Cuvantul nebun in paginile sfintei Scripturi
 

Sa incercam sa lamurim sensurile cuvantului "nebun" prezent in paginile Sfintei Scripturi. Prezent si in pilda bogatului caruia i-a rodit tarina.

Poti sa citezi... pai bolnav psihic,si atunci existau..

:7:...apai nu cred ca e vorba de bolnav pshic....mai degraba de nesocotit...

Nu, nu, cuvantul nebun inseamna neintelept. Bogatul din pilda de astazi nu era bolnav psihic, ci neintelept.

Frumos sensul. Dar in predica de pe munte Mantuitorul spune:"Cel care va spune fratelui sau nebune, vrednic va fi de gheena focului". Care ar fi legatura intre sensul din predica de pe munte si cel din pilda bogatului caruia i-a rodit tarina?

Legatura ar fi ca Dumnezeu este singurul care judeca starea sufleteasca a noastra si a fratilor nostri.
Noi nu avem posibilitatea sa facem asa ceva ca fiecare om e o taina.
De aceea nu avem voie sa consideram pe cineva nebun in cele ale mantuirii ca adica trebuie sa ne vedem barna din propriul ochi si nu paiul din ochiul altuia.
Iar bogatul din evaghelie de azi ne inchipuieste chiar pe noi.
Ori ca eu am bogatie materiala ori spirituala ori de amandoua si avandu-le uit sa le impartasesc si cu altii negandidu-ma ca o sa mor si o sa trebuiasca sa dau socoteala in fata propriei constiinte fata de ce am facut cu aceste bogatii.

Da,nu bolnav psihic este raspunsul,nu cunosc pilda dar si eu imi dau seama ca are sensul de nesocotit .

bine....imi cer scuze ca nu am fost destul de clar..."apai"-ul meu era un fel de interjectie...ceva retoric....

nesocotit poate nu e tocmai foarte sugestiv dar e potrivit....daca citim in Pilde cap 30 vs7-8"sărăcie şi bogăţie nu-mi da, ci dă-mi pâinea care-mi este de trebuinţă, /Ca nu cumva, săturându-mă, să mă lepăd de Tine şi să zic: "Cine este Domnul?" Ca nu cumva, sărăcind, să mă apuc de furat şi să defaim numele Dumnezeului meu."ne dam seama ca chibzuinta, cugetarea la ceea ce nu e desertaciune si aplicarea lor,deci socotinta,ar fi raspunsul...
din cate observ vreti raspunsuri elaborate(negresit un lucru bun):in Ecclesiastul cap 6 vs 8"Căci ce are înţeleptul mai mult decât nebunul?"(capitolul trebuie citit integral pt a desprinde ideea) ne dam seama ca "nesocotit" e mai potrivit decat "neintelept"(parerea mea)...oricum cartea Ecclesiastul e bine citita integral si in special cap 2,4,5,6,8 ...o carte plina de cuvantul: nebun

oricum...fie "neintelept" fie "nesocotit" intelese in sensul potrivit sunt bune....concluzia ar fi ca nu se poate zice sensul unui cuvant in Sfanta Scriptura decat pe exemple concrete pentru a fii interpretat in duhul contextului....

Cuvântul nebun mai are si alt sens în Scriptura, de om cu mintea sucita, adica care gândeste altfel de cum ar trebui.

Romani 1
22. Zicând că sunt înţelepţi, au ajuns nebuni.

1 Corinteni 1
18. Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu.
20. Unde este înţeleptul? Unde e cărturarul? Unde e cercetătorul acestui veac? Au n-a dovedit Dumnezeu nebună înţelepciunea lumii acesteia?
23. Însă noi propovăduim pe Hristos cel răstignit: pentru iudei, sminteală; pentru neamuri, nebunie.
25. Pentru că fapta lui Dumnezeu, socotită de către oameni nebunie, este mai înţeleaptă decât înţelepciunea lor şi ceea ce se pare ca slăbiciune a lui Dumnezeu, mai puternică decât tăria oamenilor.
27. Ci Dumnezeu Şi-a ales pe cele nebune ale lumii, ca să ruşineze pe cei înţelepţi; Dumnezeu Şi-a ales pe cele slabe ale lumii, ca să le ruşineze pe cele tari;


1 Corinteni 3
18. Nimeni să nu se amăgească. Dacă i se pare cuiva, între voi, că este înţelept în veacul acesta, să se facă nebun, ca să fie înţelept.
19. Căci înţelepciunea lumii acesteia este nebunie înaintea lui Dumnezeu, pentru că scris este: "El prinde pe cei înţelepţi în viclenia lor".


1 Corinteni 4
10. Noi suntem nebuni pentru Hristos; voi insa intelepti intru Hristos.



Cea mai interesanta e cea de la 1 Corinteni 3, fiindca se refera la lupta împotriva încrederii în propria minte. Este acelasi lucru cu a treia Fericire:

Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor.

Psalmistul ne spune: "A zis cel nebun in inima sa: nu este Dumnezeu." Mantuitorul il numeste pe bogat nebun, pentru ca acesta l-a uitat pe Dumnezeu. Uitand de Dumnezeu, ajunge sa considere bunurile necesare trupului, ca fiind niste bunuri necesare sufletului. "Mananca si bea suflete" - ca si cand sufletul este trup. Atitudinea lui fata de darul primit de la Dumnezeu este gresita. In loc sa multumeasca si sa faca milostenie, el doreste sa strice hambarele vechi, ca sa ridice unele noi. Ce pacat ca pentru el veselia sta in uitarea fata de semeni si fata de Dumnezeu. Aici e nebunia - se vede doar pe el.

Cat priveste nebunia pentru Hristos, prefer sa-l citez pe J.C. Larchet:
"Nebunul pentru Hristos nu e nebun cu adevarat. Cel nebun pentru Hristos nu indura silit nebunia, ci insusi se sileste sa se arate nebun. Singur si-a ales conditia de nebun si poate s-o paraseasca oricand voieste si sa se intoarca iarasi la ea, cand socoteste ca-i este de folos. Nu-i pentru el un handicap, nu-i vatama viata psihica si nu-i tulbura nici viata duhovniceasca. E ca si actorul, care ramane el insusi, chiar daca-si pune tot sufletul in rolul pe care il are de jucat."

Iata care este diferenta: unul este nebun si se indreapta spre moarte, altul alege sa fie nebun si se indreapta spre viata.

