Tatal nostru
Când norii tuna, iar oceanele vuiesc, ele te cheama: Domnul nostru!
Când meteoritii cad si focul izbucneste din pamânt, ele îti spun: Facatorul nostru!
Când bobocii florilor se deschid si ciocârliile aduna fân uscat ca sa le faca puilor cuiburi, ele Iti cânta: Stapânul nostru!
Iar când ridic eu ochii mei spre tronul Tau, îti soptesc Tie: Tatal nostru!

A fost o vreme, îndelungata, cumplita vreme, când si oamenii îti ziceau si Te numeau Domn, sau Facator, sau Stapân! Asa a fost, cu adevarat, când omul simtea ca este numai un lucru între lucruri. Dar acum, multumita Fiului Tau Unuia-Nascut si Celui mai bun dintre fiii Tai, am învatat numele Tau cel adevarat. Drept aceea si eu îndraznesc sa Te chem împreuna cu Hristos: Tata!
Daca Te numesc Domn, cu frica ma plec înaintea Ta ca un rob în gloata robilor.
Daca Te numesc Facator, ma despart de Tine la fel cum se desparte noaptea de zi sau frunza de pomul sau.
Daca Te privesc si zic Stapân, sânt ca o piatra între pietre si ca o camila între camile.
Dar daca deschid buzele mele si soptesc Tata, dragostea ia locul fricii, pamântul priveste înaltat mai aproape de cer, si merg alaturi de Tine ca alaturi de un prieten în gradina acestei lumi, împartasind slava si puterea Ta.
Tatal nostru! Tu esti Tatal nostru, al tuturor: Te-as micsora pe Tine si m-as micsora si pe mine daca Te-as numi: Tatal meu!
Tatal nostru! Tu te îngrijesti atât de mine, care sânt unul singur, dar mai vârtos de întreaga lume. Scopul tau este împaratia Ta, iar nu un singur om. Iubirea de sine îti striga: Tatal meu!, în timp ce dragostea Iti striga: Tatal nostru!
In numele tuturor oamenilor, care sânt fratii mei, eu ma rog Tie: Tatal nostru!
In numele tuturor fapturilor care ma împresoara si cu care m-ai întretesut, eu ma rog Tie: Tatal nostru!
Eu ma rog Tie, Tata al universului, pentru un singur lucru ma rog Tie: fie ca sa rasara cât mai degraba ziua cea mare când toti oamenii, vii si morti, împreuna cu îngerii si cu stelele, cu cele însufletite si cu cele neânsufletite, Te vor chema cu numele Tau cel adevarat: Tatal nostru!

Carele esti în ceruri
Catre ceruri ridicam ochii nostri întotdeauna când Te chemam si spre pamânt îi coborâm când ne amintim de pacatele noastre, întotdeauna sântem în prapastie din pricina slabiciunilor noastre si a pacatelor noastre. Tu esti întotdeauna întru înaltime, precum se si cuvine maririi Tale si stralucirii Tale.
Tu esti întotdeauna în cer când sântem nevrednici sa Te primim, dar cu placere Te pogori la noi, în salasurile noastre pamântesti, când însetam dupa Tine si când deschidem Tie usa noastra.
Dar si de Te pogori la noi, totusi ramâi în cer; în cer locuiesti, prin cer umbli si cu cerul împreuna Te apleci pâna în valea noastra.
Cerul este departe, foarte departe, pentru omul al carui duh si a carui inima sânt întoarse de la Tine sau care îsi bat joc când este pomenit numele Tau. Dar el este aproape, foarte aproape, pentru omul care tine întotdeauna deschisa usa sufletului sau si asteapta sa vii Tu, Cel mai drag dintre oaspeti.
Daca ar fi sa-l punem alaturi de Tine pe omul cel mai drept, Tu Te înalti mai presus de el ca cerurile mai presus de valea pamântului, ca viata vesnica mai presus de împaratia mortii.
Noi sântem dintr-un material stricacios si putrezitor: cum am putea sa stam la aceeasi înaltime cu Tine, Tinerete si Putere Fara de moarte!
Tatal nostru, Care întotdeauna esti mai presus de noi, apleaca-Te pâna la noi si ne ridica pâna la Tine. Ce altceva sântem, fara numai limbi alcatuite din tarâna ca sa laude slava Ta? Tarâna ar fi muta pentru vecie si n-ar putea rosti numele Tau fara de noi, Doamne. Cum poate tarâna sa Te cunoasca daca nu prin noi? Cum ai putea sa faci minuni din tarâna moarta daca nu prin noi?
O, Tatal nostru!

Sfinteasca-se numele Tau
Sfintindu-Te, nu Te facem mai sfânt pe Tine, ci pe noi însine ne sfintim. Numele Tau este minunat. Oamenii se cearta pe acest pamânt pentru nume: al carui nume este mai mare. Bine ar fi ca numele Tau sa fie amintit în aceste certuri, caci toate limbile mult vorbitoare ar amorti si toate marile nume omenesti, împletite laolalta, nu s-ar putea asemui cu numele Tau, Sfinte, Prea-Sfinte!
Când oamenii vor sa sfinteasca numele Tau, roaga natura sa îi ajute. Iau piatra si lemn ca sa faca biserici; împodobesc altarele cu margaritare si flori si fac foc din plante, surorile lor, si iau tamâie de la cedri, fratii lor, si sprijina glasurile lor prin glasul clopotului, si cheama vietatile în ajutor ca sa sfinteasca numele Tau. Natura e curata ca stelele Tale si nevinovata ca îngerii Tai, Doamne. Îndura-Te de noi pentru curata si nevinovata natura, care împreuna cu noi sfinteste numele Tau, Sfinte, Prea-Sfinte.
Cum vom sfinti numele Tau?
Oare prin bucurie nevinovata?
Atunci îndura-Te de noi pentru pruncii nostri nevinovati.
Oare prin patimire?
Atunci cauta spre mormintele noastre.
Oare prin jertfelnicie?
Atunci adu-Ti aminte de ostenelile mamelor, Doamne!
Numele Tau este mai tare decât otelul si mai stralucitor decât lumina. Ferice de omul ce se nadajduieste întru Tine si se lumineaza cu numele Tau.
Nebunii zic: Sântem înarmati cu otel, cine ne poate sta împotriva? Iar Tu nimicesti împaratii cu gâze nevazute!
Infricosat este numele Tau, Doamne! El straluceste si pârjoleste precum un mare nor de foc. Nimic nu este sfânt sau înfricosat, daca nu-i legat de numele Tau. Da-mi, Sfinte, da-mi ca prieteni pe cei în ale caror piepturi este înscris numele Tau, iar de dusmani pe cei ce nu doresc sa stie nimic de Tine -fiindca asemenea prieteni au sa-mi ramâna prieteni pâna la moarte, iar asemenea dusmani au sa îngenuncheze în fata mea si au sa se dea batuti îndata ce o sa se sfarâme otelul lor.
Sfânt si înfricosat este numele Tau, Sfinte, Prea-Sfinte! Fie ca sa ne amintim de numele Tau în tot ceasul bucuriei noastre si al istovirii noastre din aceasta viata asa cum ne amintim de el în ceasul mortii, Tata Ceresc al nostru, Prea-Sfântul nostru Tata!

Vie împaratia Ta
Vie împaratia Ta, Mare Imparate! Ne-am saturat de împaratii care numai la aratare sânt mai mari decât ceilalti oameni, dar care zac în mormintele noastre deopotriva cu cersetorii si cu robii.
Ne-am saturat de împaratii care mai ieri si-au trâmbitat puterea asupra tarilor si popoarelor, iar astazi se plâng ca îi dor dintii!
Ne-am saturat de ei ca de niste nori care aduc prepelite în loc de ploaie.
Iata, acesta este om întelept. Da-i lui coroana!, striga multimea. Coroanei îi e totuna pe al cui cap sta. Insa Tu, Doamne, cunosti întelepciunea înteleptilor si domnia muritorilor. Vrei sa-Ti repet ceea ce stii deja? Vrei sa îti spun cum cel mai întelept dintre noi a domnit asupra noastra de parca ar fi fost prost bâta?
Iata, acesta este om puternic. Da-i coroana!, striga multimea iarasi, în alta epoca si generatie. Si asa, coroana a calatorit tacuta de pe un cap pe altul, dar Tu, Atotputernice, stii cât pretuieste taria sufleteasca a celor înalti si domnia celor puternici. Tu stii cu câta slabiciune au stapânit puternicii împaratiile lor.
Acum am învatat prin patimire ca nu este alt împarat afara de Tine. Sufletul nostru înseteaza de împaratia Ta si de domnia Ta. Ratacind de colo-colo, oare n-am fost destul de defaimati si de raniti, noi, urmasii vii de pe mormintele micilor împarati si împaratii? Noi ne rugam Tie acum sa vii în ajutorul nostru.
Vie împaratia Ta la aratare - Imparatia întelepciunii, a Parintiei si a Puterii Tale! Fie ca acest pamânt, care de mii de ani este câmp de lupta, sa ajunga casa în care Tu sa fii gazda, iar noi - oaspetii Tai. Vino, împarate, tronul gol Te asteapta! Odata cu Tine va veni armonia, iar odata cu armonia - frumusetea. Ne-am saturat de alte împaratii; de aceea Te si asteptam acum, Mare Imparate, pe Tine si Imparatia Ta!

