrând să vadă pe cei ce ședeau, văzut-a acolo pe un om neîmbrăcat în haină de nuntă. 12. Și i-a zis lui: prietene, cum ai intrat aici, neavând haină de nuntă, iar el a amuțit. 13. Atunci a zis împăratul slugilor: legându-i mâinile și picioarele, luați-l pe el și-l aruncați întru întunericul cel din afară, acolo va fi plângere și scrâșnirea dinților. 14. Că mulți sunt chemați, dar puțini aleși. Perversitatea evreilor 1. În asemănare împăratul e Dumnezeu-Tatăl, Hristos este Fiul Împăratului. Nunta e învățătura lui Iisus, Evanghelia. Cei chemați la nuntă sunt evreii, căci ei sunt poporul ales al lui Dumnezeu, pentru care, în special s-a pregătit masa, și pentru care a venit Hristos pe pământ. Slugile, prin care îi cheamă la masă, sunt întâi Proorocii, care îi prepară, apoi Apostolii, care îi deșteaptă, arătându-le faptele împlinite. Evreii nu dau ascultare nici Proorocilor nici Apostolilor, ba pe unii îi ucid, cum au ucis și pe capul tuturor proorocilor, pe Iisus Hristos. Din ținuta mai mult decât vrăjmășească a evreilor rezultă: ei se exclud de la ospățul Evangheliei, la care vor fi invitați păgânii (vs. 9, 10), care vor primi fără înconjur. Când mergem la vreun om mai distins, nu mergem în haine de toate zilele, ci în haine mai alese, de sărbătoare. În casele regilor vom merge în cele mai sărbătorești haine ale noastre. Ar fi o desconsiderare a maiestății regești, prin urmare o vătămare a regelui, dacă în casa lui am merge rău îmbrăcați. Dar apoi când mergem în casa și înaintea Împăratului împăraților?! Cel fără „haină de nuntă“ reprezintă pe omul care intră în creștinism, în Biserică, fără pregătirea necesară, fără dispoziția sufletească, proprie adevăraților creștini, lipsit de respectul ce-l datorește Maiestății dumnezeiești, deci lipsit de haina curățeniei morale, a sfințeniei, care este haină de sărbătoare sufletească, haină de nuntă – ci îmbrăcat în haina speculei, condus de interese josnice. Un astfel de om e considerat ca nevrednic de creștinism, ca unul care vatămă sfințenia societății creștine, morale. Deși sunt toți chemați să intre în creștinism, totuși numai puțini sunt aduși: unii se exclud ca evreii, prin vrăjmășia lor fățișă, alții sunt opriți de-a intra, nefiind pregătiți, nefiind vrednici. De aceea zice Mântuitorul: „Mulți sunt chemați, dar puțini aleși“. 2. În asemănările Sale, în care biciuiește răutatea Evreilor, Iisus Hristos are oarecare gradație. În asemănarea din cap. 21, cercetată în Evanghelia precedentă, Evreii sunt niște lucrători, cărora Stăpânul le încredințează o vie, ca să o cultive, în asemănarea din cap. 22 (1-14), cu care ne ocupăm în această Evanghelie, Evreii sunt oameni aleși, cărora Împăratul le face marea onoare să-i cheme la masă. Onoare era ea, în oarecare măsură, ca chestiune de încredere, și pentru lucrători; dar neasemănat mai mare este onoarea, ce o face Împăratul acelora pe care îi află vrednici să stea la masa Sa împărătească, și încă la cea mai aleasă sărbătoare familială: la nunta Fiului Său. În aceasta consistă gradația. Dar în proporție cu onoarea este și gravitatea crimei, provenite din perversitatea lor, și mărimea pedepsei. În asemănarea întâi, cei răi sunt dați afară și via este încredințată altor lucrători – ca proorocie pentru evrei. Evreii vor fi lepădați din grația, de care au abuzat, ca popor al lui Dumnezeu; ei vor rămâne excluși de la binefacerile creștinismului. În asemănarea a doua, ei, evreii, nu numai că resping onoarea ce le-o face Împăratul, dar în perversitatea lor, ca vătămarea Împăratului, crima lesei maiestatice, să fie la culmea gravității ei, ei ucid pe trimișii Împăratului. Cea mai grea crimă, ce se poate închipui, uciderea solului împărătesc, identică cu uciderea însuși Împăratului, nu poate avea o pedeapsă mai mică decât moartea. Moartea se anunță și evreilor: Împăratul trimite oști ca să ardă cetatea lor și pe ei să-i piardă. Însemnătatea proorociei pentru evrei: Dumnezeu va trimite oștile romane să risipească Ierusalimul și să piardă pe evrei, ca popor: să-i împrăștie pe toată fața pământului, – ceea ce cu atâta durere o spune Mântuitorul la Matei 23, 37, 38 și 24, 2: „Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci și ucizi cu pietre pe cei trimiși la tine: iată se va lăsa vouă casa voastră pustie, că nu se va lăsa nici piatră pe piatră, care nu se va desface“. Preoția nu este altceva