Vietile Sfintilor
 

Vreau sa va intreb daca stiti sfinti care au fost complexati de familia din care fac parte ajungand sa le fie rusine de parintii lor(datorita siuatiei materiale si a statutului social) care nu si-au ajutat parintii si au preferat sa traiasca singuri si asa au ajuns in situatie de deznadejde .

Exista sfinti care au dezaprobat pacatele parintilor, dar nu si pe parintii lor:

http://www.crestinortodox.ro/sfinti/...rea-73089.html

Una e sa urasti pacatul si alta e sa urasti zidirea lui Dumnezeu, indiferent cine ar fi aceasta.

Alt exemplu:
http://www.crestinism.net/ortodox/vi...octombrie.html

Dumnezeu ingaduie ca unii oameni sa aiba incercari din partea apropiatilor lor cu un rost. E un semn ca ne cheama spre ceva mai bun, dar pe taram duhovnicesc, nu lumesc.

Asadar, daca se intampla sa avem necazuri foarte mari din partea celor apropiati, e semn ca Dumnezeu Insusi se ofera sa-i inlocuiasca pe acestia. Nu e treaba noastra sa-i judecam. Poate ca, prin noi, Dumnezeu ii cheama la pocainta si pe ei. Trebuie tinuta legatura stransa cu un duhovnic bun.

Nu parintii au pacatuit ci fiul (viitorul SFANT) fiind complexat datorita situatiei economice si sociale ale parintilor .Daca sunt sfinti care au fost preocupati in tinerete de cele lumesti ,incercand sa aiba cele necesare traiulul de unul singur si nereusind o implinire aici pe pamant ,au cazut in deznadejde...

Deznadejdea este un pacat, iar un crestin are grija sa nu cada in acest pacat. Chiar daca se intampla sa cada, se spovedeste, lupta cu el insusi si incearca sa biruiasca ispita. Ideea este ca deznadejdea nu este un atribut al sfinteniei, ci dimpotriva, este un pacat cu care trebuie sa luptam cu totii. De cei cazuti in deznadejde, diavolul profita din plin, impingandu-i spre alte pacate grave. Hristos este bucurie, nu deznadejde.

Asta nu inseamna ca un sfant nu poate avea momente de deznadejde pe care le poate valorifica duhovniceste, rugandu-se cu mai multa ravna pentru a primi ajutor. De obicei, unde apare deznadejdea acolo mai inainte a fost mandria. Smerenia este o virtute opusa mandriei si cine o dobandeste nu mai cade in deznadejde. El stie ca singur nimic nu poate, nimic nu stie si nimic nu este fara ajutorul lui Dumnezeu. Aici trebuie sa ajungemcu totii: sa fim smeriti, ca sa nu mai cadem in deznadejde. Mantuirea nu ni se cuvine pentru ca facem nu stiu ce nevointa mai mare sau mai mica, ci ne-o da Dumnezeu daca avem si smerenie. O carte buna in acest sens este:
http://sfantulioancelnou.ro/carti/Sf...smereniei1.htm

Acest sfant a avut niste experiente neplacute cauzate de mandrie, dar si-a revenit. Deci iata cat de importanta este pocainta pentru orice fel de pacat.

