In acest topic asi dori sa vorbim despre relatiile Parinti(trupesti)-copii .
Sa ne aducem aminte de parintii nosti , unii mai traiesc ,altii sant deja plecati .
A fost atitudinea noastra fata de ei mereu aceeasi ,sau s-a schimbat de la an la an ...?
Le datoram ceva , mult , putin ?
Au reusit sa ne imprime o anumita conceptie despre viata , buna sau rea ?
Ne-au dat exemple bune ,rele ?
Datorita lor santem cum santem ?
S-au ocupat de noi , sau am fost lasati in "plata Domnului " ?
Exista ceva pentru care vrem sa le multumim in mod deosebit?
Am fost copil orfan , nimeni nu m-a iubit ?
Sufar din cauza lor si astazi ?
I-am iertat pentru tot , sau nici azi nu pot sa-i vad?
Asa parinti n-asi dori nimanui !
Si tot ce va mai aduceti aminte si ce credeti ca a contribuit cel mai mult la devenirea noastra ca om ,crestin , cetatean al tarii , sau un om cu numai si mumai probleme ?
Cine are cea mai mare influienta asupra mea ?
etc..................

maria

Nu trebuie sa raspundem la toate intrebarile deodata !

Asa cum pica , cum ni le aducem aminte , sa nu fie efortul pre mare .
Eu de ex . abia acum imi dau seama ca amintirea lor mi-e tare draga ,n-a fost asa mereu . Din pacate nu mai sant .

maria

Parintii ne imprima in memorie cele mai frumoase respectiv urate amintiri,prin faptele lor.Mama,de ex.a trebuit sa se descurce singura de la varsta de 13 ani.Aceasta,din invataturile mamei sale,a invatat cele mai frumoase lucruri(sa fie cinstita mereu,sa fie cuminte,sa invete,sa nu minta,sa nu cerseasca niciodata,s.a.)A invatat-o sa citesca lb.chirilica de mica,sa se spovedeasca,ii povestea si ii citea din carti sfinte,a invatat-o sa nu stea la taina cu oameni rai sau barfitori,a invatat-o sa lucreze,sa toarca sa fie gospodina s.a.Acestea toate,impreuna cu darul lui Dumnezeu a avut efect benefic asupra ei.Caci a urmat sfaturile mamei sale si nu a avut decat de castigat.Din intamplarile ei de-o viata si eu am avut ce invata.Si se intelege ca mi s-a imprimat numai ceea ce a fost frumos.Caci,prin toate greutatile si incercarile ei,a razbit cu ajutorul lui Dumnezeu si al Maicii Domnului,care au ajutat-o si au tinut-o departe de toate rautatile.

Tatal meu facuse 7 ani de razboi .Ii ura pe comunisti de groaza .
Noi nu-l intelegeam ,chiar ne amuzam de pozitia lui .

Numele de Pr. Galeriu , Pr. Calciu etc . de la el le-am auzit prima data .
Mereu se anunta prin vecini , "a mai inchis pe unul" .

Daca ar trai astazi cred ca am fi cei mai buni prieteni .
Pacat ca n-am valorificat timpul petrecut impreuna !

maria

Copiii invata si din greselile parintilor,daca sunt afectati direct,din "prea multa dragoste".Caci sunt unii parinti,care dintr-o dragoste parinteasca prea mare,pot sa greseasca in educatia copilului.
De ex.un parinte care tine ca,copilul lui sa creasca asa cum "nu a putut el",vrand sa ii ofere aceasta,nu face altceva decat sa-l retina,sa-l opreasca de la o anumita libertate pe care trebuie sa o aiba oblgatoriu un copil.
Am vazut cazuri in care copilul crescand si ajungand la varsta maturitatii,nu era in stare sa ia o decizie,sau era lenes,sau era dependent de acel parinte,ce-i protejase.
"Dragul meu,lasa ca fac eu acest lucru",sau "invata tu,sau fa alta treaba mai usoara,ca eu o fac pe cea mai grea" sau "Nu vezi dragule,ca nu te pricepi?Lasa-ma pe mine ca stiu eu mai bine."s.a.

Bine zis Sylvie,ai atins un punc forte... si cu cit ne ajustam noii situatii mai repede cu atit mai bine pentru toti.
Noul indemn parintesc pentru tinerii adolescenti trebuie sa fie:
"Nu va de ce nu ai putea munci si invata in acelasi timp"...in conditii de democratie si capitalism primar nu se poate altfel. Munca(cu umilirile, etica muncii invatata cu sudoarea fruntii) modeleaza in tinar trasaturi de caracter care nu pot fi invatate in familie. Printre multele lucruri care le avem de invatat din Apus NECESARE pentru supravietuire in ziua de azi, relatia occidentala Parinte-copil este esentiala, zic eu. La inceput zici: Ia uite si la anglo-saxonii astia ce reci sunt si fara suflet, ii trimit pe copii de tineri la munca in detrimnetul invataturii, ce fraieri sunt, nu stiu ei care-i treaba...dar daca stai sa analizezi mai profund ai o revelatie...si vezi cita dreptate au, efectiv, nu am cuvinte sa va redau cita dreptate au.

