Salut pe toata lumea de pe acest forum si sper sa avem o discutie interesanta,...cu folos si spre invatatura fiecaruia dintre noi,...spre largirea orizontului de idei.
Dragi frati de credinta,...marturisesc ca intampin o mare dificultate in a intelege chestiunea iadului din Sfanta Scriptura. Am inteles ideea de nemurire a sufletului fiindca o simt in mine,...am inteles si invatatura biblica in ansamblul ei,...cea mai inalta si luminata invatatura considerand ca este cea de la 1 Cor. 13.
Insa...nu inteleg ( sau poate nu sunt de acord ), cu iadul ca loc de pedeapsa eterna pentru pacatele savarsite intr-o viata de om. Asadar, va intreb: cum este posibil ca Dumnezeu, care este etern,...si reprezinta dragostea absoluta,...sa permita munca vesnica in iad. Mie nu mi se pare corecta o pedeapsa eterna pentru o viata limitata, neeterna. Aceasta vine in contradictie cu ceea ce se spune ca " dragostea acopera toate greselile" . Avand atotputernicia nemuririi , si avand posibilitatea de a o acorda oricui doreste EL,...nu inteleg de ce pune un zid de netrecut( "cei din iad nu vor putea trece in rai, precum nici cei din rai in iad") pentru unii.
De exemplu, sa presupunem ca eu voi ajunge in iad,...Doamne fereste..., dar,...de ce nu mai imi da posibilitatea sa progresez de-acolo?...cand El detine eternitatea .
M-as bucura enorm daca mi-ati raspunde la aceasta intrebare.

Eu simt ca rai si iad nu exista. Totul e aici, pe pamant. Aici platim faptele noastre, aici e raiul si iadul. Dumnezeu, Bumul, prin tot ceea ce traim, ne arata iadul cand ne merge rau si raiul cand suntem fericiti. Tot ce-am facut, bun sau rau, platim sau primim rasplata aici, pe pamant. Se spune ca suntem facuti dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu. Cum poate sa-si inchipuie cineva ca Dumnezeu si-ar trimite creatia Lui in focuri vesnice, eterne? Nu se poate, este de neconceput. Nu hulesc, nu fac nimic rau, din punctul meu de vedere, dar in cazul in care Dumnezeu si-ar pedepsi propria-i creatie, ar trebui sa se imparta in doua, ceea ce iar e imposibil. :)

Iadul a început să existe odată cucăderea demonilor, fiind locul unde au fost alungaţi din cer. Asadar, iadul nu a fost facut pentru oameni. Oamenii ajung acolo doar daca, slujind demonilor prin pacate, se cuvine sa mearga alaturi de ei.
"Chinurile iadului nu-L au pe Dumnezeu drept cauza, ci pe noi insine " Sfantul Vasile cel Mare.
Dupa moarte, starea duhovniceasca nu mai poate fi redirectionata, ci doar intensificata in directia cu care s-a iesit din aceasta viata. Dupa cum dreptii ajunsi in rai sporesc mereu in iubirea de Dumnezeu si adancesc la infinit comuniunea cu El, cei din iad isi maresc tot la infinit ura care ii desparte tot mai mult de Dumnezeu.

Cred ca te inseli. Daca Mantuitorul vorbeste de focul cel vesnic, de iazul de foc (deci Dumnezeu, nu un om) nu cred ca trebuie sa stam la indoiala. Daca de cuvintele Lui ne indoim, pe cine sa ascultam? De asemenea vorbeste de Imparatia cea gatita inainte de intemeierea lumii, pentru cei ce se vor mantui. Iarasi nu avem motiv sa ne indoim.
Ca starile de rai si iad le gustam inca de aici, uneori, iarasi e adevarat, dar mult mai putin decat o vom face dincolo de trecerea noastra din aceasta viata.
Dumnezeu nu-si trimite creatia Sa (pe om) la chinuri, ci, omul fiind dupa chipul lui Dumnezeu (asemanarea se lucreaza de fiecare), calea pe care si-o alege este expresia acestei libertati, deci singur isi alege fericirea sau chinurile vesnice. Parintele Arsenie Boca spunea ca, de fapt chinurile iadului nu sunt altceva decat lucrarea patimilor in suflet, patimi care, dupa moarte, nemaiavand trupul la dispozitie pentru a fi satisfacute, se manifesta ca un foc care se inteteste din ce in ce mai mult. Sau cum spunea fericitul Augustin, "cine nu-si induhovniceste trupul, isi va incarna si sufletul". Apare aceasta dualitate trup-suflet prin care unul ajunge dominant asupra celuilalt. Sf. Ap. Pavel spune ca "grija de trup sa n-o faceti spre pofte". De aici se vede rostul ascezei si infranarii in supunerea trupului, tocmai pentru a nu incarna si sufletul.