decât o masă strălucită, la care se servesc cele mai alese bucate și cele mai alese băuturi sufletești. Cine vine la această masă, dacă vrea serios să stea la ea, să se veselească hrănindu-se spiritual întâi și întâi să vină cu vrednicie: dezbrăcat de toate grijile si preocupările lumești și îmbrăcat în haina cea sfântă, sărbătorească a curățeniei sufletești: îndemnat numai de dorul de a se ospăta spiritual și a ospăta și pe alții „din ospățul cel fără de moarte“. Fiecare, înainte de a intra în tagma preoțească, să se examineze bine și să constate dacă se simte chemat, dacă are vocație, înclinare firească spre preoție ori nu. Dacă după o examinare de ani de zile, a aflat că este pentru preoție, să o primească, dacă nu, nu! Examinarea sufletească se face în școală, în seminar. Dar și înainte de această examinare, trebuia să premeargă o altă examinare, care să deschidă elevului ușa seminarului. Căci elevul, care intră în seminar, fără să se simtă atras de misiunea preoțească, de dorul de a-și servi Biserica și neamul, ci numai condus de nevoia de a-și forma o carieră, un chip de subzistență mai mult ori mai puțin comodă: acela nu vine la masa cea sfântă, îmbrăcat în haine de sărbătoare, ci în haina comună de toate zilele, în hainele interesului egoistic. Unul ca acela în seminar nu simte atracție și sete pentru învățătură, nu se devotează misiunii sale, și nici spor nu face. Urmarea este că, dacă nu este dat afară din seminar, ca omul fără haină de nuntă, este dat afară, ori la examenul final de capacitate, ori în primii ani ai funcției sale. Un astfel de tânăr ușor de minte, jucându-se cu viitorul său își este însuși cel mai primejdios dușman; el își face lui-și cel mai mare rău, se nenorocește; și apoi, „cel ce nu-și e lui-și bun, cui va fi bun?“. (A se vedea și Evanghelia din Duminica a XXVIII-a după Rusalii). |
Talcuirea evangheliilor de peste an (37)
[SIZE=3]31[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE] [SIZE=5]Duminica a XV-a după Rusalii[/SIZE] [SIZE=3](Matei 22, 33-45)[/SIZE] 33. Și auzind popoarele s-au mirat de învățătura lui. 34. Iară fariseii auzind că a rușinat pe saduchei, s-au adunat împreună. 35. Și l-a întrebat pe el unul din ei învățător de lege, ispitindu-l, și zicând: 36. Învățătorule, care poruncă este mai mare în lege? 37. Iisus a zis lui: să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta și cu tot sufletul tău, și cu tot cugetul tău. 38. Aceasta este întâia și mai mare poruncă. 39. Iară a doua asemenea acesteia: să iubești pe aproapele tău, ca pe tine însuți. 40. În aceste două porunci toată legea și proorocii atârnă. 41. Și fiind adunați Fariseii i-a întrebat pe ei Iisus. 42. Zicând: ce se pare vouă despre Hristos, al cui fiu este? Zis-a ei: al lui David. 43. Zis-a lor, dar cum David cu Duhul pe dânsul îl numește Domn, zicând: 44. Zis-a Domnul Domnului meu, șezi de-a dreapta mea, până voi pune pe vrăjmașii tăi așternut picioarelor tale. 45. Deci dacă-l cheamă David pe el Domn, cum este el lui fiu? Cea mai mare poruncă din Lege 1. În Evanghelia de față găsim modul de învățământ, așa numit socratic, de pe timpul lui Hristos (66). Mai ales Cărturarii, care tindeau să pună în perplexitate pe rivalii, ori contrarii lor, erau meșteri în iscodirea de întrebări sucite și întortocheate. În întrebările puse și în răspunsurile date constă profunzimea gândirii, agerimea judecății și vastitatea erudiției. Saducheii, vrând să ironizeze și să aducă ad absurdum învățătura lui Iisus despre Înviere, și totodată să dea și o zdravănă lovitură contrarilor lor, fariseilor, îi adresează Mântuitorului întrebarea din Matei – la înviere a cui va fi femeia care a avut șapte bărbați? (22, 23-28). Peste așteptarea lor însă Iisus le răspunde cu textul legii așa de potrivit, încât Saducheii sunt nevoiți să recunoască ei înșiși că, față de Mântuitorul, sunt niște ignoranți, și se retrag rușinați. Lecția dată saducheilor, le convine fariseilor din următoarele considerații: a) învățătura lor despre Înviere este pusă mai presus de orice discuție; b) contrarii lor de principii sunt dovediți ca necunoscători ai Scripturilor, deci înjosiți în ochii poporului, și aceasta în avantajul fariseilor. Dar fariseii nu se mulțumesc numai cu acest câștig. Ei vor să exploateze situația spre a se înălța și mai mult în ochii poporului (vs. 34). Se întrunesc, deci, și se