Imi aduc aminte de unele episoade din viata mea care intr-un fel m-au marcat .

Tot de tatal meu vreau sa vorbsc :
Problema care ma preocupa de fapt este ca nu l-am inteles cat am fost impreuna , toata stima si recunostinta vne astazi cand nu mai exista .

Avea un fel special de a se manifesta impotriva comunistilor , prin mine .
Nu ma lasa sa ma fac pioniera , nu ma lasa sa merg la scoala in zi de sarbatoare .
Eu am fost si pioniera si secretar de UTC pe scoala , nu stiu ce aveau cu mine de nu ma lasau in pace . Dar toate fara sa stie el .

Interesant e ca ideile lui nu le-am acceptat aproape de loc , dar daca ma uit astazi la mine sant copie fidela .
Care-i fenomenul ?
Veti zice indoctrinare . Si comunistii ne-au bagat in cap pana la liceu tot felul de aberatiii . Nimic nu s-a prins . Interesant !

mai revin

maria

Daaa, ce nenorociti!...
Ne-au ciopartit copilaria, tineau fast-food-urile, horror-ul si pornografia ascunse de noi, ne indopau cu ciorbe si Cintarea Romaniei si ne minteau ca occidentul te corupe, te indeamna la adictii, cica de tot felul si neascultare de parinti. Prostii!, minciuni, trebuie doar sa vedem in jur cita dragoste de parinti, pentru aproapele nostru vedem de cind suntem inveliti de grija americana, nu? iar copiii devin tot mai sensibili pe zi ce trece pentru traditia si credinta noastra. Numai despre asta vorbesc prin scoli si universitati. Asta este sigur ceva ce numai Apusul ne poate invata

Deci dupa mine tot familia are primul rol in educarea omului .

Societatea e intotdeauna "un strain " si in straini nu prea avem incredere .
Influienta ei este mare ,dar nu ireversibila ,in cele mai multe cazuri .
Sant si exceptii.

De ex .o deceptie care ai trait-o in familie nu ti-o va vindeca societatea , ci tot ea.
Dar ce a stricat societatea se poate vindeca acasa , ca-n Evanghelia fiului risipitor .

maria

Intr-adevar,familia are primul rol in educarea noastra ca indivizi,apoi societatea...si in cele din urma experientele proprii.Daca ar fi sa ma gandesc la viata mea din familie,ar insemna sa incep iarasi sa cartesc,cum de altfel observati aceasta atitudine din partea mea.Sincer nu este o placere si nu a fost niciodata,este doar partea importanta si integranta a vietii mele reale,dar am si destule parti bune si foarte bune pe care le-am intampinat si care m-au bucurat si inca ma bucura in viata.
In ceea ce priveste viata de familie,a copilariei mele,nu va spun decat ca ma trag dintr-o familie cu 7 frati,cu o mama care a crescut la tara,de asemenea cu multi frati,si care pe vremea ei nu a avut posibilitatea sa termine nici 4 clase,si am crescut cu un tata alcoolic,de cand ma stiu era in stadiul acesta.Rudele mele s-au rezumat la aproape 0,deci mama a luptat absolut singura sa razbata greutatile vietii si cresterea celor 7 copii.Tata a lucrat practic,toata viata ,ca asa era pe timpul acela,nici daca vroiai nu puteai sa somezi,insa mereu a avut probleme cu alcoolul,a fost muncitor necalificat,cu toate ca era un om inteligent,si terminase 8 clase pe undeva pe la rusi.
a fost si greu a fost si bine in copilaria mea,la stadiul in care ne aflam cred ca am dus-o destul de bine,pentru faptul ca mama muncea foarte mult ca sa avem strictul necesar.
In toti anii de scoala pe care i-am facut,parintii mei nu au venit niciodata la scoala,decat o singura data mama,in clasa a 8a,sa se certe cu diriginta ca mi-a scazut nota la purtare,mie si surorei mele geamana,fiindca nu am adus planul economic.Pe mama o durea faptul ca invatam f.bine,nu lipseam de la scoala,si doar pe motive financiare(care,de altfel se stia ca erau precare)sa fim sanctionate atat de aspru,avand nota 8 la purtare pentru aceasta.
Tata s-a stins acum 5 ani,pe acelasi motiv pe care l-a dus cu greu in spinare toata viata,si-am suferit si am ramas cu regretul ca,chiar si-asa alcoolic cum era,l-am cam ignorat in multe priviinte,ar fi trebuit sa fiu mai aproape de el,ar fi trebuit sa-i ascult pasul si sa-l ajut in multe priviinte,chiar daca aceasta deprindere am invatat-o in timp,nu doar eu ci intreaga familie.