Uite un raspuns care ma satisface intr-o oarecare masura. 'chinurile iadului nu sunt altceva decat lucrarea patimilor in suflet, patimi care, dupa moarte, nemaiavand trupul la dispozitie pentru a fi satisfacute, se manifesta ca un foc care se inteteste din ce in ce mai mult.'
"cine nu-si induhovniceste trupul, isi va incarna si sufletul". am sa ma mai gandesc si am sa revin cu un raspuns.

Pare paradoxal, dar existenta iadului isi are temeiul in iubirea lui Dumnezeu.
El ne-a facut dupa chipul Sau, adica persoane. E cunoscut faptul ca orice persoana este unica si libera. Atat de mult pretuieste Dumnezeu persoana umana, libertatea acesteia, incat n-o forteaza sa intre in comuniune cu El, daca ea refuza. Asta este de fapt iadul: refuzarea comuniunii cu Dumnezeu.
Daca iadul ar fi desfiintat, ar fi distrusa odata cu el si voia libera a omului. Ori Dumnezeu vrea sa fie in legatura nu cu niste marionete tampe, ci cu persoane care-si asuma in mod liber comuniunea cu El.

"Parintele Arsenie Boca spunea ca, de fapt chinurile iadului nu sunt altceva decat lucrarea patimilor in suflet, patimi care, dupa moarte, nemaiavand trupul la dispozitie pentru a fi satisfacute, se manifesta ca un foc care se inteteste din ce in ce mai mult. Sau cum spunea fericitul Augustin, "cine nu-si induhovniceste trupul, isi va incarna si sufletul". "
Aceste afirmatii mi se par logice daca privim crestinismul din interior, insa daca e sa iesim din cercul crestinesc, si daca judecam cu mai multa logica insotita de iubire fara margini ajungem la o total alta concluzie: in primul rand dispare frica (pt. propria viata), disperarea, luandu-le locul linistea si increderea ca D-zeul care reprezinta dragostea absoluta iti va da n-spe mii de sanse pentru a atinge fericirea. Asta inseamna dupa logica - dragostea absoluta. Pe cand dupa crestinism dragoste absoluta inseamna numai pana mori(limitata); apoi se va da doar celor ajunsi in rai, cei din iad suferind etern consecinta "alegerii" lor (nemaiavand posibilitatea unei noi alegeri). Apare apoi in explicarea raiului si a iadului notiunea de liber arbitru,...cum ca paradoxal iadul exista tocmai datorita iubirii lui Dumnezeu, fiindca nu ne obliga la comuniune cu El, asa ca noi avem posibilitatea de a alege............iadul? Daca e sa mergem pana acolo apoi nici liberul arbitru nu mai e liber arbitru fiindca toate cele 6 miliarde de oameni de pe fata planetei alearga dupa FERICIRE. Asadar, omul a fost programat pentru fericire. Chiar si durerea excesiva la un moment dat e interpretata de creier ca si o placere.
Adica...in numele dragostei absolute, decat iad, mai bine moarte ca si in Vechiul Testament: adica lipsa a constiintei de sine.
Va astept cu noi raspunsuri.

