Predispozitii, vulnerabilitati mostenite de la parinti, bunici, strabunici etc.
 

În Scriptură se spune: Adam a trăit două sute treizeci de ani i atunci i s-a născut un fiu după asemănarea sa i după chipul său şi i-a pus numele Set. (Facerea 5, 3). Sf. Ioan Gură de Aur înelege aceste cuvinte astfel: "Set a motenit starea morală a sufletului i virtuile caracteristice tatălui său."

"...omul se cunoate prin copiii săi!" (Sirah 11, 30), "Cum e mama, aa e i fiica" (Iezechiel 16, 44)

"Există prunci care sug i care se aprind trupete, în timp ce există tineri de optsprezece-douăzeci de ani care au o repătimire, i nu sunt războii de trupul lor. Cui se datorează această diferenă? Stării duhovniceti a părinilor. Este motenirea duhovnicească. Vezi, părinii nu lasă motenire copiilor lor numai case, ogoare, ci le lasă motenire i patimile sau virtuile lor.
Dacă cineva este bogat sau sărac, lasă motenire multe sau puine, potrivit cu starea lui. Astfel există copii care au o bogată motenire duhovnicească de la părinii lor, adică au multe virtui. Aceti copii dacă adaugă i osteneala lor, nevoina lor, pot ajunge la mari înălimi duhovniceti, pentru că au pornit deja de la înălime.
De aceea Maica Domnului a fost atât de curată, nici măcar un gând păcătos nu s-a apropiat de ea. Rădăcina ei este Sfânta Ana. Ioachim i Ana au fost sfini, iar zămislirea Maicii Domnului a fost fără plăcere. Însă Dumnezeu nu este nedrept. Ceea ce are valoare este lucrarea pe care a făcut-o cineva asupra lui însui. Nevoina, osteneala personală pe care a depus-o fiecare, pentru a respecta poruncile lui Hristos, pentru a-L mulumi pe Dumnezeu, aceasta o ia în considerare Dumnezeu i nu punctul de unde a plecat. (din cartea "Părintele Paisie mi-a spus")

Sf. Ioan Scărarul spune că unii oameni sunt înclinai, prin firea lor, spre abstinenă, tăcere, smerenie i timiditate. Alii au chiar în firea lor o "oprelite pentru calităile bune, dar ei se străduiesc să fie buni; i chiar dacă sunt neputincioi uneori, acetia sunt mai demni de laudă decât primii." Omul care, prin lucrarea ascetica asupra propriului trup, a biruit mânia i viclenia, este mai puternic decât cel care este, prin firea sa linitit i drept. Virtuile dobândite cu trudă i luptă împotriva patimilor sunt preuite mai mult de Dumnezeu decât calităile motenite de la părini.

"Primul om era asemenea unei oglinzi curate, în care se reflecta doar Dumnezeu. Demonul neascultării voia să se reflecte, de asemenea, în această oglindă, dar nu reuea. Atunci a hotărât să murdărească această oglindă cu cerneala sa groasă."

"De la Adam i până în zilele noastre, păcatul se strecoară ca o dungă neagră într-un râu de sânge. În sânge se ascunde păcatul, din sânge se transmite păcatul i tot prin sânge s-a motenit, de la Adam până astăzi."

"Fiecare nou-născut este o nouă reflecie a lui Dumnezeu, întunecată puin de păcatul neascultării. Această mică umbră din sufletul nou-născutului reprezintă inclinaiile sale negative. Păcatul neascultării de Dumnezeu este exprimat prin alte păcate, deprinderi rele, patimi i plăceri. Această mică umbră a fiecărui nou-născut este o oarecare inclinaie spre rău. Deoarece numărul acestor inclinaii este mare, la fel de multe sunt i situaiile dramatice din viaa omului. Dar Dumnezeu este milostiv faţă de fiecare om. tiind neputina fiecărui suflet el îl aează pe fiecare în situaia de a se putea îndrepta, aa încât umbra să se transforme în lumină."(Sf. Nicolae Velimirovici)

"Se motenesc doar trăsăturile fundamentale ale caracterului părinilor, direcia lor morală, înclinaia spre bine sau spre rău, capacităile superioare ale minii, sentimentului i voinei. Niciodată nu se motenesc amintirile despre viaa părinilor, senzaiile organice i mentale ale acestora, gândurile sau sentimentele.

"Copiii primesc drept motenire de la părini nu doar particularităile fizice, ci i pe cele duhovniceti i aceasta ne obligă să ne gândim serios la responsabilităile noastre faţă de Dumnezeu, dar i faţă de neamul omenesc... Este mare responsabilitatea tuturor părinilor i ei trebuie să ină minte acest lucru întotdeauna; să-i învingă patimile i viciile, să se pocăiască de păcate, să-i curăţească inima, pentru ca această curăie să o transmită şi propriilor copii. (Sf. Luca al Crimeii Voino-Iaseneţki)

"Fiecare generaie motenete de la cele anterioare (copilul de la părinii săi i de la strămoii apropiai) proprietăile minii, inimii, voinei, caracteristicile trupeti, problemele rezolvate sau nerezolvate... Dacă părinii vor rezolva, în ei înii o problemă oarecare, atunci vor transmite copiilor o umanitate mult mai fină, eliberată de această "problemă blestemată", dacă e să folosim cuvintele lui Dovstoievski. Dacă ei nu vor putea rezolva problema, generaia următoare, mai devreme sau mai târziu, se va confrunta cu aceasta. Am întâlnit oameni care îmi spuneau: "Am ispita aceea sau cealaltă ori am problema cutare, care îmi este total străină. De unde vine aceasta?" i atunci controlând prin trecutul lor, aflam de multe ori, la părini sau strămoi, aceeai problemă, nerezolvată. Problema era pusă omului, care încerca să o rezolve, pentru că el tia că ea este motenită i că o rezolvă pentru bunica, bunicul, străbunicul sau pentru părini." (Mitropolitul Antonie de Suroj)

Analizând astfel de cazuri, un contemporan, cunoscut păstor de suflete, formulează legea eredităţii duhovniceşti: "...Copilul primeşte de la părinţi doar acel potenţial de energii dumnezeieşti pe care l-au avut părinţii în momentul zămislirii lui". (Enigmele eredităii / Konstantin V. Zorin, pag. 57, 63, 67, 105, 116, 117, 118 i 151)

"Copiii ii copiază pe părini încă din leagăn. Imita ceea ce fac cei mari i le înregistrează pe toate în "caseta" lor goala. De aceea părinii trebuie sa se ostenească să-i taie patimile lor. Indiferent dacă unele le-au motenit de la proprii lor părinti, ei vor da socoteala lui Dumnezeu nu numai pentru ca nu s-au nevoit sa le taie, ci si pentru ca le transmit copiilor lor." (din cartea Cuviosul Paisie Aghioritul, Viata de familie, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2003)

- Că viciile, în special beia i desfrâul, degenerează neamul, dovezile sunt evidente. Spitalele de toate felurile nu se mai ajung. Boala a ajuns o sursă de venit.

- Chiar nimeni nu vede ? Sănătatea e condiie de mântuire.
- Unde să ne inserăm în mecanismul genetic ca să frânăm decăderea şi degenerarea ?