eu cred ca trebuie sa ne respectam parintii si sa nu-i judecam, indiferent cum sunt.

maria, tare de tot subiectul, intrebarile bine si frumos puse, de maine prestez si eu cu raspunsuri, chiar simt nevoia sa vorbesc despre parinti.in noaptea asta e tarziu si mi-e somn dar am simtit nevoia sa-mi exprim acceptul.

mama: muncitoare in confectii, cu 4 clase, venita la oras ca sa se marite cu taica-meu, mare smecher la securitate. s-au cununat religios noaptea, ca sa nu se afle la partid. nu stiu de ce l-a urmat, dar s-au inteles bine, au avut 2 copii si au avut o viata frumoasa impreuna. nu stiu, dar de la maica-mea mi-a ramas dorul de a fi familista:sa fie o trasatura genetica, sa fie din educatie? am invatat psihologie in scoala, atitudinile, convingerile de viata nu sunt ereditare, dar mama n-a urmarit programatic sa-mi imprime aceasta atitudine fata de viata de familie, simt c-o am in mine,la fel ca pe orice alta trebuinta din piramida lui Maslow.
dorinta de a fi casatorita si de a avea copii m-a urmarit in adolescenta, dar neconstientizata, numai ca un gol in suflet care s-a umplut atunci cand am dus-o la indeplinire.
mama: a trait pentru noi, familia ei, a muncit, ne-a alinat durerile,ne-a dat tot ce ne trebuia: mancare buna, haine curate, un camin curat si linistit,si mai presus de toate ne-a iubit. mama mi-a dat atata iubire incat mi-a ajuns pentru multi ani dupa moartea ei prea grabita(eu aveam 19 ani si ea 57). sufeream dimineata cand ma trezea (sa merg la scoala, apoi la munca), vocea aspra a tatalui meu care nu stia sa-mi sopteasca duios numele la ureche, asa cum facea EA.sufeream ca nu ma mai mangaie si nu ma mai pupa nimeni cum o facea EA. dar amintirea mi-a ramas sa ma linisteasca in perioada de dupa disparitia ei. o visam sau doream sa ma culc si s-o visez, sa ma intalnesc cu ea dincolo de barierele timpului, spatiului si ale realului. cand aveam dezamagiri,tristeti, o cautam in minte, in suflet si dragostea ei imi trimitea din memorie o reflexie care ma bucura. si acum o mai caut, chiar daca a slabit forta amintirii.
acum am si eu, ca si mama, 2copii. i-ngrijesc si le ofer tot ce pot dar cel mai mare lucru pe care cred eu ca pot sa-l fac pentru ei e sa-i iubesc si sa le arat asta. nu cred in afectiunea materna ascunsa, de tip,,sa-ti pupi copiii cand dorm", ca si cum manifestarea afectiunii ar fi o demonstratie a slabiciunii. eu ma gandesc asa: daca oi muri mai devreme de a-i creste mari si de a-i pune la casa lor macar sa stie ca au fost iubiti, ca tare seci la inima si aspri in comportament mai sunt oamenii care n-au avut parte de dragoste in copilarie. (intr-un film american ieftior de altfel era o replica referitoare la o psihopata criminala:,,pe ea n-a alintat-o mama ei")
mama: frumoasa, harnica,gospodina, indemanatica si priceputa la cusut, tesut, impletit, crosetat.mi-a crosetat o fata de masa mare,cu model complicat, frumoasa, chiar in perioada durerilor cauzate de cancer. s-a straduit s-o termine inainte de-a muri.areusit. apoi a spalat-o, a calcat-o si a pus-o alaturi de alte mileuri si fete de masa terminate intr-o valiza de carton, maro.
cand am implinit 19 ani a plans langa mine si mi-a spus ca-i pare rau ca ma lasa asa devreme singura.
am suparat-o si am fost ingrata cu ea. mi-aduc aminte ca tot in perioada suferintei ei am tipat la ea, pe cand primeam vizita unei prietene si ea, mama,ne aducea o cafea. ce rau imi pare ca nu am ascultat porunca ,,cinsteste pe tatal si pe mama ta 'in clipa aceea! nu pot sa-ntorc timpul inapoi si sa corectez gestul acela si ma doare ca acum e prea tarziu sa-i spun ca stiu ca am gresit si-mi pare rau.
cine mai are parinti sa-i pretuiasca si sa nu uite sa le arate respectul inainte de a-i pierde. invatati din povestea unei pacatoase.noapte buna sau o zi frumoasa si plina de realizari, frati crestini.