sfătuiesc cum să-i pună ei întrebări lui Iisus, dar așa întrebări, încât, prin ele, deoparte să-și arate superioritatea față de saducheii, pe de alta, prin sofisme să-L încurce pe Iisus, să-I găsească motive spre a-L acuza ca stricătorul legii. Ei mai făcuseră o asemenea încercare, bine combinată, la sărbătoarea trecută a înfigerii corturilor, cu femeia adulteră (Ioan 8, 2-11) și alta cu banul de dajdie (Matei 22, 17-21). Înfrângerile ce le suferiseră atunci, nu-i descurajează, ei nu vor să se lase învinși. Din sfatul ținut, în care ei au stabilit împreună întrebarea, pe care să I-o pună lui Iisus Hristos, ei trimit pe un jurisconsult, de bună seamă pe cel mai capabil dintre ei, ca să-I pună Mântuitorului întrebarea, și apoi, din răspunsul, ce va primi, să înceapă disputa, spre a-L încurca (vs. 35). La multe chipuri de răspuns se vor fi gândit ei, și vor fi chibzuit și ce să replice, dar la răspunsul pe care Iisus l-a dat imediat, nu s-au gândit; așa eventualitate ei nu calculaseră. Drept ce, cu toată destoinicia lui în dialectică, distinsul Cărturar rămâne mut. Când Mântuitorul vede efectul răspunsului Său, trece Însuși, din defensiva în care a stat până la această dată, la ofensivă: le pune El întrebarea, și încă nu numai cărturarului, ci tuturor fariseilor adunați (vs. 41-44), întrebare, la care ei nu îndrăznesc să răspundă, fiindcă prin răspunsul lor, din nou s-ar fi osândit ei înșiși. Ei părăsesc acest câmp de luptă, în care recunosc că sunt bătuți pe toată linia, și că orice încercare pe viitor e zadarnică. Din răspunsul Mântuitorului (vs. 37-39) vedem că chintesența întregii Sfinte Scripturi a Testamentului Vechi este iubirea: cel mai nobil sentiment, care însuși sfințește totul. „Nimic nu este atât de sfânt, ca să nu poată fi sfințit prin iubire“, căci Însuși „Dumnezeu dragoste este“ (I Ioan 4, 8). Toată învățătura Sfintei Scripturi se rezumă în: să iubești pe Dumnezeu și pe aproapele tău, ca pe tine însuți. Întreagă fericirea vremelnică și veșnică e condiționată de dragostea către Dumnezeu și către aproapele. Toate faptele noastre au să fie măsurate cu măsura dragostei. Deci fapta care nu e motivată de dragoste, oricum s-ar arăta ea, fapta morală, bună, nu e (I Corinteni 13, 1-7); din contră: singura faptă bună e fapta provenită din dragoste. De aceea principiul moralei creștine e dragostea. 2. Din cuvintele lui David (vs. 43) rezultă că el, David, recunoștea că Hristos, pe lângă firea omenească, după care îi este fiu, va avea și fire dumnezeiască, după care îi este Domn. Aceasta nu voiau, nu puteau să o recunoască fariseii, în preocupările lor contra lui Iisus. Ei prevedeau că în acest caz își taie înșiși creanga de sub picioare, dând lui Iisus în mână tocmai arma de care ei voiau să se servească. Ei voiau să-L acuze că este un hulitor, fiindcă s-a făcut Fiul lui Dumnezeu. Răspunsul lor nu putea fi decât o confirmare a adevărului susținut de Mântuitorul. Astfel dintr-un rău ei trec în altul. Întâi, preocupați, ei nu L-au înțeles și, deci, L-au respins; apoi porniți pe această cale, ei nu se mai pot opri. Chiar dacă ar voi să se retragă, interesele lor, preocupările lor care îi stăpânesc, îi împing înainte. Ei închid ochii să nu vadă lumina și fug dinaintea ei, fug însă ca să clocească în întuneric lucrurile întunericului. Câți dintre noi nu ajungem în poziții analoage cu a Fariseilor: să fim preocupați contra vreunui frate al nostru și chiar, convinși de bunătatea și de nevinovăția lui, să-i răstălmăcim vorbele și faptele, spre a-l înfățișa lumii în culori negre. Și, dacă nu voim să ajungem în halul în care ajunseseră fariseii, până mai este vreme, să ne deșteptăm, să ne dezbrăcăm de preocupări și să ne îmbrăcăm în haina dragostei, care singură este în stare, nu numai să ne scape de pieire, dar să ne dea liniștea sufletească, și, prin aceasta, fericirea vremelnică și veșnică. Mai ales în seminar, elevul să se ferească din toată puterea a fi preocupat contra vreunui obiect de învățământ, a vreunui profesor ori a vreunui coleg. Preocuparea contra obiectului de învățământ, îl face pe elev să neglijeze obiectul, și, deci, pregătirea să și-o facă defectuoasă, iar prin aceasta să-și câștige multe neplăceri în școală și în viața practică. Preocuparea contra profesorului de asemenea îl face pe elev, ca, de o parte să neglijeze obiectul pe care profesorul respectiv îl predă, de alta în anumite momente să-și piardă cumpătul, să se poarte necuviincios, și să-și atragă neplăceri. Preocuparea contra colegilor îi face dușmani din aceia, care meniți sunt, pentru întreaga viață, să-i fie prieteni, cu care să se ajute reciproc ca frații. |