Fie voia Ta precum în cer, asa si pre pamânt
Cerul si pamântul sânt tarinile Tale, Tata. Pe una dintre tarini semeni stele si îngeri, iar pe cealalta - spini si oameni. Stelele se misca potrivit voii Tale. Ingerii cânta la stele, ca la niste harfe, potrivit voii Tale. Dar omul întâlneste alt om si întreaba: Ce este voia lui Dumnezeu?
Pâna când n-are sa stie omul voia Ta? Pâna când se va înjosi înaintea spinilor de la picioarele sale? Tu l-ai facut ca sa fie deopotriva cu îngerii si cu stelele, dar, iata, si spinii sânt mai presus de el.
Dar iata ca omul, daca vrea, poate sa rosteasca numele Tau mai bine decât spinii, deopotriva cu îngerii si cu stelele. Tu, Datatorule al duhului si Datatorule al voii, da-i omului voia Ta.
Voia Ta este înteleapta si limpede si sfânta. Aceasta voie misca cerurile: de ce n-ar misca si pamântul, care fata de cer e ca o picatura într-un ocean?
Voia Ta este înteleapta. Ascult povestea neamurilor trecute, privesc spre cer si stiu ca stelele se misca asa cum s-au miscat mii de ani, întotdeauna dupa aceeasi lege, si ca aduc vara si iarna atunci când trebuie.
Cu întelepciune lucrând, Tu nu esti niciodata ostenit, Tatal nostru. Nici un lucru nebunesc nu-si afla loc vreodata în planul Tau. Tu esti la fel de proaspat în întelepciune si bunatate acum ca si în cea dintâi zi a Facerii, iar mâine vei fi la fel ca astazi.
Voia Ta este sfânta, fiindca e înteleapta si proaspata. Sfintenia este nedespartita de Tine cum sântem noi nedespartiti de aer.
Orice nu este sfânt trebuie sa suie la cer treptat, însa nimic nesfânt nu se pogoara vreodata din cer, de la tronul Tau, Tata.
Noi ne rugam Tie, Sfinte Tata al nostru, sa faci sa rasara cât mai degraba ziua când voia tuturor oamenilor va fi înteleapta, proaspata si sfânta ca voia Ta, si când toate fapturile de pe pamânt se vor misca în împreuna-glasuire cu stelele de pe cer, si când planeta noastra va cânta în cor cu toate minunatele Tale stele:

Doamne, învata-ne!
Dumnezeule, calauzeste-ne!
Tata, mântuieste-ne!

Pâinea noastra cea spre fiinta
da-ne noua astazi
Cine da trup, acela da si suflet, si cine da vazduh, acela da si pâine. Copiii Tai, Daruitorule Milostive, asteapta de la Tine toate cele de trebuinta.
Cine va lumina fetele lor dimineata daca nu Tu cu lumina Ta? Cine va priveghea noaptea asupra rasuflarii lor când dorm daca nu Tu, Cel mai neobosit decât toti strajerii?
Unde am putea sa semanam pâinea de zi cu zi daca nu în tarina Ta? Cu ce am putea sa împrospatam aceasta tarina daca nu cu roua Ta cea de dimineata? Cum i-am da viata daca nu cu lumina Ta si cu vazduhul Tau? Cum am putea sa mâncam pâinea daca nu cu gura pe care ne-ai facut-o Tu?
Cum am putea sa ne bucuram si sa Iti multumim ca sântem hraniti, daca nu prin duhul pe care l-ai suflat în noroiul lipsit de viata si ai facut din el minune, Tu, Cel mai minunat Artist?
Nu ma rog Tie pentru pâinea mea, ci pentru pâinea noastra. Ce folos daca am pâine numai eu, când fratii mei flamânzesc împrejurul meu? Ar fi mai bine si mai drept daca s-ar lua de la mine o asemenea pâine amara a iubirii de sine; mai bine sa rabd de foame împreuna cu fratii mei. Nu poate fi voia Ta sa-ti dea multumita un singur om în timp ce sute Te blesteama.
Tatal nostru, da-ne noua pâinea noastra, ca sa Te slavim într-un glas si sa ne amintim cu bucurie de Tatal nostru Cel ceresc. Astazi ne rugam pentru ziua de astazi.
Ziua aceasta este mare: în ea s-au nascut nenumarate fapturi noi. Nenumarate fapturi noi, care nu au fost ieri si care mâine nu vor fi, se nasc astazi sub aceeasi lumina a soarelui, împreuna cu noi umbla pe una dintre stelele tale si cu noi dimpreuna graiesc Tie: pâinea noastra.
O, Mare Gazda! Oaspetii Tai sântem de dimineata pâna seara, la masa Ta sedem si pâinea Ta asteptam. Nimeni afara de Tine n-are dreptul sa zica: pâinea mea. Pâinea este a Ta.
Nimeni afara de Tine nu are drept asupra zilei de mâine si asupra pâinii de mâine, ci numai Tu si aceia dintre locuitorii pamântului pe care îi poftesti Tu.
Daca e dupa voia Ta ca sfârsitul zilei de astazi sa fie linia despartitoare dintre viata si moartea mea, ma voi pleca în fata voii Tale sfinte.
Daca e voia Ta ca mâine sa fiu din nou tovaras de calatorie al marelui soare si oaspete la masa Ta, voi da din nou multumita Tie, precum o fac zi de zi.
Si ma voi pleca în fata voii Tale iarasi si iarasi, precum fac îngerii din cer, Daruitorule al tuturor darurilor trupesti si duhovnicesti!

Si ne iarta noua gresalele noastre
precum si noi iertam
gresitilor nostri
Mai usor este pentru om sa greseasca fata de legile Tale decât sa le înteleaga, Tata. Dar pentru Tine nu-i usor sa ne ierti greselile daca noi nu-i iertam pe cei care gresesc fata de noi. Fiindca Tu ai întemeiat lumea pe masura si pe rânduiala. Cum ar putea echilibrul acesta sa se pastreze în lume daca ai avea o masura pentru noi si alta pentru aproapele nostru, sau daca ne-ai da pâine în timp ce noi dam aproapelui nostru piatra, sau daca ne-ai ierta pacatele în timp ce noi ne spânzuram aproapele pentru greselile sale? Cum s-ar pastra atunci masura si rânduiala în lume, Pastratorule al legii, Tata?
Si totusi, Tu ne ierti mai mult decât putem noi ierta fratilor nostri. Noi spurcam pamântul în fiecare zi si în fiecare noapte prin faradelegile noastre, în timp ce Tu ne cercetezi în fiecare zi cu ochiul neîntunecat al soarelui Tau si în fiecare noapte trimiti iertarea Ta cea milostiva prin stele, luminosii strajeri de la portile curtii Tale, Imparatescule Tata al nostru!
Tu ne faci de rusine în fiecare zi, Prea-Milostive: fiindca atunci când asteptam pedeapsa, ne trimiti mila; când asteptam tunetele Tale, ne trimiti seara pasnica, si când asteptam întuneric, ne trimiti stralucirea soarelui.
Tu esti întotdeauna mai presus de pacatele noastre si întotdeauna esti maret în rabdarea Ta cea tacuta.
Vai de nebunul care crede ca Te tulbura cu vorbe hulitoare! El e ca un copil care arunca suparat un graunte de nisip în mare ca sa împinga întreaga mare din locul sau.
Dar marea doar încreteste pielea sa pe deasupra si prin puterea sa uriasa întarâta în continuare neputinta copilareasca si suparata.
Iata, toate pacatele noastre sânt de obste si sântem cu totii raspunzatori pentru pacatele tuturor. Drept aceea, nu se afla pe pamânt oameni cu totul drepti, fiindca toti dreptii au de luat asupra lor unele pacate ale pacatosilor. Greu e sa fii om drept fara de prihana, fiindca nu se afla nici un drept care sa nu poarte pe umerii sai macar un pacatos. Dar fa-ma sa înteleg, Tata, cum se face ca cu cât mai multe pacate ale pacatosilor poarta pe umeri dreptul, cu atât este mai drept?
Tatal nostru ceresc, Care trimiti pâine de dimineata pâna seara copiilor Tai si primesti greselile lor ca plata, usureaza povara drept-slavitorilor si lumineaza întunericul pacatosilor!
Pamântul este plin de pacate, dar este plin si de rugaciuni; el este plin de rugaciunile dreptilor Tai de deznadejdea pacatosilor. Oare nu este deznadejdea începutul rugaciunii?
Tu trebuie sa fii biruitor în cele din urma. Imparatia Ta se va întemeia pe rugaciunile dreptilor. Voia Ta va ajunge lege pentru toti oamenii, precum e deja lege pentru îngeri.
Si atunci, de ce ar întârzia Tatal nostru sa ierte pacatele muritorilor, dând astfel pilda de milostivire si de iertare?