nihil sine deo
 

In adancul intelepciunii si prestiintei Sale, Dumnezeu ne da fiecaruia, ceea ce ne trebuie pentru a ne schimba noi insine (gandurile, sentimentele, dorintele, sistemul de valori etc.), atat cat putem duce. Atat a considerat pentru parintii tai, atat pentru tine, atat pentru mine, fiecare trebuind sa lucreze cu ce are pentru mantuirea sa, pentru a-si depasi problemele de natura duhovniceasca.
O situatie economica si sociala mai modesta este o ocazie foarte buna pentru a nu ne ingamfa, pentru o munca prestata cu seriozitate, pentru a nu ne considera inaintea altora, pentru a nu ne compara cu altii, stiut fiind ca orice comparatie duce la judecarea aproapelui si poate chiar osandirea lui (ex:"asa ii trebuie pentru ca..."). Si nu am prins decat o parte din avantajele duhovnicesti ale unei situatii modeste, ca sa nu mai spun de sentimentul de dependenta de Dumnezeu mult mai strans, pe care il da o astfel de stare, pentru ca asa te determina sa Ii ceri fiecare bucata de paiine de care ai nevoie si deci o relatie mult mai stansa cu El.
Daca in loc de aceasta, noi incercam prin forte proprii sa razbatem din orice situatie, nu avem nici o sansa de reusita si ne pierdem speranta in fortele noastre si in ajutorul Lui.
Daca inainte de a ne apuca sa rezolvam o problema lumeasca (din cele necesare), cerem cu modestie si cu credinta ajutorul Sau, credincios este Domnul si nu ne abandoneaza in nevoile noastre. Atunci sa nu uitam sa-I multumim si sa trecem la alta problema tinand cont de sfatul, de citez din memorie;"Cautati m a i i n t a i imparatia Lui Dumnezeu si dreptatea Lui si celelalte se vor adauga voua".
Iar daca citim vietile sfintilor, vom vedea ca ei au fost foarte putin preocupati de cele necesare traiului si se hraneau cu foarte putina paiine uscata, (cand o aveau) si mai mult cu rugaciunea si Santa Impartasanie.

"Vietile Sfintilor" este ceva de nivel specific pentru oamenii foarte simpli; fiind literatura hagiografica, este plina de inflorituri relatate intr-un limbaj arhaic si sententios, plin de subiectivism militant.

?
 

Cine te-a mai suparat in viata reala , de simti din nou nevoia sa refulezi aici astfel de rautati ?
Cine ?

Nu m-a suparat nimeni, cel putin nu inca, in viata reala. Si nu, nu sunt rautati. Incercati sa va puneti in locul meu: un om rece, fara fior mistic, deseori parind de-a dreptul panicat de perspectiva alinierii/inregimentarii in...orice este aderenta spirituala organizata ierarhic si motivata dogmatic, si care are luciditatea de a recunoaste si a se supune, in couda cultului aproape religios pentru obiectivitate intelectuala, doar celor trei subiectivisme care ne fac fericiti ca oameni vii: al iubirii, familiei si muncii. Sunt singurele subiectivisme pe care le accept si care, intr-adevar, ma, ne si va implinesc. Al patrulea, cel al credintei de-altii-compilate, nu este si nu va fi in lista. Ma simt intreg asa.
Atunci veti intelege, dvs., si oricare din colegii importanti ai acestui forum, sau orice persoana religioasa de pe lumea asta, ca acele postari/remarci/enunturi ale mele nu sunt malitioase, si cu atit mai putin rautati veninoase. Pur si simplu ele tisnesc natural dintr-o fiinta cu datele mele.
Sunt destul de bun la (auto)analiza, nu? :)
Va asigur de respectul meu.

Dragă Theo, dar asta e un adevărat dezastru!!!

Trebuie, e absolut imperios să faci ceva pentru a înlocui starea asta cu una pe care o ai deja la adânc şi care (te) aşteaptă.

Cât despre Vieţile Sfinţilor, la mine e tocmai invers. Ştii că sunt un om sofisticat, dacă vreau. Iar Vieţile mi-au fost şi îmi sunt, în ciuda structurii mele nenorocite de intelectual, colacul de salvare pentru nădejde, pentru iubire, pentru curaj precum şi dreptar înspre adevărata viaţă de credinţă.
Vieţile sunt o resursă cu adevărat cardio-respiratorie pentru mine, cel ce are întruna nevoie de reanimare sufletească.

Înainte vreme citeam detaşat şi cu aroganţă critică astfel de texte. Dar de când inima mea s-a mai îmblânzit şi a început să prindă dezgheţul, de când am început să citesc şi cu inima, nu pot lăsa să treacă o zi fără Vieţile. Iar când las să treacă o zi, mă simt ca un câine bătut. Ca un nenorocit de rătăcit, ca un blestemat.