De ce, tot in cartea sfanta scrie "crede si nu cerceta?" Mintea, inteligenta, adica, o avem de la Bunul Dumnezeu, nu? Eu nu cred ca Bunul Dumnezeu a spus asa ceva. Ne-a dat mintea, pentru ce? Pentru tot ceea ce exista si nu si pentru a afla adevarurile de dincolo de ce-ar trebui sa stim? Noi aici, discutand, incercand sa ne lamurim niste lucruri, facem cercetare sau cel putin asa cred. Sigur, pe Dumnezeu si credinta in El le purtam in suflet. Dar poate vrem sa mai aflam si unele lucruri care ni se par nu tocmai logice. Ori, pentru ca ni se spune sa nu cercetam, trebuie sa inteleg ca religia este lipsita de logica? Nu cred, nu se poate asa ceva. Daca ne uitam atent la creatia lui Dumnezeu, noi, oamenii si tot ce ne inconjoara, e de o logica extraordinara. Nimic si nimeni nu e lasat la voia intamplarii. Haosul incepe numai cand intervine omul si strica, intineaza creatia. Nu credeti?

Sunt doua chestiuni, care, mie mi se pare ca se bat cap in cap: 1.mai multa logica si 2.iubire fara margini. Logica se adreseaza mintii, iubirea se adreseaza sufletului, depinde de care glas ascultam.
Stii cum e asta? Vezi un cersetor pe strada. Sufletul iti spune: da-i ceva bani. Ratiunea zice: nu-i da, ca-i bea sau ii fumeaza.
Apoi frica, disperarea, nu sunt proprii unui crestin, sunt chiar pacate care duc la pierderea vietii vesnice: "Iar partea celor fricosi si necredinciosi si spurcati si ucigasi si desfrânati si fermecatori si inchinatori de idoli si a tuturor celor mincinosi este in iezerul care arde, cu foc si cu pucioasa, care este moartea a doua" (Apoc. 21,8).
Alta chestiune cu care nu sunt de acord: "pe cand dupa crestinism dragoste absoluta inseamna numai pana mori(limitata)". De unde ai dedus asta? Eu credeam ca e invers, ca dragostea este singura care trece dincolo de mormant, care nu poate fi inghitita de moarte. De ce se face pomenirea mortilor? Nu e o expresie tocmai a acestei iubiri fata de cei adormiti?
Apoi FERICIREA... ce notiune relativa... mai repede spuneai PLACEREA. Spunea un Sfant: "pacatul are doua capete: placerea prin care intra si durerea prin care iese". Cealalta cu durerea excesiva... masochista, n-am experimentat-o niciodata si nici nu sunt curios. Nu stiu daca in VT moartea era privita ca o lipsa a constiintei de sine, poate era din lipsa revelatiei. Poti sa-mi dai un exemplu concret?

Suntem condamnati la a ne imparti fiinta in doua, ceea ce nu e de dorit. Iubim, credem cu sufletul, da? Rationam cu mintea, da? Atunci? Ratiunea si sufletul nu vor interreactiona niciodata. Si unde se ajunge? La acel ceva, ce nici nu-l pot numi lipsit de logica. Intrebarea a fost foarte clara si legata de subiect. Se sustine existenta iadului. Atunci de ce si aici "crede si nu cerceta?"

De ce, tot in cartea sfanta scrie "crede si nu cerceta?"
Nu scrie asa ceva. Ti-a dat raspunsul Macarie la alta sectiune.

Pentru Dan-Virgil.
Scuze ca revin atat de tarziu cu raspunsul. Nu-mi amintesc exact unde am citit pasajul respectiv, s-ar putea sa ma fi inselat si nici macar sa nu fie din Psalmi- intreaba un preot mai bine. Eu imi imaginez spre exemplu un invidios: nici in Rai nu ar fi fericit, pentru ca nu a invatat sa se bucure impreuna cu altii de bucuria lor. Va fi probabil nemultumit ca nu are o stare mai buna ca a lor.
Am gasit in niste carti aparute recent ceva ce te-ar putea interesa:
1."Rugaciuni catre tineri", Monahul Neofit, pag 90, nota subsol;
2."A iubi inseamna a ierta", Protos. Savatie Bastovoi, pag 33.
Sunt lucruri intalnite intamplator in niste carti pe care tocmai le citeam, dar daca ai discuta cu un duhovnic care sa te indrume si in lectura, ai gasi cu siguranta altele si mai interesante. In plus, apropiindu-te prin Taine de Dumnezeu ai capata nu doar credinta, ci si increderea launtrica a faptului ca Dumnezeu te iubeste si te asteapta in Raiul construit special pentru om; sansa ta se joaca acum si depinde doar de raspunsul tau, n-o rata spargandu-ti mintea cu niste ganduri care poate ca vin de la vrajmasul. Acestuia i-ar conveni sa Il vezi pe Dumnezeu ca pe un tiran crud si neindurator, dar stim bine ca lucrurile sunt exact invers. Dumnezeu a murit pe cruce pentru noi si inca nu avem incredere in El, ce sa mai spunem... Dumnezeu sa te lumineze.