Talcuirea evangheliilor de peste an (38)
[SIZE=3]32[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE] [SIZE=5]Duminica a XVI-a după Rusalii[/SIZE] [SIZE=3](Matei 25, 14-30)[/SIZE] 14. Că în ce chip, un om, mergând departe, a chemat slugile sale, și le-a dat lor avuția sa. 15. Și unuia i-a dat cinci talanți, altuia doi, iar altuia unul; fiecăruia după puterea lui, și îndată s-a dus. 16. Deci mergând cel ce luase cinci talanți, a lucrat cu ei și a făcut alți cinci talanți. 17. Așișderea și cel cu doi, a dobândit și el alți doi. 18. Iar cel ce luase unul, ducându-se a săpat în pământ, și a ascuns argintul stăpânului său. 19. Și după multă vreme venit-a stăpânul slugilor acelora, și a făcut socoteală cu ei. 20. Și venind cel ce luase cinci talanți, adus-a și alți cinci talanți, zicând: Doamne, cinci talanți mi-ai dat, iată alți cinci talanți am dobândit cu ei. 21. Iar stăpânul său i-a zis lui, bine slugă bună și credincioasă, peste puțin ai fost credincios, peste multe te voi pune, intră întru bucuria stăpânului tău. 22. Și venind și cel ce luase doi talanți, a zis: Doamne, doi talanți mi-ai dat, iată alți doi talanți am dobândit cu ei. 23. Și i-a zis lui stăpânul său, bine slugă bună și credincioasă, peste puțin ai fost credincios, peste multe te voi pune, intră întru bucuria stăpânului tău. 24. Și venind și cel ce luase un talant, a zis: Doamne, te-am știut că ești om aspru, seceri, unde nu ai semănat, și aduni, de unde nu ai risipit. 25. Și temându-mă, m-am dus de am ascuns talantul tău în pământ, iată ce este al tău. 26. Și răspunzând Domnul său, i-a zis lui: slugă leneșă și vicleană, știut-ai că secer unde n-am semănat, și adun de unde nu am risipit. 27. Pentru aceea se cuvenea să dai argintul meu schimbătorilor, și venind eu aș fi luat al meu cu dobândă. 28. Luați dar de la el talantul, și-l dați celui ce are zece talanți. 28. Că tot celui ce are, se va da lui, și-i va prisosi, iară de la cel ce nu are, și ce are se va lua de la el. 30. Și pe sluga cea netrebnică aruncați-o întru întunericul cel mai din afară, acolo va fi plângere și scrâșnirea dinților. Judecata parțială. Progresul 1. După ce, indirect, prin asemănări, și direct, prin vaiurile din Matei cap. 23, a silit pe Farisei și pe Cărturari să rămână statornici în hotărârea lor, de a-L omorî, și încă chiar acum, cu ocazia Sărbătorilor, fiindcă acum era sosit ceasul Său, Mântuitorul lasă pe dușmanii Săi să-și facă planul cum să-L răstignească, iar El dă ucenicilor Săi îndeosebi (24, 3) povețe, pentru timpul când vor fi fără El: să fie circumspecți, totdeauna treji, gata a sta față înaintea lui Dumnezeu și a răspunde de faptele lor (24, 42-25), căci faptele fiecăruia vor fi judecate după vrednicie. Această judecată și răsplată, Iisus, face ca Învățăceii să o înțeleagă din asemănarea cuprinsă în vs. 14-30, asemănare, în care, figurat vorbește de judecata parțială, însoțită de răsplata ori de pedeapsa meritată. Căci, după cum omul din parabolă cheamă și judecă pe fiecare slugă în particular și-l răsplătește ori îl pedepsește după merit: așa Dumnezeu cheamă în particular, pe fiecare om, după moarte, să-și dea seama de faptele sale, de chipul cum a neguțătorit cu talanții încredințați lui, deci să fie judecat parțial, spre a-și lua răsplata ori pedeapsa particulară, provizorie, până la judecata generală, cu răsplata ori pedeapsa definitivă. 2. Prin omul cel bogat e închipuit Dumnezeu, Care dă oamenilor diferite grade de talente sau facultăți intelectuale și morale: unul genial, altul mai mult ori mai puțin talentat, iar altul mai mărginit. Tot așa și cu înclinările sufletești spre bine. Fiecare însă este dator, spre binele său propriu, că ceea ce a primit, să mărească, să cultive. De cultivarea aceasta atârnă toată fericirea omenească, întreg progresul în știință, în cultură și în civilizație. Facultățile spirituale sunt sădite în sufletul omului ca niște scântei, de care omul are să îngrijească, așa ca din ele să se ațâțe foc, care să încălzească, să îndemne spre fapte. Această îngrijire se face prin cultivare: cultivarea inimii în armonie cu