Sunt totui câteva puncte de sprijin, nu chiar cum cere Arhimede, dar capabile să întoarcă - fie i în cazuri rarisime - povârniul fatal al declinului.

Dacă toate se înscriu, i bune i rele, i la mai multe nivele, e clar că acestea dau o rezultantă, pentru noi un calcul al probabilităilor la fiecare transmitere de cod.

Deci dacă pentru un ou zigot, se înjumătăete numărul de cromozomi ai fiecăruia dintre cei doi parteneri ai oului. cineva decide care coloană ereditară să fie scoasă din competiie i care să intre în circuitul vieii. Se tie cum stau genele în spiralele cromozomice. De asemenea se tie cum genele recesive plătesc, "în copii păcatele ascendenilor până la al al treilea i al patrulea neam" (Exod 20,5). Dar o pocăină, o îndreptare, o integrare într-o mai corectă concepie de viaă, poate decide până i corectarea codului genetic. Dătătorul Legii scoate defeciunile din aciune.

Aşa devine posibilă regenerarea, dar numai în schimbul eforturilor morale susinute i urmărite din neam în neam.

A mai fost odată o temă a efortului moral i spiritual "din neam în neam" posibilitatea apariiei Maicii Domnului i acea unică Partenogeneză a Mântuitorului. Cât n-au muncit trimiii lui Dumnezeu pentru condiia morală.

Şi dacă a fost posibilă odată o îmbunătăire mai poate fi.
Al doilea factor, care îndreptăete posibilitatea optimismului de-a putea stăvili degenerarea, este fenomenul mutaiilor genetice.

***
Un efect al uzurii sănătăii e că mintea decade de la înelegerea bună de mai înainte. Cade i de la credină. Cine putea fi mai convins în existena i asistena lui Dumnezeu ca Solomon, care-I zidise Templul din Ierusalim i care, la sfinire, văzuse Slava lui Dumnezeu umplând Templul, i totui mulimea femeilor (III Regi 11,3) i-au întors inima spre ali dumnezei.

Decăderea a atras apoi istorie nenorocită asupra poporului.
Alţii sunt prietenii celui decăzut.

***
Alternativele care aduc structurile la viaă, le vedem fie ca "probabile", fie ca "posibile" fie ca "preferabile".
"Înjumătăirea" numărului de cromozomi, la formarea oului, ine seama de toate datele fondului genetic, precum şi de toate legile ispăirii în copii, ale greelilor înscrise în codul genetic al celor doi părini, 4 bunici, 8 străbunici, după cum e scris: "Sunt Dumnezeu râvnitor, îndelung răbdător i mult milostiv, dar nepedepsit nimic nu las. Pedepsesc greelile părinilor în copii până la al treilea i al patrulea neam, dar mă milostivesc până la al miilea neam pentru cei ce ascultă poruncile Mele (Exod 34,6-7;Deuteronom 5,9-10).

Deci cel ce face "mutaiile genetice", hotărăte ce să iasă afară din socoteală, din "activul" codurilor genetice i ce să rămână activ în viaa viitoarei fiine, este Cel ce asistă toată creaia de la atom până la univers i care le mică pe toate în armonie cu structurile genurilor i speciilor creaiei de la începutul până la sfâritul creaiei.

"În El trăim, ne micăm i suntem" (Faptele Apostolilor 17,28)

***
Printre urmările endocrine ale beiei bunicilor, pe lângă defeciuni - insuficiene mintale - în sistemul nervos, nepoii nu pot învăa, mai apare i sterilitatea naturală în nepoate. Alte nepoate - după gradul de beţivitate al unuia din cei 4 bunici - fac avorturi spontane. Deci pedeapsa părinilor în copiii până la al doilea i al treilea neam. Că aci, la al treilea neam, li se sfârete neamul. (din cartea Părintele Arsenie "Omul îmbrăcat în haină de in i îngerul cu cădelnia de aur")

Este foarte greu de stabilit, ca regula generala,ca fiecare generatie mosteneste inclinatia spre bine sau spre rau a inaintasilor lor, de fiecare data.Sunt numeroase cazuri cand din parinti fara probleme, chiar credinciosi,inclusiv ortodocsi,au iesit copii atei.In alte situatii din familii de alcoolici au iesit si copii care nu numai ca nu au avut aceasta inclinatie dar au fost cu mult peste parinti lor,inclusiv dpdv intelectual,ceea ce este si mai interesant pentru ca exact aceasta capacitate nu le-a fost afectata.Altii au invins diferite patimi,precum betia,prin terapie,nefiind neaparat credinciosi.Este greu de schematizat totul indiferent de situatie.

Tocmai pentru ca e foarte greu(de fapt imposibil) de stabilit de oameni ,Dumnezeu a spus clar cum se vor intampla lucrurile pedepseste pana la al 3 lea neam ,se milostiveste pana la 1000 de generatii.Fireste astea combinate cu libera alegere si straduinta generatiilor respective.Deci daca iese un alcoolic din parinti credinciosi e voia lui libera care refuza o mostenire minunata,daca iese un sfant din parinti alcoolici e voia lui libera si straduinta de a-si construi el o mostenire minunata,pe care nu a avut-o.Probabil Dumnezeu iubeste sa vada astfel de straduinte .

Ar fi bine daca ar fi atat de simplu.Realitatea este insa mult mai complexa sa spunem,si mai greu de explicat sau incadrat,cel putin din perspectiva mea.Ce m-ar interesa,ca sa nu lungesc inutil interventia mea:acele citate,in prima postare a topicului,care incearca corelatii cu aspecte din genetica din ce carte exact sunt.Acel aspect ma intereseaza in mod particular.Multumesc anticipat pt info,numai bine.

Sunt preluate din cartea Enigmele eredităţii / Konstantin V. Zorin, pag. 57, 63, 67, 105, 116, 117, 118 şi 151...

Genetica este o ştiinţă extrem de complexă, căreia nu i-a dat de cap nici un om până azi, din câte cunosc.
Cei care scot după placul lor fragmente din cărţile de genetică (precum unii scot din context versete din Scriptură, pentru a da interpretări care le convin lor) uită, printre multe altele, următoarele:
a) transmiterea genelor de la genitori la urmaşi este condusă de legile probabilităţii, nu de mecanică; în genetică nimic nu e sigur, ci doar probabil.
b) genotipul nu e totuna cu fenotipul. Aceasta înseamnă că, chiar dacă doi oameni au fondul genetic absolut identic, dezvoltarea lor morfologică nu este niciodată identică. Intervin nenumăraţi factori pe care îi putem reuni în câteva clase principale - educaţia/cultura mediului, experienţele vieţii, autoconstruirea propriei personalităţi prin propriile decizii. În concluzie, premisele presupuse a fi identice duc la rezultate variate.
c) genele recesive, spre deosebire de cele dominante, nu se manifestă (decât atunci când în genomul urmaşului se întâlneşte aceeaşi genă recesivă şi de la mamă şi de la tată).

Consider că este cu totul păgubos ca omul care nu stăpâneşte bine genetica să facă speculaţii teologice pe spinarea geneticii. Prin aceasta se scoboară pe sine şi în genetică şi în teologie...

