ASCULTAREA

Cele trei cuvinte

Odata, un calugar pios, care dorea sa-si îmbunatateasca necontenit viata duhovniceasca, cazu în adânca rugaciune si ceru lui Dumnezeu sa-i dea cuvânt de porunca:
- "Doamne, spune-mi ce trebuie sa fac, pentru a-ti împlini mai desavârsit voia?"
Avu atunci calugarul o vedenie în vis, asa. Vazu pe peretele chiliei lui în lumina de aur aceste trei cuvinte:
"Crede, împlineste, foloseste".
A doua zi, calugarul statu la cugetare asupra acestor trei cuvinte prin care Dumnezeu îi raspundea la chemare.
Dar nu putea întelege totul.
Atunci, în alta noapte, glasul lui Dumnezeu se facu auzit duhului calugarului.
Zise asa: Crede tot ceea ce ti-am facut cunoscut, împlineste toate poruncile ce ti-am dat si foloseste toate mijloacele de sfintire pe care le-am statornicit pentru mântuirea ta.
Si de-atunci, calugarul acela duse o viata intru totul placuta lui Dumnezeu.

Cuget neîntelept

Un preot trecea, într-o zi, pe un drum de tarina.
Un satean necredincios îsi batea boii - si zbiera tot felul de înjuraturi.
Preotul îi zise:
- „De ce te osândesti la pedeapsa vesnica?"
Omul necredincios îi raspunse:
- "Eu nu pot crede, parinte, în acestea... Caci daca Dumnezeu a hotarât sa ma scape, ori ce-as face rau, voi fi mântuit. Si, dimpotriva, daca a hotarât sa fiu osândit, - orice as face bun, degeaba este ... "
Atunci preotul îi zise:
- "Daca este asa cum zici, - atunci de ce te mai duci la câmp sa ari si sa sameni? .. "
Omul ramase în tacere. Parintele zise:
- "Daca ar fi adevarat ce ai spus, atunci oricât ai ara, si ai samana, daca Dumnezeu a hotarât sa nu se faca, degeaba-i munca ta, - si, dimpotriva, daca Dumnezeu a hotarât sa se faca, atunci nu mai e nevoie sa ari si sa sameni".
Omul ramase iar fara raspuns, si parintele grai:
- "Nu, prietene... Dumnezeu îti da roade numai daca tu vei munci pamântul - si tot asa, El nu-ti va da mântuirea decât daca îi tii în seama poruncile - si nu duci o viata ticaloasa ... "
De atunci, omul acela s-a înteleptit...

BIBLIA

"Fiti întelepti ca serpii... "

Un soldat credincios, îsi puse în gând sa faca cunoscut camarazilor sai pe Domnul Hristos. Cum ei nu erau în stare a primi deodata lumina adevarului, soldatul se ruga lui Dumnezeu sa-i arate calea ce avea de urmat si primi luminata porunca.
Lua asadar o carte de povesti si, seara, dupa ce toate se sfârseau în cazarma, el începea sa ceteasca celorlalti, din aceasta carte. Toti ascultau cu mare placere.
Pe nesimtite, dupa o bucata de vreme, soldatul începu sa le ceteasca niste carti cu povestiri religioase, în care se vorbea despre Domnul Hristos, ca despre cel mai bun prieten al oamenilor necajiti. Soldatii, fara sa-si dea seama, fura prinsi de dulceata povestirilor si ascultau fermecati. Si mai trecu o vreme, dupa care soldatul cel credincios aduse o Biblie, din care începu sa ceteasca povestirea cea minunata si dumnezeiasca.
Soldatii nu numai ca nu se împotrivira, dar cerura camaradului lor sa le ceteasca din ce în ce mai mult din aceasta carte.
Pe urma, acei soldati devenira cei mai buni din întregul regiment, iar când comandantul întreba pe capitan cui se datoreste aceasta, acesta îi arata o Biblie si-i spuse: - "Aceasta carte i-a facut asa ... "

BISERICA

"Asaza-te în calea lui ... "

Într-o zi, un om pacatos se jeluia unui credincios:
- "Draga prietene, sunt un om pierdut..."
Cel credincios îi spuse atunci:
- "Bucura-te ca esti pierdut, dragul meu ... "
- "Cum asa, sa ma bucur?" - îi raspunse mirat pacatosul.
- "Da, fiindca este scris în Evanghelie: "Iisus a venit sa gaseasca pe cel pierdut ... "
- "Si ce trebuie sa fac pentru aceasta?"
- „Foarte lesne: sa te asezi în calea lui Iisus ca sa te gaseasca".
- "Si care-i calea lui Iisus?"
- "Este calea pe care ne-o arata Evanghelia si Biserica lui."

Tinta alergarii

Un om credincios si bogat, când fu aproape de-a muri, zise ca dorinta lui de pe urma este ca toti prietenii lui sa-l duca pâna la groapa.
Când muri, într-adevar toti prietenii venira la locuinta lui ca sa-l întovaraseasca la locul de veci.
Când însa alaiul o lua, spre cimitir, iata ca se pomi o ploaie mare.
La început, toti prietenii se tinura bine. Dar cu cât cortegiul înainta, cu atât, unul câte unul din prietenii mortului, se furisau - si plecau acasa, pâna ce la cimitir ajunsera numai doi, care avusera puterea sa înfrunte ploaia.
A doua zi, când se deschise testamentul acelui om bogat, aflara ca el îsi lasase averea acelora dintre prietenii lui care aveau sa mearga pâna la groapa. Asa ca cei doi prieteni au împartit între ei averea.
Asa este, iubitii mei, si cu Biserica noastra,
Ea cheama la mostenirea cerurilor pe toti, dar putini sunt cei care urmeaza acestei chemari. Unii fug de oboseala, altii se tem de ploaia încercarilor, altii sunt fulgerati de trândavie, iar unii îsi pierd curajul pe drum.
Asa ca putini ajung la tinta alergarii...
Multi chemati, putini alesi.

BUNATATEA

Doi oameni.

Un sătean rău şi fără teamă de Dumnezeu, prinzând în fâneaţa sa un bou al vecinului său, îl lovi şi-i rupse un picior.
Vecinul, care era un om bun şi credincios, găsi, în altă zi, în ţarina sa, oile celui care-i lovise boul.
I le aduse în curte şi-i zise:
- „Iată, vecine, am găsit oile tale în ţarina mea, şi ţi le-am adus”.
Săteanul cel rău se ruşină şi-i zise:
- "Tu vecine, eşti mai bun ca mine…”
Biruind dragostea, vecinii se făcură prieteni buni.

Ce te costă?

Un mare înţelept din vechime întrebă într-o zi pe un împărat, care fără vină şi fără pricină era necontenit rău:
- "Ce te costă să fii bun şi milostiv?"
La o asemenea întrebare, împăratul neavând ce răspunde, s-a ruşinat, şi de mânie, a dat poruncă să se taie capul înţeleptului.
Atunci înţeleptul surâzând, i-a zis:
- "Iată o răutate care are temei, şi de aceea o primesc cu plăcere."
Împăratul îl întrebă:
- "Cum asta?"
- "Foarte bine - răspunse înţeleptul - această răutate dovedeşte că am dreptate când spun că eşti rău fără vină şi fără pricină".
Împăratul a căzut pe gânduri şi, văzând că înţeleptul are dreptate, l-a iertat de pedeapsă, iar el s-a făcut de atunci bun şi iertător.

Foarte frumoasa povestioara scrisa de tine.:)
Doamne ajuta !

CREDINŢA

Cine-i mai fericit?

Un necredincios, care îndelungă vreme a fost un asupritor al creştinilor, trimise pe fiul său la unul din preoţi, cu rugămintea să-l înveţe religia creştină, ca apoi să-l boteze.
Preotul, mirat, s-a dus la părintele copilului şi l-a întrebat:
- "Cum, e adevărat că vrei să învăţ pe copilul tău religia lui Hristos?"
- "Da", răspunse necredinciosul.
- "Glumeşti?" îl mai cercă preotul.
Dar el zise cu glas înmuiat de tristeţă:
- "Nu glumesc, ci doresc ca fiul meu să fie mai fericit ca mine”.