Si nu ne duce pre noi întru ispita
Cât de putin îi trebuie omului ca sa-si întoarca fata de la Tine spre idoli!
El e împresurat de catre ispite ca de un vifor, si e neputincios ca spuma unui râu zbuciumat de munte.
Daca-i bogat, îndata cugeta ca este deopotriva cu Tine, sau Te pune mai prejos de el, sau îsi împodobeste casa cu icoanele Tale ca si cu niste obiecte decorative.
Daca raul bate la usa lui, cade în ispita de a se tocmi cu Tine sau de a Te lepada cu totul.
Daca îl chemi sa se jertfeasca, se razvrateste. Daca-l trimiti la moarte, tremura.
Daca-l îmbii cu toate desfatarile pamântului, e în primejdie sa-si otraveasca si sa-si omoare propriul suflet.
Daca descoperi ochilor lui legile purtarii Tale de grija, el cârteste: Lumea e minunata si în sine, si fara Facator.
Ne umple de neliniste lumina Ta, Luminate Tata al nostru, ca pe niste fluturi de noapte. Când ne chemi la lumina, noi dam fuga la întuneric; când sântem pusi în întuneric, cautam lumina.
Inaintea noastra se afla mreaja multor cai, însa ne temem sa mergem pâna la capat pe vreuna din ele, fiindca la orice capat ne asteapta si ne momesc ispite.
Iar calea ce duce la Tine este taiata de multe ispite si de multe, multe prapastii, înainte sa vina ispita asupra noastra, pare ca ne urmezi ca un nor luminos, dar când ispita vine, dispari. Noi ne agitam tulburati si ne punem întrebarea chinuitoare: când ne-am înselat, când am crezut ca esti de fata sau când am crezut ca lipsesti?
In toate ispitele noastre ne întrebam: Tu esti Tatal nostru? Toate ispitele noastre ne aduc în minte aceeasi întrebare pe care tot ce este în jurul nostru ne-o aduce în minte în fiecare zi si în fiecare noapte:
Ce gândesti despre Domnul?
Unde este El si cine este El?
Esti cu El sau esti fara El?
Da-mi putere, Tatal si Facatorul meu, ca sa pot în fiecare clipa, fie ea luminoasa ori întunecata, a vietii mele, sa raspund la fiecare ispita cu putinta unul si acelasi lucru:
Domnul este Domnul. El e acolo unde sânt eu si acolo unde nu sânt eu.
Eu tind întotdeauna patimasa mea inima catre Dânsul si mâinile mele catre sfintele Lui vesminte ca un copil catre Tatal sau Cel iubit.
Cum as putea trai fara El? Asta ar însemna ca pot sa traiesc în acelasi timp si fara mine însumi. Cum as putea sa fiu împotriva Lui? Asta ar însemna ca sânt în acelasi timp si împotriva mea.
Fiul drept urmeaza tatalui sau cu cinstire, pace si bucurie.
Sufla insuflarea Ta în sufletul nostru, Tata, ca sa fim fii drepti ai Tai.

Ci ne izbaveste de cel rau
Cine ne va slobozi de rau daca nu Tu, Tatal nostru?
Cine va întinde mâinile catre copiii ce se îneaca daca nu tatal lor?
Pe cine priveste mai mult curatenia si frumusetea casei daca nu pe stapânul ei?
Tu ne-ai chemat dintru nimic ca sa fim ceva, dar noi legam prietesug cu raul si astfel ne întoarcem în nimic.
Infasuram în jurul inimii noastre sarpele de care ne temem cel mai mult. Din toata puterea noastra strigam împotriva întunericului, dar întunericul traieste în sufletele noastre: microbii întunericului si microbii mortii. Ne luptam într-un glas cu raul, iar raul se strecoara pe tacute în casa noastra; în timp ce noi strigam, raul cucereste pozitie dupa pozitie si ajunge mai aproape de inima noastra.
Stai, Prea-Inalte Tata, stai între noi si rau, si vom înalta inimile noastre, si raul are sa sece cum seaca sub arsita soarelui izvorul de lânga cale. Tu esti cu mult deasupra noastra si nu simti cum creste raul, dar noi ne înabusim sub el. Iata, raul creste în noi pe zi ce trece, sub ochii nostri, si întinde îmbelsugatele sale roade în toate partile.
Soarele ne spune Buna dimineata! zilnic si ne pune întrebarea: ce avem sa-I aratam Marelui nostru împarat? Si noi Ii aratam doar vechile roade stricate ale raului. Dumnezeule, oare nu e tarâna cea nemiscata si fara viata mai curata decât omul care se afla în slujba raului?
Iata, ne-am zidit casele si castelele prin vai si gropi ale pamântului. Tie nu-Ti va fi greu sa poruncesti râurilor Tale sa înece toate aceste vai si toate aceste gropi, curatând pamântul de oameni si de faptele lor cele rele.
Dar Tu esti mai presus de mânia noastra si de sfaturile noastre. Daca ai asculta sfaturile omenesti, ai fi nimicit lumea pâna la temelii si Te-ai fi îngropat pe Tine Insuti în ruine.
O, Cel mai întelept dintre toti tatii! Tu totdeauna zâmbesti în frumusetea si nemurirea Ta cea dumnezeiasca si, iata, din zâmbetul Tau cresc stele! Intotdeauna prefaci zâmbind raul nostru în bine si altoiesti pomul binelui pe pomul raului, si astfel vindeci cu rabdare Gradina Raiului cea lasata în parasire de catre noi. Tu cu rabdare vindeci si cu rabdare zidesti. Cu rabdare zidesti a Ta împaratie a binelui, Imparatul si Tatal nostru. Ne rugam Tie: slobozeste-ne de rau si umple-ne de bine, Tu, desavârsita desertare de rau si umplere de bine.

a Ta este Imparatia
Stelele si soarele sânt cetateni ai împaratiei Tale, Tata. Inscrie-ne si pe noi în aceasta oaste stralucitoare.
Planeta noastra este mica si întunecata, dar este lucrul Tau, zidirea Ta si insuflarea Ta. Cum poate sa iasa din mâinile Tale ceva care nu e mare? Totusi, prin micimea si întunecarea noastra, noi facem mic si întunecat locul salasluirii noastre. Da, pamântul este mic si întunecat de câte ori îl socotim împaratie a noastra si când ne închipuim ca niste nebuni ca sântem împarati ai ei.
Iata, între noi sânt multi care au fost împarati pe pamânt si care acum, stând pe ruinele tronurilor lor, se mira si întreaba: Unde sânt împaratiile noastre? Si multe sânt împaratiile care nu stiu ce s-a întâmplat cu împaratii lor. Fericit omul care priveste prin nori si sopteste graiuri pe care le aud: A Ta este Imparatia!
Ceea ce numim împaratia noastra pamânteasca e plin de viermi si e trecator ca basicile pe un râu adânc. O gramada de tarâna pe aripile vântului! Numai Tu ai adevarata împaratie si numai Imparatia Ta are Imparat. Ia-ne de pe aripile vântului, Milostive împarate, mântuieste-ne de pe aripile vântului! Si fa-ne cetateni ai vesnicei Tale Imparatii, aproape de stelele si de sorii Tai, aproape de îngerii si de arhanghelii Tai, da, aproape de Tine, Tatal nostru!

Si puterea
A Ta este puterea, fiindca a Ta este Imparatia. Asa-numitii împarati sânt neputinciosi. Singura lor putere împarateasca sta în titlurile lor împaratesti, ce sânt de fapt doar titlurile Tale. Ei ratacesc prin tarina, si tarina merge unde vrea vântul. Sântem pribegi, umbre si tarâna miscatoare. Dar si când ratacim si ne miscam, tot prin puterea Ta o facem. Prin puterea Ta fiintam si prin puterea Ta vom via. Daca omul face binele, îl face prin cu puterea Ta, prin Tine; iar daca face raul, îl face cu puterea Ta, însa prin sine. Tot ce se face, se face cu puterea Ta, folosita bine sau rau, întru întelegere sau fara de întelegere. Daca omul foloseste puterea Ta dupa voia Ta, Tata, atunci puterea Ta este a Ta; iar daca omul foloseste puterea Ta dupa voia sa, atunci puterea Ta se cheama a lui si este rea.
Eu zic, Doamne, ca atunci când Tu faci ce vrei cu puterea Ta, ea este buna, însa când cersetorii, care au împrumutat putere de la Tine, se trufesc facând ce vor cu puterea Ta ca si cum ar fi a lor, ea este rea. Si astfel, exista un singur stapân, dar sânt si oameni ce întrebuinteaza în chip samavolnic puterea Ta, da, întrebuinteaza particele ale puterii Tale, pe care cu milostivire o dai cu împrumut de la masa Ta cea bogata acestor muritori saraci de pe pamânt. Cauta spre noi, Puternicule Tata, cauta spre noi si nu te grabi sa trimiti puterea Ta tarânii pamântesti pâna ce nu va pregati doua odai ca sa Te încapa: buna-voirea si smerenia - buna-voirea ca sa întrebuinteze spre bine darul împrumutat de la Dumnezeu si smerenia ca sa-si aduca aminte întotdeauna ca toata puterea din lume este a Ta, Mare Datatorul de putere. A Ta este puterea sfânta si înteleapta - dar când se afla în mâinile noastre, puterea Ta este în primejdie sa se spurce si sa ajunga ne-sfânta si nebuneasca.
Tata, Carele esti în ceruri, ajuta-ne sa cunoastem si în fiecare zi sa facem un singur lucru: sa stim ca toata puterea este a Ta si sa întrebuintam puterea Ta dupa voia Ta. Iata, sântem nefericiti, fiindca am despartit ceea ce-i de nedespartit la Tine: am despartit puterea de lumina, si am despartit puterea de dragoste, si am despartit puterea de credinta, si în cele din urma - iar asta este pricina cea dintâi a caderii noastre - am despartit puterea de smerenie. Tata, uneste, rugamu-Te, ceea ce fiii Tai nebuneste au despartit. Ne rugam Tie: ridica la cinstea cea dintâi puterea Ta, care a fost lasata în parasire si necinstita: fiindca, iata, oricum am fi, sântem copiii Tai.