cultivarea minții. Cu cât cineva îngrijește, cultivă mai mult acest dar dumnezeiesc, cu atât el devine mai cult, cu atât câștigă mai multă vrednicie (vs. 20-23), deci cu atât mai mare răsplata la judecata parțială. Cel ce însă nu cultivă scânteia dumnezeiască din sufletul său, o înăbușă, o face să se stingă din lipsa de alimentare, acela nu rămâne staționar, ci dă îndărăt, degenerează, pierzând și ceea ce a primit (vs. 28); într-însul precumpănesc înclinările cele rele, și el devine un depozitar al vițiului, al cărui sfârșit este pieirea (vs. 30), la judecata parțială: excluderea din locașurile luminoase ale Tatălui ceresc. În viață, virtutea și știința cu atât strălucesc mai mult, cu cât alături stau viciul și ignoranța. Cel bun înaintează pe socoteala celui rău; cel învățat se înalță, căzând cel neînvățat. Cel cuminte și virtuos, și pe terenul material, câștigă și păstrează, se îmbogățește, ajunge mulțumit și fericit, că nu duce lipsă, și poate ajuta și pe alții; cel fără învățătură ori vicios câștigă puțin, și ce câștigă risipește fără cumpăt, și rămâne veșnic sărac: risipa risipitorului se oprește în punga cruțătorului. În chipul acesta, cel ce cruță, se îmbogățește din risipa celui ce risipește. Într-un cuvânt: Cu cât mintea și inima omului sunt mai dezvoltate, cu atât mai bine de el; și, cu cât cineva este mai incult și mai vicios, cu atât mai rău pentru el. Calea pe care omul poate ajunge să fie bine în viață, este școala. În școală, omul e chemat să neguțătorească cu talentul pe care l-a primit de la Dumnezeu, adică să-l dezvolte prin învățătură și prin conduită, spre a forma din mica scânteie a sufletului său un mare foc, care să-l încălzească în toată viața. Nici o școală însă nu este așa de sus pusă, cu menire așa de înaltă ca seminarul, școala menită pentru pregătirea celor care vor înmulți talanții. Cei ce vin aici sunt aceia, cărora li s-au încredințat câte cinci talanți. Motivul este: au să muncească mai mult, cu mai mare capital intelectual și moral, spre a produce mai mult. În aceasta se arată bunătatea și credința lor, ca slugi în serviciul lui Dumnezeu, în serviciul culturii neamului lor. Cu atât este însă mai de condamnat acela care, știind ce jertfe aduce națiunea și Biserica pentru dânsul, anume spre a-l face bună și credincioasă slugă; știind ce mari speranțe leagă națiunea și Biserica de viitorul lui – nu-și face datoria în școală; îngroapă talentul său în trândăvie, pierzându-și vremea și pierzând jertfele neamului și ale Bisericii și provocând nenorocirea sa proprie. Asupra lui trebuie să cadă, ca niște stânci zdrobitoare cuvintele Mântuitorului: „Și pe sluga cea netrebnică aruncați-l întru întunericul cel mai din afară, acolo va fi plângere și scrâșnirea dinților“. Mare parte din popor, mai ales din poporul nostru, n-a avut fericirea să-și înmulțească talentul în școală; o parte, și dacă a umblat la școală, puținul ce a învățat, e în primejdie să-l uite de tot, să ajungă în starea celor care n-au cunoscut școala. Pentru această parte de popor, dar mai ales pentru aceasta, biserica este și trebuie să fie școală, preotul trebuie să fie învățător: amvonul, mai ales pentru acest fel de nenorociți, trebuie să se schimbe în catedră. Aici, la acest loc, se validează, cu întreaga ei putere, porunca Mântuitorului, dată Apostolilor și preoților: să învețe poporul. Aici se arată vrednicia preotului: să lumineze pe cei întunecați, să îndrepte pe cei rătăciți, să vindece pe cei bolnavi. Rezultatul obținut, are să se măsoare cu măsura din parabola de față: ori va intra întru bucuria Domnului său, dacă va fi agonisit talanții sufletelor, ori va fi aruncat, ca un netrebnic, în focul remușcării veșnice, în întunericul cel mai din afară. |
Talcuirea evangheliilor de peste an (39)
