Petitie pt recunoasterea sfintilor inchisorilor de catre BOR
 

Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române: Recunoașterea Sfinților Închisorilor

https://secure.avaaz.org/en/petition...r_Inchisorilor

https://avaazdo.s3.amazonaws.com/028...4486471c7c.jpg

http://www.apologeticum.ro/2014/07/p...-inchisorilor/

După Dreptul canonic ortodox, semne ale sfinţeniei sunt:
- moartea martirică – dovada cea mai certă;
- mărturisirea şi apărarea dreptei credinţe;
- viaţa curată, viaţa sfântă;
- darul facerii de minuni, în viaţă sau după moarte.
Dintre condiţiile de fond (personale) ale sfinţeniei:
- să fi avut credinţa neîndoielnică ortodoxă;
- puterea de a suferi moarte martirică, primejdii şi orice necazuri pentru apărarea dreptei credinţe;
- puterea de a trăi moral şi religios cât mai desăvârşit;
- puterea de a săvârşi minuni;
- cultul spontan acordat de poporul credincios.
În cazul trăitorilor ortodocși din închisorile comuniste, toate acestea se confirmă. Ce dovadă mai clară vrem decât moartea martirică? Lupta împotriva lor e lupta contra evidenţei, păcatul împotriva Duhului Sfânt.
De la instalarea regimului comunist în Rusia s-a început o campanie de distrugere a creştinismului şi a tuturor valorilor umane tradiţionale. Acelaşi efect devastator l-a avut în toate ţările pe unde a trecut.
În cazul de faţă, nu e nevoie de Paterice pentru confirmarea sfinţeniei. Chinurile şi moartea din închisori, ştiind că toţi erau chinuiţi pentru credinţă de un regim ateu, sunt un Pateric al mucenicilor fără a mai fi nevoie de alte comentarii. Ele întrec orice „cuvinte duhovnicești”. De la mulți nu s-a păstrat nici un cuvânt duhovnicesc, dar au moaşte făcătoare de minuni! (a se vedea la Aiud).
De la atâtea mii de martiri din Istoria Bisericii nu s-a păstrat nici un cuvânt duhovnicesc ci pentru sfârşitul lor au fost trecuţi în ceata sfinţilor. De ce numai noi românii suntem atât de îndoielnici în credinţă? Nu ne bate Dumnezeu că nu ne cinstim sfinţii închisorilor? Cred că şi din acest motiv ne bate, cu prisosinţă…
Sfinţii sunt manifestarea concretă şi personală a lui Dumnezeu în Biserică, iar Biserica nu se menţine vie decât prin Sfinţi. La loc de cinste se află Martirii.

Tonul acestei petitii imi pare inadecvat. Nu stiu cutumele din BOR, dar daca as face la mine o petitie formulata astfel nu m-ar primi Prefericitul Lucian nici macar in audienta la Blaj. "Protestam fata de indiferenta Patriarhiei Romane"? Nu, domnule, nu-i va suna bine celui caruia vreti sa-i adresati petitia. In cazul optimist, o va trata cu indiferenta.

-si daca petitia e formulata intr-un stil politicos...credeti ca se schimba ceva? eu cred ca nu
-ceea ce deranjeaza e ca cei din temnitele comuniste printre care au fost si martiri si sfinti- erau multi legionari si impotriva comunismului si a masoneriei.
-nu stiu daca il vor canoniza nici pe sfantul Ilie Lacatusu ,care are moaste dar a fost si legionar.