"E bine aşa"…

Un bogat plin de credinţă avea o nevastă necredincioasă.
Orice i s-ar fi întâmplat, bogatul zicea: "E bine aşa". Într-o zi, amândoi treceau printr-o pădure, având la ei o mare sumă de bani, pe care o duceau drept danie la mănăstire.
Pe drum, o creangă răzleaţă de la un copac, prinse lanţul de mărgele scumpe de la gâtul femeii, risipindu-le. Opriră trăsura. Bărbatul zise: "E bine aşa", dar femeia, cu răbdarea pierdută, se văicărea, căutându-şi mărgelele prin praful drumului.
Pe când stăteau acolo, veni în goană spre ei, pădurarul care păzea pădurea aceea şi le zise:
- "Întoarceţi repede trăsura îndărăt, că chiar acum am primit veste că la capătul pădurii vă aşteaptă nişte tâlhari să vă prade. Dacă nu aţi fi întârziat, aţi fi fost în mâinile lor."
Întoarseră trăsura şi porniră în grabă. Bărbatul zise femeii:
- "Ai văzut că a fost bine aşa?"
Femeia nu mai zise nimic, ci mulţumi lui Dumnezeu care îi ferise de tâlhari.

Betivul si nevasta lui.

O femeie credincioasă avea un bărbat beţiv.
Mai în fiecare seară, el venea beat acasă şi asuprea pe nevastă-sa şi pe copii.
Femeia, în loc să-l urască pentru faptele lui, dimpotrivă: se ruga necontenit lui Dumnezeu să-l întoarcă pe calea cea bună.
Bărbatul, cu cât vedea pe femeia lui supusă şi bună, cu atât se înfuria mai tare şi o bătea fără milă.
Într-o zi, el, ieşindu-şi din fire, răcni la ea:
- "De ce taci? De ce nu mă loveşti şi tu pe mine? De unde ai tu puterea asta?"
Iar femeia îi răspunse:
- "Puterea asta o am de la Domnul Iisus!”
Atunci omul, înfrânt şi ruşinat, îi zise:
- "Tot tu eşti mai tare ca mine!”
Şi din ziua aceea, bărbatul s-a întors la calea cea bună, pe urma bunătăţii şi rugăciunilor nevestei sale.

O iconită mică si mai multi rusi

În vremea marelui război, un soldat austriac a căzut prizonier la ruşi.
Soldatul acesta credea cu putere în Maica Domnului şi, când a plecat la război, şi-a atârnat de gât, sub haină, o iconiţă a Maicii Domnului, dăruită de mama lui.
Ruşii se purtau foarte aspru cu prizonierii austrieci. Prinzând pe acest soldat, îi sfâşiară hainele de pe el şi se pregăteau să-l bată. El ceru ajutor Maicii Domnului. Despuindu-l, ruşii dădură cu ochii de iconiţa del a gâtul prizonierului.
De îndată, se opriră: iconiţa strălucea cu putere. Atunci, fără să vrea, începură asupritorii să se închine la iconiţă. Mai veniră şi alţi ruşi şi, cum veneau, se închinau şi ei. Pe urmă, luară pe prizonier şi-l îngrijiră, purtându-se bine cu el.
Şi aşa, cu ajutorul Maicii Domnului, soldatul acela a scăpat teafăr din război, iar când a ajuns acasă, a povestit tuturor minunea aceasta.

Ce-mi este mie lumea aceasta?

Valent, împăratul eretic, trimise într-o zi la Sfântul Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareii, pe dregătorul Modest, să-l îngrozească cu grele ameninţări, de nu va da biserica dreptcredincioasă în mâinile ereticilor arieni. Atunci Sfântul Vasile a zis lui Modest:

- "Vrei averile mele? Ia-le: pe mine nu mă vor sărăci, pe tine nu te vor îmbogăţi. Zdrenţele de pe mine şi ceasloavele mele chibzuiesc că nu-ţi fac nevoie. De izgonire nu mă tem: tot pământul e al lui Dumnezeu. De caznele la care vei fi vrând să mă pui, nici o grijă nu port, ci mai vârtos ţi-oi mulţumi, căci mai degrabă mă vei trimite astfel la Dumnezeu."
Modest a mers la împărat şi i-a spus acestea. Împăratul văzând o asemenea mare virtute, a poruncit să-l lase în pace.

"Fericiti cei ce n-au văzut şi au crezut"

Un călător mergea odată printr-un ţinut cald, ai cărui locuitori nu văzuseră niciodată un râu îngheţat. Călătorul le spunea cum îngheaţă apele iarna şi cum poţi merge cu piciorul sau cu căruţa pe gheaţă ca şi pe drum. Deşi nu văzuseră niciodată asemenea lucru, oamenii aceia crezură pe călător, cunoscându-l ca pe un om înţelept şi cinstit.
Aşa e şi cu aceea ce ne spune Dumnezeu.
Dacă putem crede pe un semen al nostru despre lucruri pe care nu le-am văzut - cu atât mai mult cuvânt trebuie să credem pe Dumnezeu, care nu minte niciodată.

foarte frumoase pildele voastre sa mai puneti ca imi plac :D Poate o sa pun si eu vreuna :rolleyes:

Faptele credinţei

De câte ori începem un an, o lună, o zi, bine este să ne întrebăm pe noi înşine: "Ce lucruri bune am făcut? Ce lucruri rele am săvârşit? Ce ajutor am dat semenului meu în suferinţă? De câte ori m-am îmbătat? De câte ori am suduit? Ce minciuni am grăit? Pe câţi am înşelat? De câte ori am călcat pragul crâşmei şi de câte ori pe acel al bisericii?”
Nespus de multe şi pline de învăţătură răspunsuri vom căpăta la aceste întrebări.

Oarba care vede

Într-o ţară trăia o femeie care până pe la patruzeci de ani dusese o viaţă păcătoasă. Cu toate că avea ochi trupeşti buni, ea nu vedea cu duhul. Era o oarbă sufleteşte şi, din pricina aceasta, ducea o viaţă ticăloasă. Ducând o asemenea viaţă, s-a îmbolnăvit şi şi-a pierdut vederea. Atunci s-a petrecut o minune.
A început, în orbirea ei, să vadă bine cu ochiul lăuntric.
Şi şi-a văzut, astfel, toate păcatele mai dinainte.
Într-o zi, nişte vecini o căinau, zicându-i: - "Sărmana de tine!"
Ea însă, le-a răspuns:
-"Nu-s de plâns, dragii mei. Eram de plâns când vedeam. Dumnezeu mi-a trimis această învăţătură ca, nemaivăzând cu ochii trupului, să văd cu cei ai sufletului. Acuma văd ce grele păcate am făcut, nu mă plângeţi pe mine, ci pe cei cari cu toate că văd, sunt orbi!”
Iată ce învăţătură luminoasă poate ţine o femeie oarbă.

sper sa va placa :) :) :)

Doi ingeri calatori s-au oprit sa-si petreaca noaptea in casa unei familii instarite. Familia a fost rea si a refuzat sa-i lase pe ingeri sa innopteze in camera de oaspeti. In schimb, le-a oferit o camaruta in subsol.
In timp ce isi faceau paturile, ingerul cel batran a vazut o gaura in perete si a reparat-o imediat.
Cand ingerul cel tanar l-a intrebat de ce, celalalt inger i-a raspuns: "Lucrurile nu sunt intotdeauna ce par a fi".
In noaptea urmatoare ingerii au ajuns sa se odihneasca in casa unui om foarte sarac, dar foarte ospitalier, taran ce locuia impreuna cu sotia lui.
Dupa ce au impartit cu ei putina mancare ce o aveau, i-au lasat pe ingeri sa doarma in patul lor, unde se puteau odihni in voie.
Cand s-au trezit a doua zi, ingerii i-au gasit pe taran si pe sotia lui plangand. Singura lor vaca al carei lapte era singurul lor venit, murise pe camp.
Ingerul cel tanar s-a infuriat si l-a intrebat pe cel batran, cum se poate intampla un asemenea lucru?
"Primul om avea tot si totusi l-ai ajutat", a spus el.
"A doua familie avea atat de putin, dar era in stare sa imparta totul, si tu i-ai lasat vaca sa moara".
"Lucrurile nu sunt intotdeauna ce par a fi", i-a raspuns ingerul cel batran.