Si slava, în vecii vecilor
A Ta e slava cea împreuna-vesnica cu Tine, Tatal nostru Imparatesc. Ea tine de fiinta Ta si nu atârna de noi. Nu este slava din vorbe ca slava a muritorilor, ci este din aceeasi esenta netrecatoare ca si Tine. Da, ea este nedespartita de Tine cum e lumina nedespartita de soarele fierbinte. Cine a vazut mijlocul si marginea slavei Tale? Cine a ajuns slavit fara sa atinga Slava Ta?
Slava Ta cea stralucitoare ne înconjoara din toate partile si ne priveste în tacere, parte zâmbind, parte mirându-se de framântarile si de cârtirea noastra omeneasca. Iar când tacem, cineva ne sopteste în taina: sânteti copii ai Tatalui slavit.
O, cât este de dulce aceasta slavita soapta!
Ce am putea dori mai mult decît sa fim copiii slavei Tale? Nu e aceasta îndeajuns? Fara îndoiala, este îndeajuns pentru o viata adevarata. Dar, iata, oamenii vor sa fie tati ai slavei. Iar acesta e începutul si culmea nenorocirii lor. Ei nu se multumesc sa fie copii si partasi ai slavei Tale, ei vor sa fie tati si purtatori ai slavei Tale. Si totusi, Tu esti singurul Tata si singurul purtator a toata slava. Multi sânt cei ce folosesc în chip rau slava Ta si multi sânt cei ce se amagesc pe sine. Nimic nu e atât de primejdios ca slava în mâinile muritorilor.
Tu arati slava Ta, iar oamenii se cearta în jurul ei. Slava Ta este fapt, iar slava omeneasca este cuvânt. Slava Ta zâmbeste si mângâie totdeauna, slava omeneasca despartita de Tine înfricoseaza si ucide. Slava Ta hraneste pe cei saraci si îndruma pe cei blânzi, slava omeneasca desparte de Tine. Ea este cea mai buna unealta satanei.
Ce caraghiosi sânt oamenii când încearca sa-si faca slava afara de Tine si despartiti de Tine!
Fost-a un nebun care ura soarele si încerca sa afle un loc ferit de lumina soarelui, care sa fie al lui. El a cladit o coliba întunecoasa si n-a facut ferestre, si a intrat în ea, si statea în bezna, si se bucura ca s-a izbavit de marele izvor al luminii. Astfel de nebun si astfel de cetatean al întunericului este cel care se straduie sa-si faca slava afara de Tine si despartiti de Tine, Nemuritorule Izvor al Slavei!
Nu exista slava omeneasca, la fel cum nu exista putere omeneasca. A Ta este puterea si a Ta este slava, Tatal nostru. Daca nu le împrumutam de la Tine, nu le avem, si ne ofilim ca frunzisul uscat despartit de pom si împrastiat dupa bunul plac al vântului.
Sa fim multumiti, ca sa ne numim copii ai Tai. Nu este cinste mai mare în cer sau pe pamânt decât aceasta.
Ia de la noi împaratiile noastre, puterea noastra si slava noastra. Tot ce am numit vreodata al nostru zace în ruine. Ia de la noi ce era al Tau dintru început.
Intreaga noastra istorie a fost o straduinta nebuneasca de a fauri împaratia noastra, puterea noastra si slava noastra, încheie grabnic vechea noastra istorie, unde ne-am luptat sa ajungem stapâni în casa Ta, si deschide o istorie noua, unde ne vom trudi ca sa ajungem slugi în casa care este a Ta. Iata, mai bun si mai slavit lucru este a fi sluga în împaratia Ta decât a fi cel mai mare dintre împarati în împaratia noastra.
Drept aceea, fa-ne, Tata, slugi ale împaratiei Tale, puterii Tale si slavei Tale, în neam si în neam si în toti vecii. Amin!

Multumim ancah pt ceea ce ai postat aici, este cu adevarat un comentariu extraordinar si sper sa ne putem folosi cu totii de el, Domnul sa te binecuvinteze Amin!

Draga Anca,
vreau si eu sa-ti multumesc pentru aceste frumoase cuvinte, cu adevarat pline de har. M-au impresionat foarte tare si mi-au adus lacrimi in ochi, dar lacrimi ziditoare :)

Cu adevarat rugaciunea "Tatal nostru" este cea mai frumoasa si mai completa rugaciune data noua de Insusi Dumnezeu Mantuitorul noastru si cred ca ar trebui sa fim tot timpul cu ea in gand si sa o rostim cat mai des. In cateva cuvinte noi de fapt spunem foarte multe si trebuie sa ne gandim la ceea ce spunem si sa traim cu adevarat aceste vorbe. Aceasta "prelungire" a rugaciunii pe care ai postat-o m-a facut sa vad cat spunem noi printr-o simpla rugaciune care ne ia poate un singur minut si uneori o zicem in graba si nu traim cu adevarat fiecare cuvant rostit. Pe mine personal m-au stimulat aceste cuvinte sa fiu mai atenta cand rostesc rugaciunea "Tatal nostru".

Dumnezeu sa ne dea harul Sau ca sa TRAIM rugaciunea, nu doar sa o rostim!

Doamne ajuta!
Ioana :)

Sa-i multumim Sf. Nicolae Velimirovici pentru aceasta frumoasa talcuire. Nu este singurul, care are talcuiri la aceasta rugaciune. Ar mai fi Sf.MAxim MArturisitorul, Sf.Ioan Gura de Aur, ca sa enumar numai doi dintre cei, care s-au ocupat cu talcuiri la Tatal Nostru.

Oi, oi ,oi ce frumos !
Nu e literar cum am scris dar vad ca se foloseste tot mai des .
Anca ,
fie tie dupa bucuria care ne-ai adus-o ! Trebuie mult timp sa le citim cu atentie , abia acum am reusit .

Domnul cu tine !
maria

Tatal nostru
Talcuire de Olivier Clement




Tatal nostru.
Care esti în Ceruri.
Sfinteascã-se Numele Tãu.
Vie Împãrãtia Ta.
Facã-se voia Ta, precum în Cer, asa si pe pãmânt.
Pâinea noastrã cea de toate zilele, dã-ne-o nouã astãzi.
Si ne iartã nouã greselile noastre, precum si noi iertãm gresitilor nostri.
Si nu ne duce pe noi în ispitã.
Ci ne izbãbeste de cel rãu.


Tatal nostru este rugaciunea pe care Iisus a dat-o ucenicilor Sãi si pe care Biserica ne-o transmite la rândul ei. În felul acesta Biserica ne face sã pãtrundem în rugaciunea lui Iisus, care constituie însãsi fiinta ei. Cãci trebuie sã întelegem cã toatã bogãtia liturgicã a Bisericii, toatã mostenirea ei asceticã si duhovniceascã nu sunt nimic altceva decât simbolul si calea întâlnirii noastre cu Hristos si a vietii noastre în Hristos. Biserica nu ne opreste la ea însãsi, ci ne duce la Hristos. Iar Hristos nu ne opreste la sine, ci ne duce la Tatãl, în Duhul Sfânt.

Existã în Evanghelie douã versiuni ale rugãciunii "Tatal nostru", cea de la Luca (11, 2-4) si cea de la Matei (6, 9-13). Varianta dupã Matei, mai lungã si deja liturgicã, a fost adoptatã încã din primele veacuri ale Bisericii.

Primele douã cereri din "Tatal nostru" se regãsesc în Qaddichul evreiesc, care încheie slujba de la Sinagogã si care trebuie sã-i fi fost familiar lui Iisus. Înrãdãcinatã într-o istorie precisã, aceea a Primului Testament, rugãciunea "Tatãl nostru" o deschide, o depãseste, o desãvârseste.

Primul cuvânt al rugãciunii pe care ne-o dã Iisus si pe care noi o spunem întrucâtva cu El, în El, în Duhul Sãu, este, într-adevãr, "Tatã": Pater imon, "Tatã al nostru".

Sã ne oprim întâi la cuvântul care e cu adevãrat primul: "Tatã". Este un cuvânt care sunã ciudat pentru omul zilelor noastre.

Omul de astãzi este orfan. El nu are rãdãcini în afara spatiului si a timpului. Se simte pierdut într-un univers infinit, se trage din maimutã si se îndreaptã spre nicãieri.

I s-a spus cã paternitatea, în familie, sau, în sens figurat, în societate, este absurdã si "represivã" si chiar este astfel dacã ea nu dã un sens spiritual vietii: atâtia "tati" nu sunt nimic altceva decât niste reproducãtori.

I s-a spus cã "Dumnezeu Tatãl" este dusmanul libertãtii sale, un fel de spion ceresc, un Tatã sadic. Si de ce sã n-o mãrturisim, crestinãtatea istoricã, în Orient ca si în Occident, într-o epocã sau alta, a dovedit, chiar dacã numai trecãtor, aceastã acuzatie.