SF. ILIE LĂCĂTUŞU (1909 – 1983)
Este un PREOT LEGIONAR care s-a sfinţit nu în mijlocul pustiei, ci în prigoana comunistă, îndurând fără compromisuri umilinţa vieţii de întemniţat.
A fost arestat în mai multe rânduri şi a cunoscut regimul crunt de la Canal, fiind inclus în brigada de preoţi destinată exterminării.
Trupul neputred al Părintelui, în greutate de 7 - 8 kg, a fost găsit la 15 ani după moartea sa, în 1998 (în cripta familiei, cu ocazia înmormântării soţiei), în condiţiile corespunzătoare sfintelor moaşte: frumos mirositor, uscat şi uşor, cu pielea de culoarea alunului, păstrându-şi dimensiunile şi aspectul, şi, privindu-l, provoacă bucurie duhovnicească, dând impresia unui om care doarme.
Vicarul Arhiepiscopiei Bucureştilor, ÎPS Teodosie Snagoveanul a oficiat o slujbă de dezlegare pentru eventualele păcate mari sau anateme care ar fi împiedicat trupul preotului să putrezească şi a recunoscut că se afla în faţa unui caz clar de sfinţenie.
In prezent moaştele Părintelui Ilie Lăcătuşu se află în cripta de la cimitirul “Adormirea Maicii Domnului” din cartierul Giuleşti (Bucureşti), într-o raclă deschisă de sticlă, unde pot fi văzute în fiecare duminică după Liturghie.
Prima icoană a Sfântului Ilie Mărturisitorul a fost pictată pe peretele exterior al bisericii Mănăstirii Petru Vodă din jud. Neamţ.
Părintele Ilie Lăcătuşu s-a născut la data de 8 dec. 1909 în satul Crăpăturile din jud. Vâlcea, fiu al unor ţărani simpli, dar cu credinţă în Dumnezeu. Tatăl era dascăl (cântăreţ bisericesc), ceea ce a dus la apropierea copilului de Biserică.
Urmându-şi chemarea, se înscrie la Seminarul Teologic "Sf. Nicolae" din Rm. Vâlcea (1923-1930) pe care îl absolvă cu Diploma de Virtute "pentru aptitudini sufleteşti care îl disting între colegii lui".
Se căsătoreşte cu învăţătoarea Ecaterina Popescu şi urmează Facultatea de Teologie din Bucureşti pe care o absolvă în 1934.
Devine legionar, ca mulţi alţi confraţi din generaţia sa: Ion Dumitrescu-Borşa (comandant legionar al Bunei Vestiri), Ilie Imbrescu (instructor legionar, Balcic), Ionescu-Duminică (membru al Senatului Legionar, duhovnicul Statului Major Legionar), Ştefan Palaghiţă (Bucureşti), Dimitrie Bejan (Iaşi), Ion Secăreanu (Constanţa), Ion Stoica Mocanu (Constanţa), Grigore Motomancea (Gorj), Leonid Miron (instructor legionar, Iaşi), Ion Chivu (şeful jud. Constanţa), Aurel Nicolaescu (Vâlcea), Dumitru Diaconescu (Vâlcea), Gheorghe Furdui (doctor în Teologie, comandant legionar, Bucureşti) etc.
Este hirotonit preot, încredinţându-i-se parohia Osica de Jos, apoi satul Buiceşti - Vâlcea.
În 1942 este detaşat preot misionar în Transnistria, propovăduind cuvântul Evangheliei la Odessa şi la Sersenita; în 1943 se întoarce în ţară, unde îl aşteptau cei cinci copii şi o soţie bolnavă.
Este arestat în 1952 pentru apartenenţa la Mişcarea Legionară şi dus în coloniile de muncă de la Canal, la Galeş şi Peninsula.
Un an mai târziu, din cauza înrăutăţirii stării de sănătate, pentru că nu mai putea munci, este mutat în închisoarea de la Târgu Ocna. În comparaţie cu închisoarea de la Piteşti, unde reeducarea a produs multe victime, la Târgu Ocna viaţa religioasă a atins cele mai înalte culmi. Aici şi-a trăit ultimele zile Valeriu Gafencu, supranumit "sfântul închisorilor". Pentru Părinte, aceasta va fi o perioadă de intensă rodire spirituală.
In 1954 este eliberat, dar în 1959 este din nou arestat şi condamnat la muncă silnică în colonia Periprava din Deltă.
Părintele Ilie Lăcătuşu nu vorbea mult, dar cuvântul lui avea putere. A sprijinit, cu rugăciunea şi cuvântul, cu blândeţea şi bunătatea, pe drumul Golgotei româneşti, multe suflete slăbite, ridicându-le către Dumnezeu. La Periprava îşi va arăta cu discreţie măsura duhovnicească. Acolo se afla şi părintele Iustin Pârvu care a povestit întâmplări vrednice de ”Vieţile Sfinţilor”:
“Cu Părintele Ilie Lăcătuşu am stat 4 ani la Periprava, în Deltă. El s-a remarcat, în general, prin interiorizarea lui puternică şi prin tăcere: rar îl auzeai vorbind ceva, şi atunci când o făcea, era foarte important ceea ce spunea; de cele mai multe ori ne îndemna să ne rugăm atunci când eram în vreo primejdie. Despre acest om pot să spun că avea cu adevărat darul smereniei. Căuta tot timpul să NU iasă în evidenţă cu ceva, făcea pe neînsemnatul.