"Cand am stat in subsol am observat ca in gaura din perete era depozitat aur. De vreme ce stapanul era obsedat de lacomie si era incapabil sa-si imparta bogatia cu altcineva, am astupat zidul ca sa nu o mai gaseasca.
Noaptea trecuta cand am dormit in patul familiei de tarani, ingerul mortii a venit dupa sotia lui. I-am dat in schimb vaca.

"Lucrurile nu sunt intotdeauna ce par a fi".

Asa e , Makavelli, nebanuite sunt caile Domnului.

La începutul primului război mondial, pe vârful unui munte, se afla cea mai temută închisoare. Nimeni nu reuşise să evadeze vreodată de acolo. În general, cei trimişi aici erau fie condamnaţi la moarte pentru crime sau jafuri deosebit de grave, fie ispăşeau o pedeapsă foarte mare. Deşi era atât de bine păzită, într-o seară un criminal a scăpat. Toată noaptea gardienii l-au hăituit cu câini, însă, spre dimineaţă, i-au pierdut urma într-o pădure.

Fugarul, obosit după atâta goană, a văzut într-o poiană, o luminiţă la fereastra unei case. Desigur că acolo putea găsi ceva de mâncare şi haine. Cu disperare, a năvălit în odaia mică, unde o imagine cu totul neaşteptată îl ţintui în loc: o tânără femeie plângea lângă un copilaş micuţ, care, de asemenea, scâncea. Pe masa goală, un rest de lumânare lăsa în mica încăpere o lumină slabă, în care se vedea, totuşi, chipul palid şi slăbit al femeii.

Parcă trezit dintr-un coşmar, evadatul o îndemnă pe tânăra mamă să nu se sperie, se aşeză alături şi o întrebă ce probleme o fac atât de nefericită. Aceasta, printre lacrimi, i-a răspuns că soţul ei a murit pe front, că nu mai are nici un ban şi că, de foame şi frig, copilaşul s-a îmbolnăvit.

- Lasă femeie, îi spuse puşcăriaşul, o să te ajut eu.

- Nu vreau să furi pentru mine şi nici să sufere cineva nu doresc.

- Nu-ţi face griji, nu va suferi nimeni! - i-a răspuns omul şi a luat-o pe femeie cu el. Când au ajuns împreună în faţa poliţiei, aceasta l-a întrebat mirată:

- Ce faci ?

- Lasă, ţi-am spus că n-o să sufere nimeni. Vino!

Intrând cu ea în clădirea poliţiei, omul s-a predat, iar când şeful poliţiei a venit să vadă cu ochii lui dacă periculosul puşcăriaş este, în sfârşit, prins, acesta îi spuse:

- Femeia aceasta m-a găsit în casa ei, când încercam să fur câte ceva şi m-a adus aici. Dă-i recompensa pusă pe capul meu, o merită!

Cu lacrimi de recunoştinţă în ochi, femeia n-a mai spus nimic. Era o recompensă foarte mare, deoarece puţini credeau că cineva l-ar putea prinde şi preda pe criminal. Bucuros că îl avea acum prizonier, şeful poliţiei a plătit imediat femeii suma enormă, după care l-a trimis pe fugar înapoi la închisoare, sub pază strictă.

După câteva zile, femeia, cerând o audienţă la directorul puşcăriei, i-a povestit acestuia totul, aşa cum se întâmplase cu adevărat. Uimit de bunătatea deţinutului său, cu ocazia Sfântului Crăciun ce se apropia, directorul l-a graţiat, căci era obiceiul ca, o dată pe an, să fie eliberat puşcăriaşul care s-a purtat cel mai bine. Timpul a dovedit că omul acela se schimbase cu adevărat, căci niciodată nu a mai făcut ceva rău.

Oamenii trebuie să se ajute unii pe alţii. Nu te ajuţi pe tine decât ajutându-i pe ceilalţi. Dumnezeu vede cu ce preţ cauţi binele altora şi nu pe al tău. Dacă un asemenea om - cu lanţuri la mâini şi la picioare, obosit şi dornic de libertate, ce nu ducea cu sine decât o groază de păcate - a putut să o ajute pe femeia aceea, cu atât mai mult noi îi putem ajuta pe cei din jurul nostru. Să ne rugăm la Dumnezeu să ne dea ocazii de a face bine, fiindcă binele îl putem face cu siguranţă. Şi nu e zi, fără să nu se ivească un asemenea prilej. Nu trebuie decât să-l vedem.

La marginea unui râu, un ţăran rău vroia cu orice chip să scape de câinele său, deşi acesta era un animal bun şi recunoscător. Luându-l în braţe, l-a aruncat în apă, crezând că animalul se va îneca şi astfel va scăpa de el. Însă, bietul câine a înotat cu greu până la mal, după care s-a aşezat cuminte la picioarele stăpânului său. Acesta, supărat că nu reuşise, l-a împins înapoi în apă, dar câinele a ieşit iar. De-a dreptul furios, ţăranul a ridicat din nou animalul în braţe, dar vrând să-l arunce cât mai departe, a alunecat pe malul noroios şi s-a prăvălit cu tot cu câine în apă. Neştiind să înoate, a început să ţipe şi să se zbată. Când să se ducă cu totul la fund, a simţit cum cineva îl apucă de gulerul hainei şi îl trage încet spre mal. Scos din apă mai mult mort decât viu, ud tot şi speriat, omul a înţeles că i-a scăpat viaţa tocmai câinele pe care încercase să îl omoare. Ruşinea i-a cuprins sufletul. I-a mulţumit lui Dumnezeu că au scăpat amândoi cu viaţă, după care şi-a mângâiat cu recunoştinţă câinele atât de credincios şi au plecat împreună spre sat. În sinea sa, omul a jurat să nu mai dorească niciodată răul vreunui suflet.

Cele două spice.

Cu omul bun şi credincios se întâmplă ca şi cu spicul plin.
Soarele coace spicul plin, pe când pe cel gol îl usucă. Aşa şi Dumnezeu: ajută pe cel credincios, îl "coace" în vrednicie şi în credinţă, pe când cel necredincios se "usucă" în păcate, ajungând în netrebnicie.

Cum e mai bine?

Un necredincios era căsătorit cu o credincioasă.
Ei aveau o fată.
Într-o zi fata se îmbolnăvi greu şi, simţind că se apropie moartea, luă într-o mână măna tatălui şi în cealaltă pe a mamei.
Le zise:
- „Tată, tu m-ai crescut în necredinţă, tu mamă în credinţă. Dacă e să mor, întru care să mor?”
Tatăl, plin de căinţă şi cu lacrimi în ochi, îi răspunse:
- „De este să mori, mori în credinţa mamei tale!”
fata s-a însănătoşit, iar tatăl s-a întors la credinţă.


„Mă tem că…”

Când pleca dimineaţa la treabă, omul acela, în loc de altă vorbă, zicea: „Mă tem că nu vom izbuti…”
Când începea să mănânce, îşi arăta îndoiala: „Mă tem că mâncarea aceasta are să-mi facă rău…”
Dacă un cerşetor întindea spre el mâna, omul nostru nu-i dădea nimic ci numai şoptea: "Mă tem că mă înşeală...” Iar când cineva îi vorbi despre mântuirea sufletului, el de asemenea îi răspunse: "Mă tem că-i o înşelare...
Până într-o zi, când preotul, stând cu el de vorbă, îi zise:
- "Dumneata spui aceste vorbe: "Mă tem că...” tocmai unde nu trebuie, şi nu le spui unde trebuie.
- "Cum adică, părinte?”
- "Foarte simplu. Când tragi din ţigară, când treci pe la crâşmă, când înjuri, când minţi şi în alte împrejurări ca acestea, nu zici: "Mă tem că…”, cu toate că tocmai atunci ar trebui să le spui...”
Şi omul nostru a rămas pe gânduri din clipa aceea.