Inca ceva. Un sfant a spus ca iadul este marea durere a Lui Dumnezeu . Dar spune-mi, tie ti-ar place sa petreci intr-un Rai plin de demoni? Sa nu fim noi mai milostivi decat El, caci El ne-a creat pe noi si presupun ca stie mai bine ce face.

mersi mult pentru dezbateri... simt ca m-au ajutat, si cred ca mi-am aflat pozitia sufleteasca fata de Dumnezeu,...care e Viu.
pe curand.

"Privegheati si va rugati, ca sa nu cadeti in ispita"(Matei 24,42).

Iadul - ori gheena - este infatisat de Sfanta Scriptura si de Parinti drept loc de osanda, sau starea celor pacatosi, care indura pe vecie chin si suferinta, fara putinta de scapare.

Cea dintai pricina de suferinta este, potrivit Parintilor, focul cel nestins si vesnic, dupa cuvantul Domnului care zice: "Duceti-va de la Mine, blestematilor, in focul cel vesnic, care este gatit diavolului si ingerilor lui" (Mt. 25, 41). Pe langa "focul care nu se stinge" (Mc. 9, 47-48; cf. Is. 66, 24), Hristos vorbeste in acelasi loc si de "viermele care nu moare" si de locuirea pe vecie cu diavolul si ingerii lui (vezi Mt. 25, 41), in vreme ce dreptii au parte de tovarasia lui Dumnezeu, a ingerilor si a multimii de sfinti.

Grozavia suferintei acolo se arata in "plangerea si scrasnirea dintilor", de care vorbeste Hristos (Mt. 13, 42; 25, 30).

Iadul este inca si loc al tenebrelor, intunecat si neguros. "Tinutul intunericului si al umbrelor mortii. Tara de intuneric si neoranduiala, unde lumina e tot una cu bezna", dupa cum spune Iov (10, 21, 22). Insusi Hristos il numeste "intunericul cel mai din afara" (Mt. 25, 30).

Zugravind iadul, Parintii nu fac decat sa reia cuvintele Scripturii , ingrosand uneori, inmultind amanuntele si materializand suferintele, pentru ca omul sa se infioare si sa se teama vazand la ce cazne vor fi dati pacatosii.

Sa nu uitam insa ca avem de-a face aici cu o exprimare simbolica. Astfel, multi Parinti spun apasat ca focul iadului nu este acest foc cunoscut de noi, ci unul "cum numai Dumnezeu il stie". El este pururi arzator si nestins, dar nu parjoleste si nu mistuie ca focul de pe pamant, pentru ca dupa inviere trupurile pacatosilor sunt si ele, ca si ale dreptilor, nestricacioase. El nu isca suferinta trupeasca ori sufleteasca, pentru ca dupa inviere toti oamenii ajung nepatimitori si cu trupul si cu sufletul. Asadar, chinurile iadului, pe care le indura atat sufletul, cat si trupul - caci omul intreg va suferi atunci - sunt de natura spirituala.

Parintii spun ca o mare suferinta va fi lipsirea de viata cea sloboda. Vorbesc apoi de "rusinea si necurmata parere de rau si mustrarea constiintei". Aceeasi rusine vor indura atunci pacatosi in privelistea dreptilor si a sfintelor puteri ceresti, ca si Adam cand, pacatuind, s-a aflat gol inaintea lui Dumnezeu (cf. Fac. 3, 10), adica lipsit de darurile dumnezeiesti si de slava lui Dumnezeu de care se impartasea in Rai. Vesnica parere de rau, inchipuita in parte de "viermele cel neadormit", se naste din vederea pacatelor si a relei lor vietuiri pe pamant, a carei amintire de-acum nu se mai stinge si care nu mai poate fi nicicum indreptata.