Irina-elena,foarte frumos si trist(dar real)ai scris,si multe avem a invata unii de la altii,chiar daca uneori in natura nostra ne este dat sa invatam tocmai din greseli,apasati de regrete,suntem tineri si asta-i viata.Mi s-a facut pielea gaina si am dat in lacrimi cand am citit randurile tale,din pacate eu sunt unul din copii societatii in care nu mi s-a spus niciodata "te iubesc",in familie...dar am simtit intotdeauna grija si atasamentul mai ales din partea mamei.Si totusi,acum,la o varsta a maturitatii simt uneori un gol in sufletul meu,acel gol care in copilarie ar fi trebuit umplut cu sarutari si cuvinte de iubire din partea parintilor,lucruri straine mie.Asa-i cu copii multi,lupti doar pentru supravietuire omitand partea afectiva,de fapt ea se materializeaza si se compenseaza tocmai cu efortul suplimentar depus pentru supravietuire intr-o familie numeroasa.

in legatura cu influenta parintilor asupra devenirii mele voi scrie in seara asta.
sunt multumita ca s-au interesat de activitatea mea scolara si ca m-au dat la un liceu bun,cu posibilitate de angajare la finalizare. sunt alti parinti care nici nu s-au implicat in alegerea scolii de urmat de catre copiii lor. cu mine tata a mers la liceu si la inscriere, si la testele de aptitudini, si la examene. si la toate sedintele cu parintii era mereu prezent tot el, tata. mi-amintesc amuzata cum si la liceu, ca sa-mi arate gradul lui de implicare, ma intreba daca mai ridic mana la ore ca sa raspund sau stau in banca si astept sa treaca ora.
de la tata in special am invatat sa muncesc cu tenacitate cand e vorba de rezolvat o problema urgenta sau foarte importanta. dar si sa muncesc in salturi, pompieristic.
de la mama am luat felul de a ma dedica familiei, de a ma stradui sa-i vad pe toti multumiti. in copilarie si adolescenta contestam modelul matern, mi se parea o prostie sa te casatoresti, sa speli copiii,,la fund", si ciorapii murdari ai sotului, dar cum s-a facut ca peste ani tocmai stilul de viata contestat a devenit ratiunea mea de a fi?uneori, cand stau ,,la cratita" sau pregatesc casa pentru sarbatori, in capot si cu batic pe cap, mi se pare ca sunt mama.
un lucru mai spun , un regret:taica-meu era ateu(si e si azi), educat de comunisti, iar mama nu a prins de la bunica-o femeie foarte credincioasa-educatia religioasa crestina. si nu mi-a imprimat-o si mie. mergea rar la biserica, si rar merg si eu, si nu m-a invatat traditia ortodoxa referitoare la contactul cu biserica si preotii. ce trebuie sa faci, cand, cum si de ce. mie mi s-au parut stupide multe din obiceiurile ortodoxe, retrograde, a trebuit sa treaca mult timp si sa citesc multe ca sa valorizez lucrurile astea si sa-mi doresc sa ma conformez traditiei. numai ca nu stiu multe lucruri si mi se pare ridicol sa le fac: de exemplu sa duc de pomana la biserica, sa iau cu mine platouri cu tot felul de mancare si apoi sa o impart. am indeplinit eu anumite ritualuri obligatorii, dar numai sfatuita de rude si cu un sentiment de jena.
sanatate, frati crestini, si rugati- va sa ajungem cu totii cat mai des la sfanta biserica.

De ce sufera copii , ne intrebam de multe ori ?

Daca am fi crestini cu adevarat nu ne-am mai intreba ci am suporta totul cu rusine .
Daca Cel care ne iubeste gaseste ca e bine asa , ce intrebare sa-mi mai pun eu ?
Judecata Lui nu seamana cu a mea !

Nimeni nu sufera numai pentru el ci si pentru altii , si mantuirea prin om vine .
Suferinta unui nevinovat e un pret mult mai mare decat al celuilat si rasplata nu se va lasa asteptata .

E greu de acceptat , dar nu vorbesc din carti ci din experienta .

De multe ori ma intreb cum voi suporta si pana unde , ca am impresia ca cedez inaintea bolnavului cu toate ca asi zice ca am un strop de credinta .