Îmi amintesc de o întâmplare minunată din Deltă, când PĂRINTELE ILIE a jucat un rol foarte important.
În 30 ianuarie ne-au trimis în colonie, la Canal, la tăiat de stuf. Vă daţi seama ce însemna lucrul acesta pe un frig de iarnă? Moarte curată.
Eram toţi înspăimântaţi, mai ales că îi văzusem şi pe caraliii noştri cu mitraliera, vreo patru mitraliere. Probabil aşteptau să ne execute, crezând că vom refuza comanda.
Era o deschidere acolo, de apă, de vreo 40 de hectare şi stuful era tocmai în adâncime.
Toţi am început să murmurăm şi nu prea aveam de gând să intrăm în apă.
Ne-au ordonat să intrăm şi să scoatem câte doi snopi. Pentru cine făceam noi astea? Nu avea nici un sens. Măi, şi cum să intri în apă? Calci, te duci într-o ştioalnă, nu te mai scoate nimeni de acolo. Am ezitat la început.
Dar PĂRINTELE ILIE a avut un cuvânt foarte ferm şi ne-a îmbărbătat pe toţi:
- Măi, intrăm, pentru că ăştia îs puşi pe gând rău; ăştia trag în noi. Să intrăm în apă, că Maica Domnului şi Sfinţii Trei Ierarhi ne vor scoate nevătămaţi.
Măi, şi am intrat… Am ajuns acolo; până la bărbie am intrat în apă. Am tăiat frumos snopi.
Şi ne miram cu toţii că lucram ca pe uscat. Unii până la piept, unii până la gât, unii, în sfârşit până la jumătate, cum ne-a prins locul pe fiecare acolo. Am mers vreo trei ore în apă şi am scos la mal snopi. Dar nu era numai aşa, să-l tai cu frunze, trebuia frumos curăţat, măsurat, pus la dimensiune.
Şi era un ger de – 30° afară, gheaţa groasă de 20-25 cm, încât vedeai nufărul galben înflorit sub gheaţă.
Ei bine, eram cu toţii nevătămaţi şi uzi. Curgea apa de pe noi. Mare minune a fost atunci. Că dimineaţa, când am intrat noi era ceaţă, nori şi rece, de te prindea la oase. Şi dintr-odată a apărut soarele, măi băieţi, s-a luminat de ziuă. Era o căldură de se minunau şi caraliii. Ne-am dezbrăcat şi s-au uscat hainele ca la cea mai fierbinte sobă, aşa aburi ieşeau din toate. Ne-am încălţat, ne-am îmbrăcat şi hai la colonie. Şi aşa Maica Domnului şi Sfinţii Trei Ierarhi au fost cu noi şi ne-au ajutat, chiar în ziua de 30 ianuarie (când sunt prăznuiţi Sfinţii Trei Ierarhi). Şi vă spun că nu s-a întâmplat să fie nici un bolnav, nici un internat, n-a fost nimic. Şi aceasta datorită rugăciunilor Părintelui Ilie, că altfel cred că eram cu toţii morţi…”
(”Din temniţe spre sinaxare”).
După eliberarea deţinuţilor politici din 1964 are domiciliu forţat în Bolintin, unde este obligat să lucreze ca zidar.
Va sluji apoi din nou ca preot în satele Gărdeşti - Teleorman şi Răsuceni – Ilfov, făcându-se credincioşilor pildă de rugăciune şi fapte bune.
Încetează din viaţă la 22 iulie 1983.
Înmormântarea soţiei a avut loc 15 ani mai târziu. Cu această ocazie cei prezenţi s-au aflat în faţa unui fapt neaşteptat: trupul părintelui era întreg, neputrezit, asemenea unui trup îmbălsămat. Mai mult decât atât, el emana un miros plăcut, asemănător mirosului de mir.
Cazul Părintelui Ilie Lăcătuşu a stârnit o vie şi firească senzaţie în mass-media, dar şi în lumea eclezială din România. Câteva luni mai târziu, difuzarea pe postul naţional de televiziune a filmului documentar "Semne" a înştiinţat opinia publică despre descoperire.
Pentru a se lămuri dacă se aflau într-adevăr în faţa unui sfânt, rudele au lăsat timp de mai multe săptămâni trupul în contact cu aerul. Nu s-a întâmplat nimic,
De asemenea, s-au oficiat timp de 40 de zile slujbe de dezlegare de eventuale păcate grele care n-ar fi lăsat trupul să putrezească, dar Părintele a rămas intact, însuşi Vicarul Arhiepiscopiei Bucureştilor recunoscând că se afla în faţa unor moaşte, a unui caz clar de sfinţenie, fapt pentru care rudele au înaintat un memoriu Arhiepiscopiei Bucureştilor, prin care atrăgeau atenţia asupra descoperirii. De asemenea, mai multe asociaţii, printre care Frăţia Ortodoxă Română, Asociaţia Creştinilor Ortodocşi Români, Asociaţia "Cristiana", Liga Tineretului Ortodox Român, Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici, Liga Studenţilor etc. au alcătuit un memoriu prin care se cerea Sf. Sinod al BOR deschiderea unui dosar de canonizare pentru părintele Ilie Lăcătuşu. Dosarul pentru canonizare se află la Patriarhia Română. De la descoperire zeci de mii de credincioşi vin în pelerinaj la moaştele Sf. Ilie Lăcătuşu, unde au loc minuni şi vindecări miraculoase.
[SIZE=3] [/SIZE]http://www.zelea-codreanu.com/Spirit...stre/index.htm