Cuvantul "nebun",amintit in sf.Scriptura,cred ca are intelesul de "nesabuit",pentru ca adevarata nebunie,respectiv dereglare psihica,nu ar mai putea discerne lucrurile ori cuvintele ce pot iesi dintr-ansul decat intr-un mod bolnav,influientate de propriul creier,de asemenea bolnav, concret.
Cat despre nebunia in sensul psihic,in corelatie cu credinta,ar fi de discutat,mai ales ca reprezintra un oarecare subiect tabu pentru aceasta categorie,spirituala,aproape omisa in cartile de specialitate religioase,sau intentionat omisa din motive lesne de inteles,extrem de complexe.

ei bine dragilor, iertatzi-mi slava de la oameni shi pLaudarojENEa interIOdoar-bd-alib, dar am sa va spun o mare taina, o neinchipuita shi foarte frumoasa talcuire a acestei minunate taine a LUI DUMNEZEU... nu shtiu daca fac bine ca o spun asha ca orishicine sa o poata citi, dar patimasha (ne)vointza, patimasha impingere pentru a sluji lui scrashna ar vrea sa spuna ea ca de aia v-ash scrie, ca sunt sluga lui neputincioasa, shi fricoasa, poi oi fi eu fricos, shi neputincios, dar incantarea asta a prrozshtiei a dulitatzii de a ma lasa copleshit in a ma crede apolliniac sau abaddoniac, un fel de grrozAvva ori B-avva, ma face mereu sa ma razboiesc, atras in razboiul din deshert, shi ca sa scap shi sa nu mai fiu mereu hranit in guritza de catre m-amOna, nevasta cea buna a satatanatataticului sevrajelor care ma imbaiaza in venin ca sa fiu invincibil ca achile, un fals erou ca el credea ca era o legenda, o minciunica, o poveste de saduchei fratzi cu autoindreptatzitorii farisei ce aveau shi doreau rege, shi inca mai doresc... deci ca intr-un fel de incleshtare, deshi nu pentru aia o fac ci din pura fermecare a intzelesului Cuvantului Lui Dumnezeu, o betzie a fericirii, ca iata am intzeles marea taina a Cuvantului "faricitzi cei saraci in duh ca a lor..."

poi atunci ia sa le talcuiesc eu de nu se vad, acelora care nu ma cred, de nu o sa shtie de pe unde sa se mai adune, nu cu rautate zic, dar asha o sa se intample din pacate, ia sa le talcuiesc in sperantza ca o sa ma ierte Hristos-Dumnezeu ca spun adevarul, shi de a primi drept cadou, candva de la Hristos, o pietricica, mititica, asha ca de iaspis ori de chrisolit ori ametist.... oho dar pana acolo mai este mult... mult mult mai este... shi vremea e tarzie, foarte tarzie, iar vremea se strica, shi dau shi tatatrii...

Nebunia spre deosebire de nebunul de satan, care pana shi nebunia o are invartoshata este defapt ceea ce spune Domnul cand spune "fericiti cei saraci in duh caci a lor este imparatia cerurilor", ei sunt, nebunii! la ashtia se refera Hristos, la handicapatzii psihic, la oligofreni, la idiotzi, la bolnavii psihic, la deliratori, la halucinantzi, la prostalai, la tot soiul de nebuni nebuni, cu adevarat nebuni, adica la totzi neintzeleptzii dupa cum erau socotitzi in vechiul testament de catre farisei shi saduchei. Toata nebunantatea nevinovata, fie saraca fie bogata, caci in cazul acesta antonimul nu este bunatatea ci intzelepciunea cea desharta a "celor intzeleptzi" ai vechiului testament, a marelui Babilon al incantarii de sinele sangelui shi a carnii, shi a duhului desfranarii, al shtiintzei, al shtiintzei pacatelor, a intzelepciunii pacatelor, a capcanelor shi capacaunului priceput la capcane, shi prilejuri de pacatuire, la impingere in prapastie, la autoindreptatzirea shi nemultzumirea, vai vai ce oroare, pacatele inventate ce vin din adanc, ca sa te inchini lor, sugerate, shi demonstrate, care este defapt nimicul saducheilor, dar mai ales al fariseilor... inchinarea la pietre, lemne, apa, pamant, shi la tot felul de lacomii ale deznadejdii shi la celelalte minuni minunate ale incantarii, care nu pot nici sa auda shi nici sa vada shi nici sa ajute decat spre rau, spre pierzare caci te duce la pierzare..... astfel ca

satan pare foarte fericit, dar shtie ca mai are foarte putzina vreme, defapt el se incanta cu scrashna apollionica shi abaddonica prin hainele tale shi ale Domnului, facand mereu HUIEA ca sa imbine fatzarnic prin dezbinare fireshte pe om cu Dumnezeu ori cu aproapele sau, fiindca el pana shi nebunia o are invartoshata! ca el nu e nebun-nebun ci doar face pe nebunul din rautate, din razvratire, din ura de oameni shi nu cum se prefaceau sfintzii pentru a se ocara pe ei shi a nu primi slava de la oameni, slava in deshert, spurcaciunea pustiirii, aratarea binele facut, sau ala care-l face chiar atunci, caci satan se preface shi vicleneshte, socoteshte profitul shi ii tarashte pe altzii dupa minciunile lui cele rautacioase in pacatuire, shi nu are linishte, pe care tzi-o impartasheshte shi tzie pana nu primeshti shi tu ca sa stai in pacat ca sa ai noroc de la szmeul moloh, ca sa semnezi.

Deci nu e vorba de cei ce se prefac a fi nebuni, in fericiri,
adica aia care doar din motive de smerenie se arata a fi nebuni cand defapt ei sunt nishte intzeleptzi, nu, ci e vorba de cei cu adevarat nebuni, cei neputincioshi, handicapatzi, tampitzi, idiotzi, oligofreni, schizofreni, cretini, shi toata mintea cea sarmana, cea stramba, cea dusa cu pluta, ashtia sunt fericitzii a carora este imparatzia cerurilor, "cei saraci in duh", despre ei cred ca vorbeshte Hristos, pentru ca doar intr-o astfel de stare fiind, ai urechi pentru Cuvantul Lui Dumnezeu, pentru Calea spre celelalte fericiri, adica spre CRUCEA dupa Voia Domnului, cum spune sf. Ap Pavel, ca zice despre Cruce ca este nebunie pentru intzeleptzii shi filozofii shi medicii lumii shi este mantuire pentru cei ce cred, ceva de genul asta.