Sa ne intareasca Dumnezeu pe toti !

maria

Tata a murit de mult timp, pe mama o vizitez rar (locuiesc in alt oras). E adevarat ca vorbesc des, dar si atunci, nu vorbesc cu multa viata. Ea este o persoana care-mi vorbeste in detalii. Iar eu am ajuns sa doresc rezumate. Saracesc. Ii place sa creasca pasari, animale. Eu am ajuns sa-i spun ca e mai costisitor - ca e mai simplu sa cumpere.... Exemplele pot continua. Aceasta este diferenta dintre mine si ea.

Imi amintesc ca in clasa a VII a au facut rost de un geamantan si m-au trimis pentru prima oara in tabara. Erau asa de bucurosi, ca li se parea ca plec sa vizitez diverse tari. Simtirea asta era data de faptul ca ei nu au calatorit cu trenul decat din Ploiesti pana la Bucuresti. Cand eram student, mama, desi abia se descurca cu salariul, imi trimitea saptamanal o suma de bani. Cand ajungeam acasa, nu facea patul in care am dormit decat dupa cateva zile, ii placea sa creada ca sunt acasa.... Sunt doar cateva ganduri.

Eu consider ca am niste parinti deosebiti si cred ca le pot multumi cu varf si indesat pentru tot ceea ce sunt ei si sunt si eu. Poate ca nu am ajuns sa le multumesc live pentru tot...dar cu siguranta sunt mandra de faptul ca sunt copilul lor, ca am crescut in familia in care am crescut.

Am monstenit o multime de lucruri frumoase de la ei, dar poate ceea ce e mai important este ca ei m-au ajutat sa ma definesc, sa devin eu.

Ce sa zic, imi dau seama acum cand sunt la casa mea ca poate a educa un copil este cea mai grea responsabilitate din viata unui om...pentru ca te poti oglindi in copii, poti constata greselile si calitatile tale daruite lor, te bucuri de reusitele lor...dar cred ca cel mai dificil lucru este sa te lovesti de esecul tau in formarea lor si atunci imi dau seama ca parintii isi asuma o extrem de mare responsabilitate si lucreaza la ea intreaga viata.

Pentru motivele scrise in ultimul paragraf simt o mare frica de a face un copil...si incerc sa ma pregatesc sufleteste pentru aceasta posibila schimbare in viata mea .:17:

"Cine are parinti..."
 

Mi-e dor cumplit de tata... Si au trecut 29 de ani de cand Domnul l-a chemat in Mare Imparatia Lui! De mama nu mai stiu, tot de-atunci, nimic... Nu cred ca-si aminteste ziua in care m-a adus pe lume. Iertati sa fim cu totii!

Doamna la Petite Moc, parinti sunt cei care au grija de noi si ne iubesc, nu cei care ne nasc si apoi ne abandoneaza. Parintii mei sunt bunicii si, acum, la 21 de ani, pot spune ca parinti mai buni decat acestia nu as fi putut avea niciodata. Nu cred ca m-ar fi putut iubi sau ingriji mai frumos daca m-ar fi nascut ei. Sa fim recunoscatori pentru tot, pentru ca totul are un rost in viata! Aveti copii, Dna Petite Moc? :53:

m-au impresionat toate gandurile, dar acesta in mod special. sa te duci mai des pe la mama.