Ca fapt divers, reamintesc că unul dintre marii oratori ai Antichităţii a avut un defect din naştere (transmis ereditar) la nivelul aparatului fonator. Dar, prin lucrul cu sine şi-a depăşit datul ereditar şi a devenit unul dintre cei mai buni oratori, poate cel mai bun.
https://istoriiregasite.wordpress.com/tag/demostene/

Pe de altă parte, ca să ridicăm ştacheta sus de tot, în chiar Genealogia Mântuitorului întâlnim persoane despre care uneori ne sfiim să vorbim...
http://www.cuvantul-ortodox.ro/categ...erii-domnului/

Speculaţiile genetice au, printre alte neajunsuri, pe acela că alimentează fanatismul rasist (rase pure, nazism etc.).

Pentru om e întotdeauna mai important (cu impact practic mai mare, cu validitate ecologică) în ce cultură trăieşte, în ce lume de duhuri, în ce atmosferă omenească (şi îngerească...) decât cu ce tendinţe în potenţial vine pe lume. Dacă se transmit urmările păcatelor părinţilor, aceasta se face prin comportamentul (practici - obiceiuri, ritualuri) şi amintirile (idei, sentimente, valori, filosofii, credinţe) ce însoţesc fiecare coabitare dintre înaintaşi şi urmaşi.
Păcatul se reînnoieşte activ - psihologic şi duhovniceşte de la o generaţie la alta, prin comunicarea directă la toate nivelurile dintre generaţii; el nu se transmite pasiv prin substratul genetic biochimic. Să respectăm şi să cultivăm tradiţiile bune, de la o generaţie la alta, şi astfel vom avea urmaşi sănătoşi, trupeşte şi sufleteşte şi duhovniceşte.
Şi chiar dacă păcatul s-ar transmite, stă în puterea oricărui păcătos născut din păcătoşi să devină bineplăcut Domnului, chiar sfânt. Prin alegerea nevoinţei întru atragerea Harului Domnului, ştiind că "duhul umilit, inima înfrântă şi smerită..." şi că tot ce nu este posibil la om este posibil la Dumnezeu, dacă Domnul voieşte.

Cumva acest thread are scopul de a scuza incorectitudinea in aceasta lume? Oare este corect sa gandim ca Dumnezeu pedepseste copii si oameni nevinovati pentru pacatele parintiilor lor?

Ma scuzati daca deranjez, dar asta mi se pare o aberatie religioasa. Nu ne zice aceeasi ideologie religioasa ca Dumnezeu ne iubeste pe toti in mod egal? Nu ne zice ca toti suntem judecati egal, dupa faptele noastre, nu ale altora?

Din pacate, da, genele nu sunt perfecte, si pot da si rateuri, unele fiind chiar fatale, altele supunand oamenii la vieti intregi de chinuri. Dar sa dai vina pe parintii lor pentru asta, mi se pare o aberatie si o "scuza" slaba pentru incorectitudinea din lumea aceasta.

Prietene vezi lucrurile strâmb şi ciunteşti contextul. Textul postat trebuie citit integral şi înţeles în ansamblu fiindcă de aceea l-am postat întreg, domnia ta însă citezi doar ceea ce-ţi convine.

Bineînţeles că Dumnezeu este milostiv şi iubeşte oameni dar în acelaşi timp este şi drept şi nu mântuieşte pe nimeni cu forţa. Altfel nu ar mai exista rai şi iad.
Aici problema se pune din punct de vedere duhovnicesc, totul fiind legat de efectele patimilor, păcatelor şi pocăinţei, ci nu cum o pui domnia ta, psihologic şi fixist.
Aici nu vorbim despre faptul că noi moştenim sau vom fi judecaţi pentru păcatele altora ci despre urmările păcatelor. Sunt două lucruri total diferite. În Tradiţia Bisericii se vorbeşte despre două judecăţi: Judecata particulară şi Judecata Universală unde fiecare vom fi judecaţi pentru păcatele noastre însă asta nu exclude urmările sau efectele păcatelor celor apropiaţi ai noştri. Una este păcatul şi alta este efectul său, care nu este acelaşi lucru...

Nu este vinovat Dumnezeu că noi oamenii ne-am îndepărtat de El prin patimi şi păcate. Dacă Adam nu ar fi păcătuit, astăzi nu ar fi existat moartea şi am fi fost cu toţii în Eden. Însă Mântuitorul S-a Întrupat, a pătimit, a fost Răstignit, a Înviat, S-a înălţat la ceruri şi a întemeiat Biserica Sa Ortodoxă la Cincizecime tocmai pentru a ne da nouă această posibilitate de a ajunge la starea vechiului Adam dinainte de căderea în păcat şi chiar să depăşim această stare fiindcă Domnul Hristos ne-a adus mai mult decât ne-a pierdut Adam. Asta depinde de fiecare dintre noi în parte, însă nu înseamna că de acum ne vom mântui cu toţii la grămadă.

Orice este posibil doar în prezenţa a o mulţime de "dacă": dacă ai credinţă în Dumnezeu, dacă te rogi, dacă participi la Sfintele Taine şi Slujbe ale Bisericii, dacă te fereşti de patimi şi te lupţi cu păcatele tale, dacă lucrezi virtuţile şamd.

Orice patimă şi orice păcat aduce boala, suferinţa şi lucrarea morţii în lume fiindcă oamenii sunt cu toţii o fiinţă chiar dacă aceasta fiinţă este dispersată. Cu cât o persoană trăieşte în apropierea unor patimi şi păcate cu atât creşte riscul ca aceasta să fie înfluenţată şi otrăvită. Adam a fost atenţionat de către Dumnezeu: "Iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!"(Fc 2,17), "pentru că plata păcatului este moartea, iar harul lui Dumnezeu, viaţa veşnică, în Hristos Iisus, Domnul nostru." (Romani 6:23). Este vorba aici despre o moarte dublă, atât cea biologică, cât şi duhovnicească - pierderea harului...

În momentul în care există pocăinţă adevărată totul se rezolvă, fiindcă, după cum spunea şi Cuviosul Paisie, nici o moştenire păcătoasă nu poate rezista în faţa harului lui Dumnezeu. Însă până ajunge omul zilelor noastre să conlucreze în mod real cu harul lui Dumnezeu, e cale lungă! Citeşte aici "despre transfigurarea simţurilor prin har, în rugăciune, şi contemplarea-iubire a Dumnezeiştii Frumuseţi în viaţa mistic-contemplativă Ortodoxă", poate îţi prinde bine!

Am iniţiat threadul pentru oamenii dezgheţaţi la minte, capabili de sinteză şi analiză, nu pentru fixişti şi răstălmăcitori.

"Rugaciunea este legata de mediu - mediul o ajuta sau o ingreuneaza-, dar este dependenta si de sange, adica de traditia familiei. Este important daca cineva are sange din parinti rugatori, daca mama s-a rugat atunci cand era insarcinata". (Cuv. Sofronie Saharov)

Ca ştiinţă instituţionalizată, genetica se rezumă în majoritatea cazurilor la constatări, fără să poată demonstra şi explica în mod real care sunt cauzele pentru majoritatea fenomenelor genetice.