Via cea înşelătoare

Era o căldură mare. Un om, însetat, văzu în depărtare o vie plină de struguri. Gândi: "Am să mă duc de-a dreptul spre ea, şi luând câţiva struguri, îmi voi potoli setea."
Porni. Dar peste puţin, băgă de seamă că merge printr-o mlaştină. Îşi zise iarăşi: "Nu va fi nimic dacă îmi voi murdări încălţămintea de noroi."
Merse mai departe. Dar, cu cât mergea, cu atât se înfunda în noroi, murdărindu-şi veştmintele. În loc de a se întoarce îndărăt, păşi mai departe, zicându-şi: "Nu face nimic. Numai să ajung la struguri.” Pe la mijlocul mlaştinii, fu cuprins de noroi până la brâu. Luptându-se cu el, îşi mânji mâinile, faţa, părul... Era acum plin de noroi de jos până sus. Adunându-şi cele din urmă puteri, aproape de a cădea istovit, ieşi la mal. Acum era murdar peste tot de noroi. Îşi zise: "Măcar dacă aş ajunge la via aceea!
Dar când privi, nu văzu nicăieri nici o vie. Fusese o părere înşelătoare. Privindu-se pe sine îşi zise: "Iată că sunt plin de noroi, cu ce mă voi spăla, oare?”
Aşa e şi cu mocirla păcatelor, dragii mei...

PEDEAPSA PĂCATELOR

Un şal făcut din apă

O fată, ahtiată după lucruri de îmbrăcăminte, nu se prea uita cu ce preţ de jertfă sufletească le dobândea. Ea ducea la târg laptele de la vitele de acasă, ca să-l vândă. Pe drum îl înjumătăţea cu apă. Din ce câştiga în felul acesta necinstit, ea îşi cumpără un şal frumos.
Dar bucuria îi fu scurtă.
Mergând spre casă şi trecând pe un pod, vântul, care bătea tare, îi smulse şalul de pe umeri şi duse în mijlocul şuvoiului.
Mâhnită, privea cum se duce şalul pe apă.
Cum n-avea însă sufletul de tot vândut Satanei, fata văzu că aceasta-i voia lui Dumnezeu.
Înveselindu-se, fata şopti:
- "Din apă te-am făcut, pe apă s-a cuvenit să te duci!”
Şi de atunci, n-a mai făcut asemenea faptă necinstită.

Orbul şi ologul

Stăpânul unei vii, tocmi pentru paza ei pe un orb şi pe un olog, zicându-şi că în felul acesta va fi ferit de pagube.
Dar orbul luă în spinare pe olog, şi amândoi laolaltă furară struguri şi-i vândură, păgubind astfel pe stăpânul lor.
Când stăpânul află fapta lor, îi pedepsi pe amândoi. Aşa se întâmplă şi cu noi. Trupul şi sufletul nostru păcătuiesc împreună, şi tot împreună îşi primesc pedeapsa.

Din volumul Cuvintele bătrânilor:

http://i20.tinypic.com/25yu7b8.jpg[image=null]

1. Bătrânul Daniel din Katounakia Sfântului Munte zicea: “Diavolul nu se bucură nicicând mai mult decât atunci când stă de vorbă cu omul care-şi cultivă propria sa mândrie, fie acesta teolog, erudit sau mare ascet. Dimpotrivă, se teme de omul smerit şi ascultător”.



2. Diavolul este peste tot. Bătrânul Iosif atrăgea atenţia luptătorilor asupra următorului lucru: “Ascuns şi întrarmat până-n dinţi, vrăjmaşul se află în suflet, în trup şi-n împrejurimi. Nu lasă să treacă nici un prilej pentru a încerca să-l subjuge pe om şi să-l ispitească în credinţa lui. În funcţie de circumstanţe, diavolul atacă şi se opune hotărârilor noastre. Ţinta lui principală, în acelaşi timp, este să-l lovească pe om în credinţa sa şi să-l facă să treacă la trădare şi renegare. Dacă a reuşit, el taie zelul şi râvna. Cu credinţă se face totul, dar cu credinţă pusă în lucrare. Dacă credinţa este clătinată, totul se clatină şi linia frontului slăbeşte”.



3. Bătrânul Epifanie spunea despre vicleniile diavolului: “Cât de viclean este diavolul! El le şopteşte tinerilor creştini care au încheiat o căsătorie reuşită: cât de bine v-ar fi într*-o mănăstire, preocupându-vă cu cele duhovniceşti, departe de grijile familiei care vă împrăştie şi vă apasă! Iar celor ce au intrat în mănăstire, pentru că doreau fecioria întru Hristos, le şopteşte: cât de bine v-ar fi dacă aţi fi căsătoriţi, dacă casa voastră ar fi o mică biserică, dacă aţi trăi fericirea vieţii de familie, departe de nevoinţele ascetice şi de singurătatea care vă copleşeşte. Dar dacă bărbatul căsătorit s-ar călugări şi cel călugărit s-ar însura, le-ar spune tocmai invers. Toate acestea pentru a-i aduce la disperare şi a-i scoate de pe calea mântuirii. Căci calea mântuirii este căsătoria binecuvântată sau fecioria în Hristos”.



4. Referitor la atacurile diavolului, Bătrânul Eusebiu zicea: “Satan ne poate foarte uşor face să cădem la dreapta sau la stânga. Căderile de-a dreapta, care se prezintă sub aparenţa zelului pentru Dumnezeu, sub aparenţa virtuţii şi a datoriilor perfect împlinite, sunt mult mai periculoase decât căderile de-a stânga, care se văd limpede că sunt păcate. Noi trebuie să ne păstrăm întotdeauna pacea sufletului.” Altă dată, el îşi sfătuia aşa fiii săi duhovniceşti: “Dacă tu vezi că felul altora de a gândi diferă de al tău, nu te mira! Noi ştim acest lucru din cuvintele Domnului, şi anume că cel rău acţionează puternic asupra minţii oamenilor şi le întunecă pentru a nu putea discerne care le este interesul şi pentru a nu asculta glasul Domnului”.



5. Bătrânul Porfirie sfătuia să ne opunem ispitelor în felul următor: “Mergeţi pe drumul vostru. Diavolul va veni să vă ispitească cu gânduri şi vă va trage de mânecă pentru a vă dezorienta. Nu vă întoarceţi, nu vă angajaţi în discuţii şi-n controverse cu el! Se va lăsa păgubaş şi vă va părăsi”.



6. Bătrânul Iosif zicea că întâistătătorii puterilor întunericului “nu pot fi înfrânţi cu prăjituri şi ciocolată, ci cu râuri de lacrimi, prin durerea sufletului, durere de moarte, printr-o smerenie desăvârşită şi o răbdare nesfârşită, prin Rugăciunea lui Iisus spusă cu durere”.

7. Pe lângă alte încercări, diavolul încearcă cu duhul întristării sufletul creştinului care duce o viaţă duhovnicească. Bătrânul Daniel zicea referitor la acest subiect: “Tristeţea cucereşte sufletul nu prin forţă şi înlănţuire – cum face de obicei diavolul – ci printr-o pânză imaginară fină care acoperă sufletul în aşa fel că toate puterile lui devin reci şi insensibile. Tristeţea îi ia sufletului zelul şi credinţa, îi ia minţii capacitatea de a avea gânduri salvatoare”.



8. E nevoie de atenţie pentru a înfrunta ispitele. Bătrânul Amfilohie spunea referitor la acest subiect: “Dacă cineva aruncă cu piatra într-un câine acesta, în loc de a se arunca asupra celui ce a dat cu piatra, se aruncă asupra pietrei pentru a o mişca. Noi facem al fel. Ispititorul trimite o persoană pentru a ne ispiti fie printr-un cuvânt, fie printr-o atitudine şi, în loc de a ne arunca asupra celui ce a aruncat piatra, adică asupra ispititorului, noi muşcăm piatra, adică pe fratele nostru pe care l-a folosit vrăjmaşul!”