Cu putina credinta care o am, ma rog la bunul Dumnezeu ori de cate ori imi aduc aminte sa-mi de-a intelepciune sa inteleg cum sa-mi cinstesc parintii si pentru ce a dat porunca aceasta. Ca in final luminadu-ma in sfarsit sa-i pot ierta , intelege , iubii din toata inima mea.
Nu stiu nici in ziua de azi la peste 35 de ani de ce prezenta mamei ma irita intratat incat cu greu ma stapanesc si de cele mai multe ori nu reusesc sa nu-i raspund rastit , sau suparata ca un soi de repros.Vesnic imi vine sa o critic sa o cert ptr orice vorba, actiune care o intreprinde.
Nu am amintiri de genul " lasa patul nefacut ca si cum as fi inca acasa" ptr ca nu am fost plecata de acasa , dar nici ceva asemanator sau la fel de miscator.Ce-mi amintesc sunt unele palme ce le luam peste fata cand o suparam si cearta -mereu ma certa.Nu ca as fi fost un copil bun sau nevinovat. Ce-mi mai amintesc , este ca nu aveam ceva de oferit cand primeam cate un musafir (care ma curta) si eu ma simteam foarte jenata ptr ca atunci cand eram eu in vizita la el, mama lui intra in camera la noi si ne servea prajituri.
Nu pot sa spun ce mi-a lipsit , asta insemnad ca nu mi-au lipsit multe nici ca nu s-a ingrijit de scoala sau hrana .Dar mi se pare ca ar avea o doza de egoism , sa ma ierte Bunul Dumnezeu ca o critic(judec) ca nici eu nu-s mai buna si nu a trait ptr copiii ei cum vad in alte familii . Daca incerc sa-i spun acest lucru se supara foarte tare si-mi reproseaza tot ce a facut in cei 20 sii ..de ani ptr mine .( Deci sunt fiica nerecunoscatoare ptr tot ce a facut ea ptr mine . Deci banuiesc ca a fost efort , nu dragoste) .A ! si nu ma mai cauta vreo 2 luni .
Nu am avut o relatie de prietenie cu ea, imi amintesc ca-i ascundeam actiunile mele (ma refer la adolescenta) si mai stiu ca-mi placea sa plec mereu de acasa , sa nu stau cu ei, cautam disperata compania prietenilor.
Astazi o invinovatesc in adancul sufletului ptr anumite stari de boala care le traiesc (anxietate )si-mi vine sa-mi dau palme ca nu pot sa scap de sentimentul si ideea : cum sa ma ierte Dumnezeu daca eu nu pot sa o iert pe ea !
In schimb..cand imi amintesc de bunicii mei dragi si cei mai iubiti de pe pamant , care m-au crescut de la 3 luni pana la varsta de 6 ani ...imi dau lacrimile de cata dragoste pot sa simt ptr ei , Dumnezeu sa-i odihneasca in ceruri . Cu cata intelepciune si rabdare m-au invatat tot ce au stiut ei....:8:
Cu putina credinta care o am, ma rog la bunul Dumnezeu ori de cate ori imi aduc aminte sa-mi de-a intelepciune sa inteleg cum sa-mi cinstesc parintii ...sa ma ajute sa fac asta!

Chiar daca uneori nu-i usor, este bine sa pretuim parintii cat timp ii avem in viata si sa nu lasam supararile sa ne separe ... De datorat, le datoram viata; este oare ceva mai de pret pentru fiecare? Cum au fost - buni sau rai, ce fel de viata ne-au oferit, grea sau usoara - cred ca rasplata pentru asta este sa-i iubim. Iar argumentul il da Insusi Mantuitorul: daca pe (parintii trupesti pe) care ii vedem nu-i iubim, cum il vom putea iubi pe Parintele Ceresc? Si spun asta intai pentru mine ...

Eu chiar ma gandesc ca nici un om neputand fi perfect, ca parinte oricum gresest in opinia copiilor pe parcursul vietii...daca e prea sever e rau, daca e prea tolerant si isi alinta copiii prea mult risca sa fie luat de sus si ironizat, daca e prea proitector e panicat, deci cred ca e oarecum greu sa se gaseasca o balanta in vederea aflarii idealului de parinti.

Cert este ca si parintii intre ei sunt diferiti, copiii mostenesc o parte din trasaturile parintilor dar vin si cu ceva al lor, cu moduri de perceptie diferita a unor lucruri,a vietii, temperamente diferite, experiente diferite...si atunci cred ca e inevitabil sa nu mai apara disensiuni, contradictii.

le datoram viata
 

:25:mi-a placut foarte mult ce-ai scris... bun venit pe forum !

Mie de mica mi-a fost frica de ai mei. Inca de la gradinita mi-a fost frica. Am fost lovita ptr ca plangeam "sa ai motiv sa plangi"...pentru ca nu am vrut sa stau cu ceilalti copii " ma faci de ras" la scoala, au fost multe probleme "nu fa aia, ca o fac eu ptr tine" si acum mama este la fel...nu accepta anumite lucruri, vrea sa iasa ca ea, vrea sa fie ca ea, tata saracu' n-a dat niciodata in mine, dar vad ca, incepe sa "se adapteze" dupa ce spune mama...Nu stiu, cateodata mi-e teama sa le spun anumite lucuri si nu-mi pot permite sa discut deschis, deseori cand incerc sfarsesc plangand de frica, de tristete, de nervi. Ne certam foarte des...iar din persepectiva crestina tata spune: "De ce esti asa bisericoasa? " si asta ma doare intr-un anumit fel...nu stiu...poate gresesc eu...O seara frumoasa si Dumnezeu sa va ocroteasca!