[COLOR=windowtext]Sfântul Ilie Lăcătuşu este un sfânt cu adevărat mare înaintea lui Dumnezeu[/COLOR]
- Părinte Ioan, spuneţi-ne câteva cuvinte despre părintele Ilie Lăcătuşu, ale cărui moaşte întregi şi binemirositoare au fost găsite acum câţiva ani în Bucureşti…
- Aflând de la cineva de la Bucureşti de părintele Ilie Lăcătuşu, care zicea că părintele vorbeşte şi face minuni, de curiozitate am mers şi eu la un prieten care avea maşină şi m-a dus la cimitir. Eu nu cunosc Bucureştiul şi nu ştiam unde să merg. Şi a vrut Dumnezeu ca să vină fata părintelui Ilie Lăcătuşu la cimitir acolo, deşi nu fusese de vreo două-trei zile.
Am socotit că Dumnezeu a vrut aşa ca să-mi facă un favor, pentru că eram străin de Bucureşti, la distanţă foarte mare şi poate pentru dorinţa asta de a-l vedea şi de a se confirma ceea ce am auzit, să văd personal cu ochii mei, Dumnezeu a vrut ca fata să vină.
Şi intrând înăuntru, am văzut un mort adevărat, cu ochii închişi, complet, nemişcat. M-am mirat când l-am văzut fără capac deasupra, fără mirosuri. Omul, când moare, în două-trei zile trebuie să-l trateze cu fel de fel de chimicale ca să nu răspândească mirosuri, ca să nu putrezească imediat; sunt mulţi care au început să putrezească din cauza păcatelor. Iar el - nimic, de atâţia ani, trăind în aer ca toţi oamenii, şi descoperit, şi fără niciun fel de miros. M-am pus în genunchi şi capul l-am aplecat pe sicriu şi am făcut o rugăciune. Şi, bineînţeles, în rugăciune am pomenit pe Mântuitorul, Maica Domnului şi după aceea pe el, personal, ca să se roage pentru iertarea păcatelor mele. Şi când am ridicat capul şi m-am uitat la el, era cu ochii deschişi mari. Atunci, neaşteptat - pentru că sfântul face minuni, deschide ochii, se mişcă, vorbeşte la cei care sunt vrednici - eu, socotindu-mă cu totul nevrednic de aşa ceva, am rămas impresionat când am văzut că a deschis ochii mari. Am plecat din nou capul şi am făcut o rugăciune şi când am ridicat din nou capul, ochii i-a mişcat în direcţia mea, se uita cum se uită oamenii fără să învârtă capul - dar ochii i-a învârtit exact spre mine. Şi fata Părintelui Lăcătuşu zice: „Părinte, tata vrea să-ţi vorbească, întreabă ceva”. Şi, în clipa aceea, neaşteptând altă invitaţie, m-am uitat în spate, ştiam când eram eu în cimitir mai erau vreo trei oameni - acum erau vreo patruzeci-cincizeci de oameni în spatele meu. Şi atunci m-am ridicat şi am plecat.
Şi am rămas cu convingerea că Sfântul Ilie Lăcătuşu este un sfânt cu adevărat mare, mare înaintea lui Dumnezeu. Nu-i cunosc activitatea, nu-i cunosc viaţa, ştiu că a fost un preot care a făcut puşcărie pe timpul comuniştilor şi din cauza asta nu vor să-l canonizeze conducătorii.
Am mai mers altă dată, ca la doi ani, şi am intrat iar la părintele Ilie Lăcătuşu. Am pus iarăşi capul pe sicriu şi m-am rugat; înainte însă iarăşi am pus mâinile mele pe mâinile lui - ţepene complet, reci ca gheaţa, cum sunt morţii şi, după ce m-am rugat puţin, am pus mâinile mele pe mâinile lui şi am văzut că mâinile lui se mişcă în sus şi în jos, se mişcau cu mâinile mele.
- Dumneavoastră îi mişcaţi mâinile sau nu?
- Eu le-am mişcat. Am pus mâinile mele pe mâinile lui.
- A, deci erau mişcate de mâinile dumneavoastră?
- Mâinile mele erau pe mâinile lui şi am văzut că mâinile lui nu mai erau reci ca gheaţa, erau calde. Şi am mişcat să văd dacă se mişcă. Se mişcau mâinile şi am rămas uimit. Am văzut un mort, da’ nu-i mort, un mort viu.
- Nu mai erau rigide?
- Nu, absolut deloc. Erau flexibile.
- Nu se vedeau semne de putrefacţie…
- Absolut nimic, ca viu, şi cu mustaţă şi cu tot absolut.
- Cu părintele Ilie aţi auzit şi alte minuni?
- Spunea cineva că a vorbit cu el şi am rămas atunci foarte gânditor: cum poate un mort după atâţia ani să vorbească? Cum poate de atâţia ani să fie şi să nu putrezească. Şi am auzit că ar fi spus, înainte de a muri: „Pe mine mă îngropaţi jos dar după nu ştiu câţi ani, o să puneţi preoteasa în locul meu şi pe mine o să mă lăsaţi deasupra” - exact cum s-a întâmplat acum. Era deci şi înainte văzător cu duhul, prin darul proorociei. Dacă n-ar fi fost sfinţii aceştia care străjuiesc ţara noastră din toate părţile şi se roagă pentru noi, nu ştiu ce s-ar fi întâmplat.
- Vă rugaţi lui ca unui sfânt? Faceţi rugăciuni către părintele Ilie?
- Nu ştiu cât de mult mă rog eu, dar ştiu că este un sfânt, un mare sfânt, aşa cum este şi Sfântul Calinic de la Cernica, Sfânta Cuvioasă Parascheva, Sfântul Dimitrie Basarabov, Sfânta Filofteia, sfinţi mari, mari de tot.
(Pr. Ioan de la Rarău - Interviu realizat de Danion Vasile, publicat în Revista Atitudini nr. 3/2008, pag. 28-29)
http://www.fericiticeiprigoniti.net/...a-lui-dumnezeu