Cred că se înţelege de la sine că discuţia nu este despre rase pure sau experimente genetice de laborator, ci despre ştiinţa cuvioşilor părinţi, despre predispoziţiile moştenite de la strămoşi din persepectiva oamenilor trăitori în Hristos, aşa cum le-a fost transmis prin Revelaţie, la care cea mai mare parte a oamenilor de ştiinţă nu pot ajunge prin metode ştiinţifice.

Există, într-adevăr, anumite experimente prin care omul se pune în locul lui Dumnezeu, însă orice experiment care nu decurge conform firii, nu face parte din planul lui Dumnezeu, şi deci, nu poate fi obiectul discuţiei de faţă, din moment ce se se încadrează la păcate împotriva firii.

Iartă-mă dar nu vreau să particip la monotona dispută abracadrabrantă despre conflictul dintre ştiinţă şi religie, despre superioritatea uneia sau a alteia etc.
Discursul eclectic, gen salată de cuvinte şi idei, în care se amestecă cu băţul emoţional termeni de ici şi de colo pentru a demonstra nu ştiu ce afinitate, nu duce la nimic bun.

Ştiinţa Părinţilor nu este la concurenţă cu genetica, nu e nici deasupra nici sub vreo ştiinţă, ci lucrează în alt plan: cel duhovnicesc. Că uneori Părinţii apelează la câte un termen din ştiinţele lumii, asta se face pentru a ne ajuta pe noi să înţelegem unde bate cuvântul duhovnicesc. Utilizăm variate mijloace dar nu le confundăm cu scopul. Ne uităm unde arată degetul, nu la deget sau în deget. Părinţii ne arată Cerul, nu pământul din om, nu lumescul vieţii acesteia de care se ocupă în general ştiinţele. Ei se ocupă cu meta-fizica, nu cu fizica existenţei.

Când Părintele Sofronie ne vorbeşte despre sânge, nu are în vedere vreo lămurire care ţine de hematologie, sistemul cardio-vascular ori gene şi codoni, ci sugerează, prin apelul la un mijloc plastic de expresie, că viaţa evlavioasă a mamei are consecinţe profunde asupra vieţii copilului. Ne mai învaţă astfel ceva care scapă amatorilor de termeni genetici: inima duhovnicească a mamei comunică cu inima duhovnicească a fătului încă din timpul vieţii intrauterine. Stările sufleteşti ale mamei sunt prima învăţare primită de copil. Cu cât aceste stări sunt mai sănătoase duhovniceşte, cu atât mai sănătos duhovniceşte se va dezvolta şi copilul. Iar această învăţare, această permanentă educaţie duhovnicească se va prelungi şi mai apoi, după naştere, în relaţiile duhovniceşti dintre mamă (tată, familie) şi copil.

Aceşti oameni nu explică cum se "traduce" în ADN viaţa duhovnicească, întrucât ei nu explică Tainele ci le trăiesc, le experiază, le cultivă. Părinţii pun mereu accentul pe factorii duhovniceşti pentru că voiesc ca noi, mamele şi taţii, să ne dezvoltăm duhovniceşte, iar prin aceasta să îi ajutăm şi pe urmaşii noştri să se dezvolte duhovniceşte.
Apoi vin şi celelalte, pe această bază bună, absolut necesară.

Pacatele parintilor le ispasesc copiii
 

Interesant articol,imi confirma,poate,niste legaturi care imi pareau neclare si pe care le gasisem intr-un studiu despre cromozomul Y si ADN-ul mitocondrial. Numai bine.

Din păcate, în materialele prezentate se află câteva interpretări speculative, dintre care mă silesc, în ciuda mâhnirii dar de dragul adevărului, să semnalez câteva:

"Gena dominantă este gena normală care formează organul şi-i conduce funcţiunea în condiţii normale iar gena recesivă este gena defectuoasă, a cărei funcţiune nu se manifestă. Gena care creşte creierul, prin care se mijloceşte funcţiunea inteligenţei, e o genă dominantă, iar aceea care-l împiedică, şi deci produce prostia, e o genă recesivă."

"După textul Scripturii toată recesivitatea apare în părinţi pe urma vreunui păcat."

"Trăind prezenţa nevăzută a lui Hristos în noi, Acesta poate să scoată afară, prin mecanismul eredităţii, neghina recesivă şi, în vremea străduinţei celui din cauză, să facă să revină mulţime de gene recesive în gene dominante."

Fraţilor, gena nu este o noţiune axiologică, nu primeşte calificativul de "bună" sau "rea", cu atât mai puţin de "păcătoasă" ori "virtuoasă". Pentru a înţelege ce înseamnă de fapt o genă dominantă şi mai ales ce este gena recesivă, vă rog să rezervaţi câteva minute studiului într-un material oferit de geneticieni.
http://ro.wikipedia.org/wiki/Dominan..._genetic%C4%83


Caractere normale și anormale dominante și recesive

Caractere dominante ..............................................Cara ctere recesive

Nas coroiat .............................................. Nas drept
Nas roman(cu proieminență la mijloc) .............................................. Nas drept
Nas grecesc (alungit) ..............................................Nas drept
Nas normal............................................ .. Nas cartofeliform
Nas lat .............................................. Nas îngust
Nas lung ..............................................Nas scurt sau mijlociu
Rădăcina nasului îngustă, înaltă............................................ .. Rădăcina nasului joasă și lată
Rădăcina nasului îngustă, înaltă ..............................................Rădă cina nasului joasă și lată
Nări dilatate .............................................. Nări înguste
Ochi drepți........................................... ... Ochi pieziși
Ochi mari.............................................. Ochi mici
Ochi negri............................................. .Ochi căprui
Ochi gri ..............................................Ochi verzi
Iris de culoare închisă........................................... ...Iris de culoare albastră
Iris pigmentat......................................... .....Iris albinist
Gene lungi ..............................................Gene scurte
Pleoape mari .............................................. Pleoape mici
Păr întunecat .............................................. Păr deschis
Păr creţ.............................................. Păr ondulat
Păr negru ..............................................Păr blond
Păr castaniu ..............................................Păr roşcat
Păr castaniu.......................................... ....Păr blond
Păr cărunt la 25 ani..............................................Păr cărunt apărut după 25 ani
Şuviţă albă de păr ..............................................Păru l de aceeaşi culoare
Chelie timpurie ..............................................Abse nţa cheliei
Piele închisă la culoare........................................... ...Piele deschisă la culoare
Statură joasă ..............................................Stat ură înaltă
Dreptaci.......................................... ....Stângaci
Cataractă (opacificarea cristalin) ..............................................În normă
Auz normal............................................ ..Surditate
Prezenţa migrenei ..............................................Abse nţa migrenei
Absenţa sindrom Parkinson ..............................................Prez enţa sindrom Parkinson
Dezvoltare normală .............................................. maladia Gay Sach (idioţie amaurotică
degenerescentă cerebro - vasculară)
Absenţă fenilcetonurie.................................... ..........Prezenţă fenilcetonurie



Dacă ar fi să valorizăm (cum se face în materialul comentat) datele genetice oferite de acest tabel, ar reieşi aşa:
- migrena, cataracta, încărunţirea prematură şi şuviţa albă de păr sunt ... bune, virtuoase etc. Că doar sunt date de genele dominante!
Iar absenţa migrenei şi părul bogat sunt rele, deoarece sunt date de genele recesive!
Ei bine, rezerv pentru final constatarea că ochii albaştri au culoarea dată de genele recesive.
Apăi, oameni buni, Părintele Arsenie Boca, Părintele Sofronie, Părintele Iosif Isihastul şi, dintre sfinţii deja canonizaţi Sfântul Serafim de Sarov - au avut gene rele, păcătoase, tocmai pentru ochi?...