Tu ai copii?
Sa ai copii este un tur de forta zilnic (cumparat, gatit, hranit copii si strans masa, strans jucarii, curatenie, teme cu ei etc.). La ora 9 seara cazi franta.. cu gandul la rufele puse la inmuiat, la faptul ca nu ai apucat sa speli pe jos in bucatarie etc.. Asta in ziua de azi cand gasesti in magazine mancare si pampersi, cand aproape oricine are o masina de spalat eficienta etc.
Ia gandeste cum era in urma cu 30-35 ani cand NU existau scutece de unica folosinta (cred ca numai pentru asta mamele meritau un premiu!), nu exista baby-food, de fapt era o problema si sa faca rost de lapte de vaca. Toata mancarica de bebelus o faceai in casa (si ia timp ohoho!! iar tocmai timpul lipseste cand ai copil mic!) Gazul la aragaz avea presiune noaptea, curentul se intrerupea seara.. Hainele se spalau manual cu dero sau sapun de casa. Unul dintre parinti facea teme cu mine seara de seara.
Sa-ti mai explic? Cumva mama avea timp si sa-mi tricoteze un pulover!
Pai eu nu fac pentru copii cat faceau parintii mei pentru noi!

Ar trebui sa re-evaluezi un pic problema. Indiferent cate palme ai incasat de la parinti (crezi ca de asta a scapat cineva?), le datorezi ENORM.

Pe zi ce trece imi e tot mai greu sa accept ca si pentru mine va veni acea azi in care imi voi lua adio de la parintii mei.Ii vad tot mai slabiti, uneori cu o privire in care parca numai doresc nimic.Simt toamna si in sufletul meu, si al lor..
Le multumesc pentru tot, si as dori ca toti copiii sa-si cinsteasca parintii atata timp cat mai sunt pe acest pamant si inca le mai pot sterge lacrimile!

Multe din conceptiile mele despre viata s-au format privind oamenii din jur. Stiu ca sunt experiente limitate, dar poate le vor gasi si altii utile.
De ex. cunosc o familie in care copiii nu sunt respectuosi fata de mama. Sunt educati, nu-i vorbesc urat, dar dispretul si iritarea rabufnesc adesea. Mama este foarte devotata familiei si incearca in permanenta sa faca tuturor pe plac, neglijandu-se pe ea.. asa ca este de neinteles: ei nu observa cat de mult face ea pentru ei? De unde aceasta lipsa de respect?
Pana cand am vazut-o pe mama interactionand cu mama ei (bunica): avea exact aceeasi lipsa de rabdare, putina intelegere, aceeasi iritare, acelasi dispret.
Cred ca toate se "platesc" mai devreme sau mai tarziu.

Binecuvantarile parintilor intaresc casele fiilor.
Pe mine nu ma preocupa acum cu cei mi-au gresit parintii mei (am trecut si eu prin perioada de reprosuri, desigur. Dar apoi am avut proprii mei copii si am inteles faptele parintilor mei). Ma preocupa lucrurile pe care le-am gresit eu fata de ei... pentru acelea voi da socoteala. Si desi mi-am cerut iertare, cred ca sunt multe pentru care cred ca nu m-au iertat deplin..

Sunt multi care spun ca parintii nu s-au ocupat suficient de ei. Si eu i-am acuzat pentru esecuri personale, poate ca si acum ii consider responsabili pentru diverse lucruri care mi se intampla.. Dar in realitate, ceea ce fac eu imi apartine, cat timp caut vinovati in exterior si nu-mi asum faptele, nu ma voi indrepta.

(Daca ti se pare ca am un ton deranjant, ignora asta... uneori par jignitoare, asa sunt eu, dar de fapt scriu cu mult drag)