[SIZE=3]33[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE] [SIZE=5]Duminica a XVII-a după Rusalii[/SIZE] [SIZE=3](Matei 15, 21-28)[/SIZE] 21. Și ieșind de acolo Iisus, s-a dus în părțile Tirului și ale Sidonului. 22. Și iată o femeie cananeiancă, ieșind din hotarele acelea, striga către dânsul, zicând: miluiește-mă Doamne, Fiul lui David, fiica mea rău se îndrăcește. 23. Iar El nu a răspuns ei cuvânt, și apropiindu-se Învățăceii lui, rugau pe dânsul, zicând: slobozește-o pe dânsa, că strigă după noi. 24. Iară el răspunzând, a zis: nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israil. 25. Iar ea venind, s-a închinat Lui, zicând: Doamne ajută-mi. 26. Iar El răspunzând, a zis: nu este bine a lua pâinea fiilor și a o arunca câinilor. 27. Iar ea a zis: așa este Doamne, că și câinii mănâncă din fărâmăturile care cad din masa domnilor săi. 28. Atunci răspunzând Iisus a zis ei: o, femeie, mare este credința ta, fie ție cum voiești, și s-a tămăduit fiica ei dintr-acel ceas. Stăruința în rugăciune 1. Urmașii lui Canaan, nepotul lui Noe (Facerea 9, 22, 25) s-au numit Cananieni, și au ocupat partea vestică a Iordanului (Facerea 10, 19). După ocuparea Palestinei prin israieliți, cananienii au continuat a-și păstra caracterul lor deosebit național și religios. Ei erau idolatri. Mai ales ținutul apropiat de Fenicia, coastele mării, era și pe timpul lui Hristos locuit de hananieni. Între ei și israieliți erau veșnice neînțelegeri. Israieliții îi considerau pe cananieni ca spurcați, și, întocmai cum Turcii, în fanatismul lor, spre a-și arăta disprețul și urgia către cei de altă lege, îi numesc „câini, ghiauri spurcați“, tot asemenea și israieliții numeau „câini“ pe cananieni. Acest epitet insultător îl întrebuințează și Iisus în Evanghelia de față. 2. Pentru a doua oară se pune în evidență credința plină de însemnătate a păgânilor, față de necredința Evreilor. Femeia cananeiancă auzise și ea de faptele lui Iisus și de misiunea lui Mesia. Ea era convinsă că acest Iisus, după faptele Lui, trebuie să fie Mesia, fiul lui David, și că, cum a ajutat atâta lume, o va ajuta și pe ea. Ea strigă deci, în urma lui Iisus, implorându-I ajutorul. Iisus se preface că nu o bagă în seamă. El voiește să o prezinte Evreilor ca un model de statornicie în credință – cum prezentase înainte pe Centurion, și cum fusese în timpurile de mult trecute Iov și Avraam. Ucenicii, lucru de la sine înțeles, nu bănuiesc intenția lui Iisus. Ei văzând că femeia nu încetează a se ruga, atrag atenția lui Iisus asupra ei, ca să-i scape de ea, să nu mai strige în urma lor. Iisus refuză, dar așa, ca ea să audă: „Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israil“. Ea nu se descurajează, ci, alergând înaintea Lui și închinându-I-se, Îl roagă din nou: „Doamne ajută-mi“. Atunci Iisus, ca să-i pună la cea mai grea probă încrederea în Dumnezeu, îi răspunde cu insulta cea mai simțitoare, ce se putea adresa cananienilor: „Nu este bine a lua pâinea fiilor“ (lui Israil) „și a o arunca câinilor“ (cananienilor). Iar ea, în loc să se simtă atinsă și supărată, și să se retragă, în modestia ei recunoaște că da, ei cananeenii sunt niște rătăciți, niște nevrednici, cu drept cuvânt asemănați câinilor. În același timp, având neclintită încredere în bunătatea atotputernică a lui Iisus, ea stăruie cu adâncă smerenie în rugăciunea ei, cerând să-i dea numai ceea ce leapădă fii casei lui Israil, zicând: „Așa este, Doamne“, câini nevrednici suntem noi cananeenii, dar „și câinii“ sunt creatura Ta, și lor le-ai rânduit hrana: după porunca Ta, ei „mănâncă din sfărâmăturile care cad din masa domnilor săi“. La această declarație voia Iisus să vină, spre a ne-o da ca învățătură. Credința neclintită în bunătatea, puterea și dragostea lui Dumnezeu, însoțită de smerenie și inimă înfrântă, trebuie să însoțească rugăciunea, dacă e, ca ea, să fie adevărată rugăciune și să aibă efectul dorit – în consonanță cu Isus Sirah: „Rugăciunea celui smerit norii va pătrunde, și nu se va mângâia până nu se va apropia, și nu se va depărta până ce va socoti Cel Preaînalt și va judeca cu dreptate și va face judecată“ (35, 18-19). Declarația aceasta, a femeii, o și pune Iisus în evidență, atrăgând asupra ei atenția celor de față și a celor din veacurile viitoare, și zicând: „O, femeie, mare este credința ta, fie ție precum voiești“. În alte cazuri zice Iisus: „după credința ta, după credința voastră să vă fie“. Aici: „după cum voiești“. Acolo scoate la iveală credința din rezultatul ei, aici credința este dovedită cu prisosință, și voința ei e răsplătită prin vindecarea bolnavei ei fiice. Evanghelia de față are însă și un înțeles mai înalt simbolico-profeție. Cananeanca, reprezentanta păgânismului fiind, cuvintele și ținuta ei se raportează la întregul păgânism. Păgânismul are să se hrănească din sfărâmăturile de hrană spirituală care vor cădea de pe masa domnilor, a fiilor casei lui Israil. Căci domnii din casă, fiii, la care se referă