Prin urmare, multi se îndreaptã astãzi spre spiritualitãtile asiatice care promoveazã un scientism al interioritãtii, unde divinul, impersonal, te face sã te gândesti mai degrabã la o imensã matrice cosmicã. Da, suntem "orfani". Incestul si homosexualitatea, cele douã indicii ale absentei tatãlui, bântuie societatea noastrã. Moartea tatãlui se înscrie în frica de celãlalt.

De aceea astãzi sporeste în mod ciudat nostalgia tatalui. Iar Biserica ne învatã aceastã rugãciune care începe tocmai prin cuvântul "Tatã".

Acest "tatã" transcende dualitatea sexuala. Sfântul Ioan ne vorbeste de "sânul Tatãlui", toatã Biblia evocã "adâncurile milei Sale", rahamim acest Tatã este matricial, El îsi "simte" copiii, asa cum si-i "simte" o mamã cu toatã fiinta sa, cu carnea si cu mãruntaiele sale.

Totusi: Tatã. Rezultatul, asa cum sugereazã aceastã simbolisticã, nu este dizolvarea, ci comuniunea, o comuniune eliberatoare care ne face capabili sã mergem spre celãlalt.

Astfel: Tatã. Ce înseamnã acest cuvânt pentru viata noastrã de zi cu zi? Înseamnã cã niciodatã, dar niciodatã nu suntem orfani, pierduti, lãsati în voia fortelor si determinãrilor acestei lumi. Noi avem o salvare si o origine dincolo de spatiu si timp. Acest univers aparent nelimitat - însã timpul a început cu "big-bang"-ul, iar spatiul este curbat, spune Einstein - acest univers îsi are locul în cuvântul, suflarea, iubirea Tatãlui.

Nebuloasele si atomii - care sunt tot nebuloase - Îl iubesc impersonal pe Tatãl, prin însãsi existenta lor, dar noi, oamenii, Îl putem iubi personal, putem sã-I rãspundem în mod constient, sã-I exprimãm cuvântul cosmic: în felul acesta, fiecare dintre noi, prin legãtura personalã cu Tatãl, devine mai nobil si mai mãret decât lumea întreagã.

Chipurile se înscriu dincolo de stele, în iubirea Tatãlui. Momentele aparent efemere ale vietii noastre, fiecare dintre aceste clipe, în care, spune poetul, "ne-au pulsat venele de existentã", se înscriu pentru totdeauna în memoria iubitoare a Tatãlui.

Atunci nihilismul epocii noastre este învins, spaima din strãfundul nostru se poate schimba în încredere, ura în adeziune. Si iatã ce trebuie simtit foarte puternic, zi de zi, si o spun mai ales celor tineri: e bine sã trãiesti; a trãi este un har, o slavã, toatã existenta e o binecuvântare.

Cred cã în literatura popoarelor marcate de Ortodoxie, chiar la scriitorii care nu sunt pe deplin credinciosi - cum sunt Tolstoi sau marii romancieri siberieni de odinioarã, sau acel Vasili Grossman în cartea sa admirabilã "Viatã si destin" - se regãseste acest sentiment de bunãtate si de frumusete profundã a fiintelor si a lucrurilor, harul la originea tuturor, o paternitate de o îndurare nesfârsitã, care însufleteste totul. De aici capacitatea minunatã la acesti scriitori de a vorbi despre copii, despre afectiunea dintre pãrinti si copii, lucru rar în literatura occidentalã contemporanã.

Teologia, spiritualitatea noastrã, stiu bine cã nu se poate întemnita aceastã tainã a originii în cuvinte, în concepte. Dar Iisus ne reveleazã cã acest abis - de care vorbeste si India - este un adânc de iubire, una adânc paternal. Cu Iisus si în El, în suflarea Sa, îndrãznim sã îngânãm:"Abba, Tatã" - un cuvânt de o nesfârsitã tandrete copilãreascã, de o încredere plinã de respect, iatã tot paradoxul crestin. Iar Iisus ne reveleazã faptul cã acest paradox nu existã numai în relatia Tatãlui cu creatia, ci în Însusi Dumnezeu, în cel mai adânc absolut al absolutului.

În Dumnezeu însusi este originea fãrã origine si Celãlalt filial si Suflarea de viatã si de iubire care se odihneste în Celãlalt si Îl aduce la origine, si pe noi întru El.

În Dumnezeu însusi este respiratia iubirii, aceastã mare tainã a unitãtii si a diferentei. Si noi, dupã chipul lui Dumnezeu, suntem la rândul nostru antrenati în acest ritm.

Numai cã în Dumnezeu, între Originea si al Sãu Celãlalt filial, în Duhul unificator, rãspunsul iubirii este imediat, reciprocitatea iubirii, absolutã, în timp ce noi avem nevoie de timp, de spatiu, de un fel de obscuritate ca sã mergem spre Luminã si în acelasi timp unii spre ceilalti. Suntem adesea acel fiu risipitor care îsi cheltuieste averea cu desfrânatele, care pãzeste porcii si care ar vrea sã mãnânce roscove. Dar chiar si atunci noi stim cã Tatãl, nu numai cã ne asteaptã, dar chiar vine în întâmpinarea noastrã.

Lumea nu este o închisoare, ci un "pasaj obscur", pasaj sau trecere, pasaj care se cere descifrat în cadrul unei opere mai ample, în care totul are sens, fiecare lucru e important, e necesar. O operã pe care o scriem împreunã cu Dumnezeu. Dacã toate sunt binecuvântate de Tatãl, trebuie sã stim la rândul nostru sã-L binecuvântãm în toate lucrurile.

Ar trebui sã încercãm sã regãsim, sã reînnoim si înainte de toate sã interiorizãm toate aceste formule de binecuvântare pe care ni le dã Biserica si care ne asimileazã binecuvântãrilor, "binefacerilor" divine din primele capitole ale "Facerii": "Si a vãzut Dumnezeu cã este bine", tob, care înseamnã "bun si frumos", Septuaginta traduce de altfel pe kalon prin "frumos". Maxim Mãrturisitorul ne învatã sã facem, cu fiecare privire atentã, contemplativã, o experientã treimicã asupra lucrurilor: simplul fapt cã un lucru existã, cã se odihneste în fiintã, ne trimite la Tatãl, "fãcãtor al cerului si al pãmântului, al tuturor celor vãzute si nevãzute..." (în felul acesta fiecare lucru face invizibilul vizibil); faptul cã putem sã-l întelegem, sã descoperim în el o structurã uimitor de "inteligentã" ne trimite la Fiul, Cuvânt, Întelepciune si Ratiune a Tatãlui, iar aceea cã lucrul e frumos se integreazã în mod dinamic într-o ordine, tinde cãtre o plenitudine, ne trimite la Duhul, la Suflarea de viatã fãcãtoare, despre care Serghei Bulgakov spunea cã e personificarea frumusetii. Sã învãtãm sã descifrãm astfel în lucrurile Paternitãtii lui Dumnezeu, pe Tatãl "Cel cu douã mâini", pe Cuvântul si pe Duhul, asa cum spunea Sfântul Irineu de Lyon, pe Tatãl, cu Întelepciunea si Frumusetea Sa.

Totusi, experienta treimicã cea mai importantã se înscrie în acel imon care-l urmeazã pe Pater, în al doilea cuvânt al rugãciunii: "Tatã-al nostru".

Din acest "nostru" as vrea sã retin douã lucruri.

Primul constã în aceea cã trebuie sã învãtãm sã descoperim "taina lui Dumnezeu în chipul aproapelui". Oroarea istoriei, si mai ales a secolului nostru, este cã omul îsi arogã o putere absolutã asupra omului. Ideologiile pretind cã pot explica omul, cã-l pot reduce la concepte ca cel de rasã, clasã, etnie, religie, culturã. Iar ideologii, "cei care stiu", se simt îndreptãtiti, pentru binele umanitãtii, spun ei, sã manipuleze, sã conditioneze, sã întemniteze, sã tortureze si sã ucidã oamenii, probabil ca rezultat al unei întregi gândiri moderne având ca scop vointa de a lua în stãpânire, de a fixa, de a limita, de a prinde (este chiar sensul cuvântului Begriff, care înseamnã "concept" în germanã).

Dimpotrivã, trebuie sã întelegem cã celãlalt, oricare ar fi el, chiar dacã e un vames, o desfrânatã, sau un samarinean, spune Iisus (si nu ne-ar fi greu sã traducem), celãlalt, oricare altul, este chipul lui Dumnezeu, copil al Tatãlui, la fel de inexplicabil si de imposibil de conceptualizat ca si Dumnezeu însusi.

Nici o altã definitie mai bunã decât cã este de nedefinit. Sã învãtãm sã nu mai blestemãm, sã învãtãm sã nu mai dispretuim: "Nu este altã virtute decât aceea de a nu dispretui", spunea un Pãrinte al pustiei.

Celãlalt este chip, în întregime chip. Si în fata chipului nu am nici o putere. Pot numai, pentru cã acest chip este si cuvânt, sã încerc sã rãspund, sã devin responsabil. Acest lucru este valabil în relatiile de dragoste, de prietenie, de colegialitate, e valabil în familie, ca si în societate, în relatiile noastre cu ceilalti crestini, ca si în viata politicã. Amintiti-vã: sã nu dispretuiti!