9. Acelaşi Bătrân insista: “În ceasul ispitei, noi trebuie să dăm dovadă de răbdare şi să ne rugăm. Ispititorul este mare expert: are munţi întregi de mijloace! Ispititorul nelinişteşte, creează stări de apăsare şi de lupte exterioare. El cunoaşte nenumărate viclenii. El face pe om să se îndoiască. De aceea noi naufragiem adesea. Când trecem prin încercări, harul lui Dumnezeu coboară asupra noastră. Încercaţi de ispite, constatăm cât de slabi suntem şi, smerindu-ne atragem harul lui Dumnezeu. Vânturile ispitelor, în această situaţie, nu vor afecta, şi nu ne vor putea face nimic.

Ucigasul în pragul mortii

Un mare ucigaş, fu condamnat la moarte.
Cu o zi înainte de a fi spânzurat, el fu apucat de-o mare căinţă si ceru să vină preotul.
Când veni, îl găsi spăimântat. Preotul îi zise:
- "Ce este fiule? Ce vezi de eşti atâta de înfricoşat?"
Căzând în genunchi, ucigaşul zise:
- "Părinte, ce vede duhul meu acum, nu se poate spune cu vorbe omeneşti... E dincolo de fire şi-i atâta de groaznic, cum nimic nu este pe lumea asta!”
Plângând, ceru preotului să-l împace cu Dumnezeu. Preotul îi aduse mângâiere şi, după ce-l spovedi, îi dete Sfânta Împărtăşanie.
Şi numai aşa, ucigaşul a putut primi cu linişte, moartea.

PIZMA

Ochii pizmaşului

Cari ochi văd mai bine?
Un înţelept a răspuns: "Ochii cari văd cel mai bine din toţi, sunt ochii celor cari pizmuiesc şi învrăjbesc, căci văd prin toate casele, la orice depărtări, şi fie un lucru cât de mic. Ba, aceşti ochi văd aşa de bine, încât adesea văd şi ce nu este...”

POCĂINTA

Drumul lacrimilor

Un mare bandit, după ce a trăit o viaţă de nelegiuiri, şi-a luat îndemnul să se pocăiască. A mers la un pustnic şi i-a spus gândul. Pustnicul l-a sfătuit:
- „Ia un butoi mare şi-l umple cu apă. Şi când o fi plin să ştii că Dumnezeu te-a iertat.”
Omul merse şi făcu aşa. De ce turna, de ce butoiul gol rămânea. Turna zadarnic. Începu atunci să se mâhnească zicându-şi:
- „Se vede treaba că nu găsesc iertare la Dumnezeu…”
Aşa de mare era mâhnirea lui, încât începu să-i curgă lacrimile.
Atunci s-a petrecut o minune.
Butoiul s-a umplut pe dată, iar omul simţi în suflet mângâierea iertării lui Dumnezeu.
Numai prin lacrimile căinţei putem căpăta de la Dumnezeu iertarea păcatelor noastre.

Cel mai vinovat

Un domnitor de pe vremuri s-a dus să vadă pe cei din temniţă. Acolo a întrebat pe puşcăriaşi care-i vina pentru care stau închişi.
Toţi îi răspunseră că stau acolo fără nici o vină.
Numai unul dintre ei îi spuse:
- „Măria ta, pentru fapta ce-am săvârşit pedeapsa a fost prea mică.”
Atunci domnitorul, arătând spre el, zise:
- "Locul acestui om vinovat nu poate fi între nişte oameni aşa de treabă, el trebuie să plece de aici." Şi dădu poruncă să fie scos din închisoare.
Aşa face şi Dumnezeu cu noi: dacă mărturisim păcatul şi ne căim, iertaţi vom fi.

POSTUL

Hrana duhului

Un om evlavios fu întrebat odată:
- "Cum posteşti d-ta?"
Iar el răspunse:
- "Mă hrănesc cu cele ale duhului, ca să pot cu cele ale trupului să hrănesc pe cei ce nu au ce mânca. Făcând astfel, aşa de tare mi se uşurează duhul, că pot lesne urca spre Domnul".

PRIETENIA

„Nu i-am întrebat…"

Într-o zi, la o închisoare dintr-un oraş, veni un inspector. Auzise că directorul acelei închisori făcea adevărate minuni cu deţinuţii lui, aducându-i, pe cei mai mulţi, la calea cea bună.
După ce vizită închisoarea şi se convinse de cele auzite, inspectorul veni în odaia directorului, căutând a se interesa asupra metodei pe care acesta o întrebuinţa, ca să capete nişte roade aşa de bune.
Începu, aşadar, a-l întreba:
- "Ce fapte au săvârşit aceşti deţinuţi?"
Directorul, spre uimirea inspectorului, îi răspunse:
- „Nu i-am întrebat niciodată.”
- „De ce?”
"Fiindcă eu nu mă ocup de trecutul lor, ci numai de ceea ce au să fie ei, după ce vor ieşi de aici. Aşa că eu îi consider pe toţi oameni de treabă acum şi-i tratez ca pe nişte prieteni ai mei.
- "Şi crezi că este bună această metodă?"
Directorul îi răspunse:
- "Atât de bună, încât cu ea, mai ales, am izbutit a avea roadele pe care le vedeţi.”

Casa Domnului

Într-o seară de iarnă, o tânără familie stătea în jurul mesei. Tatăl era trist şi apăsat de griji, iar mama plângea, ţinându-şi faţa în palme. Fetiţa lor cea mică, mirată de această situaţie, se apropie încet şi întrebă:
- Mamă, de ce plângi ?
- Fata mea, sunt zile grele, nu mai avem bani şi pentru a putea trăi am vândut şi casa aceasta frumoasă. Mâine va trebui să ne mutăm într-o casă mult mai mică. De aceea plâng, fiindcă ne este greu să plecăm din aceast loc minunat, unde am trăit în linişte atâţia ani, şi să ne mutăm într-o casă sărăcăcioasă şi ca vai de ea ...
- Dar, mamă, nu locuieşte Dumnezeu şi în casa aceea săracă în care ne vom muta ?
Miraţi de credinţa copilei şi de adevărul spus de aceasta, părinţii au înteles că, în viaţă, greutăţile şi necazurile de orice fel încolţesc sufletul omului, dar credinţa şi speranţa nu trebuie niciodată uitate, fiindcă doar cu ele în suflet drumul spinos al vieţii e stăbătut mai uşor.


“Precum meşterul aruncă aurul în topitorie şi-l lasă a se cerne şi a se curăţi prin foc până ce vede că străluceşte, tot aşa şi Dumnezeu lasă sufletele omeneşti să fie cercetate de necazuri, până ce se curăţă şi se lămuresc.
De aceea, o astfel de cercetare a lui Dumnezeu este o mare binefacere pentru suflet.”