Este adevărat că părinţii pustiei cunoşteau foarte multă mistică, insă cunoşteau la fel de bine, multă antropologie şi demonologie, fără a avea pretenţia să vorbească în termeni ştiinţifici.
Omul din punct de vedere duhovnicesc este privit în întregul său: trup şi suflet. Pentru ca un om să sporească duhovniceşte în bune condiţii, are nevoie de o deplină sănătate atât a sufletului cât şi a trupului. Sufletul nu se poate sfinţi în afară de trup, fiindcă trupul este templu al Duhului Sfânt. Moaştele sfinţilor sunt o dovadă clară a faptului că trupul participă la viaţa duhovnicească.

Sf. Apostol Pavel spune în epistola sa către Tesaloniceni: "Însuşi Dumnezeul păcii să vă sfinţească pe voi desăvârşit, şi întreg duhul vostru, şi sufletul, şi trupul să se păzească, fără de prihană, întru venirea Domnului nostru Iisus Hristos" (1 Tesaloniceni 5:23)

Termeni de specialitate ca ADN, ARN şamd. n-au prea mare relevanţă, fiindcă nu depăşesc cadrul limitat în care sunt ultilizaţi. Ar fi putut exista oricare alte denumiri in locul lor. Adam nu a terminat să numească tot ceea ce Dumnezeu a lăsat în creaţie şi de aceea această sarcină a rămas pentru omul zilelor noastre, care este de-a dreptul robit patimilor şi mult mai îndepărtat de Dumnezeu prin păcatele sale, spre deosebire de Adam. Astfel de oameni nu sunt în stare să numească inspirat cele lăsate de Dumnezeu şi nici să facă ştiinţă inspiraţi de Dumnezeu, deşi, ei se laudă că unul este mai deştept decât altul, dar sunt incapabili să rezolve o sumedenie de probleme arzătoare ale umanităţii!

ÎPS Hierotheos Vlachos spune că marii Părinţi ai Bisericii au avut o experienţă personală a lui Dumnezeu, au ajuns la îndumnezeire, dar au avut şi daruri intelectuale însemnate, fiind înzestraţi cu "capacitate intelectuală" şi cunoscând, de asemenea, cultura epocii lor. Astfel, au fost capabili să exprime această experienţă...

Laurenţiu, frate, nu te mâhni dacă îţi spun că văd bine râvna ta bună. Nu te laud, ci constat pentru că e lesne de constatat. Aşadar, îmi e greu să intervin critic ici şi colo, pe unde cred cu tărie că ar fi nevoie de o observaţie critică (constructivă). Îmi e greu întrucât îmi pare că inima ta arde pentru adevăr, pentru Hristos. Sau, cel puţin, aşa se vede din unghiul meu.
Întâmpin însă o problemă: nu pot să stau nepăsător când văd cum se strecoară anumite idei - hai să le spun - curioase. În special când se speculează în domenii caracterizate, prin însăşi natura lor, de efortul constant către precizie şi exactitate (cum e cazul ştiinţelor exacte).
Noi vorbim în viaţa duhovnicească despre acrivie. Nu facem concesii, de pildă, învăţăturii de credinţă întrucât cunoaştem sau avem încredere în cei ce cunosc că orice alterare a învăţăturii de credinţă aduce cu timpul şi căderi în trăirea duhovnicească, în rugăciune etc.
Similar, nici în sfera cunoştinţelor ştiinţifice nu e permis să faci interpretări speculative, să fantazezi fără acoperire, doar pentru că ţi-ar plăcea să întăreşti o idee sau alta... Făcînd astfel nu ajungi decât în mrejele neadevărului, al înşelării.

Cât despre raportul dintre sănătatea trupească şi propensiunea duhovnicească, eu unul sunt foarte rezervat. Nu de puţine ori întâlnim oameni morţi sufleteşte (inutil să negăm evidenţa, întrucât cel dedat beţiei simţurilor, de exemplu, nu e altcumva decât mort duhovniceşte sau rablagit rău, sărmanul) dar sănătoşi tun, cel puţin după cum arată şi după rapoartele medicale din ultimii ani.
Şi invers, nu puţini oameni sporiţi duhovniceşte au avut ani buni sau chiar toată viaţa un organism şubred, fiind chinuiţi de multe boli grele.
Uite câteva exemple la repezeală: Apostolul Pavel, care îşi deplângea şi totodată lăuda "ghimpele" dat lui de Hristos; Sfântul Ioan Gură de Aur, chinuit de un ulcer cumplit; mai aproape de noi Părinţii aghioriţi, drag fiindu-mi să-i amintesc mereu pe Părintele Sofronie (mult suferind), Gheron Iosif, Părintele Paisie etc.
Oameniii aceştia au suferit mulţi ani de boli diverse, iar la urmă au traversat experienţa cumplită a cancerului. Sunt atâtea mărturii despre toate acestea, inclusiv de la medicii care i-au îngrijit.

Deci lucrurile nu sunt chiar aşa, cum să spun, mecanicist legate, liniar, simplist...
Îmi pare uneori că, dimpotrivă, tocmai în corpuri şubrede se leagă mai bine şi prinde putere duhul rugăciunii, duhul sfinţeniei...Ceea ce nu însemană deloc că pledez, Doamne fereşte, pentru boală ori suferinţă. Ci mai degrabă că eu cred într-o relativă autonomie a vieţii duhovniceşti faţă de sănătatea fizică. Adică sănătatea fizică nu este o condiţie obligatorie pentru sporirea duhovnicească. Iar aceasta din urmă nu e tributară genelor, ci aprinderii de către Duhul Sfânt a dragostei de Dumnezeu în om, aprindere căreia omul îi răspunde prin cuget curat şi inimă nerisipită, prin credincioşie, în ciuda stării de boală ori sănătate determinată, deseori, genetic.

Nu în genetică să căutăm taina genealogiei credinţei, nu în genetica genelor şi cromozomilor. Ci în Genetica Duhovnicească, aceea fără cromozomi şi gene sau care, mai bine spus, are ca material genetic pilda înaintaşilor, viaţa lor cuvioasă, admirabilă. Aşa cred, să mă ierţi de opinie.

Am avut simţământul, nu ştiu de ce, în timp ce citeam materialele oferite pe topic, că Părinţii şi teologii noştri apelează, să zic aşa, la un mic truc binecuvântat.
Anume, cunoscînd bine cât de mult ţinem noi oamenii, în mod firesc, la copiii noştri (că nu e om să nu-şi iubească pruncii), au folosit acaeastă înclinaţie a noastră firească pentru a ne trezi şi pe noi, însă în plan duhovnicesc.