Deci iata ce cred, e vorba de nebuni, de totzi nebunii cand spune Hristos "fericiti cei saraci in duh" pe lanaga alte semnificatzii, la nebunie cred ca se refera in primul rand, la adevarat nebunie spre deosebire de cea a lui satatan shi a m-am-amOnei fariseilor shi saducheilor dar shi a regalui lor cu fata morgana lu'gogJana... ca nu mai shti cine e rege, regina, virgina shi trufashe, nu mai shti.

ca defapt cine poate sa fie sarac in duh decat cel nebun?

dar sa nu cumva sa credem ca putem fi satanishti shi sa shi
facem pe nebunii ca nu tzin astfel de viclenii vrute ori nevoite,
ori alte tipuri de prefacatorii! ca sa ne imbogatzim in pacatoshenie, in ascunzish shi in minciuna shi sa devenim tot mai pui pui de neparparci shi de vipvipere, nu tzine.... asha grozavie a libertatzilor nicolaitice cu fermecatoarea Izabela... poi nu ca pare nevasta lui Abel.

dar iata cum au interpretat sfintzii, shi sfintzitzii ca doar shi ei au perfecta dreptate, nu numai talcuirea mea, ca doar nimeni nu este mai smerit cu cugetul inimii sale decat cel cu adevarat nebun, caci nu ii este nici lene shi nici frica de lume ca sa aiba sentimente omenishti, dumnezeieshti... caci ei nu mai au nici o voiree patimashe fiindca nu shtiu sa faca absolut nimic de capul lor, mai nimic... trebuie impinshi de la spate ca sa faca un lucru bun.

un referat:
[SIZE=3]<<Saracia duhului este considerata de sfântul Grigorie ca fiind smerita cugetare, iar la sfântul Ioan Gura de Aur, cei saraci cu duhul sunt "cei smeriti si cu inima zdrobita". >>[/SIZE]

Episcop-vicar IRINEU BISTRITEANUL
"Fericirile sunt noua sentinte scurte cu care Mantuitorul nostru Iisus Hristos isi incepe Predica de la Munte si pe care Sfantul Ioan Gura de Aur le aseamana cu poruncile Decalogului. Aceasta predica a fost rostita pe Muntele Kurun Hattin (Coarnele Hattinului), care, de atunci incoace, se cheama Muntele Fericirilor. Acest munte, inalt de 560 m, este situat cam la 7 km nord-vest de orasul Tiberias, langa tarmul vestic al Marii Tiberiadei."

"Fericirea intai
"Fericiti cei saraci cu duhul, ca a lor este imparatia cerurilor"
Venind pe pamant, Fiul lui Dumnezeu ne-a eliberat din catusele bunurilor materiale, din patima lacomiei, care inabusa dorul dupa Imparatia lui Dumnzeu. In Fericirea intai Iisus nu fericeste pe saraci in general, deoarece lipsa de bunuri nu-i egala cu desavarsirea si sfintenia. Pot exista cersetori zdrenturosi plini de pofte si pacate, pot exista saraci care doresc sa aiba bani si sa se imbrace luxos, pe care insa imprejurarile din afara ii impiedica sa fie avuti. Asa ca Mantuitorul nu binecuvanteaza astfel de persoane, ci ii fericeste pe cei "saraci cu duhul" (Mt. 5, 3), pe cei care s-au eliberat de patima avutiei si si-au descatusat inima din tirania dorintelor pacatoase. "Saraci cu duhul" sunt cei care nu vor sa se imbogateasca sau care, avuti fiind, nu iubesc cu patima cele pe care le poseda, nu sunt robii averii, ci stapanii ei, gata sa imparta bunurile lor cu cei saraci.
Saracii cu duhul, pe care ii fericeste Iisus, nu sunt cei simpli, fara cultura, adica cei neintelepti si nestiutori, cum socotesc unii, pentru ca Hristos a adus in lume lumina cunostintei si adevarul care face pe om liber. Insusi Mantuitorul ne-a poruncit sa fim intelepti ca serpii (Mt. 10, 16). Crestinii care cunosc si urmeaza pe Domnul sunt invatati de Dumnezeu (I Tes. 4, 9), fii ai luminii, nu ai intunericului (I Tes. 5, 5), intrucat au primit invatatura dumnezeiasca de la Biserica prin harul Duhului Sfant (I Cor. 2, 5; Colos. 4, 3-6; 3, 16). "Saraci cu duhul" nu sunt nici cei saraci de bucurii materiale, cei dezmosteniti de soarta sau asupriti, pentru ca Hristos n-a deschis calea fericirii unora dintre oamenii impotriva celorlalti.
Dupa interpretarea data de Sfantul Ioan Gura de Aur si de Sfantul Chiril al Alexandriei, "saracia cu duhul" inseamna "smerenia de bunavoie". Cei ce au aceasta virtute sunt lipsiti de cele doua pacate " trufia mintii si nemasurata iubire de sine " care au dus la pierzanie pe ingerii rai si pe primii oameni. In intelesul Evangheliei, saraci cu duhul sunt toti acei avuti si neavuti, invatati sau mai putin invatati, din orice loc si timp, care si-au dat seama ca in sufletul lor exista un loc pe care nu-l poate umple nici avutia materiala, nici marirea lumeasca, nici stiinta acestui veac, ci numai Dumnezeu si darurile Sale vesnice.

(continuare in postul urmator)

(continuarea de mai sus)