Cealaltã problemã pe care as vrea s-o subliniez si care, de altfel, este inseparabil legatã de prima, este relatia dintre Bisericã si umanitate: "Tatãl nostru", acest "nostru" înseamnã oare numai Biserica unde suntem toti "mãdulare unii altora", un singur trup, o singurã fiintã în Hristos, fiecare întâlnindu-L personal pe Iisus, iluminat de câte o limbã de foc la Cincizecime? Însã Cuvântul, spune prologul lui Ioan, "este lumina cea adevãratã care lumineazã pe tot omul ce vine în lume". Se poate traduce si astfel: "... care, venind în lume, lumineazã pe toti oamenii". Întrupându-se, Cuvântul a luat în El întreaga umanitate, pe toti oamenii, din toate locurile si din toate timpurile. Înviind, El le-a dãruit tuturor viatã.

Biserica înseamnã toti cei care, mai mult sau mai putin numerosi, nu conteazã, ajung sã descopere toate acestea, care intrã în mod constient în aceastã luminã si care aduc multumire. Pentru ei si pentru toti ceilalti. Biserica este "preotia împãrãteascã", "poporul sfânt" menit sã se roage, sã mãrturiseascã, sã lucreze pentru mântuirea tuturor oamenilor. Noi stim unde este inima Bisericii: în Evanghelie, în Euharistie. Dar nu stim unde se sfârseste ea, cãci Euharistia este datã "pentru viata lumii".

Nu e fir de iarbã care sã creascã în afara Bisericii, nu e constelatie sã nu graviteze în ea, în jurul pomului Crucii, noul pom al vietii, axã a lumii. Nu existã un singur om care sã nu aibã o legãturã de tainã cu Tatãl care Îl creazã, cu Hristos, "omul maxim", cu Duhul de viatã fãcãtor. Nu existã om fãrã o aspiratie spre bunãtate, o tresãrire în fata frumusetii, un presentiment al tainei în fata iubirii si a mortii.

Multi vor zice, în ziua judecãtii, coplesiti de bucurie: "Doamne, când Te-am vãzut flãmând, si Te-am sãturat... strãin si Te-am primit, gol si Te-am îmbrãcat? Când Te-am vãzut bolnav sau în temnitã si am venit la Tine?"

Si vor auzi rãspunzând: "Adevãrat vã spun vouã, cã de câte ori ati fãcut acestea unuia dintre fratii Mei mai mici, Mie Mi-ati fãcut". Dar oare noi facem astfel?

De aceea, în viata noastrã de zi cu zi, sã nu facem din Bisericã o sectã, un ghetou.

Sã stim sã cãutãm peste tot germenii vietii. Sã stim sã-i primim în gândirea, în iubirea noastrã si sã-i aducem în Rugãciune, în Bisericã.

multumesc anca pentru mesajul tau , mi-a adus mare bucurie .

E bine sa ne aducem aminte ce ne-a lasat Hristos , sa intelegem ce spunem si cum ne rugam si atunci nu mai e nevoie sa cautam "comori" noi .

Parintii spun ca "Tatal nostru " e rugaciunea care face minuni cu adevarat , s-o spunem cum se cuvine si nu vom saraci !
Si eu simt ca-mi aduce liniste (fara sa exagerez ), din cauza asta o iubesc .

maria

Draga Maria, pentru mine TATAL NOSTRU este un medicament si o "arma a cuvantului". In loc sa ma supar pe cineva, ii spun in gand aceasta rugaciune si in scurt timp vad cum se linisteste. De aceea o pretuiesc si eu foarte mult.

Draga Anca, mie mi-au dat lacrimile citind prima tilcuire. Fie ca Bunul Dumnezeu sa iti dea inzecit bucuria pe care am simtit-o eu citind aceste rinduri.

Din cauza atator "razboaie", am simtit nevoia de ceva frumos.
Multumesc, si voua la fel, caci tuturor ne-a patruns in inima frumusetea acestor talcuiri.
Slava Tie, Dumnezeul Nostru, slava Tie!

draga ancah, ieri am vizualizat " Talcuire la tatal nostru" dar nu am vaut timpul necesar sa-ti spun ca-ti multumesc din suflet pentru tot ce ai postat. Este minunat, inaltator.
Abia acum inteleg, ceea ce-mi spusese un parinte calugar, referitor la rostirea rugaciunii " TATAL NOSTRU ". Noi suntem grabiti, mereu cu probleme si exact acolo unde ar trebui sa ne facem timp pentru rugaciune intervine ceva si ne grabim, fara sa ne dam seama, ca de fapt tot ce realizam, este doar cu bunavointa bunului Dumnezeu, nu ca noi am fi cine stie cat de grozavi, de destepti. DOAMNE AJUTA-NE! cu mult drag,icamilin

Puteti citi si talcuirea data de P.S. Damaschin la sectiunea Diverse de pe acest site, pagina 32. Am sa postez ceva din lucrarea PS pentru a va face o imagine.
"Sensul cuvintelor: "Si fa sa nu intram in ispita"

A. Precizari asupra sensului cuvintelor din cerere.

Trebuie mentionat faptul ca expresia are sens de patrundere, de trecere in interiorul unui loc sau al unei situatii.

Cuvantul - ispita are trei sensuri principale : "incercare sau experienta, incitare la pacat si diavolul ca cel care incita prin excelenta pe om la pacat". Contextul acestei cereri nu favorizeaza acceptarea sensului de "incercare" pentru cuvantul "ispita" si pledeaza in favoarea sensului de incitare la pacat. Si aceasta deoarece in cererea a cincea se vorbeste despre iertarea pacatelor, iar in cererea a saptea despre eliberarea de rau sau de diavol, care de doua ori in N.T. Asadar, logica interna a contextului ne conduce la adoptarea sensului de incitare la pacat pentru cuvantul "ispita" din R.D. In acest caz insa textul cererii asa cum este formulat prezinta dificultati de intelegere. Daca cerem lui Dumnezeu sa nu ne introduca (duca, bage) in ispita, adica sa nu ne incite la pacat, atunci inseamna ca Dumnezeu este autorul raului.

B. Sensul cererii.

Comentatorii R.D. s-au aflat totdeauna in fata unei probleme greu de rezolvat cand au ajuns la explicarea cererii a sasea. In general, ei aveau de ales intre a recunoaste lui Dumnezeu un rol pozitiv in actul ispitei (interpretarea literala) si a veni astfel in contradictie cu invatatura Sfintei Scripturi despre bunatatea si sfintenia lui Dumnezeu si a urma invatatura Sfintei Scripturi referitor la ispita folosind in acest scop diferite subterfugii, insa a veni in contradictie cu principiile filologice. Abia la inceputul secolului nostru a aparut o interpretare (Solutia Heller in 1901), care este satisfacatoare atat din punct de vedere teologic cat si filologic.

Solutiile ermineutice ale cererii a sasea pot fi grupate in urmatoarele noua categorii :

1) Transformarea verbului la pasiv sau atribuirea verbului activ un sens pasiv. Prin transpunerea verbului de la activ la pasiv, sau prin atribuirea verbului activ o valoare pasiva se obtine - si sa nu fim introdusi in ispita". Deoarece in aceasta expresie cauzatorul ispitei nu este numit, dispare problema implicarii lui Dumnezeu ca exercitand un rol pozitiv in actul ispitei. Unii comentatori chiar mentioneaza pe diavol ca fiind cauzatorul ispitei. Desigur ca aceasta solutie este acceptabila din punct de vedere teologic, ea se afla insa in dezacord cu textul cererii, unde verbul se gaseste la diateza activa.

2) Acordarea verbului un sens permisiv. Unii comentatori acorda verbului o valoare permisiva si in acest fel se obtine sensul "a lasa sau a permite de a intra". In acest fel cererea are sensul "Nu ne lasa (sau permite) de a intra (sau a cadea) in ispita".

Impotriva acestei solutii se pot face urmatoarele obiectii:

a) Daca se are in vedere termenul grec sau corespondetele sale latine "introducere sau infiere", trebuie subliniat ca acestea nu au o valoare permisiva.

b) Prin atribuirea verbului din cerere un sens permisiv, se obtine o atenuare a sensului verbal si acest lucru nu este in armonie cu spiritul R.D. Indeosebi in partea a doua a rugaciunii (incepand cu cererea a patra) credinciosul roaga pe Dumnezeu sa joace un rol pozitiv in cele cerute.

3) Acordarea verbului un sens permisiv si transpunerea sa la pasiv. Aceasta solutie constituie o combinare a celor doua anterioare. Prin transpunerea verbului la diateza pasiva si totodata prin a-i atribui un sens permisiv, cererea ia urmatoarea forma : "Si nu lasa (permite) ca sa fim introdusi in ispita". Desigur ca aceasta solutie este corecta din punct de vedere filologic.

4) Atribuirea cuvantului "ispita" sensul de "incercare".

Prin acordarea cuvantului "ispita" sensul de "incercare" cererea nu prezinta nici o dificultate de intelegere, deoarece pe timpul lui Iisus era raspandita credinta ca Dumnezeu "incearca" pe oameni spre binele lor. Aceasta solutie nu ni se pare acceptabila, deoarece, dupa cum am vazut, contextul cererii a sasea pledeaza in favoarea acceptarii sensului de incitare la pacat pentru cuvantul "ispita" si nu pe acela de "incercare".