Sfintii Inchisorilor! Ce vreti si voi acum? Acum sunt alte prioritati... Noi trebuie sa recunoastem holocaustul, nu Sfintii Inchisorilor. Noi, romanii, ne inchinam holocaustului, asadar de sfintii nostri trebuie sa ne debarasam din motive politice... Cele religioase nu mai conteaza in era ecumenismului nivelator.

Antonia este o problema in recunoasterea unor crime comise?

Sa recunoasca toata lumea aceste crime. Si noi si evreii. Ei sa-si cinsteasca mortii lor, iar noi pe ai nostri. Sa recunoasca toata lumea si decimarea romanilor si experimentele sinistre care au avut loc cu oameni nevinovati. Din ordinul cui s-a facut? De ce nu se fac cercetari? Ce nationalitate au avut marii tortionari? Dar comandantii lor? Romanii morti in inchisorile comuniste cand si de catre cine vor fi cinstiti si repusi in drepturi? Floarea intelectualitatii romanesti a fost decimata si umilita.

Din pacate, umilirea intelectualilor romani continua. Au cale deschisa doar tradatorii de neam. iar unii se pot bucura de un blid de linte primit de la straini pentru a-si vinde tara si pentru a face rau semenilor lor.

Mortii romanilor sunt importanti pentru romani. Si mortii nostri sunt importanti, nu numai ai altor state. Iar cei care s-au sfintit in inchisori merita cinstiti.

Despre crimele care se comit in aceste zile in Palestina de ce nu vorbeste nimeni? Noi si palestinienii suntem teroristi si antisemiti? Iar unii care si-au facut din vaicareala o arma, cauta mereu sa se planga de holocaust pana-i termina si pe palestinieni si pe noi...