Ei isi desarta mintea de trufasele tocmeli omenesti si isi elibereaza inima de iubirea celor vremelnice, pentru ca intreaga lor fiinta sa fie umpluta de bunuri ceresti si netrecatoare.
Saracii cu duhul sunt cei care, fiind inzestrati, cu tot felul de calitati sufletesti, inconjurati de onoruri sau incarcati de bunuri, nu au lasat ca acestea sa aseze pe constiinta lor funinginea orgoliului, nepasarea fata de adevar si de bine. Patrunsi de convingerea ca nu poseda nimic de la sine si ca nu se pot mantui fara ajutorul lui Dumnezeu, ei implora necontenit harul Sau. Eliberati de multumirea de sine si de mandria pentru propria lor viata, ei se smeresc si recunosc ca mai au inca de facut mult bine si zic: "Suntem slugi netrebnice, pentru ca am facut ceea ce eram datori sa facem" (Lc. 17, 10).
O astfel de smerenie a avut-o Alexie, omul lui Dumnezeu, incat viata lui spirituala a devenit asemenea unui cer care Il poarta pe Hristos. Acesta s-a nascut la Roma dintr-o familie instarita si evlavioasa. Educatia primita acasa si in scoala l-a umplut de intelepciune si i-a aprins in suflet dorul dupa Dumnezeu. Fugind de acasa, a ajuns la Edesa, unde a petrecut saptesprezece ani langa o biserica, in post, rugaciune si milostenie. Unui credincios i s-a descoperit in vis ca Alexie este "omul lui Dumnezeu", avand in suflet pe Duhul Sfant. Spre a nu fi slavit de oameni, el a parasit acel loc, ajungand din nou la Roma. Prezentandu-se tatalui sau ca un calator sarman, acesta fara a-si cunoaste fiul, i-a ingaduit sa-si faca o coliba in apropierea casei parintesti, unde a petrecut alti saptesprezece ani, suferind batjocura si lipsuri, dar fiind iubit de cei saraci pe care-i povatuia si-i miluia din hrana primita. Aici a raposat la 17 martie, 411, in timpul imparatului Honorius. El a fost intr-adevar "sarac cu duhul" pentru ca a privit fara incetare la desavarsirea dumnezeiasca si, straduindu-se sa se apropie de ea, si-a dezlipit inima de avutiile pamantesti, socotindu-le desertaciuni.
Rasplata celor saraci cu duhul este dobandirea Imparatiei lui Dumnezeu. Mantuitorul le-a promis acestora o rasplata prezenta, spunandu-le: "a lor este Imparatia cerurilor" (Mt. 5, 3). Cu alt prilej, Domnul a zis: "Imparatia lui Dumnezeu este inauntrul vostru" (Lc. 17, 21). Iar Sfantul Apostol Pavel ne arata ca "Imparatia lui Dumnezeu nu este mancare si bautura, ci dreptate si pace si bucurie in Duhul Sfant" (Rom. 14, 17). Daca cei lacomi si alipiti de forta gravitationala a materiei au inima chinuita si sunt nemultumiti, saracii cu inima se bucura de adanca pace. Ei au pacea unui vas ancorat intr-un liman sigur. Punandu-si nadejdea in numele Domnului si necautand "la desertaciuni si la nebunii mincinoase" (Ps. 39, 5), cel sarac cu inima este fericit inca de pe pamant, iar in viitor i se va darui slava si bucuria cerului. "

shi inchei cu:
parintele Paisie Aghioratul:
1) Fericiti sunt cei care au iubit pe Hristos mai mult decât toate ale lumii si traiesc departe de lume si aproape de Dumnezeu împartasindu-se de bucurii paradisiace înca de pe pamânt.
2) Fericiti sunt cei care au izbutit sa traiasca ascunsi si dobândind virtuti mari, n-au dobândit nici macar o faima mica.
3) Fericiti sunt cei care au izbutit sa faca pe nebunii pentru Hristos pazindu-si în felul acesta bogatia lor duhovniceasca.
4) Fericiti sunt cei care nu propovaduiesc Evanghelia prin cuvinte, ci o traiesc si o propovaduiesc prin tacerea lor, prin harul lui Dumnezeu, care îi tradeaza.
5) Fericiti sunt cei care se bucura când sunt clevetiti pe nedrept, iar nu atunci când sunt laudati pe drept pentru viata lor virtuoasa. Acesta este semnul sfinteniei si nu nevointa seaca a faptelor trupesti si numarul mare al nevointelor, care, atunci când nu se fac cu smerenie si cu scopul de a omorî pe omul cel vechi, creeaza numai simtaminte false.
6) Fericiti sunt cei care prefera sa fie nedreptatiti decât sa nedreptateasca si primesc netulburati si în tacere nedreptatile, aratând cu fapta ca ei cred “întru Unul Dumnezeu, Tatal Atottiitorul” si de Acesta asteapta sa fie îndreptatiti iar nu de oameni, în felul acesta izbavindu-se de desertaciune.
7) Fericiti sunt cei care fie s-au nascut betegi, fie s-au facut din neatentia lor, dar nu murmura, ci slavoslovesc pe Dumnezeu. Acestia vor avea locul cel mai bun în rai împreuna cu marturisitorii si mucenicii, care pentru dragostea lui Hristos si-au dat mâinile si picioarele lor spre taiere, iar acum, în rai, neîncetat saruta cu evlavie picioarele si mâinile lui Hristos.
8) Fericiti sunt cei care s-au nascut urâti si sunt dispretuiti aici, pe pamânt, deoarece acestora, daca slavoslovesc pe Dumnezeu si nu cârtesc, li se pastreaza locul cel mai frumos din rai.
9) Fericite sunt vaduvele care au purtat haine negre în aceasta viata, fie si fara voie si au trait o viata duhovniceasca alba slavoslovind pe Dumnezeu fara sa murmure, iar nu cele care poarta haine pestrite si duc o viata pestrita.
10) Fericiti si de trei ori fericiti sunt orfanii care au fost lipsiti de afectiunea parintilor lor, deoarece unii ca acestia au izbutit sa-si faca pe Dumnezeu tata înca din aceasta viata, având în acelasi timp depusa în casieria lui Dumnezeu afectiunea parintilor lor, de care s-au lipsit si care creste cu dobânda.
11) Fericiti sunt parintii care nu folosesc cuvântul “nu” pentru copiii lor, ci îi înfrâneaza de la rau prin viata lor sfânta, pe care copiii o imita si, bucurosi, urmeaza lui Hristos cu noblete duhovniceasca.
12) Fericiti sunt copiii care s-au nascut sfinti “din pântecele maicii lor”, dar mai fericiti sunt aceia care s-au nascut cu tot felul de patimi mostenite, însa s-au nevoit cu sudori si le-au dezradacinat dobândind împaratia lui Dumnezeu “întru sudoarea fetii” lor.
13) Fericiti sunt copiii care de mici au trait într-un mediu duhovnicesc si astfel, fara osteneala, au sporit în viata cea duhovniceasca. Dar de trei ori mai fericiti sunt copiii cei nedreptatiti care nu au fost ajutati deloc, ci dimpotriva, au fost îmbrânciti spre rau, dar care, îndata ce au auzit de Hristos, au tresaltat în inima lor si întorcându-se cu 180 de grade, si-au întraripat sufletul iesind din sfera de atractie a pamântului si miscându-se în orbita duhovniceasca.
14) Mirenii îi numesc norocosi pe astronautii care se misca în spatiu, câteodata în jurul lunii, alteori pe luna. Însa mai fericiti sunt nematerialnicii lui Hristos, zburatorii prin rai, care urca la Dumnezeu si adeseori umbla prin rai, în adevarata lor locuinta, cu mijlocul cel mai rapid si fara mult combustibil, ci doar cu un posmag.
15) Fericiti sunt cei care slavoslovesc pe Dumnezeu pentru luna ce îi lumineaza si îi ajuta sa mearga noaptea, însa mai fericiti sunt cei care au priceput ca nici lumina lunii nu este a lunii si nici lumina lor duhovniceasca nu este a lor, ci a lui Dumnezeu. Caci zidirile, fie ca lucesc ca oglinda, fie ca sticla, fie ca un capac de conserva, daca însa nu vor cadea razele soarelui peste ele, nu este cu putinta sa luceasca.
16) Mirenii îi numesc norocosi pe cei care traiesc în palate de cristal si au toate înlesnirile, însa mai fericiti sunt cei care au izbutit sa-si simplifice viata lor si s-au eliberat de lantul acestei evolutii lumesti a multor înlesniri (de fapt a multor greutati) si astfel s-au slobozit de nelinistea înfricosatoare a epocii noastre.
17) Mirenii îi numesc norocosi pe cei care pot sa dobândeasca bunatatile lumii. Dar mai fericiti sunt cei care le dau pe toate pentru Hristos si se lipsesc de orice mângâiere omeneasca aflându-se astfel langa Hristos zi si noapte în mângâierea Sa dumnezeiasca, care de multe ori este atât de mare, încât unii îi spun lui Dumnezeu: “Dumnezeul meu, dragostea Ta nu o pot suferi, deoarece este multa si nu încape în inima mea cea mica”.
18) Mirenii îi numesc norocosi pe cei care au functiile cele mai înalte si casele cele mai mari, deoarece acestia au toate înlesnirile si duc o viata tihnita. Dar mai fericiti sunt cei care au numai un cuib în care se adapostesc si putina hrana si îmbracaminte, dupa cum spune dumnezeiescul Pavel. În felul acesta ei au izbutit sa se înstraineze de lumea cea desarta folosind pamântul doar ca reazem picioarelor lor, ca niste fii ai lui Dumnezeu, iar cu mintea aflându-se mereu lânga Dumnezeu, Bunul lor Parinte.
19) Norocosi sunt cei care devin generali si ministri, dar si cei care devin si pentru câteva ore, atunci când se îmbata si se bucura pentru aceasta. Dar mai fericiti sunt cei care au omorât pe omul lor cel vechi, s-au imaterializat si au izbutit prin Duhul Sfânt sa devina îngeri pamântesti. Unii ca acestia au aflat caneaua paradisiaca prin care beau si se îmbata mereu de vinul paradisiac.
20) Fericiti cei care s-au nascut nebuni, caci vor fi judecati ca nebuni si astfel vor intra în rai fara pasaport. Dar mai fericiti si de trei ori fericiti sunt cei foarte învatati, care o fac pe nebunii pentru dragostea lui Hristos si îsi bat joc de toata desertaciunea lumii. Aceasta nebunie pentru Hristos pretuieste mai mult decât toata stiinta si întelepciunea înteleptilor întregii lumi.