Pentru că, de fapt, care-i mesajul? Doar că s-a găsit o explicaţie pentru bolile ori vulnerabilităţile copiilor?
Mă tem că acest mesaj e unul secundar.
Accentul este pus, cred, pe calitatea vieţii noastre de credinţă. A vieţii noastre duhovniceşti, lăuntrică şi cu manifestări în relaţiile cu aproapele. Toate aceste semnale de alarmă care arată spre copii au darul să trezească în noi (pe ocolite, prin folosirea chiar a înclinaţiei noastre fireşti şi chiar în ciuda ei) prospeţimea râvnei duhovniceşti. Pentru că noi, lumeştii, ne jenăm să părem cuiva râvnitori, în schimb avem permisiunea lumească să ne dăm de ceasul morţii pentru copii... Nu-i aşa? Ai văzut vreunul să jelească, să sufere câineşte pentru că nu îi merge rugăciunea? Se plâng mulţi de treburi ca acestea? Dar ia să poposim într-un taifas oarecare, ori poate chiar în tinda bisericii, şi să vezi câte drame de familie, câte ofuri şi oftaturi auzim, mai ales privind necazurile copiilor... Aşa suntem majoritatea, noi cei cu copii şi griji de familie.
Din păcate, deşi suntem dispuşi să ne dăm viaţa oricînd pentru copiii noştri, pentru viaţa noastră duhovnicească nici măcar la o rărire a frecventării unei deprinderi păcătoase nu suntem dispuşi să recurgem, deseori.
La mine, cel puţin, acesta a fost impactul. Trezeşte-te, nerodule, că viaţa ta e în mare neregulă!...

Am sesizat, mai ales din scrisorile cuvioşilor pentru oamenii din lume, că Părinţii luptă din greu pentru ca noi să ieşim din sfera, mult mai mare decât bănuim, a grijilor noastre lumeşti. Ei îi zic duhovniceşte, noi o tot răstălmăcim lumeşte... Ei ne trag către Cer, noi îi dăm cu grijile noastre pământeşti... Şi ne mai plângem ba că nu avem rugăciune, ba că suntem mânioşi ori posaci etc.
Ca urmare, cred că orice sfat al unui Părinte legat de viaţa noastră de zi cu zi e bine să fie mereu gândit ca pe un mesaj cu miză duhovnicească, fie ea şi implicită.
Ne place să ne pese de alţii, facem pe eroii pentru copii, pentru soţ ori soţie, dar să mai facem o metanie ori să sporim privegherea ne e mereu parcă o povară...
Deci aceste articole despre transmiterea genetică a păcatului mie îmi par un deget care arată, dinspre Hristos, în primul rând spre duhul nostru căzut, cu intenţia de a-l reanima, şi abia apoi spre diverse explicaţii genetice secundare.
Înţeleg că Părinţii vor, cu orice prilej şi cu orice mijloc, să ne facă mai responsabili pentru viaţa noastră duhovnicească. Dacă noi nu voim de bunăvoie, ei apelează, în disperare de cauză ca să spun aşa, la pasiunile noastre fireşti. Doar, doar, o mai pica vreo lacrimă curată din ochiul cuiva... Că mare e negura patimilor care înlănţuiesc sufletul robit al omului!

Toate cele bune, Doamne ajută!

Ceea ce nu se cunoaşte de către unii, este faptul, că mulţi dintre aceşti părinţi s-au rugat la Dumnezeu să le dea acele suferinţe şi boli. Părintele Paisie chiar spune acest lucru într-una din cărţile sale, iar în alte cărţi ale sale dă şi exemple despre monahi care, fie că au vrut să se nevoiească în acest fel, fie că au vrut să-şi ispăşească prin boală anumite păcate ale tinereţii lor, s-au rugat la Dumnezeu să le dea o anumită boală.
N-am considerat niciunde că aceste lucruri sunt legate mecanicist, liniar sau simplist, însă unii preferă să se fixeaze doar pe ceea ce le convine lor. Da, lucrurile sunt mult mai complexe tocmai de aceea am considerat utilă deschiderea acestui thread!
O să revin şi cu alte completări pe subiectul topicului când o să am mai mult timp.

Foarte bine, spor la lucru! Avem cu toţii nevoie de unele lămuriri, de orice lămurire care ne ajută prin impactul ei să devenim mai responsabili în planul vieţii de credinţă. Orice duce la o sporire în viaţa duhului nostru, în sensul pocăinţei, e binevenit.
Doar să ai grijă să nu mai aduci perle cum că genele recesive sunt rele iar genele dominante sunt bune. Nu de alta, dar chiar dacă eu sau alt forumist care deţinem cunoştinţele de genetică ale unui bacalaureat cinstit ne vom abţine (cu greu!) să intervenim, faptul că vei aburi mintea ta şi a altora cu bazaconii nu va aduce nimănui nici un folos.
Doamne ajută!

P.S. Şi te rog să îţi reaminteşti că în căutarea adevărului argumentul autorităţii e cel mai prost. Iar dacă totuşi insişti, ia măcar aminte că o autoritate duhovnicească nu e decât arareori o autoritate în ştiinţele profane. Ştiinţa Duhului e diferită de ştiinţa oamenilor, ca urmare oamenii duhovniceşti nu sunt repere în cadrul argumentării ştiinţifice ci doar în cadrul dezbaterii duhovniceşti. Dar dacă un om e totuşi savant în vreo ştiinţă a lumii, atunci când vine între confraţi pentru o dezbatere ştiinţifică el respectă cadrul conceptual al confraţilor şi nu îl stâlceşte după ureche. Că Duhul desăvârşeşte omul, nu îl tâmpeşte.

Pocăinţa părinţilor
 

În oraşul Surgur trăia o femeie tânără, pe nume Natalia, care avea 31 de ani. Natalia era căsătorită de 8 ani, dar nu avea copii. Colega ei de serviciu, Nadejda Grigorievna, a sfătuit-o să citească o carte despre Fericita Matrona din Moscova şi să solicite mijlocirea acestei rugătoare la Dumnezeu. Natalia a citit cartea în trei ore. În sufletul ei a început atunci lucrarea nevăzută. Sub impresiile lăsate de cele citite, Natalia a lăsat cartea deoparte şi a adormit.

A visat că se află într-un spital, în faţa unei camere, unde era scris cu litere mari "Avorturi". Acolo tot timpul intrau şi ieşeau femei. Doi bărbaţi au încercat să o conducă şi pe Natalia. "Mi se părea că sunt însărcinată, povestea Natalia, am început să ţip şi să plâng, deoarece nu voiam să avortez. Voiam să nasc." Femeia s-a trezit din cauza propriului ţipăt, iar perna îi era udă de lacrimi.