Iisus și despre care zice, că special pentru ei e trimis, nu și pentru păgâni: acești fii ai casei vor refuza întreaga hrană spirituală a lui Iisus: toată această hrană va deveni sfărâmături, aruncate jos de pe masa casei lui Israil, ca să le culeagă câinii și să se sature ei. Evreii, în cele din urmă, resping, leapădă învățătura lui Iisus: creștinismul trece de la fiii casei Domnului la păgâni. Și nouă ni se întâmplă adeseori, aceea ce s-a întâmplat femeii cananeence: rugăciunile noastre par a fi refuzate, pare că Dumnezeu nu voiește să ne asculte. Dumnezeu, însă, numai ne pune la încercare răbdarea, încrederea și credința – nu că doar El n-ar ști în ce măsură avem aceste virtuți, ci ca să ne întipărim și mai mult în virtute și ca să ne arate și altora ca pilde vii, în scop de educație pentru alții. Și dacă noi ne pierdem răbdarea, disperăm și, deci renunțăm la aceea pentru ce ne-am rugat, e semn că rugăciunea noastră n-a fost serioasă, a fost lipsită de încredere nestrămutată în Dumnezeu, și, prin urmare, firesc a fost și este, ca noi, să nu fim ascultați. Dacă, însă, stăruim cu încredere că Dumnezeu are de unde, poate și voiește să ne dea și să ne dea, atunci, când El va găsi că e bine să ne dea – mai curând ori mai târziu, El ne face pe voie. Stăruința cu încredere trebuie să fie arma de căpetenie a preotului în misiunea sa pastorală. Să aibă înaintea sa ca model pe cananeanca: orice dificultăți i s-ar opune, chiar supărări personale, el să le desconsidere, având în vedere numai ținta la care voiește să ajungă: fericirea temporală și veșnică a fiilor săi sufletești. Pe lângă aceia trebuie să stăruie mai mult, pe care îi va vedea că sunt mai rătăciți, mai îndărătnici, mai demoralizați, căci, cu cât greutățile învinse vor fi fost mai mari, cu atât meritul învingătorului va fi și el mai mare. În școală, în seminar este asemenea: Numai prin stăruință, însoțită de nădejde în Dumnezeu, elevul poate învinge greutatea studiilor și poate ajunge să fie cu vremea un bun cetățean, un membru folositor neamului, un bun și vrednic preot. [SIZE=3]34[/SIZE] [SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE] [SIZE=5]Duminica a XVIII-a după Rusalii[/SIZE] [SIZE=3](Luca 5, 1-11)[/SIZE] 1. Și a fost când năvălea mulțimea la el, ca să audă cuvântul lui Dumnezeu, și era lângă lacul Ghenizaretului. 2. Și a văzut două corăbii stând lângă lac, iar pescarii ieșind dintr-însele spălau mrejele. 3. Și suindu-se într-o corabie, care era a lui Simon, l-a rugat pe dânsul, să o depărteze puțintel de la mal, și, șezând învăța pe popoare din corabie. 4. Iar după ce a încetat a grăi, zis-a către Simon: depărtează-o la adânc, și aruncați mrejele voastre de pescuit. 5. Și, răspunzând Simon, a zis Lui: Învățătorule, toată noaptea ne-am trudit, și nimica nu am prins, iară după cuvântul tău, voi arunca mreaja. 6. Și făcând așa, prins-a mulțime multă de pești, și se rupea mreaja lor. 7. Și a făcut semn soțiilor sale, care erau într-altă corabie, ca să vie să le ajute lor, și au venit și au umplut amândouă corăbiile, încât se afundau ele. 8. Iară Simon Petru văzând, a căzut la genunchii lui Iisus, zicând: ieși de la mine, că păcătos sunt eu, Doamne. 9. Că-l cuprinsese pe el spaima, și pe toți cei ce erau cu dânsul, de vânarea peștilor, care prinsese. 10. Așijderea, și pe Iacob, și pe Ioan, feciorii lui Zevedei, care erau însoțitorii lui Simon, și a zis Iisus către Simon: nu te teme, de acum vei pescui oameni; 11. Și scoțând amândouă corăbiile la pământ, lăsând toate, a mers după el. |
Talcuirea evangheliilor de peste an (40)
[SIZE=3]34[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE] [SIZE=5]Duminica a XVIII-a după Rusalii[/SIZE] [SIZE=3](Luca 5, 1-11)[/SIZE] 1. Și a fost când năvălea mulțimea la el, ca să audă cuvântul lui Dumnezeu, și era lângă lacul Ghenizaretului. 2. Și a văzut două corăbii stând lângă lac, iar pescarii ieșind dintr-însele spălau mrejele. 3. Și suindu-se într-o corabie, care era a lui Simon, l-a rugat pe dânsul, să o depărteze puțintel de la mal, și, șezând învăța pe popoare din corabie. 4. Iar după ce a încetat a grăi, zis-a către Simon: depărtează-o la adânc, și aruncați mrejele voastre de pescuit. 5. Și, răspunzând Simon, a zis Lui: Învățătorule, toată noaptea ne-am trudit, și nimica nu am prins, iară după cuvântul tău, voi arunca mreaja. 