in concluzie, una din talcuiri, pe care indraznesc sa o fac deshi n-ar fi voie, deci nu shtiu de ce anume o fac, totushi, sper sa fiu iertat ca nu sunt decat un mirean obosit (fricos shi lenesh, deci nitroglicerina), ma incumet fara ca sa imi permit, fara sa ma pun chezash la pacate, la libertate la pacatuire, la a nu ma sfiii, dar totushi iata ca indraznesc sa va spun shi voua ca eu cred ca ar fi vorba despre cei nebuni, aia sunt cei saraci in duh, cei nebuni, care gustand pe Hristos incep sa-i urmeze Lui shi Crucii pe care o primesc de la El, pentru ca doar ei mai au ochi shi urechi pentru Imparatzia Cerurilor, doar ei, deci a lor este Imparatzia Cerurilor ca aceshtia sigur o vor shi lua...

Doamne ajuta, shi iata ca am zis-o shi pe asta.
Sa fie intr-un ceas bun, ori cu adevarat nebun :)

...ar mai fi si sensul de ne-bun, adica un om care nu e bun, bun in sensul in care Dumnezeu ne vrea buni... Ca de-am fi buni, nu ne-ar certa Dumnezeu, nu?

foarte frumos zis, deci daca nu te consideri nebun, nu ai cum sa te foloseshti de mustrare ci ramai ca fariseul care a fost fara de rost la templu, caci nu s-a smerit ci s-a mandrit, shi astfel a pierdut timpul in care el trebuia sa devina bun, dar vazandu-se bun shi plin de sine, shi de vrednicie a scazut in ochii Domnului, in timp ce vameshul a crescut, shi astfel a plecat indestulat, pe cand fariseul s-a fost scos in deshert... chiar facand cele dupa tipic... ascultand... urmand... facand... dar nu se considera asha nebun ca shi fariseul ci se considera pe sine foarte bun...., dar n-avea marime de suflet shi de inima ci doar marime de sine... ca pentru aia le shi facea pe toate... dupa Dumnezeu... duhul minciunii maririi de sine.... shi al desfranarii ca sa ajunga shi el un fiu al faradelegii, ca shi totzi cei care pana la urma s-au razvratit, au urat, au trufit shi au hulit... ca apoi cine suporta adevarul cand shi-l va afla... ce a ajuns sufletul sau. Cine? nebunii-nebuni shi sfintzii, ca a lor este Imparatzia Cerurilor, v-am mai zis, ca noi ceilaltzi suntem buuuni dar invartoshatzi din pacate... ca fariseul ala pe care il huleshte toata lumea... dar ala nu-l cunoshtea pe Hristos, pe cand noi...

A te ruga pentru cei ce-ti fac rau, a iubi vrajmasii, e dovada cea mai sigura, pentru omul de astazi, ca esti nebun. Insa, prefer sa fiu nebun sub aceasta forma, dar viu fata de toti. Consider ca a fi mort fata de un semen, a spune ca pentru tine acesta nu exista, e o dovada ca aceste cuvinte: "zis-a cel nebun in inima sa - nu este Dumnezeu", rodesc si in prezent.

Probabil ca si talharul care a stat la stanga lui Hristos si-a zis in sinea sa ca celalalt este nebun ca-si face iluzii crezand ca Cel din mijloc este Dumnezeu, care nici macar nu S-a coborat de pe Cruce si S-a facut de ras in fata celor care priveau si ascultau... Poate ca si eu daca eram acolo gandeam la fel ca si adevaratul nebun, cel de-a stanga. De fapt, n-am nici un dubiu!