Dimineaţa i-a povestit colegei sale cele visate. Aceea i-a spus că nu poate explica exact ce înseamnă visul, dar presupune că nu este întâmplător. Visul era asemănător cu o descoperire trimisă de Sus, la rugăciunile Fericitei Matrona. "Poate că, a explicat ea, ţi s-a arătat că avorturile puteau fi făcute de altcineva din familia ta şi de aceea Domnul nu îţi dă prunci." Natalia a întrebat dacă e posibil ca acest lucru să se întâmple din cauza mamei sale, iar Nadejda i-a răspuns că nu este exclus şi că aceea ar trebui să meargă la biserică şi să se pocăiască.

După ce s-a întors de la serviciu, Natalia a sunat-o pe mama ei şi i-a relatat problema: "Mamă, nu am copii pentru că tu ai făcut avorturi. Mergi la biserică şi te pocăieşte!" Mama a răspuns că acest lucru nu este adevărat şi că nu va merge la biserică, fiindcă nu are de ce să se pocăiască. În dimineaţa următoare Natalia a mers la lucru încruntată şi i-a spus colegei despre convorbirea cu mama ei. Nadejda a liniştit-o, sfătuind-o să nu se supere şi să o roage pe Fericita Matrona pentru ajutor în înţelepţirea mamei.

Timpul trecea... Natalia citea acatistul şi o ruga pe maica Matrona cu cuvinte proprii. La un moment dat a sunat-o mama ei şi i-a spus că a mers la Biserică şi că s-a pocăit în faţa Domnului Iisus Hristos. Curând după aceea, Natalia a rămas însărcinată, iar pe 15 iunie 2000 a născut un fiu...

Într-adevăr pocăinţa părinţilor poate vindeca bolile şi uşura soarta copiilor. Nu trebuie însă să cerem cuiva să se pocăiască pentru greşeli şi să-şi recunoască vinovăţia. Pocăinţa nu vine cu sila. De aceea, este bine să-i ajutăm pe vârstnici să-şi recunoască greşelile. Acest lucru trebuie făcut însă cu mult tact, fără ameninţări sau şantajări.

Conform avertismentului evanghelic: "Nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi, şi cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura" (Matei 7, 1-2). Reproşându-i aproapelui vreun păcat, riscăm să cădem în acelaşi păcat şi atunci ni se va potrivi zicala "Cel care trage în trecutul său cu arma va fi ochit de viitor cu tunul.". Şi atunci nu noi, ci copiii noştri ne vor cere socoteală. Oare nu de aceea Apostolul Pavel spune: Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi aşa veţi împlini legea lui Hristos (Gal. 6, 2)?

La rândul lor, părinţii nu trebuie să dispere şi să se chinuiască din cauza vieţii nepăsătoare sau a bolilor incurabile a propriilor copii ajunşi la maturitate. Mângâind în scrisoare o mamă, îndurerată de necredinţa fiului ei, Sf. Ambrozie de la Optina spunea; "Sunteţi conştientă că aveţi o mare parte din vină, fiindcă nu aţi reuşit să educaţi copilul aşa cum trebuie. Învinovăţirea de sine este folositoare, dar recunoscând propria vină trebuie să ne smerim şi să ne pocăim, nu să ne indignăm sau să disperăm. Nu trebuie nici să vă chinuiţi cu gândul că sunteţi singura vinovată de situaţia actuală a fiului. Acest lucru nu este adevărat. Orice om are darul libertăţii şi trebuie să răspundă pentru faptele sale în faţa lui Dumnezeu."

Pe lângă aceasta, nu orice boală este produsă de păcatele neamului. Apostolul Ioan Teologul relatează că Hristos, ieşind dintr-o biserică de la Ierusalim, a văzut un om orb din naştere. Şi ucenicii Lui L-au întrebat, zicând: Învăţătorule, cine a păcătuit: acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb? Iisus a răspuns: Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca se arate în el lucrările lui Dumnezeu (Ioan 9, 1-3). Providenţa dumnezeiască a folosit această boală pentru a atinge un scop bun: Şi a zis: Spre judecată am venit în lumea aceasta, ca cei care nu văd să vadă, iar cei care văd să fie orbi (Ioan 9, 39). Prin minunea vindecării sale, omul orb din naştere a dat slavă lui Dumnezeu. L-a cunoscut pe Fiul Întrupat şi a dorit să-I urmeze.

Oamenii îi învinovăţesc greşit pe părinţi lor pentru toate nenorocirile care li se întâmplă, mărturisesc mincinos, chiar dacă nu sunt conştienţi de aceasta şi mută vina "de pe capul bolnav pe cel sănătos ".

A venit odată la Părintele Paisie Aghioritul un tânăr bolnav psihic care spunea că vina pentru boala sa este a părinţilor şi că are o "sensibilitate moştenită". "Despre ce fel de moştenire îmi vorbeşti? l-a întrebat ascetul athonit. Ai nevoie în primul rând de odihna, să-ţi termini studiile, să mergi la armată, după care să te angajezi." Nenorocitul a ascultat sfatul bătrânului şi şi-a descoperit calea. Astfel se găsesc oamenii pe ei înşişi, era convins părintele Paisie. (Enigmele eredităţii / Konstantin V. Zorin)

Mulţumesc pentru postare, e un prilej ca să vedem din faptele vieţii (empiric) că greşelile unui om se răsfrâng şi asupra altora, în speţă asupra copiilor.
Părinţii care avortează şi care nu fac pocăinţa cuvenită pentru omor, ce fac de fapt? Perseverează, ani şi ani, în îndreptăţire de sine. Îşi justifică crima, stau întorşi de la Dumnezeu şi transmit şi copiilor lor aflaţi în viaţă această atitudine ostilă, mândră. E o energie nesănătoasă aici, care trece de la unul la altul, precum lumina dintr-o lumânare la alta... Dar e o lumină pervertită, o lumină de la un soare negru, soarele minciunii egoiste şi al morţii.
Eu cred că atunci când un om face căinţă şi pocăinţă, el dezleagă din legăturile neguroase ale bolii şi morţii sufleteşti şi pe ceilalţi, pe cei care intră în contact cu el. Nu ştiu cum se face asta, rămâne în mare parte o taină, însă e dovedit că aşa funcţionează treaba asta, e dovedit cu prisosinţă prin fapte, empiric.

Cainta si pocainta pentru propriile pacate inlatura uratenia/anchilozarea launtrica, ne infrumuseteaza, pentru ca sufletul intra in osmoza cu Dumnezeu, devine permeabil si luminos.

Acesta este inceputul smereniei.

Cand cainta si pocainta noastra se intinde si isi asuma voluntar si greselile propriilor parinti, bunici, strabunici pana la protoparinti - pe care le marturiseste Lui Dumnezeu ca si cand ar fi propriile greseli, smerenia devine adanca.

Iar atunci cand ia asupra sa greselile tuturora smerenia devine desavarsita.

Intr-o astfel de smerenie trebuie omul sa-si petreaca toata viata sa pamanteasca.

- Gheronda, unii considera că nu au condiţii pentru a duce o viaţă duhovnicească şi spun; "Nu ai ce lua de la cel care nu are".

- Dacă spun că sunt îngreunaţi de patimi moştenite şi se îndreptăţesc pe ei înşişi, aceasta este şi mai grav.

- Dar când cineva este îngreunat într-adevăr de ele?