Sa tragem linie si sa calculam pe cinstite: cati romani si cati evrei au murit din 1939 incoace. Are cineva curajul sa faca un calcul cinstit? Ca sa nu existe dubii, ca altminteri ne scriem istoria cu picioarele si rad curcile de noi. Eu sunt un fel de mos Ion Roata care pricepe greu. Asta e. Dar, daca ai inteles mai bine cum devine chestia, apoi fa bunatate de fapta buna si explica-mi si mie.

Problema holocaustului a fost supralicitata. Intr-un fel ii admir pe evrei ca sunt uniti si-si apara semenii vii si adormiti. Am putea sa le urmam exemplul si sa invatam si noi sa fim romani adevarati, cu coloana vertebrala. Politica nu se face in genunchi, totusi.

Criminalii sunt tot criminali,indiferent de nationalitate sau religie.Victimele raman victime,indiferent de numar(in holocaust au fost exterminati aprox 6 milioane de evrei,cifra provizorie daca chiar te intereseaza)circumstante sau credinta.Nu exista diferentele pe care le vezi tu,toti au murit groaznic,in lagare sau temnite.Nu te impiedica nimeni in tara asta sa-ti cinstesti,cum crezi tu,pe cei pe care-i consideri demni de asa ceva dar mi-se pare lamentabil,sa spui,asa pe diagonala,ca recunoasterea victimelor altui popor te impiedica cumva sa-i recunosti pe ai tai.Unii,care uita sa studieze istoria,cred ca apare o problema cand victime si tortionari apartin aceluiasi popor dar nu este o noutate in istorie,nu exista popor care sa faca exceptie de la regula asta.Ana Pauker era evreica,Turcanu era roman.Doi criminali.Steinhardt era evreu,Constantin Sarbu era roman.Doua victime.Intelegi ce vreau sa spun?

Ce legatura ai vazut tu intre recunoasterea holocaustului,necinstirea victimelor comunismului si ecumenism?Antonia spune direct daca ai ceva de spus,nu pe ocolite.

Părerea mea e că un sfânt precum părintele Lăcătușu nu va fi trecut în calendar nu din cauză că a fost legionar. Ci pentru că se va aminti isteric că a fost legionar.
Înțelegeți: sfinții ajunși sfinți în închisori sau aiurea, martirii care se roagă acum pentru noi, nu au ajuns sfinți pentru că au fost legionari. Ci mai degrabă în ciuda faptului că au fost!

Orice popor e dator sa-i cinsteasca pe aceia care se roaga pentru ei. Nu sa acorde titlul de sfant pe criterii politice, cum se mai intampla uneori. Aici e vorba despre evlavie care ori este ori nu este.

-dar sa amintim ca in perioada comunista (holocaustul rosu) au fost omorati intre 100 si 200 de milioane de oameni
-sa nu uitam de daramarea Bisericilor,de ateism,de spalarea creierelor si de alte atrocitati morale si sufletesti care nu prea au avut loc in holocaustul evreilor.
-deci exista diferente foarte mari intre holocaustul evreiesc si holocaustul comunist

Conferință P.S. Sebastian Pașcanu, Gherla 07.07.2013 partea I

https://www.youtube.com/watch?v=i0tz...Fu-1Avx71CYqlw


Conferință Ortodoxie și Românism cu P.S. Episcop Sebastian al Slatinei și Romanaților


P.S Sebastian vorbeste despre Sfintii Romani, canonizarea lor, cum se canonizeaza un Sfant si de ce Sf.Inchisorilor nu sunt canonizati inca. Conferinta e destul de lunga, insa eu zic ca merita ascultata.

Urmariti Povestea Sovietelor. Se gaseste pe youtube. Nu e 100% corect, nu vorbesc despre Romania, dar spun ce s-a intamplat in Ucraina, in Rusia-mai ales in lagarele din Siberia, in Polonia (lagarele din Polonia nu au fost inchise dupa caderea nazismului, ci au fost folosite in continuare) etc.
Comunismul nu o sa fie prea curand condamnat, din moment ce crimele au fost facute numai de nazisti, Marx si Engels troneaza in mijlocul Europei, un tortionar din Rusia daca se muta in UK o sa fie protejat etc. Ah, si Hitler a fost socialist.

Nazistii au facut exact la fel,mai putin pe parte ateista poate.Incercati sa faceti o ierarhizare a terorii uitand esenta terorii,ducand discutia spre care e mai victima decat victima altuia.Este grotesc si va desfiinteaza demersul topicului.Nu exista culori politice si ideologice ale terorii,sunt doar o aparenta abila pentru a masca originea ei,facandu-i pe oameni sa creada ca ea este limitata la un curent sau orientare.Nu este,teroarea se serveste de aparenta ideologica pentru a-si justifica crimele.Apoi se imbraca cu alta haina,in functie de circumstante si incepe iar,in alt timp si alta forma,esenta nu se schimba.

Dintre legionarii ortodocsi care au fost o onoare pentru tara noastra, tin cel mai mult la canonizarea urmatorilor doi: Ion Mota si Vasile Marin. Poate ca altii au cazut din cauza convingerilor lor politice (ceea ce e foarte meritoriu, dar nu destul pentru sanctificare). Dar acestia doi au cazut nu fiindca au fost legionari, ci fiindca au fost crestini. Ei s-au inscris voluntar si fara speranta vreunui castig material in cruciada secolului al XX-lea. Au lasat in urma rude, prieteni, iubite. Ei s-au dus, fara sa-i sileasca nimeni, intr-o tara indepartata, cu care nu aveau nicio legatura, fiindca aflasera ca, acolo, dusmanii lui Cristos trageau cu mitraliera in preoti si batjocoreau Preasfantul Sacrament. Au cazut aparand cu arma in mana o manastire atacata de acestia, o manastire de alta confesiune decat a lor, de care poate ca nici nu auzisera. Imi place sa cred ca acestia se afla cu sfintii in Cer, fiindca daca ei nu sunt acolo, atunci noi, caldiceii, nu avem nicio sansa.