"Sa ne gandim la amara durere din iad, ce se va salaslui in suflet prin constiinta, de amintirea celor rau facute de el prin trup", scrie Sfantul Maxim Marturisitorul. "Cine - se intreaba el - va suporta rusinea fara margini a constiintei, care se va ivi la aratarea celor ascunse ale lui? Cine va putea masura plansul netacut si acele lacrimi amare si fara folos si scrasnirea dintilor si durerile celor coplesiti de chinul parerii de rau statornicita in inima lor si sfasiind cu dreptate adancul sufletului? Cine e in stare sa descrie stramtorarea pricinuita lor de neputinta de a nadajdui vreodata schimbarea acestei stari si vreun sfarsit al chinului ce-i apasa sau revenirea intr-un sfarsit la o mai buna vietuire?".

Toti Parintii spun insa intr-un glas ca in iad chinul cel mare vine din alungarea si indepartarea de la fata lui Dumnezeu (cf. 2 Tes. 1, 9), lipsirea de prezenta Lui si de bunatatile ce izvorasc din ea si taierea comuniunii cu El.

Infatisand suferintele iadului prin asemanare cu cele ce pot fi indurate aici pe pamant, Sfantul Ioan Gura de Aur incheie spunand: "Dar sunt chinuri mai mari decat acestea. Pierderea bunurilor ceresti ii va aduce celui ce-o indura o asemenea durere, o atat de cumplita stramtorare a sufletului si o asa de mare intristare, incat de n-am avea parte de nici un alt chin, acesta doar ar fi de-ajuns ca sa ne sfasie sufletele cu intepatura si amareala lui si sa ne munceasca mai rau decat toate chinurile iadului". Si adauga: "E o cazna mai grea decat toate chinurile gheenei, sa fii lipsit de slava cereasca. Cel dezmostenit de ea, nu are a se mai tangui de suferintele iadului, ci numai pentru ea sa verse lacrimi".

La randul sau, Sfantul Maxim Marturisitorul spune si el ca sufletul impatimit "va fi aruncat in viitor, dupa cuviinta, din slava dumnezeiasca, luand ca osanda infricosata pentru veacuri nesfarsita instrainare de Dumnezeu". Iar Sfantul Vasile cel Mare arata ca "aruncarea in iad inseamna lepadarea de la fata lui Dumnezeu" , si inca: "instrainarea si ura de Dumnezeu imi pare mai grea decat pedepsele cele din gheena".

De aceea, un mare duhovnic al zilelor noastre, Parintele Iustin Popovici spune, ca si Dostoievski: "Nimic nu e mai groaznic de inchipuit decat o vesnicie fara Hristos. Mai bine iadul cu Hristos - iertat sa-mi fie cuvantul acesta nebunesc - decat un rai lipsit de El".

Pacatosii au parte de vesnicie in iad, dar nu si de viata, de Viata cea adevarata, de viata in Dumnezeu; ei indura astfel pe veci o "a doua moarte" (Apoc. 20, 14; 21, 8), cea duhovniceasca. Caci "aceasta este propriu-zis moartea, lipsirea sufletului de harul dumnezeiesc".

Lipsirea de viata inseamna si lipsirea de energiile dumnezeiesti, adica de "slava lui Dumnezeu", cum spun Parintii. Aceste energii sunt puterile Sale lucratoare, ce se arata si se impartasesc ca har al Sau celor vrednici, si pe care pacatosii nu pot sa le primeasca.