5) Adaugarea unui mic comentariu. Pentru a se evita dificultatea de intelegere a cererii a sasea, s-a recurs la corectarea ei prin adaugarea unui mic comentariu inspirat din teologia Sfantului Pavel despre ispita din I Corinteni X, 13. In acest fel s-a ajuns la doua formule care exprima acelasi lucru. "Nu ne introduce pe noi intr-o ispita pe care nu o putem suporta" sau "Nu ne introduce intr-o ispita mai presus de fortele noastre (sau mai presus decat putem noi)". Aceasta solutie nu este deloc satisfacatoare. Ea numai in aparenta atenueaza sensul textului autentic al cererii. In realitate ea il agraveaza, deoarece admite indirect faptul ca Dumnezeu ne poate introduce intr-o ispita care depaseste puterile noastre de a o invinge.

6) Admiterea unei cauzalitati negative a lui Dumnezeu in actul ispitei. Un grup de comentatori, in majoritate de limba latina, pentru a elibera pe Dumnezeu de orice cauzalitate pozitiva in ispita s-au gandit sa-I atribuie o cauzalitate negativa, sau pasiva. Astfel, Dumnezeu nu expune pe nimeni tentatiei dar inceteaza de a proteja impotriva acesteia, paraseste pe cel care este ispitit. De aceea, in R.D. cerem lui Dumnezeu sa nu ne paraseasca in ispita.

Aceasta interpretare pare sa fie justificata in aparenta de cateva texte din Noul Testament. Astfel, Sf. Apostol Pavel vorbind despre idololatrii cazuti in tot felul de nelegiuiri afirma : "Si precum n-au incercat sa aiba pe Dumnezeu in cunostinta, asa si Dumnezeu i-a lasat la mintea lor fara judecata, sa faca cele ce nu se cuvine" (Rom. I, 28), iar in alta parte referindu-se la Antihrist si la complicii sai "cei ce sunt pe calea pierzarii" mentioneaza ca "Dumnezeu le trimite o lucrare de amagire, ca ei sa creada minciunii" (II Tes. II, 10-11). Insa, dupa cum s-a observat, aceste texte afirma ca Dumnezeu paraseste pe unii pacatosi in exercitarea pacatelor lor si-i pedepseste prin insasi perversiunea lor. Nu se poate face nici o legatura intre acesti pacatosi inveterati si ucenicii carora Hristos le-a dat rugaciunea "Tatal nostru" si pentru care El insusi s-a rugat (Ioan XVII, 6-15). De asemenea, textul cererii nu justifica o astfel de interpretare. Verbul nu are in nici un caz sensul de "a parasi".

7) Admiterea unei cauzalitati pozitive a lui Dumnezeu in actul ispitei sau in ispitirea oamenilor.

a) Cativa comentatori, din respect si fidelitate fata de cuvantul lui Dumnezeu, precum si din dorinta de a-l transmite nealterat, asa cum exista in textul cererii a sasea, au admis si sustinut ca Dumnezeu exercita o cauzalitate pozitiva in actul ispitei. Iata un exemplu de comentator in acest sens : "Si nu ne duce pe noi in ispita, dupa cum ai atras pe oameni in potop, sau pe aceia in Sodoma, sau pe Faraon in mare, sau in ispita diavolului sau in cursele oamenilor".

b) De asemenea, alti comentatori interpreteaza cererea intr-un sens local. Dumnezeu nu ispiteste, adica nu incita la rau pe nimeni. Acest lucru il face numai diavolul. Dumnezeu poate insa sa ne conduca in locul ispitei, unde vom fi ispititi de diavol. Dumnezeu ne duce numai in fata sau intr-o situatie periculoasa de ispita, unde diavolul poate exercita influenta sa negativa asupra noastra. Deci ocazia de ispita o furnizeaza Dumnezeu, iar diavolul ispiteste. In acest fel, cererea ia urmatoarea forma "Nu ne conduce pe noi in locul ispitei", unde noi vom fi ispititi de diavol.

Dupa cum se vede, desi in aceasta interpretare Dumnezeu nu este acuzat ca autor al ispitei, adica al raului moral si deci nu admite ca Dumnezeu exercita o cauzalitate pozitiva, in actul ispitei (adica nu ispiteste El insusi) totusi sfarseste prin a face din Dumnezeu un complice al diavolului. In acest fel se constata ca aceasta interpretare admite ca Dumnezeu exercita o cauzalitate pozitiva in ispitirea oamenilor (nu si in actul ispitirii), deoarece El ii conduce in locul ispitei, adica ofera ocazia in care acestia fiind ispititi de diavol pot fi invinsi de acesta. Sustinatorii acestei interpretari aduc ca argument in favoarea acesteia un text referitor la ispitirea lui Iisus in pustie : "Atunci Iisus a fost dus de Duhul in pustie, - ca sa fie ispitit de catre diavolul" (Matei IV, 1). Insa acest text poate fi inteles si astfel: "Iisus a fost dus de Duhul in pustiu, unde a fost ispitit de diavol". Aceasta interpretare est justificata deoarece in greaca biblica atunci cand infinitivul nu este precedat de articol, adesea exprima rezultatul sau consecinta. De altfel aceasta interpretare este confirmata de textele paralele de la Marcu (I 12) si Luca (IV, 2). De asemenea, chiar daca se accepta prima interpretare "ca sa fie ispitit" trebuie sa recunoastem ca intre cazul ispitirii lui Iisus si cel al ispitiri oamenilor nu se poate face o comparatie de identitate. In cazul lui Iisus Dumnezeu stia ca Acesta ca Dumnezeu si om nu putea sa cada in ispita, pe cand in cazul oamenilor, unde este vorba de simpli pacatosi, acestia pot sa cada in ispita.

8) Interpretarea eshatologica. Un grup de comentatori socotesc ca in cererea a sasea a R.D. este vorba de ansamblul de incercari eshatologice sau de ispita finala care va asalta pe oameni inainte de a doua venire a lui Hristos. Aceste incercari (Matei XXIV, 21-24 ; Marcu XIII, 19-22; Apoc. III, 10) vor fi de origine diabolica (II.Tes. II, 3-12) si vor avea un efect purificator si mantuitor pentru cei alesi. In acele zile de incercare va fi un necaz atat de mare incat "de nu s-ar fi scurtat acele zile, n-ar mai scapa nici un trup, dar pentru cei alesi se vor scurta acele zile" (Matei XXIV, 22 ; Marcu XIII, 20). De aceea, prin cererea a sasea rugam pe Dumnezeu sa nu ne expuna foarte mult la aceasta lupta, care va fi in acelasi timp o incercare voita de Dumnezeu si o ispita a diavolului. Aici insa se face o confuzie intre cele doua sensuri ale cu-vantului "ispita", adica cel de "incercare" si de "incitare la pacat", deoarece aceste incercari prin care vor trece oamenii inainte de sfarsitul lumii vin din partea diavolului si nu pot avea decat sensul de incitare la rau, fapt care reiese clar din textele mentionate. Desigur ca aceste incercari sunt permise de Dumnezeu, insa sunt permise numai in masura posibilitatii omenesti de a le rezista (Matei XXIV, 22) si in plus Dumnezeu acorda ajutorul Sau celor alesi pentru a invinge aceste incercari. "Pentru ca ai pazit cuvantul rabdarii Mele si Eu te voi pazi pe tine de ceasul ispitei ce va sa vina peste toata lumea, ca sa incerce pe cei ce locuiesc pe pamant" (Apoc. III, 10).

Interpretarea eshatologica insa nu rezolva problema de intelegere a cererii, deoarece, dupa cum am vazut, termenul "ispita" in contextul eshatologic are sensul de indemn la pacat. De altfel, aceasta atenueaza numai in aparenta impresia socanta a textului cererii. In realitate interpretarea eshatologica accepta o cauzalitate pozitiva a lui Dumnezeu in ispitirea oamenilor, deoarece putin importa daca aceasta ispitire va avea loc intr-un viitor apropiat sau la sfarsitul lumii, odata ce si la una si la cealalta ne expune Dumnezeu si de asemenea si una si alta au sensul de indemn la pacat.

9) Rolul negatiei inaintea unui verb la cauzativ in limbile semitice sau solutia Heller.

In limba ebraica si aramaica exista o conjugare speciala care exprima atat ideea de cauza cat si ideea de efect. De exemplu, in limba ebraica, verbul care inseamna "a veni" sau "a intra", la conjugarea hiphil inseamna "a face". In alte limbi ideea de cauzalitate se exprima fie prin adaugarea verbului "a face", sau a altui verb auxiliar, fie prinitr-o alta radacina verbala. Insa cum in limbile semitice ambele idei sunt exprimate printr-un singur cuvant, este normal ca negatia se pune inaintea cuvantului respectiv. Se pune insa intrebarea : Care idee este afectata de negatie ? Cea de cauza sau cea de efect ? Adica, cum trebuie inteles cauzativul verbului "a nu face de a intra" sau "a face de a nu intra" ? Aceasta problema, a rolului exact pe care il are negatia in fata unui verb la cauzativ, nu a fost tratata pana acum de nici o gramatica ebraica.