Sancti Ioannes Mota et Basilius Marin, orate pro nobis!

Sfântul Ilie Lăcătușu (reportaj ÎN PREMIERĂ)

https://www.youtube.com/watch?v=ycJUx5RiMMA

[COLOR=#000000]-cum zicea si Parintele Iustin nu-l canonizeaza pe parintele Ilie Lacatusul pt ca a fost legionar.[/COLOR]

Pr. dr. Mihai Valică – Despre moaştele sfinţilor închisorilor

http://www.sfintii-inchisorilor.ro/2...-inchisorilor/

Răspuns la anexa nr. 339/2014 a Cancelariei Sfântului Sinod al BOR,
pentru întocmirea catalogului Sfintele Moaşte din România

1. Repere istorice şi pronia divină
În anul 2008 am primit în dar, de la un părinte, un chivot, cu menţiunea că în acesta vor sălăşlui, când va voi Dumnezeu, sfinte moaşte. Am acceptat chivotul şi doi ani a stat gol pe Sfânta Masă.
Călătorind în Grecia pe la diverse mănăstiri cu oca­zia lansării unei cărţi, care mi‑a fost tradusă în limba grea­că[1], mi s‑au făcut câteva oferte de a primi sfinte moaşte.
Pentru că nu cerusem binecuvântarea ierarhului meu, nu am îndrăznit să primesc, dar nici nu am avut în­demnul inimii, gândind că şi în ţara noastră suntmunţi de oseminte ale martirilor, ucişi în închisorile comuniste. Şi m‑am întrebat: cu ce sunt mai sfinţi cei din Grecia faţă de martirii temniţelor holocaustului roşu?
După câteva luni, am ţinut la Deva pe data de 30 noiembrie 2010, conferinţa:România între martiraj, asumare a istoriei şi teroare ideologică – consideraţii teologice şi bioetice[2] ‑ după care, am simţit nevoia să mă duc să mă închin la Aiud, în Biserica de la Râpa Robilor, care adăposteşte osuarul cu sfinţii martiri, ucişi la Aiud.
Între timp mai mulţi ierarhi şi mitropoliţi[3] au citit studiul meu despre martiri, prin care ceream Sfântului Si­nod canonizarea lor, şi mi‑au transmis felicitările şi mul­ţu­mirea lor. Cinste lor şi toată preţuirea mea.
Înainte de a susţine conferinţa, pe 28 septembrie 2010 am trimis textul ei ÎPS Bartolomeu al Clujului, care l‑a citit integral, şi, în ciuda suferinţei sale, mi‑a telefonat personal, mulţu­mindu‑mi pentru efortul meu. Mi-a spus: „În timp ce ci­team, am simţit că‑mi retrăiesc aievea atitu­dinea tinereţii mele faţă de dictatura comunistă şi cred că timpul canonizării lor a sosit”.
1.1. Moaştele sfinţilor închisorilor între binecuvân­tare, rugăciune şi oferire
ÎPS Pimen m‑a sunat după citirea acelei conferinţe, spunându‑mi că în anul 2011 va organiza conferinţe preoţeşti pe tema mucenicilor din închisorile comuniste, şi a fost de acord întru totul cu tex­tul conferinţei. Atunci l‑am întrebat dacă îmi dă binecuvântarea să primesc moaşte ale sfinţilor de la Aiud, deoarece mulţi credincioşi merg acolo în pelerinaj şi doresc să aduc câte­va moaşte de acolo, întrucât Catedrala este închinată şi sfinţilor români martirizaţi în perioada dictaturii atee co­mu­niste.
Am primit binecuvântarea doar verbal, de la ÎPS Pimen, în­trucât Sfântul Sinod încă nu s‑a pronunţat în legătură cu canonizarea Sfinţilor închisorilor. Îi mulţumesc ÎPS Pimen din toată inima pentru aceasta, şi toată dragostea şi preţuirea mea şi a credincioşilor.
Având în vedere faptul că la început a fost Cuvântul, apoi scrisul; că Sfântul Sinod se va pronunţa după ce va vedea evlavia noastră faţă de martirii închisorilor; că noi ca preoţi şi credincioşi îi cinstim ca martiri şi apărători ai drepte credinţe, deoarece s‑au opus unui regim ateu şi criminal; că mar­tirii sunt deja cinstiţi de Dumnezeu în cer[4], am considerat momentul oportun să mă rog la Bunul Dumnezeu să rân­duiască moaşte ale sfinţilor anonimi, dar ştiuţi numai de El şi cei mai potriviţi pentru Catedrala Sfânta Treime, pentru ora­şul nostru şi timpurile noastre, care doresc să vină la noi, şi să fie mai departe o mărturie vie a credinţei, a verticalităţii şi a fermităţii lor, în Bucovina lui Ştefan cel Mare.
1.2. Denumirea exactă a moaştelor: moaşte ale sfinţilor români anonimi, din închisorile comuniste de la Aiud (1947‑1964), descoperite în Râpa Robilor.
Cu binecuvântarea ÎPS Pimen şi cu credinţa vie că Dumnezeu va rândui ce este mai bine spre mântuirea şi îndumnezeirea noastră, am plecat, cu mare bucurie, cu mul­tă pace în inimă şi în suflet, pe data de 21 decembrie 2010, la Aiud, la Părintele Augustin, care mi‑a oferit, cu binecuvântarea celor în drept (la acea dată a ÎPS Andrei Andreicuţ, tot verbal – cinste şi recunoştinţă pentru aceasta), trei moaşte,aparţinând martirilor care sunt trecuţi pe listele afişate la Aiud, dar neidentificaţi (vezi foto nr. 5 şi 10).
§ Tibie (36 cm), ca simbol al peregrinărilor martirilor prin pus­­tiul acestei lumi, dar şi al călătoriilor din închisoare în închisoare a celor întemniţaţi, spre a fi reeducaţi ori u­cişi (vezi foto nr. 2);
§ Omoplat (21 cm) cu două găuri în osul subţiat şi tran­sparent, devenit aproape cartilaj ca urmare a însetării şi înfometării îndelungate, întrucât se ştie că organismul în lipsa hranei şi a apei se „autohrăneşte şi se adapă” din car­tilajele trupului, până acestea se subţiază şi apoi se găuresc (vezi foto nr. 3);
§ O coastă ruptă în două locuri (29 cm), dar vindecată în timpul detenţiei, ca simbol al torturilor din închisorile co­mu­niste, dar şi simbol al răbdării în suferinţă (vezi foto nr. 4).
Fiecare bucată de sfinte moaşte este pusă în raclă de metal, primită din Grecia, de dimensiuni corespunzătoare.
1.2.2. Actul de autenticitate şi alte precizări
Întrucât copilul primeşte actul de naştere după ce s‑a născut şi nu înainte, tot aşa în cazul de faţă: după ce s‑a născut în inima românilor dorinţa de a‑i cinsti pe martirii neamului nostru şi în mod cultic şi liturgic, credincioşii le‑au compus acatiste şi au organizat pelerinaje la locul lor de suferinţă, împreună cu preoţii, ieromonahii şi unii cu ierarhii lor.
Actul de autenticitate, în cazul de faţă, stă în forţa binecuvântării verbale a celor doi Arhierei menţionaţi; în evlavia şi cinstirea credincioşilor; precum şi în buna credinţă a Părintelui Augustin, de la aşezământul Sf. Cruce de la Aiud, care ne‑a dat cele trei moaşte, direct din vitrina‑osuar, de la demisolul Capelei de lângă Râpa Robilor. Moaştele sunt uşoare, au culoarea alunului şi sunt frumos mirositoare (vezi filmul şi fotografiile cu momentul primirii lor).