- Asculta, fiecare om are înclinaţii moştenite, bune sau rele. Trebuie însă să se lupte pentru a scăpa de propriile defecte şi a cultiva ceea ce are bun, ca să devină un chip adevărat şi plin de har al lui Dumnezeu.

Înclinaţiile rele moştenite nu sunt o piedică pentru sporirea duhovnicească. Căci atunci când cineva se nevoieşte, fie chiar şi puţin, dar cu multă stăruinţă, atunci se mişcă în planul duhovnicesc, în cel al minunii în care toate înclinaţiile rele moştenite sunt dizolvate de Harul lui Dumnezeu.

Dumnezeu se înduioşează şi ajută mult un suflet care are înclinaţii rele moştenite dar care se luptă cu râvnă să zboare spre cer cu aripa lui atrofiată, care este moştenirea cea rea. Cunosc mulţi care s-au slobozit de acestea cu puţină osteneală din partea lor şi cu mult ajutor de la Dumnezeu. Aceşti oameni sunt mari eroi în faţa lui Dumnezeu. Căci ceea ce îl înduioşează pe Dumnezeu este lucrarea pe care o săvârşim asupra omului nostru cel vechi.

- Gheronda, Botezul nu şterge înclinaţiile rele moştenite?

- Botezul ne izbăveşte de blestemul păcatului strămoşesc şi de toate păcatele. Când omul se botează, el se îmbracă în Hristos. se izbăveşte de păcatul strămoşesc şi vine asupra lui Harul dumnezeiesc, însă înclinaţiile rele moştenite rămân. Oare Dumnezeu nu ar fi putut să le şteargă şi pe ele prin Sfântul Botez? Le lasă însă pentru a ne lupta, a birui şi a ne încununa.

- Eu, atunci când cad mereu într-o patimă, îmi spun: "Aşa m-am născut, asta sunt eu".

- Asta mai lipsea, să ne spui că părintii tăi ţi-au dat toate defectele pe care le ai. Din moşi strămoşi s-au adunat la tine toate defectele, iar harismele la ceilalţi?... Nu cumva te iei la ceartă şi cu Dumnezeu?
Cel care spune: "Eu am acest caracter, aşa m-am născut, am moştenit înclinaţii rele, în aceste condiţii am crescut, prin urmare nu pot să mă îndrept..," este ca şi cum ar spune: "Vinovat este nu numai tatăl şi mama mea, ci şi Dumnezeu!". ştiţi cât mă mâhnesc când aud unele ca acestea? In felul acesta îi jigneşti şi pe părinţi ş pe Dumnezeu. Harul lui Dumnezeu încetează să lucreze în tine din clipa în care începi să gândeşti astfel

- Gheronda, spun unii că slăbiciunile nu se pot corecta, când se află în firea omului.

- Ştii ce se întâmplă? Unora le convine să spună că un defect oarecare se datorează firii lor, fiindcă aţa se îndreptăţesc pe ei înşişi şi nu fac nici un efort ca să scape de el. "Mie, spun ei, Dumnezeu nu mi-a dat daruri Cu ce sunt eu de vina? De ce îmi cer lucruri mai presus de puterile mele?"! şi apoi se culcă pe-o ureche. Se îndreptăţesc pe ei înşişi, îşi odihnesc gândul şi-o ţin tot pe-a lor. Cum ne vom îndrepta dacă spunem: "Acestea sunt înclinaţii moştenite, celelalte sunt în caracterul meu"? Acest fel de a vedea lucrurile alungă vitejia duhovnicească.

Da, Gheronda, dar...

- Iarăşi "dar"? Ce-i cu tine, măi copilă? Aluneci ca broasca ţestoasă. Te îndreptăţeşti mereu.

- Gheronda, o fac înadins?

- Nu spun că o faci înadins, dar de vreme ce ţi-a dăruit Dumnezeu atâta minte şi eşti brici, foarte deşteaptă, nu înţelegi cât de rea este îndreptăţirea? Un căpşor atât de mic să aibă atâta minte şi să nu înţeleagă!

Am observat că unii, deşi sunt deştepţi şi înţeleg ceea ce este corect, susţin ceea ce este greşit, deoarece aceasta le convine. şi astfel îşi îndreptăţesc patimile- Alţii nu se îndreptăţesc pe ei înşişi, dar cad în deznădejde la gândul că există în caracterul lor ceva de neîndreptat. Aşa face diavolul: pe unul îl împiedică de la sporirea duhovnicească prin îndreptăţirea de sine, pe altul îl prinde cu sensibilitatea exagerata şi-l aruncă în deznădejde.

Pentru a fi tăiată o patimă, trebuie ca omul să nu se îndreptăţească pe sine însuşi, ci să se smerească. De pildă, dacă spune: "Eu nu am dragoste în firea mea, în timp ce altul are" şi nu se nevoieşte să o dobândească, cum va spori? Nu sporeşti fără luptă. Nu aţi citit în cărţile patristice câte slăbiciuni aveau unii Părinţi şi la ce înălţimi duhovniceşti au ajuns? I-au întrecut chiar şi pe cei care aveau multe virtuşi. Iată la ce măsură a ajuns Ava Moise Egipteanul, el care a fost un tâlhar atât de mare! Vedeţi ce face Harul lui Dumnezeu?

După mine, cel care are înclinaţii rele moştenite şi se luptă ca să dobândească virtuţi, va avea mai multa răsplată decât cel care a moştenit de la părinţii săi virtuţi şi nu trebuie să se lupte ca să le dobândească. Pentru că unul le-a găsit pe toate de-a gata pe când celălalt s-a luptat aspru ca să le dobândească Vezi, şi oamenii ii apreciază mai mult pe acei copii care au găsit datorii lăsate de părinţii lor şi s-au ostenit din greu nu numai să le achite, ci sa câştige şi avere, decât pe cei care au moştenit averea lăsată de părinţii lor şi au păstrat-o.

Părintele Arhim. Justin Pârvu:
"O mare problemă a traiului trupesc pe care-l promovează civilizaţia de astăzi este desfrânarea. Această patimă este considerată o stare de normalitate, de către unii. În ce constă răutatea ei? Desfrânarea este patimă, este o deviere de la normal.

Desfrânatul este un om îndobitocit, redus doar la trup, un om văduvit de sănătatea sufletului, care ajunge să le judece pe toate după patima sa. Oamenii aceştia sunt o pacoste pentru societate.

Cel mai grav este că acum mulţi se încurcă în astfel de lucrurile de la vârste fragede, 12-14 ani, lucru la care contribuie din plin societatea, şcoala, televiziunea, întrun cuvânt educaţia de azi.

Patima desfrânării nu ţine numai de trup, ci alterează cumplit şi mintea, ducând la devieri de comportament şi în gândire. Cei ce se întinează cu această patimă din tinereţe se îmbolnăvesc adesea şi nu mai pot da naştere la copii, sau nasc copii bolnavi, cu malformaţii şi deficienţe psihice. Şi nici viaţa de familie nu merge bine, intervin o multitudine de probleme pe care nu sunt în stare să le depăşească.

Datorită acestei patimi soţii nu se pot înţelege între ei, nu au o relaţie normală şi nu pot întemeia un cămin fericit, cu o viaţă normală."