Al patrulea mag

Există o poveste veche, care spune că, de fapt, au fost patru magi care doreau să se închine Mântuitorului, la naşterea Sa. Cel de-al patrulea şi-a vândut tot ce avea şi, cu banii obţinuţi, a luat trei pietre scumpe: un safir, un rubin şi o perlă, pe care să le ducă în dar Mântuitorului. Grăbindu-se să ajungă în Babilon, unde îl aşteptau cei trei magi, acesta a întâlnit pe drum un om rănit, pe care nimeni nu îl ajuta. L-a dus pe bietul om la un doctor căruia i-a dat safirul pentru a-l îngriji pe bolnav până ce se va însănătoşi complet. Toate acestea l-au întârziat. Când a ajuns la locul întâlnirii, magii plecaseră deja fără el, însă nu s-a descurajat, ci şi-a continuat drumul singur, călăuzit de steaua ce-l ducea spre Bethleem. Ajuns aici, a aflat că magii L-au găsit deja pe prunc, că soldaţii lui Irod omoară toţi copiii nou-născuţi şi că Sfânta Familie a plecat spre Egipt, pentru a se feri de mânia regelui. Chiar în faţa sa, un soldat încerca să-i smulgă unei tinere femei copilul pentru a-l omorî. Femeia îşi apăra cu disperare pruncul. Magul i-a arătat soldatului necruţător rubinul şi i-a spus:

- Lasă copilul să trăiască şi îţi voi da această piatră scumpă. Nimeni nu va afla de târgul nostru.
Ademenit de nestemată, soldatul a luat piatra, îndepărtându-se grăbit. Tânăra femeie i-a mulţumit străinului cu lacrimi de bucurie şi recunoştinţă.
Acesta s-a hotărât să-L caute mai departe pe Mântuitor. Acum, mai avea un singur dar, perla. A plecat şi el spre Egipt, unde, ani de zile, L-a căutat pe Iisus, însă fără nici un rezultat. După 30 de ani, a aflat că undeva, în Palestina, Mântuitorul propovăduieşte Evanghelia. Bucuros că, în sfârşit, ştie unde Îl poate găsi, s-a grăbit spre Iudeea. Ajuns la Ierusalim, spre seară, a aflat că Iisus Hristos este răstignit pe Dealul Căpăţânii. S-a grăbit magul spre locul acela cu dorinţa să-L vadă în viaţă pe Mântuitor, să-I ducă darul său pe care îl păstrase de atâta timp. Însă, prin faţa lui au trecut doi soldaţi romani ce duceau în sclavie o tânără evreică. Oprindu-i, magul le-a spus:

- Dacă îi daţi drumul fetei, vă dăruiesc această perlă. O puteţi vinde şi împărţi banii. Veţi câştiga mult mai mult lăsând fata liberă.
Lacomi, soldaţii au luat perla, eliberând-o pe tânără, care, plângând de fericire, nu ştia cum să-i mulţumească străinului. Dar magul, rugându-se cerului să-L vadă măcar o clipă pe Mântuitor, se grăbea spre Golgota. Acum, nu mai avea nimic. Îi era ruşine să se închine Împăratului împăraţilor fără nici un dar. Însă, când a ajuns lângă Cruce, Mântuitorul S-a uitat drept spre el şi i-a spus:
- În sfârşit, ai venit. Tu mi-ai adus cele mai frumoase daruri ...
- Bine, dar nu mai am nimic, ce Ţi-am adus eu ? - a întrebat mirat magul.
- Tot ce duceai cu tine ai dat celor neajutoraţi. Dându-le lor, Mie Mi-ai dat. Darul tău a ajuns la Mine şi, îţi spun, că el este cel mai însemnat, căci, acela care Îl iubeşte pe Dumnezeu, îi iubeşte pe oameni.

Cine nu caută nevoile celorlalţi spre a fi de folos cu ce poate, nu va găsi mulţumire şi bucurie, nu va afla adevărata viaţă. Cu cât te apropii mai mult de oameni, cu atât eşti mai aproape de Dumnezeu.

“Să dorim binele fraţilor noştri şi mântuirea tuturor oamenilor mai mult decât pe a noastră.”

RĂBDAREA

Cum căpătăm buna înţelegere?

Într-un sat se afla o familie foarte numeroasă. Trăiau laolaltă bunicii cu feciorii şi cu nepoţii, într-o bună înţelegere.
Într-o zi, trecu prin acel sat un mare învăţat, care cerceta ţinuturile pentru a aduna cele mai înţelepte învăţături.
Văzând o familie atâta de unită şi de paşnică, întrebă pe bătrânul bunic:
- "Cum izbutiţi să trăiţi atât de bine împreună?" Bătrânul îi răspunse:
- "Trei sunt mijloacele."
- „Care?" întrebă străinul.
- "Răbdare, răbdare şi iar răbdare...”

Pietricica din încălţăminte

Într-o adunare, un copil veni plângând la mama sa şi-i zise:
- "Mamă, scoate-mi pietricica din încălţăminte, că nu mai pot de durere!"
Mama scoase piatra din gheata copilului, şi mângâindu-l, ocărî gheata, zicând: "Na-na, bătaie, că ai supărat pe copilaşul mamei!”
Atunci, un domn zise:
- "Doamnă, e bine să obişnuim copiii cu pietricele de acestea.” Se făcu mirare în adunare, iar domnul povesti:
- "Când eram mic, într-o zi, avui şi eu o pietricică de acestea în încălţămintea mea şi, de durere, începui să strig spre mama, să mi-o scoată. Mama, care era o femeie plină de credinţă, îmi zise: "Ia cearcă, copilaşul meu, să vii la mine aşa, cu pietricica acolo, fără să te jelui.” Şi încordându-mi puterea, am mers douăzeci de paşi spre mama, stăpânindu-mi durerea. Când am ajuns la ea, mama mi-a spus: "Aşa vei avea de suferit şi în viaţă, copilul meu. Învaţă-te să-ţi faci drumul, cu toate piedicile şi durerile ce vei întâmpina de-a lungul lui." Şi mi-a mai spus mama o vorbă pe care am înţeles-o mai târziu: "Nu putem merge Ia cer, copilul mamei, decât cu o pietricică în încălţăminte!" Aceste vorbe ale mamei mi-au fost de mare folos în viaţă - şi, de aceea, vi le spun şi eu.” Puneţi pe copii să umble, uneori, cu pietricele în încălţăminte, şi vă vor mulţumi mai târziu.”

Secerisul

Un tânăr se plângea duhovnicului său aşa:
- „Părinte, mă spăimântă mărimea lucrării mântuirii. Văd înaintea mea o întindere fără capăt.”
Preotul surâse blajin şi-i răspunse:
- „Copilul meu, săvârşeşti o mare greşeală făcând aşa."
Tânărul nu pricepea.
- „De ce, părinte?"
Părintele îi zise:
-"Ai fost la ţară şi ai văzut secerători. Ei, dragul meu, n-ar mai secera niciodată dacă s-ar uita la cât au de secerat. Ci ei ştiu un lucru: că trebuie să înceapă să secere şi încep. Cel mult, se întreabă cât vor secera într-o dimineaţă, şi aşa, lucrul nu li se pare greu. După ce l-au sfârşit, se gândesc că vor secera, tot atâta în cuprinsul după amiezei. Şi aşa, zi cu zi, ei seceră, fără să se uite la întinsoarea ogorului, până ce se trezesc că au isprăvit. Astfel munca lor e uşurată şi izbânda sigură."
Preotul se opri puţin, după care zise:
- "Aşa fă şi tu: nu te uita la întinderea lucrării mântuirii tale, că n-o mai începi niciodată, ci lucrează ceas cu ceas la ea, pe cât poţi mai bine, şi te vei asemăna secerătorului despre care ţi-am vorbit."

Puterea răbdării

Un misionar propovăduia cuvântul lui Dumnezeu, la nişte sălbatici din Africa. Dar propovăduirea lui mergea greu. Puţini erau aceia care urmau sfaturilor şi îndemnurilor lui. Misionarul, cugetând la acestea, şi-a dat seama că neizbânda lui se datorează mai ales lipsei de răbdare. De aceea, rugându-se, ceru lui Dumnezeu o putere mai mare de răbdare. Dumnezeu îi dădu curând un prilej în care avea să-i încerce răbdarea.
Într-o zi, pe când el predica sălbaticilor cu mai mare căldură, iată că s-a apropiat de el unul din ei şi l-a scuipat în faţă.
Misionarul, fără să-şi piardă cumpătul - şi fără să spună ceva - îşi şterse obrazul în linişte şi-şi urmă predica mai departe, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Aşa de mişcaţi au fost ascultătorii de răbdarea şi îngăduinţa misionarului, încât pe dată câţiva din ei au cerut să fie botezaţi, iar când misionarul i-a întrebat de ce cer aceasta, ei i-au răspuns:
- "O religie care poate da o asemenea răbdare cerească, vine neapărat de la Dumnezeu."