In 1901, Johannes Heller a publicat cateva observatii care dovedesc ca negatia plasata inaintea unui verb la cauzativ poate nega fie cauza fie efectul. La aceeasi concluzie a ajuns in 1965 Jean Carmignac pornind de la Manuscrisele de la Qumran. Acest cercetator mentioneaza 25 de cazuri in textul ebraic al Bibliei si trei in scrierile de la Qumran in care negatia plasata inaintea unui cauzativ se refera la efect si nu la cauza. In toate aceste cazuri, negatia indica un act pozitiv al unei cauze care produce un efect negativ : "a face sa nu...". Exista multe cazuri in care cele doua idei "a nu face..." si "a face sa nu..." se confunda in practica si nu se pot distinge. De asemenea, adesea negatia se refera direct la cauza si indirect la efect incat traducerea obisnuita "a nu face..." este pe deplin justificata.

Dupa aceea, Jean Carmignac revine in 1969 asupra problemei pe care o pune negatia inaintea unui verb la cauzativ in limbile semitice in cadrul cercetarilor sale asupra R.D. si mentioneaza 28 de cazuri din textul ebraic al Bibliei si sapte din Manuscrisele de la Qumran in care negatia plasata inaintea unui verb la cauzativ se refera la efect si nu la cauza. Iata un exemplu expus de ambii cercetatori (Heller-Carmignac) : In I Regi (3 Regi) III, 6 David in recomandarile sale catre Solomon referitor la crimele lui Ioab spune : "Si sa faci dupa intelepciunea ta si caruntetea lui cu pace in locuinta mortilor". Desigur ca David nu voia sa zica "si sa nu faci sa coboare caruntetea lui in pace in locuinta mortilor", deoarece atunci ar fi recomandat lui Solomon sa se ingrijeasca de batranetea criminalului. In mod sigur David voia sa spuna "...si vei face sa nu coboare, caruntetea lui in pace in locuinta mortilor", adica "il vei trimite in locuinta mortilor prin moarte violenta". Acest sens este justificat si de context, deoarece dupa aceea (vers. 9) David, referitor la un alt raufacator al sau, Simei, precizeaza : "...si vei face ca sa coboare caruntetea lui in sange in locuinta mortilor".

De asemenea, in limba ebraica si aramaica exista cazuri in care ideea de cauzalitate nu este exprimata prin cauzativ (Hiphil) ci prin intensiv (Piei). Se constata ca si in aceste cazuri exista aceeasi posibilitate ca in cazul cauzativului ca negatia sa nege efectul si nu cauza. In sfarsit, mai exista cazuri in care ideea de cauzalitate este exprimata ca in celelalte limbi printr-un verb auxiliar. Or, in mod curios, in aceste cazuri negatia poate fi plasata inaintea verbului care indica cauza chiar atunci cand ea se refera la verbul care indica efectul.

Cele expuse mai sus conduc la concluzia ca in limba ebraica si aramaica exista o lege precisa de sintaxa, conform careia negatia plasata inaintea unei forme cauzative (hiphil sau piei) sau inaintea unui complex cu sens cauzativ, poate sa se refere (afecteze, nege) numai la efect si nu la cauza, adica sa insemne "a face sa nu...". insa, faptul ca in limbile ebraica si aramaica negatia poate sa se refere si numai la cauza sau si la cauza si la efect si sa insemne "a nu face...", inseamna ca in aceste limbi, atunci cand se folosea negatia inaintea unei forme cauazative sau a unui complex cu sens cauzativ, auditorul sau lectorul era obligat sa inteleaga corect expresia si deci sa aleaga intre cele doua sensuri "a face sa nu..." si "a nu face...".

De aceea, traducatorii Bibliei in greceste (Septuaginta), neavand la dispozitie o conjugare cauzala, s-au gasit de fiecare data in fata unei dificultati. Astfel se constata ca de 19 ori ei au tradus ad literam: Exod XX, 7; XXII, 17; XXXIV, 7; Levitic II, 13; Numeri 14, 18, Deuteionom V, 11; Rut IV, 14; 1 Samuel 27, 9, 11; 1 Regi 2, 6, 9; 2 Regi 4, 3; Naum 1, 3; Psalmi 16, 10; 37, 33; 107, 38; 141, 4; Iov 36, 6; Ecclesiast 8, 13. De 17 ori ei au inteles bine sensul exact insa au suprimat mai mult sau mai putin nuanta cauzativa : Deuteronom 2, 34; 26, 16; 28, 51; Iosua 10, 28, 30, 39, 40; 11, 14 ; Judecatori 6, 4 ; 1 Samuel 14, 36 ; 1 Regi 15, 29 ; 16, 11 ; 2 Regi 10, 14 ; 13, 7 ; Ieremia 49, 9 (29, 10) ; psalmul 119, 133 ; Iov 11, 4 ; in Geneza 20, 6 ; iov 9, 28 si 10, 14 ei au tradus prin doua cuvinte si au pus negatia acolo unde trebuia.

In cazul R.D., traducatorul grec avea de ales intre trei solutii :

a) De a reda verbul semitic prin doua cuvinte (cum a facut-o in Matei 12, 16 si Marcu 3, 12). A respins aceasta solutie pentru a pastra densitatea textului original. b) De a neglija ideea de cauzalitate. A respins si aceasta solutie pentru a respecta plenitudinea gandirii.

c) De a pastra un singur termen cu valoarea cauzativa si a plasa negatia sa, pastrand in acest fel aceeasi amfibologie ca in textul original. Aceasta este solutia pe care a ales-o. Catre aceasta l-a condus mentalitatea semitica care intelegea in mod spontan ca in acest caz negatia afecteaza efectul si nu cauza.

Asadar, conform precizarilor facute de cei doi cercetatori (Heller-Carmignac) in cazul R.D. negatia afecteaza efectul si nu cauza. Cu alte cuvinte, cererea poate fi tradusa conform cu prima solutie mentionata mai sus in felul urmator : "Si fa sa nu intram in ispita" sau "Si fa sa nu consimtim cu ispita".

In urma celor expuse pana acum ajungem la concluzia ca singura solutie stiintifica care se bazeaza pe explicatii pur filologice, dar care este pe deplin acceptabila din punct de vedere teologic este solutia Heller-Carmignac, pe care o acceptam si noi ca pe singura corecta, Conform acesteia cererea are urmatorul continut: "Si fa sa nu intram in ispita" sau "Si fa sa nu intram prin consimtirea noastra in ispita" sau "Si fa sa nu consimtim ispitei" sau "Si fa sa nu cadem in ispita". Desigur ca verbul "a face" poate fi inlocuit si cu alte verbe auxiliare, dupa preferinta, fara ca sensul cererii sa se schimbe ca : "a pazi si pazeste-ne sa...", "a impiedica si impiedeca-ne sa...", "a ajuta si ajuta-ne sa...". De asemenea, si verbul "a intra" poate fi inlocuit cu "a cadea... ca sa nu cadem in", deoarece expresia - a intra in ispita" inseamna in realitate "a cadea in ispita".

De asemenea, am constatat ca cererea a sasea a R.D. are un caracter eshatologic, in sensul unei eshatologii realizate sau pe cale de realizare. Adica cerem lui Dumnezeu sa actioneze pozitiv pentru ca noi sa nu intram (adica sa nu cadem) atat in ispitele zilnice, dar mai ales in marea si ultima ispita care va avea loc inainte de trecerea de la era prezenta (eshatologia) la cea noua.

Inainte de a trece la cererea a saptea, sunt necesare cateva cuvinte referitoare la traducerea romaneasca a cererii a sasea a R.D. Conform cu cele de mai sus, cea mai buna traducere dupa sens ar fi "Si fa sa nu cadem in ispita". Noi preferam insa traducerea "Si fa sa nu intram in ispita" deoarece pastreaza coloritul biblic al expresiei "a intra in ispita" care inseamna "a cadea in ispita".

Daca s-ar prefera totusi solutia aleasa de Evanghelisti de a pastra un singur termen cu valoare cauzativa si a plasa negatia inaintea sa, pastrand in acest fel aceeasi amfibologie ca in textul original, traducerea cererii ar fi "Si nu ne introduce in ispita". Verbul "a duce in" din traducerea curenta romaneasca a cererii "Si nu ne duce pe noi in ispita" are o valoare mai putin cauzativa a verbului "a intra" decat are verbul "a introduce in". Noi insa respingem aceasta solutie, deoarece da nastere la atatea nedumeriri si chiar la o interpretare gresita a cererii."

P.S. Damaschin

Multumim mult, Costel. Te rog sa mai scrii.

Cand ne rugam trebuie sa intelegem ce spunem, dar totodata trebuie sa evitam caderea din rugaciune in teologhisire. Asa incat eu spun Rugaciunea Domneasca in felul urmator, pentru a intelege repede ce zic:

Tatal Nostru Care esti in Ceruri, sfinteasca-Se Numele Tau [in noi], vie (adica sa vina) Imparatia Ta [Duhul Tau Cel Sfant], faca-se voia Ta precum in Cer asa si pe pamant. Painea noastra cea de toate zilele da-ne-o noua astazi. Si ne iarta noua greselile noastre precum si noi iertam gresitilor nostri [ajuta-ne Doamne]. Si nu ne duce pe noi in ispita, ci ne izbaveste de cel rau. Amin.

Doame ajuta multumim de postarile foarte frumoase cu rugaciunea Tatal nostru si na ne dea bunul Dumnezeu multaa putere sa putem ierta greselile gresitilor nostri cred ca de nu putem iarta ne cerem noi singuri osanda de la Dumnezeu'' iartami greselile precum iert si eu gresitilor mei" daca nu putem ierta e o mare problema ma iertati