6. Și făcând așa, prins-a mulțime multă de pești, și se rupea mreaja lor. 7. Și a făcut semn soțiilor sale, care erau într-altă corabie, ca să vie să le ajute lor, și au venit și au umplut amândouă corăbiile, încât se afundau ele. 8. Iară Simon Petru văzând, a căzut la genunchii lui Iisus, zicând: ieși de la mine, că păcătos sunt eu, Doamne. 9. Că-l cuprinsese pe el spaima, și pe toți cei ce erau cu dânsul, de vânarea peștilor, care prinsese. 10. Așijderea, și pe Iacob, și pe Ioan, feciorii lui Zevedei, care erau însoțitorii lui Simon, și a zis Iisus către Simon: nu te teme, de acum vei pescui oameni; 11. Și scoțând amândouă corăbiile la pământ, lăsând toate, a mers după el. Creștinismul universal 1. După narațiunea Evanghelistului Luca, Mântuitorul se afla la începutul activității Sale lângă lacul sau marea Ghenizaretului. Elocința vorbirii lui Iisus atrăgea lumea pe lângă Dânsul: oamenii, doritori să asculte cuvântul lui Dumnezeu, învățătura, se îmbulzeau care de care să fie mai aproape de Iisus, ca să-L poată auzi mai bine. Văzând aceasta, Mântuitorul, și pentru ca să poată fi mai liber, și ca să poată fi ascultat în liniște, se urcă în corabia lui Simon, și, șezând într-însa, vorbește mulțimii, care se așează pe țărmuri și-L ascultă cu evlavie. Despre ce a vorbit Mântuitorul cu acest prilej, Evanghelistul nu ne spune; tot ce ne spune e: cuvântul lui Dumnezeu. Este însă semnificativ, tocmai aceea ce el nu ne spune, ci ne lasă să înțelegem din aceea ce face Mântuitorul. Căci aceea ce face Iisus este o alegorie, care se arată ca o exemplificare a învățăturilor, despre care Evanghelistul nu ne raportează. Din alegoria ce urmează, rezultă că Mântuitorul vorbise despre propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu, despre extinderea creștinismului peste întreagă lumea, conform cu principiul universalismului, de care e condus evanghelistul. Minunea săvârșită se arată ca o confirmare alegorică a învățăturii despre universalismul creștinătății. 2. Erau două corăbii, una a lui Simon, a unui Evreu, cealaltă nu ne spune a cui era; ne dă să înțelegem că era a unui străin. Simon, cu tovarășii săi evrei, Iacov și Ioan, se trudiseră toată noaptea și nu putuseră prinde nimic. Cele două corăbii, în alegorie, reprezintă, una a lui Simon și soților săi, iudaismul, – cealaltă, a străinilor, reprezintă păgânismul. Reprezentanții iudaismului, toată noaptea trecutului lor istoric s-au trudit în zadar: ei n-au putut prinde pe nimeni, ca să-l aducă în împărăția cerurilor, în care nici ei nu puteau intra pentru întunericul de care era cuprins spiritul și inima lor. A trebuit să vină Iisus Hristos și să-i dea poruncă lui Petru, ca să îndrepteze corabia la adânc, și, după truda zadarnică a unei nopți întregi, să arunce mrejele și să prindă atâta pește, încât să umple, nu numai corabia, în care era Simon cu ai săi, ci și corabia cea străină. Ca adevărați reprezentanți ai iudaismului, Petru, Iacov și Ioan, cei mai iubiți Învățăcei ai lui Iisus, aveau menirea, după înălțarea Lui la ceruri, să propovăduiască cuvântul lui Dumnezeu. Vânătoarea lor se pune în perspectivă, că are să fie așa de îmbelșugată, încât creștinii au să umple lumea întreagă – ambele corăbii, atât a iudaismului, cât și a păgânismului. 3. Înțelesul alegoric, al pescuitului acestuia, ni-l descoperă însuși Mântuitorul Hristos, când, după săvârșirea minunii, Petru, cade în genunchi înaintea lui Iisus și-I declară: Doamne, eu sunt un om păcătos, nu pot să stau la un loc cu Tine, fiindcă aduc înjosirea personalității Tale – și, când, spre a-l încuraja atât pe Petru, cât și pe Iacov și pe Ioan, Mântuitorul îi zice: „Nu te teme, de acum vei fi pescui oameni“. După care Evanghelistul adaugă (vs. 11): „Și scoțând corăbiile la pământ, lăsând toate, au mers după Dânsul“. Evident, încheierea ne îndreaptă la Matei (4, 18-28) – Chemarea Apostolilor, tratată la cap. 18. Deosebirea, ce vedem între versiunea de la Matei și cea de la Luca, provine din scopul special al Evangheliștilor respectivi: unul, Matei, scriind special pentru evrei, celălalt pentru păgâni. Ambele, tratând despre același eveniment, se întregesc și se completează reciproc. Concluziile și învățămintele, ce rezultă din cuprinsul Evangheliei, a se vedea la cap. 18. |
| Ora este GMT +3. Ora este acum 06:04:17. |
Rulează cu: vBulletin Version 3.7.3
Copyright ©2000 - 2025, Jelsoft Enterprises Ltd.