(Dar se pune problema: unde sunt acum cei doi talhari? Si unde vor fi cand timpul insusi nu va mai fi?)

La fel si trecatorii ieseni il considera in mod sigur nebun pe cel nene ortodox cu barba alba care propovaduieste evanghelia prin oras, in locuri publice, cu Biblia mereu in mana... Nebun pentru Hristos! Cine are curajul sa se faca nebun in ochii lumii pentru credinta sa in ziua de astazi?!

cand ma gandesc la cuvantul "nebun" imi amintesc de viata Sfantului Simeon cel nebun dupa Hristos (Cartea Nebunul Savatie B.) Pentru mine a fost cea mai minunata si desavarsita dovada de nebunie. Insa, e greu sa fii "nebun" in lume...

Iata o descriere a acestui roman: " Romanul “Nebunul” este publicat de monahul Savatie Bastovoi in anul 2006, in Bucuresti, la editura Cathisma, si are pe coperta principala desenul “Sfant dormind”, realizat chiar de ieromonahul Savatie Bastovoi. Desenul infatiseaza un om fara fata, imbracat intr-un vesmant dintr-o singura bucata, cu mainile perna sub cap, dormind ghemuit pe pamantul gol. Asa a schitat in creion, parintele Savatie, portretul unui sfant: fara casa, fara pat, fara perna, dormind sub cerul gol, pe pamantul gol. Iar faptul ca sfantul nu are nici macar fata, este dovada suprema a smereniei acestuia, care nici pe sine nu se vede, in toata splendoarea harului lui Dumnezeu, nici altuia nu ii arata comoara pogorata de Sfantul Duh asupra-i. Cat de impotriva cursului vremii, si al firii oamenilor, este acest fel de a fi al unui sfant, acest fel de a se face placut Domnului, acest fel de a se lepada de toate, pentru a-si iubi, fara desarte legaturi materiale, Dumnezeul, si semenii! Nebun pare in fata Lumii si a oamenilor acest fel de a fi! Dar cat de nebun pare a fi in ochii Domnului felul de a trai al oamenilor! Caci “intelepciunea lumii acesteia nebunie este inaintea lui Dumnezeu… Domnul cunoaste gandurile inteleptilor, ganduri din care este alcatuita carturaria lor, ca sunt desarte" (I Cor. 3, 19, 20). (Jianu Liviu-Florian)

" Zis-a cel nebun intru inima sa, nu exista Dumnezeu !..." Este clar ca acest cuvant reprezinta nesabuinta, neinteleptire, numai in aceste sensuri este acest cuvant amintit in Sf.Scriptura.
Si totusi, de ce nu se pomeneste nimic despre bolnavii psihici, care, reprezinta, de altfel, un subiect extrem de delicat si ar fi foarte interesant sa fie abordat din punct de vedere spiritual, religios.

Luca 8
 

27. Şi ieşind pe uscat, L-a întâmpinat un bărbat din cetate, care avea demon şi care de multă vreme nu mai punea haină pe el şi în casă nu mai locuia, ci prin morminte.
28. Şi văzând pe Iisus, strigând, a căzut înaintea Lui şi cu glas mare a zis: Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Rogu-Te, nu mă chinui.
29. Căci poruncea duhului necurat să iasă din om, pentru că de mulţi ani îl stăpânea, şi era legat în lanţuri şi în obezi, păzindu-l, dar el, sfărâmând legăturile, era mânat de demon, în pustie.
30. Şi l-a întrebat Iisus, zicând: Care-ţi este numele? Iar el a zis: Legiune. Căci demoni mulţi intraseră în el.
31. Şi-L rugau pe El să nu le poruncească să meargă în adânc.
32. Şi era acolo o turmă mare de porci, care păşteau pe munte. Şi L-au rugat să le îngăduie să intre în ei; şi le-a îngăduit.
33. Şi, ieşind demonii din om, au intrat în porci, iar turma s-a aruncat de pe ţărm în lac şi s-a înecat.
34. Iar păzitorii văzând ce s-a întâmplat, au fugit şi au vestit în cetate şi prin sate.
35. Şi au ieşit să vadă ce s-a întâmplat şi au venit la Iisus şi au găsit pe omul din care ieşiseră demonii, îmbrăcat şi întreg la minte, şezând jos, la picioarele lui Iisus şi s-au înfricoşat.
36. Şi cei ce văzuseră le-au spus cum a fost izbăvit demonizatul.

Cum sa nu, dar demonizatii ce sunt?
Atunci etichetarea era facuta in functie de vremurile de atunci, insa acum dupa revolutia industriala a medicinii si a igienii personale se numeste boala psihica
sau esti sanatos
sau esti bolnav(stare care include si termenul arhaic demonizat)

Hm !, suna cam aiurea demonizat si, oricum, in zilele noastre se poate face foarte clar diferenta intre demonizat si bolnav psihic . Se cunoaste despre exorcizari si altele de genul, chiar daca se mai intampla sa se confunde lucrurile intre ele.
Dar, cred, totusi ca termenul de demonizat este mult prea nedrept atribuit bolnavilor psihici...si-atunci nu rezulta decat din primitivismul de atunci.

Despre demonizat scrie in biblie. Sa fi inspirat Sfantul Duh o lucrare plina de "primitivism"?!? Putin probabil.

Nu avea cum sa aminteasca de primitivism in acest sens, fiindca era definita ea insasi prin primitivism, avand loc la prezent...nu avea cum sa existe aceasta notiune de invechit, netranspus in viitorul indepartat.
Oricum, mi se pare mult prea nedreapta aceasta adresare fata de oamenii bolnavi psihici, de parca sufletul lor nu ar avea importanta, nu ar avea aceiasi valoare ca si al celorlalti, prezentandu-se prin termenul demonic. Aberant ! Foarte aberant ! Dar, nu mai conteaza...

Demonizatii? ..Mda! Se face astazi foarte clar diferenta intre demoizati si bolnavi psihici.. asa de clar in cat profesorii psihiatri nu pot face distinctia. Ce e demonizatul?> un bolnav clasic de schizofrenie cu mici influente de dementa si cretinism. In rest.. totul e foarte clar , nu?

Dar, ce te faci cand leviteaza? .. ce te faci cand pe sute de voci cer.. diferite lucruri? .. ce te faci? .. Schizofrenicii nu au ridicat nici macar .. praful de langa patul lor.