RĂZBUNAREA

Frâul diavolului

Pe vremuri depărtate, calul trăia slobod în pustiuri. Într-o zi, un cal certându-se cu un cerb, din pricina păsunii, îsi puse în gând să se răzbune pe el.
Cum nu se bizuia numai pe puterile sale ceru ajutor de la om.
- "Bine, îi zise omul, eu te ajut, dar să mă lasi să-ti pun frâu în gură si să încalec pe tine."
Calul, nebănuind nimic, se lăsă prins şi încălecat. Si omul, de îndată ce-l zălogi, nu-i mai dădu drumul, robindu-l pentru nevoile sale.
Si iată cum pentru o răzbunare, calul îsi pierdu libertatea.
Tot asemenea si noi, dacă ne lăsăm prinsi de duhul răzbunării, vom fi mereu cu frâul diavolului în suflet.

RĂUTATEA

Cine-i mai sălbatec?

Europenii, care stăpâneau un tinut cu oameni sălbatici din mijlocul Africii, credeau că numai cu răutate pot să-i îndrume. Asa că multe nelegiuiri săvârseau asupra acelor sălbatici. Într-o zi, pe când europenii duceau o luptă cu acesti negri, fiul unui căpitan european căzu prizonier. Soarta lui era pecetluită, când un negru bătrân ceru tovarăsilor să-l crute pe prizonier si să i-l dea lui. Soldatii negri i-l dădură. Bătrânul luă pe tânărul prizonier, îl duse în cortul său si vru să-i dea ospătare si un pat bun de odihnă. Prizonierul, crezând că bătrânul voia numai să-si bată joc de el, îi zise:
- "Nu primesc nimic, căci stiu că mâine mă vei omorî.”
- "Ba deloc, îi răspunse bătrânul; mâine te voi încredinta tatălui d-tale.”
Tânărul nu vru să creadă. Bătrânul îi spuse:
- „Tatăl d-tale care e un ostas brav, dar e un om rău, mi-a prins şi mi-a ucis pe singurul meu fiu. Stiu că şi d-ta esti singurul lui fiu, dar eu n-am să te omor, ci am să te trimit viu si nevătămat la tatăl d-tale, care trebuie să fie foarte mâhnit.”
Si a doua zi, sub pază bună, vechiul ostas negru trimise căpitanului european pe fiul său prizonier.
Din ziua aceea, europenii au început a se purta cu bunătate fată de negri, cari se dovediseră, că pot avea uneori un suflet mai bun ca al lor.

Zidul urei [

Un om care nu cunostea pe Dumnezeu, ajunse bogat.
Trăind rău cu un vecin al său, se hotărî să se răzbune împotriva lui. Ridică asadar, un zid înalt în dreptul casei acelui vecin, după care îsi făcu o casă cu mult mai mare şi mai frumoasă decât cea din vremea când era sărac.
Zidul acela înalt, luă toată lumina casei vecinului său. Intr-o zi el văzu la poarta vecinului, un dric. Unul din copiii lui murise de oftică.
Omul rău ~ gândi: "Oare, nu sunt eu de vină?" Peste alt an, alt dric.
Omul se gândi, cutremurat: "Desigur, zidul meu e de vină!” Si avu pornirea să-l dărâme. Dar nu-si săvârşi gândul. Peste putin, află că vecinul căzuse la pat.
Omul rău le furase lumina soarelui.
Plin de căintă, chemă un mester si-i porunci să dea jos zidul ticălos. Dar totul fu zadarnic, căci peste putine zile, dricul se înfăţişă din nou la poarta vecinului.
Zidul urei trebuie dărâmat mai înainte de a pieri viata.

RUGĂCIUNEA

Potolirea fricii

Fiind furtună mare, căpitanul unei corăbii, dădu poruncă celui mai tânăr marinar să se urce sus pe catarg ca să lege o frânghie ce re rupsese. Marinarul se înfricosă si, mai înainte de a se urca sus, se duse putin în cabina sa.
Întorcându-se înviorat la fată, căpitanul îl ispiti:
- „Ai băut o gură de rachiu?”
- "Nu, răspunse supus marinarul, m-am rugat lui Dumnezeu.”

Cuvinte putine, duh mult

Într-o zi, un călător prin pustie întrebă pe sfântul Macarie:
- "Cum ne vom ruga?”
Iar el îi răspunse:
- "Nu e nevoie de cuvinte multe, ci numai, ridicând mâinile în sus, să zici: "Doamne, precum voiesti si precum stii, miluieste-mă!” Iar de năvăleşte asupra ta puhoiul păcatului, se cade a zice: "Doamne miluieste!” Că el stie cele ce ne sunt de folos, si ni le dă, milostivindu-ne."

Cine nu se închină?

Un cizmar merse la o nuntă.
Fiind evlavios, el îsi făcu cruce când se aseză la masă. Câtiva tineri izbucniră în râs. Unul din ei îl întrebă:
- "Acasă la d-ta, se închină toti când se asează la masă?”
- "Da - răspunse cizmarul - afară de doi porci cari încep să mănânce fără să se închine.”
Tinerii, ruşinati, n-au mai râs.

Seaua si rugăciunea

Un credincios se lăuda că, el când se roagă, nici un gând străin nu-i stă în minte.
Ca să-l cerce, preotul îi spuse:
- "Îti voi dărui calul meu, dacă vei spune "Tatăl nostru" fără să te gândesti la altceva."
Omul se prinse, si începu să spună rugăciunea. Pe la mijlocul ei, se opri, si întrebă pe preot:
- "Îmi dăruiesti şi seaua calului?"
Atunci preotul îi răspunse:
- "Nu-ti dăruiesc nici calul, nici seaua, fiindcă ai dovedit că nu te-ai putut ruga fără să nu te gândesti si la altceva."
Omul, rusinat, luă în sine hotărârea ca, în loc să se laude, să caute a face rugăciunea cum se cuvine.

Ca pe marea Tiberiadei

Sfântul Ignatie călătorea odată pe mare spre Egipt. Pe drum se stârni o furtună mare, si corabia era în primejdie să se scufunde. Toti de pe corabie îsi pierdură cumpătul, afară de sfântul Ignatie, care se ruga: „Tu, Doamne Iisuse, care esti Stăpânul valurilor si al vânturilor, nu ne lăsa pe noi, ca odinioară pe sfintii Tăi apostoli, pe lacul Tiberiadei."
Si Domnul l-a ascultat, potolind marea.

Aducerea păcii

Două sate se îndusmăneau din pricină că fiecare se credea îndreptătit să primească o bucată de pământ după legea împroprietăririi.
De aici, zavistii si procese. Oamenii se vrăjmăseau şi cheltuiau si parale.
Atunci, un bătrân întelept chemă la o adunare pe căpeteniile celor două sate si le zise:
- "Trebuie să facem pace, iar ca s-o avem, trebuie s-o cerem de la Dumnezeu. Hai să ne rugăm. Îngenuncheară toti, iar bătrânul începu a rosti cu căldură: „Tatăl nostru..."
Când ajunse la "iertarea păcatelor", glasul lui era încărcat de lacrimi.
După ce isprăvi rugăciunea, toti într-un glas ziseră:
-" Da, se cuvine să facem pace.”
Cuprinsi de acest duh, ei ajunseră la o învoială, care puse capăt vrajbei lor.

Încrede-te în Dumnezeu!

Un farmacist fu trezit în mijlocul noptii de un copil care-i ceru o doctorie.
Farmacistul i-o făcu si i-o dete. Copilul plecă în grabă.
Punând la loc borcanele din care luase medicamentele, băgă de seamă cu groază că, din greşeală, pusese în doctorie o otravă puternică.
Ieşi după copil, îl strigă, dar totul fu zadarnic. Atunci farmacistul, care era un om credincios, căzu în rugăciune, cerând lui Dumnezeu să împiedece această nenorocire.
Abia se sculă din rugăciune si se trezi cu băiatul întors înapoi. Îi zise:
- „Ce este?”
Copilul îi răspunse:
- „Alergând prea repede, am căzut si s-a spart sticla.”
Farmacistul multumi lui Dumnezeu si făcu o altă doctorie copilului.