Iata o carte care poate fi de folos - http://www.danionvasile.ro/carte.php?id=5

Este bine sa ne pretuim parintii cat sunt in viata.Am sa va dau exemplul meu personal .Tatal meu a murit cand eu aveam 23 de ani si desi aveam propria familie si doua fetite am suferit foarte mult.Dar suferinta mea nu era doar cea legata de disparitia lui fizica ci de faptul ca am inceput sa imi dau seama ca defapt tata nu era asa cum am crezut eu.Cand eram mici (suntem 4 frati) il vedeam ca pe un om rau ,imi era foarte frica de el,desi de batut nu m-a batut foarte des (cred ca am luat vreo trei batai in 20 de ani ) dar le tineai minte ,era foarte sever si aspru .Avea grija sa nu ne lipseasca nimic material,pe vremea comunistilor noi nu am stiut ce este lipsa hranei ,dimpotriva mai faceam si nazuri, dar nu ne arata niciodata ca ne iubeste.Nu imi amintesc sa ma fi luat vreodata in brate sau sa ma fi laudat vreodata pentru ceea ce realizam(fata de alte persoane il mai auzeam ca se bucura daca aveam rezultate bune la scoala sau daca faceam ceva deosebit) .Dupa ce m-am casatorit si am adus pe lume prima fetita, tata s-a transformat ,toata dragostea pe care nu ne-a aratat-o noua copiilor ,i-a daruit-o fiicei mele.o iubea enorm si o rasfata ca pe o printesa,ar fi fost in stare sa ne desmosteneasca pe toti copiii ca sa ii lase tot ce avea fiicei mele.Apoi am nascut si cea dea doua fetita si la fel era extrem de bucuros numai ca boala incepuse sa-i dea tircoale .Asa se face ca atunci cand totul ar fi trebuit sa fie frumos si sa se bucure de nepoti o comotie cerebrala l-a rapus .Au urmat perioade pline de regrete .Mi-am dat seama ca tata ne-a iubit mai mult decat orice dar nu ne-a aratat pentru ca era un om sensibil si probabil se temea ca pierde controlul asupra noastra .Lui ii datorez ca am ajuns sa am o familie extraordinara pentru ca am invatat din greselile lui .Fetele mele acum au 18 ani si respectiv 16 si sunt foarte multumita de ele ,suntem cele mai bune prietene ,am incredere ca orice ar face bun sau rau nu imi vor ascunde si asta pentru ca intotdeauna le-am dat posibilitatea sa aleaga ceea ce vor sa faca nu le-am impus niciodata nimic.Relatia mea cu copiii mei se bazeaza pe incredere si iubire declarata nu doar simtita.De tatal meu imi este dor si acum chiar daca au trecut foarte multi ani de atunci ,amintirea lui a ramas aceeasi .Ma rog la Dumnezeu sa-l odihneasca in pace .
Sfatul meu pentru copiii care au senzatia ca ei stiu mai bine decat parintii lor ce li s-ar potrivii sau ce decizii sa ia, ar fi ca singurul prieten care iti poate da un sfat dezinteresat este parintele si tot parintele este cel ce te iubeste neconditionat si iti iarta toate cele fara sa te urasca.Iubiti-va parintii cat inca mai sunt.

Multumesc
 

Multumesc ... Si 'La multi ani!' pentru mai indata (sper ca nu gresesc), impreuna cu rugaciunile Sf. Grigorie Palama.

Nimic pe lumea aceasta nu se compară cu o relaţie reuşită şi plină de înţelegere, respect şi iubire, aşa cum este relaţia dintre părinţi şi copiii lor.Este nevoie de mult efort si rabdare pentru ca aceasta relatie sa fie reusita.Părinţii sunt cei care îi conduc pe copii pe drumul vietii, îi îndrumă întotdeuna spre a face cele mai bune alegeri în viaţă pentru ei, nu doar le creionează traseul, le şi sunt alături, la bine şi la greu.
Unii parinti incearca sa -si invete copii de mici sa munceasca,sa aiba o activitate,sa se deprinda cu respectul pentru munca si sa isi dea seama ca nu poti primi totul ca pe un cadou.
Da mai este o problema si anume adolescenta care nu care nu se termina la 18 ani.Nu le vine mintea imediat ci pe la aproximativ 20 de ani .Mai exact cand,cand pleaca de linga parinti si traiesc singuri printre straini,fiind nevoiti sa se descurce in situatiile problematice cand nu mai sunt parintii sa-i ajute sau sa-i scoata din incurcatura.

Help!
 

Dar dacă relaţia nu este reuşită? Dacă părinţii te tratează ca pe un copil rău sau prost...iar tu păstrezi rănile în suflet? Dacă nu îţi recunosc libertatea ca om şi încearcă pe orice căi să te forţeze să faci ce vor ei, să intri în nişte tipare în care nu încapi? Te învinuiesc cu propriile lor frustrări?

Dacă îţi vine să-i zici mamei "Te urăsc, pentru tot ce mi-ai făcut!"
plângi şi plângi, dar nu ştii cum poţi ieşi din asta...

Ce te faci atunci?

Te indepartezi.

Starea de victima nu iti foloseste la nimic. Noi suntem responsabili ptr. noi si fericirea noastra. Numai noi ne putem vindeca ranile si sa mergem mai departe, sau putem sa stam mereu in starea de victima si sa ne plangem, ba mai mult, sa o si folosim ptr. a manipula pe altii.

Daca mai ai inca 15..17..maxim 20 ani, e mai dificil sa traiesti cu ei si sa te lupti cu ei in aceeasi timp.
La un moment dat poti sa pleci pur si simplu, in loc sa te complaci intr-o relatie cu probleme, fatza de care nu ai nici o obligatie.
Dar cateodata asta inseamna sa depasesti o anumita comoditate, e mai usor sa ramai acolo si sa intri in rolul de victima.