Sfantul Nicodim Aghioritul arata in chip cutremurator marimea si profunzimea acestei pierderi: "Ah, oare putina paguba este si putina durere sa pierzi, biet pacatos, pe Dumnezeu, Care este in intregime dulceata, veselie, dorire si in intregime indestulare fara margini; Care este in intregime lumina si inceput al luminii; intelepciune si inceput al intelepciunii? Putina durere este sa pierzi pe Dumnezeu a Carui frumusete intrece orice frumusete, intelepciunea Sa intrece orice intelepciune, iar dulceata Lui intrece orice dulceata? De la Care, daca o singura raza a slavei Sale ar straluci in iad, indata iadul s-ar preschimba in rai? Intr-un cuvant, putina durere este sa pierzi, nenorocitule, pe Dumnezeul tau, Care este bunul cel mai inalt, inceputul, mijlocul si sfarsitul fiintarii tale? Cum sa nu suspini tu, sarmane, din adancul inimii fiindca ai pierdut atatea binecuvantari si daruri de la cerescul tau Parinte si-n schimb ai mostenit sumedenie de rautati si chinuri; pe scurt, cum sa nu te jelesti, pacatosule, ca pierzand pe Dumnezeul tau, o data cu el ai pierdut toate, toate laolalta? O, pierdere nemarginita! O, pierdere nemasurata! Sunt incredintat, frate, ca daca ai vedea aceasta mare pierdere pe care ai suferit-o prin pacatele tale, ai striga ca imparatul acela care, la vremea mortii sale, spunea ca a pierdut tot, fiindca pierzandu-L pe Dumnezeu si-a pierdut si trupul si sufletul si pamantul si cerul si pe cele trecatoare si pe cele vesnice si pe toate, toate!"

Multimea acestor energii se inmanuncheaza si se arata ca Lumina dumnezeiasca, de care cei osanditi la iad n-au parte. De aceea si este si se numeste iadul loc de intuneric si taram al umbrelor.

Dar nu e cu putinta sa se zagazuiasca energiile dumnezeiesti ce izvorasc din Tatal, prin Fiul, in Duhul Sfant, si sa nu se reverse in tot locul. Incat putem spune fara teama ca pana si in iad Dumnezeu este unit cu toti, fiind "totul in toate". Lumina dumnezeiasca straluceste pretutindenea si lumineaza tot; razbate pana la iad si la cei inchisi acolo. Iubirea lui Dumnezeu, ca energie dumnezeiasca, ii invaluie pe toti deopotriva, si pe cei din iad, si pe fiii Imparatiei. Nu e neputincioasa slava lui Dumnezeu, ca sa se impiedice de portile iadului; neputinciosi sunt cei din iad s-o primeasca, ca si-au ferecat fiinta la raza harului prin voia lor statornic rea.

Sfantul Maxim Marturisitorul, la care aflam o viziune de mare profunzime asupra acestor lucruri, spune ca la sfarsitul veacurilor Dumnezeu Se va uni cu toti, deopotriva; si unirea cu El, celor vrednici, iubitori si ravnitori ai harului Sau, le este spre desfatare si fericire; dimpotriva, pentru cei nevrednici, care au respins harul, inseamna durere si suferinta, caci ei sunt, asa-zicand, siliti s-o "indure": "Mai presus de fire numim placerea dumnezeiasca si inteleasa, pe care Dumnezeu o procura firii, unindu-se dupa har cu cei vrednici. Iar contrara firii este durerea negraita ce se naste din lipsa acelei placeri pe care Dumnezeu o procura firii, unindu-Se in lipsa harului cu cei nevrednici. Caci Dumnezeu unindu-Se cu toti, dupa calitatea dispozitiei aflatoare in fiecare, da fiecaruia, precum Insusi stie, simtirea potriva, dupa cum s-a pregatit fiecare prin sine insusi spre primirea Celui ce Se va uni cu toti la sfarsitul veacurilor".

Cei osanditi la iad il vad si ei pe Dumnezeu, vad iubirea si multimea bunatatilor harazite oamenilor, pe care dreptii le primesc cu multumire si cantari de lauda, raspunzand iubirii cu iubire, in vreme ce ei sufera ca s-au lipsit de toate acestea pe vecie, din vina lor. Si chinul lor sporeste vazandu-le si intelegand ce-au irosit si cat de mult s-au pagubit.

Astfel, dupa Grigorie de Nyssa si Maxim Marturisitorul, chinul celor din iad este lipsirea de Binele pe care in sfarsit ajung sa-L cunoasca. Binele pierdut - spune Sfantul Grigorie - se face pentru ei atunci "vapaie care le parjoleste sufletul". Sau, cum zice Sfantul Grigorie Teologul, "atunci vor vedea ca foc pe Acela pe Care nu L-au cunoscut si nu l-au crezut ca lumina. Dar focul acela este intunecat; mai bine zis e unul si acelasi lucru cu intunericul prezis ca pedeapsa".

http://www.crestinortodox.ro/dogmatica/dogma/imparatia-cerurilor-iadul-69012.html