1.2.2.1. Precizări importante
La punctul trei din anexa menţionată mai sus, a Cancelariei Sf. Sinod, se face precizarea: „primitorul are obligaţia de a face dovada obţinerii de către dăruitor a binecuvântării Chiriarhului eparhiei de unde provin”. Întrucât, nu se poate fotocopia binecuvântarea verbală a unui ierarh şi nici credinţa şi evlavia credincioşilor, consider că nu stă în puterea mea să aduc acte de autenticitate a moaştelor sfinţilor închisorilor de la Aiud, ci revine celor care se ocupă cu întocmirea catalogului să verifice autenticitatea celor scrise de mine şi să facă investigaţii pe măsură.
Deja, minunile şi binefacerile duhovniceşti, primite de credincioşii din bazinul Dornelor, prin cinstirea acestor moaşte, reprezintă pentru Parohia Sf. Treime actul de autenticitate a sfinţeniei acestor martiri anonimi, precum şi a moaştelor acestora.[5]
2. Câteva repere teologice ale dorinţei de a avea moaş­te ale sfinţilor închisorilor din România
Motivele care au stat la baza dorinţei mele, de a a­du­ce moaşte ale martirilor români şi nu din alte ţări sau de la Athos, sunt acestea:
§ Martirii creştini au lăsat cu limbă de moarte să nu fie răzbunaţi şi nu şi‑au acuzat niciodată torţionarii de a­­tro­cităţile lor[6]. Această atitudine îi face următori lui Iisus Hristos pe Cruce şi marilor sfinţi martiri ai creş­tinismului. Martirii români reprezintă coloana vertebrală a neamului ro­mânesc creştin şi sunt o mulţumire adusă lui Dumne­zeu, ca un prinos de recunoştinţă al întregii creştinătăţi;
§ Ei sunt aleşii credinţei şi ai neamului, lămuriţi în focul chinurilor, precum aurul în topitoare. România, sub teroarea roşie a holocaustului comunist, a dat nor de măr­turii[7] ale credinţei creştine. Pe ei trebuie să‑i asumăm is­to­ric, eclesial şi haric, cinstindu‑le moaştele, urmându‑le credinţa şi atitudinea lor morală;
§ Fundamentul Bisericii Ortodoxe este puterea de desăvârşire şi îndumnezeire permanentă prin jertfa lui Hristos, care generează jertfa de zi cu zi a credincioşilor ei, şi apoi aceasta lucrează dreapta cunoaştere şi dreapta tră­ire a faptei celei bune în Duhul Sfânt. Sfinţii închisorilor re­­prezintă rodul lucrării Sfântului Duh în neamul ro­mâ­nesc şi în Biserica lui Hristos;
§ Biserica, după fiinţa sa, este un Organism şi un Corp numit „Trupul lui Hristos”[8], care include Naţi­unea, dar nu se identifică cu ea, ci cu Împără­ţia lui Dumnezeu, însă scopul Bisericii este de a transforma Naţiile în Popo­rul lui Dumnezeu. În acest sens este chemat creştinul să activeze şi să dezvolte mai departe credinţa, cultura na­ţi­onală şi conştiinţa de sine a unei naţii[9], lucrând astfel în Biserica cea una, sfântă, sobornicească şi apostolească;
§ Dumnezeu a sădit fiecărui neam o misiune, ne‑a hotă­rât o creştere în istorie. Fiecare neam este responsabil de trecut şi dator să pregătească calea pentru urmaşi. Sfin­ţii închisorilor şi‑au îndeplinit cu prisosinţă această misiune creştină;
§ Biserica vorbeşte despre judecata particulară – când fiecare va răspunde pentru faptele sale – şi despre ju­decata universală – când vom da socoteală şi ca neam, când vom răspunde pentru istoria la care am fost părtaşi în timpul vieţii, pentru „umărul” pe care l‑am pus, pentru ca neamul românesc să meargă spre înviere;
§ Rolul Bisericii este şi acela de a sancţiona moral abaterile unei politici abuzive, „spiritualizând” astfel po­li­ti­ca şi nu politizând Biserica. Prin „a spiritualiza poli­tica” se înţelege că Biserica şi slujitorii ei au datoria mora­lă de a a­răta politicienilor, asumându‑şi orice risc, care sunt exi­gen­ţele şi principiile moralei creştine necesare a fi res­pec­ta­te în viaţa şi activitatea politică[10], făcând astfel politica „po­sibilă”, adică suportabilă. Cei ce scot dreptatea socială, credinţa creştină şi mo­rala din politică şi viaţa socială transformă lumea în haos şi iad.Aşa cum umanismul a zdrobit chipul adevărat al omului, „îndumnezeindu‑l în duhul lumii”, tot aşa po­litica fără legea morală a lui Dumnezeu poate să sfâşie fiinţa uma­nă, să o umilească şi să o distrugă.
2.1. Câteva concluzii ş dileme
Reconcilierea naţională prin iertarea creştină este so­luţia vindecării României şi a rănilor sufleteşti, din ini­mi­le foştilor deţinuţi politici sau închişi pe motive de cre­dinţă şi luptă împotriva răului.
Sfinţii martiri ai închisorilor i‑au iertat pe torţio­na­­rii lor şi ne îndeamnă acum să îi iertăm la rândul nostru pe torţionarii ideologici doar după ce ne împotrivim acestora, cu toată fiinţa şi mărturia noastră creştinească. Mesajul lor este atitudinea a­ces­tora din vremea prigoanei comuniste: nu vă lăsaţi sclavi şi încătuşaţi în propria ţară fără luptă, împotrivire şi mărturie! Lupta împotriva răului de orice fel vă va da demnitatea de martir şi vă va asemăna cu sfinţii!
Sfinţii închisorilor sunt vic­ti­me ale intoleranţei unei politici fără Dumnezeu, care duce la tortură şi la crimă. Ei pot re­pre­zenta şi un avertisment moral pentru politicieni, să nu mai repete ororile unei politici atee şi antinaţionale.
Cei morţi, alături de cei vii şi cei ce se vor naşte, al­că­tuiesc Biserica lui Hristos şi Neamul lui Dumnezeu[11].
Dilema mea este următoarea: Noua Catedrală patriarhală, care se construieşte, poartă apelativul de Catedrala Mântuirii Neamului. Se poate mântui neamul fără jertfa neomartirilor, ucişi în temniţele comuniste, la canal sau deportaţi, tocmai pentru că au dorit să mântuiască Neamul Românesc de Holocaustul Roşu şi ne‑au dat şansa să fim liberi, să putem construi Biserici şi Catedrale? Oare construcţia în sine poate mântui un neam, fără să‑i punem în Sinaxare şi Calendare pe sfinţii închisorilor?
Biserica, spaţiu liturgic mântuitor, ca loc de în­tâl­nire dintre memorie şi actualitate, dintre trecut şi pre­zent în perspectiva viitorului, ca loc al împăcării şi al ier­tă­rii, este chemată să amintească omului şi generaţiilor că nu putem începe o nouă pagină a istoriei fără mărtu­ri­sirea gre­şelilor şi a păcatelor în mod personal, comunitar şi ple­nar, în drumul firesc spre înviere, şi fără a lua atitu­dine fer­mă, personală, dar şi civică şi eclesială, împotriva ori­că­rei nedreptăţi şi umiliri care ne bântuie ţara şi nea­mul, din ce în ce mai des.
Mântuitorul Iisus Hristos nu a înviat singur, ci cu is­to­ria. De aceea este reprezentat în icoane ţinând de mână pe Adam şi Eva, în spatele cărora sunt drepţii, dar şi unele per­soane păcătoase din Vechiul Testament, men­ţi­onate şi în Cartea Neamului lui Hristos (Matei 1, 17). Deci, Hristos Şi‑a asumat prin aceasta toată istoria, cu cele bune şi cu cele rele. La fel trebuie să facă şi poporul român prin Biserica sa: să‑şi asume istoria şi să o sfinţească şi în­no­iască prin exemplul şi jertfa lui Hristos. El a venit să le facă pe toate noi (Apoc. 21,5) în istorie prin harul Său, în dru­mul istoriei spre Eshaton.
Am credinţa că, la Învierea cea de obşte, sfinţii ro­mâni, martiri ai închisorilor comuniste, vor fi în ceata ce­lor ce vor judeca lumea şi istoria (1 Corinteni, 6, 2).
Pr. prof. dr. Mihai VALICĂ

As ruga Patriarhia Romana si preotii cu functi inalte: Nu faceti gresala pe care o fac altii, nu va grabiti, un Sfant trebuie sa fie cu adevarat, nu avem voie sa gresim in aceasta privinta, lasati timpul sa isi spuna parerea.