Toti , sau multi vor spune: "iarasi bancuri.. da' bai! ..hai.. ai dovezi?".. "Da' bai..n-am!".. ma pisam.. pe mine cand am vazut treburi dintr-astea, ma ..scuzati ca n-am fugit imediat la magazinul din coltzul strazii sa-mi cumpar o camera video!.. chiar va rog sa ma iertati!

Ceea ce am vazut eu ..ma face sa-mi pun intrebari doar in acest sens: DUMNEZEU.. de ce lasa sa se intample lucruri de astea? ..De ce-l lasa pe cel intunecat sa-si faca metehne de genul asta?.. evident ca nu ar fi trebuit sa-mi un intrebarea asta! ..

Sa nu uitam de "nebunul (nebunii) pentru Hristos"!
 

MOS ILIE

Bărbatul acesta era cunoscut în tot orasul. Unii îl socoteau nebun, altii aveau dubii serioase în această privintă. Toti cădeau însă de acord că era un om „foarte citit“. Impresionati de strălucitele sale răspunsuri si explicatii, multi dintre concitadini exclamau: „A înnebunit de la prea multă carte!“. Circulau pe seama sa istorii ciudate, care stârneau curiozitatea multora. Se încetătenise chiar bănuiala că era sfânt.

Locuia la poalele muntelui, lângă ultimele case ale orasului. Nu avea un adăpost propriu-zis, după cum nu avea nimic al său în afară de zdrentele pe care le purta atât vara cât si iarna. Dormea pe pământ. Mânca orice i se dădea. Cea mai mare parte a timpului si-o petrecea în deplină singurătate.

Eu mi-1 amintesc încă de pe vremea când eram copil. încovoiat de spate, se târa încet-încet, ca un melc. Copiii îl iubeau si intrau chiar în vorbă cu el.

Cândva, în primele clase primare, l-am întâlnit pe drum mergând invers, cu spatele înainte, precum obisnuia adesea. încă de pe atunci era cocosat.

- Mos Ilie, de ce mergi invers? l-am întrebat.

- Pentru că mă ispiteste Diavolul si nu vreau să-1 văd, mi-a răspuns. Uite, e acolo, nu-1 vezi? - si mi-a arătat un punct anume.

M-am uitat către locul pe care mi-1 indicase, am simtit un fior de teamă, însă n-am văzut nimic.

- Nu-1 vezi? a întrebat din nou.

- Nu! am răspuns si m-am îndepărtat speriat.

Ani de zile mai târziu, pe când eram la gimnaziu, niste colegi mai slabi la învătătură au iesit foarte bucurosi din sala în care tocmai dădusem teza la fizică. Strigau plini de bucurie. Trecuseră cu succes ceea ce se anuntase a fi pentru ei o mare încercare. Povesteau cum, în ajun, Mos Ilie le spusese subiectele care urmau să le fie date la două dintre teze. Nu-i credeam, însă ei se jurau cu emfază, relatând în detaliu convorbirea pe care o purtaseră cu bătrânul. Au început de atunci să-1 viziteze multi copii dornici de a li se dezvălui subiectele la diverse materii. Pe acestia însă, Mos Ilie îi îndemna să învete temeinic si, dacă insistau în continuare, îi trimitea la icoana Maicii Domnului să se roage pentru ajutor.

In general, se istoriseau multe întâmplări iesite din comun despre Mos Ilie. Existau însă si multe amănunte neclare, de natură să nască îndoieli, întrucât bătrânul îsi împăna conversatiile cu multe cuvinte lipsite de sens ori greu de înteles. însă, în ciuda tuturor controverselor, exista un număr însemnat de oameni inteligenti si cultivati care mergeau regulat să discute cu el. Eu cunoscusem două situatii ale unor prieteni care atestau cu tărie că Mos Ilie îi ajutase cu sfaturile pe care le strecurase printre cuvintele sale „nebunesti“, referindu-se la niste subiecte si probleme personale pe care ei nici măcar nu apucaseră încă să i le dezvăluie. Unul dintre acestia chiar ne asigura că fiica sa cea mică, pe atunci elevă la scoala primară, devenise învătătoare exact în circumstantele pe care le prezisese Mos Ilie cu multi ani înainte. La fel se întâmplase si cu o problemă intimă a familiei lor, care după ani de zile a avut deznodământul prevăzut cu precizie de către bătrânul hoinar.

Modul său de viată îmi amintea de sfintii „nebuni pentru Hristos“, care renuntau la absolut toate avutiile pământesti si cutreierau din loc în loc, supunându-se unor mari privatiuni si simulând în public prostia si nebunia, pentru a cunoaste toate treptele umilintei si ale înstrăinării. Era o formă de asceză asumată de un număr foarte restrâns de persoane, tocmai întrucât cerea totală lepădare de sine si presupunea deja existenta unor foarte solide temelii duhovnicesti.

Aveam să-1 întâlnesc din nou pe Mos Ilie într-o mică magazie, cu putin înainte de a pleca în India. Mi-a povestit atunci multe lucruri din viata sa. Fusese secretar într-un sat, înainte de 1940. Odată, pe câmp, mergând dintr-un sat în altul, l-au atacat câinii. A fost nevoit să se urce într-un copac. Toată noaptea s-a rugat acolo si a cântat imnuri către Maica Domnului. I-a compus el însusi o cântare frumoasă, pe care mi-a psalmodiat-o.

Pe timpul ocupatiei a stat în oras. într-una din zile, si-a părăsit sălasul improvizat pentru a rezolva niste treburi. Drumul pe care îl avea de străbătut trecea pe la marginea orasului, pe lângă munte. Acolo i s-a arătat însăsi Preasfânta Fecioară. A rămas încremenit de uimire, între timp, englezii bombardaseră orasul, în încercarea de a lovi gara unde se adăpostiseră multi germani. După bombardament, Mos Ilie si-a continuat drumul si a ajuns la clădirea unde avea treabă. Insă nu mai exista acolo nimic altceva decât o groapă imensă. Clădirea fusese distrusă de bombardament. Dacă nu l-ar fi întârziat Preacurata, ar fi fost ucis... In locul unde i s-a arătat Maica Domnului, a zidit o bisericută pe care a numit-o „Preasfânta Milostivă“. Lângă această bisericută alesese să-si ducă mai departe traiul.

Mi-a povestit apoi despre călătoria pe care o făcuse demult în Sfântul Munte. De-a lungul conversatiei noastre, îsi lua deseori răgazuri în care rostea rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-mă“. Mi-a trecut atunci prin minte să exersez si eu tehnicile pe care le deprinsesem în urmă cu câteva luni la cursurile de Mind Control. M-am convins însă cu stupefactie că nu puteam lucra practic nimic în preajma lui. Nu se întâmpla absolut nimic.