{b]Nu te teme, turmă mică [/b]

Venind să-si facă datoria ostăsească, un recrut, care era bun crestin, îsi păstră si în cazarmă bunul obicei de a se închina dimineata si seara. Dar chiar din ziua întâi camarazii începură să-si bată joc de el, fluierându-l, aruncându-i în cap perne, râzându-i în fată…
El însă, ca si cum ar fi fost singur, îsi căută de rugăciune, până o isprăvi.
A doua zi, camarazii îi făcură la fel. Si aşa, câteva zile la sir.
După o săptămână, unul din camarazi, fiind mai înţelept si văzând tăria de credinţă si de răbdare a recrutului, zise către ceilalti:
- "Am râs noi, fratilor, dar ăsta e un om tare, el va putea înfrunta cu curaj pe dusman, când va fi chemat să-si apere tara.”
Si de atunci, nimerii n-a mai râs de camaradul care îsi începea si-si sfârsea ziua, închinându-se.

Leacul de preţ

Pe vremuri, era obicei între păgâni că, de câte ori se îmbolnăvea un copil, mama lui îl purta din casă în casă si întreba pe fiecare dacă nu cunoaste vreun leac pentru vindecarea lui. Într-o zi, veni o mamă, aduse pe copilul ei bolnav în casa unei femei crestine, cerându-i un leac.
Crestina îi răspunse:
- "Leac lumesc nu ştiu, dar cunosc un vindecător Căruia mă voi ruga să-ti tămăduiască pruncul.
După ce rosti aceste vorbe, crestina căzu în genunchi si începu să se roage cu putere Mântuitorului.
Atâta credinţă a pus în rugăciunea ei, că tot în ceasul acela, copilul s-a tămăduit.
Văzând o minune ca aceasta, mama copilului a cerut să fie si ea botezată în învătătura crestină.

Un preot si patru derbedei

Un preot, care fusese într-un sat vecin pentru o slujbă, se întorcea ostenit spre casă.
Pe drum, fu întâmpinat de patru derbedei, care, ca să-si bată joc de el, îl opriră si-i spuseră:
- "Părinte, dacă zici că poţi ceti în suflete, spune-ne de câţi ani suntem fiecare din noi?"
Preotul, fără să-şi piardă cumpătul, le zise:
- "Am să vă spun, dacă mergeti cu mine.” Cei patru primiră.
Porniră cu preotul. Când ajunseră în dreptul bisericii, preotul le spuse:
- "Ca să vă pot răspunde la întrebare, trebuie să intrăm aici."
Intrară. Preotul îsi puse patrafirul si veni la ei.
- „Să ne rugăm!”
De voie, de nevoie, cei patru îngenuncheară.
Cu cât se ruga părintele, cu atâta cei patru se luminau în suflet, părându-le rău de ceea ce făcuseră.
Când preotul isprăvi, le zise:
- „Mai vreţi să vă spun de câti ani sunteti?"
Ei răspunseră:
-„Nuuu…”
Si nu mult după aceea, tuspatru se spovediră părintelui, făcându-se oameni de treabă.

Biruinta genunchilor

Un om care nu era credincios, întrebă pe un altul, care se lăsase de băutură, de înjurături si de alte rele:
- „Ce ai făcut tu, de-ai putut să birui toate aceste rele?”
Omul i-a răspuns:
- „Am folosit genunchii. M-am rugat si mă rog necontenit lui Dumnezeu.”

Vorbirea cu Dumnezeu

O femeie avea un bărbat betiv. Necontenit îl ruga să se lase de băutură. El făgăduia, dar nu se tinea de cuvânt. Femeia îi vorbea atunci de Dumnezeu si de cele sfinte. Omul tot nu se lăsa de băutură. Atunci femeia merse la duhovnic si-i spuse necazul. Preotul îi zise:
- "Femeie, bine faci că-i vorbeşti de Dumnezeu si de cele sfinte. Dar asta nu-i de ajuns. Îţi dau un sfat: vorbeşte mai putin cu bărbatul tău de Dumnezeu, dar vorbeşte mai mult cu Dumnezeu despre bărbat. Adică roagă-te pentru el."
Femeia începu să se roage cu putere si cu dragoste, zi de zi, pentru bărbatul ei, si Dumnezeu i-a ascultat cererea si a dat puteri omului să se lase de păcatul betiei.
Mai presus de toate, mare este puterea rugăciunii!

Puntea de aur

Odată, o femeie care căuta cu deznădejde pe Dumnezeu, a strigat:
- "Ce departe stau de Tine! Eu aici, în puterea tuturor păcatelor si a neputinţelor, iar Tu, acolo, sus, în cerul fără pată... Îndrăzni-voi eu a crede că pot ajunge la Tine peste prăpastia aceasta înfricosătoare?"
Si tânguindu-se, femeia plângea ...
Atunci, Dumnezeu i-a trimis o vedenie în somn.
Din văzduhul plin de lumină, pogorî spre femeia adormită, un chip alb de Cosânzeană dumnezeiască. Îmbrăcată în strai de lumină, cu privirea plină de roua cea de diamante ceresti, având în mâini jerbe de flori neatinse, divina, arătare grăi:
- "Iată, am venit la tine, trimisă de Dumnezeu, care a auzit strigătul tău sincer si îndurerat... Am venit să-ti aduc lămurirea. M-am adus pe mine însumi. Eu sunt puntea dintre voi, oamenii, si bunul Dumnezeu.
Femeia întrebă, având obrazul scăldat în lacrimi:
- "Dar cine esti tu, fecioară de lumină?"
Si ea răspunse:
- "Sunt rugăciunea !"
Si de-atunci, femeia aceea nu s-a mai tânguit.

SĂMĂNĂTORUL

"Sămănătorul"

Cu cine ne asemănăm noi mai mult?
Cu sămănătorul…
Când vorbim, noi sămănăm. Seminte bune când vorbim după placul lui Dumnezeu, neghină, când rostim cuvintele diavolului.
Când tăcem, noi sămănăm. Lucruri bune când tăcerea noastră este răbdare, lucruri rele când tăcem din mânie sau din răutate.
Când scriem, noi sămănăm. Balsam mângâietor când sirurile cuprind cuvinte bune, otravă, când cuprind cuvintele satanei.
Când lucrăm, noi sămănăm. Pildă bună, când munca noastră e dreaptă, pildă rea, când munca noastră-i o minciună.
Când ne odihnim, noi sămănăm. Lucruri bune când odihna noastră este o răsplată a muncii, lucruri rele când ea-i o trândăvie.
Si asa, mereu, noi sămănăm.
Se cade, deci, să fim cu băgare de seamă la sământa pe care o aruncăm în sufletele semenilor nostri.

SFÂNTA ÎMPĂRTĂŞANIE

Leacul minunat

Într-o casă de muncitor sărac, dar plin de credintă în bunătatea lui Dumnezeu, zăcea de grea boală un copilas. Doctorul nu mai avea nici o nădejde să-l scape. Mama copilului, ostenită de veghere, astepta voia lui Dumnezeu.
Văzând că boala nu se dă bătută, femeia chemă pe preot, ca să împărtăsească pe copil.
După ce-i dădu Sfânta Împărtăsanie, părintele întrebă pe copil:
- "Cum îti este?”
Copilul îsi adună toate puterile si răspunse:
- "Da, mi-i foarte bine."
A doua zi, când veni doctorul, căzu în uimire: copilul era mult mai bine.
Peste o săptămână, copilasul se juca în ogradă cu frătiorii lui, însănătosit pe deplin, cu toate că doctorul spusese că nu mai este nici o nădejde.
Fiindcă una-i puterea omului si alta este aceea a lui Dumnezeu.

SFÂNTA SCRIPTURĂ

Cartea cărtilor

Într-o adunare de crestini, unul din ei puse întrebarea:
„De-ar fi să trăiti într-o pustie, sau de-ati fi dusi într-o temnită pe viată pentru credinta voastră, si vi s-ar îngădui să luati cu voi numai o singură carte, pe care ati lua-o?
- "Sfânta Scriptură!" răspunseră toti, într-un glas.