- Să nu te duci în India, mi-a spus. Acolo au să te mănânce ca pe o legumă.

I-am vorbit despre părintele Paisie. Desi nu iesise vreodată din oras, a arătat că-1 cunoaste bine.

- O, acesta ne-a întrecut pe toti cu mult! Să-i spui să facă si pentru mine o rugăciune. Să-mi trimită si un sirag de mătănii.

Am petrecut împreună cu el vreme de trei ore, răstimp în care m-a învătat multe lucruri despre ceea ce înseamnă o adevărată vietuire crestină.

Nu l-am ascultat, însă, si am plecat în India. Iată împrejurările în care l-am întâlnit din nou, imediat după „operatia“ bătrânului Paisie:

Mos Ilie străluceste

In dimineata următoare „operatiei“ pe care mi-a făcut-o părintele, m-am trezit într-o stare aproape paradisiacă. Binecuvântarea bătrânului era încă asupra mea. Mă simteam minunat, plin de pace si de iubire pentru întreaga făptură.

M-am sculat cu intentia de a merge într-o plimbare pe munte. L-am întâlnit în stradă pe Mos Ilie - „cel mai mic om al orasului“, asa cum obisnuia să se autointituleze.

Zdrentăros, cu părul si barba lungi si murdare, gârbovit, asezat pe bordura unui trotuar, aprinsese focul într-o tinichea. Copiii îsi părăsiseră jocul si îl înconjuraseră. Le vorbea cu capul plecat, aruncându-le când si când câte o privire.

Plin de uimire, l-am văzut învăluit într-o lumină imaterială. O lumină asemănătoare celei pe care o răspândea bătrânul Paisie, doar că era mai mică în dimensiune si intensitate. Strălucitoare, translucidă, suavă, emanând bucurie. Era harul care se revărsa din el si îi atrăgea ca un magnet pe copii. Mi se confirma definitiv că Mos Ilie era un om duhovnicesc, care îsi ascundea marea lucrare lăuntrică sub acoperământul nebuniei, spre a fugi de laudele si cinstirea oamenilor, de slava desartă; îl iubea pe Dumnezeu într-o asemenea măsură încât renuntase de bună voie la toate desfătările acestei lumi.

M-am apropiat de el cu bucurie si cu familiaritatea pe care mi-o inspira harul.

- Sănătate, Mos Ilie! i-am strigat.

Si-a ridicat surprins capul. A recunoscut într-o clipită binecuvântarea bătrânului Paisie care era asupra mea si m-a privit cu intensitate si nedumerire.

- Părintele Paisie m-a făcut astfel, ieri seară, i-am spus.

- Da! Acesta ne întrece pe toti.

Am stat apoi putin de vorbă. La un moment dat i-am zis:

- Mos Ilie, te văd strălucind. Izvorăste o lumină dinlăuntrul tău.

N-a spus nimic. Si-a plecat capul stânjenit, rusinat. La scurt timp ne-am despărtit, si mi-am continuat plimbarea.

http://www.sfaturiortodoxe.ro/marii-...8-mos-ilie.htm

urmare de mai sus
 

După întâlnirea cu Mos Ilie, am pornit asadar într-o plimbare pe munte. întreaga mea raportare la realitatea înconjurătoare suferise modificări substantiale ca urmare a darului primit de la bătrânul Paisie. Brusc, lumea mi-a părut mai vie. Relatia mea cu făpturile lui Dumnezeu devenise mai profundă, mai sinceră, mai sensibilă. Mă bucura tovărăsia lor! întelegeam modul lor de viată; copacii, animalele, păsările, chiar si cea mai neînsemnată plantă, toate mi se dezvăluiau cu adevărat ca fiind vii. Era o experientă nemijlocită, iar nu o simplă asumptie mentală.

Le vorbeam, le mângâiam, le iubeam. Le percepeam ca pe niste tovarăsi de viată. Eram întru totul fericit. Mintea îmi era extrem de limpede si linistită. Devenisem capabil să deslusesc toate intentiile si imboldurile lăuntrice ale animalelor. Trăiam o negrăită pace, frumusete, iubire. Aceasta era viata cea adevărată, liantul autentic al omului cu lumea. Astfel va fi fost în Rai! Am realizat atunci în ce orbire îmi petrecusem viata până în clipa aceea. „Astfel trebuie că este bătrânul în fiecare zi“, m-am gândit. Mi-am amintit de întâmplările pe care mi le istorisise. „Pe când eram la Stomiu, la mănăstirea de lângă Konita, au venit doi ursi în locul unde aruncam gunoaiele. Erau flămânde sărmanele animale. Am coborât si le-am dat pâine. Vezi, animalele înteleg felul în care se apropie cineva de ele: dacă vrea să le facă rău sau dacă se apropie din iubire. Si cel mai sălbatic animal, dacă te apropii de el cu iubire adevărată, n-o să te necăjească.“ Si-a întins mâna si a chemat o păsărică cu gâtul rosu care se afla în vecinătatea noastră, pe crengile unui copac. Păsărică a venit si s-a asezat bucuroasă pe degetul lui. „Vezi, animalele se bucură de om; ele recunosc superioritatea omului si se bucură de prezenta lui. Asa trăia Adam în Rai. După căderea omului, s-a distrus această legătură si a venit sălbăticia: omul caută să le omoare, iar ele s-au sălbăticit. Totusi, animalele sălbatice sunt astăzi mai aproape de adevăr decât cele domestice. Dacă se apropie cineva de ele cu iubire, revin la relatia aceea de la începuturi. In schimb câinele, care trăieste permanent în preajma omului, s-a schimbat mai mult. A dobândit un spirit politienesc, o anumită suspiciune. Omul distruge animalele. Uite, aici aveam o pisicută pe care o hrăneam. Venea la picioarele mele si torcea, se freca de mine, era foarte cuminte. într-o zi i-am aruncat o bucată de pâine si animalul s-a tras înapoi speriat. Ce se întâmplase? Cineva o lovise cu pietre si îi stricase gândul bun. Vezi? Omul a pus început răului“.

- Părinte, chiar e adevărat că nici cel mai sălbatic animal nu-ti face nimic dacă te apropii de el cu dragoste?

- Adevărat, bre, adevărat.

Părintele mi-a povestit în continuare multe alte lucruri asemănătoare, pe care acum începeam le înteleg mai bine, de vreme ce chiar le trăiam.