Într-adevăr, deznădejdea este un păcat fiindcă se naște din dorința fierbinte de a realiza imediat un obiectiv lumesc, iar nerealizarea lui în toate condițiile încercate îl aruncă pe doritor într-o criză fără ieșire ce-l înlănțuiește fără scăpare.

Mai există o deznădejde, una ceva mai puţin accesibilă dar despre care se scrie mai mult în ultima vreme pentru ca noi să întrezărim drumul spre ea şi mai departe de ea şi să ne smulgem din trândăvie.
Este deznădejdea care vine după ce omul a cunoscut pe Dumnezeu, după ce a trăit simţit revărsarea Harului.
Din iconomie dumnezeiască (în scop pedagogic) harul se retrage, omul rămâne fără mângâiere şi tânjeşte după Dumnezeu. Acum însă nu mai crede din auzite, ci din experienţa Luminii. Acum cunoaşte deja pe Dumnezeu dar Acesta S-a retras, S-a ascuns parcă, şi sufletul se simte nenorocit şi părăsit.
În această experienţă cu totul aparte se dau lupte grele, luptele celor mari în iubire şi bărbăţie, rugăciunea devine o experienţă eroică, ascetul e la limita încordărilor şi adesea se prăbuşeşte. În acest moment, când sufletul pare cu totul prăbuşit, când chinul părăsirii (sau, cel puţin, aşa simte omul) de Dumnezeu a atins intensitatea culminantă, când conştientizarea nimicniciei proprii este deplină şi omul pare a fi cufundat în întunericul cel mai deplin - Harul se reîntoarce şi mângâie pe nevoitor, dîndu-i noi nădejdi, o nouă garanţie a Iubirii şi alte experienţe ale cunoaşterii lui Dumnezeu. Într-un astfel de context a primit Sfântul Siluan cuvânt dumnezeiesc "ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui".

Această deznădejde a fost cântată de David, mai apoi de Sfântul Simeon Noul Teolog etc. Probabil că o întâlnim şi în Iov. Iar mai aproape de zilele noastre au scris despre ea Sfântul Siluan, Cuviosul Sofronie Saharov etc.

Ferice de cei care ajung să o trăiască şi să o depăşească prin harul lui Dumnezeu.

Eu nu as merge pana acolo incat sa afirm ca, in astfel de situatii, "harul se retrage". Tacerea lui Dumnezeu nu inseamna retractia harului. Pentru ca nimic din ce e omenesc sa nu-i fie strain, o astfel de experienta a avut si Domnul nostru, cand, pe cruce, striga acele cuvinte pe care Biblia le reproduce in aramaica: "Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai parasit ?". Putem sa ne imaginam ca Isus a experiat, cel putin pe,tru o clipa, tacerea Tatalui, dar nu ne putem imagina ca Fiul a ramas fara har, chiar si pentru o clipa.


In cu totul alta ordine de idei: ce legatura e intre toate acestea si...regulamentul de functionare al forumului ?

A părăsi e totuna cu a tăcea?...

Când stai îmbrăţişat cu persoana iubită şi nu vorbeşti nimic înseamnă că... ai părăsit-o?
Eu cred că dimpotrivă - în anumite situaţii, tăcînd eşti mai aproape ca oricînd...

Uite Mihnea, ca să ai o referinţă clară, ce ne dezvăluie unul dintre nevoitori, unul dintre Sfinţi (Gheron Iosif Isihastul - din cartea "Stareţul meu Iosif Isihastul", pp. 192-194):

"Ca o altă maică, Harul îl ţine pe nevoitor ca pe un prunc şi îl exersează. Când maica noastră, Harul, vine, el saltă şi se bucură. Iar atunci când se retrage, acesta, necunoscînd înţelepciunea lui Dumnezeu plânge şi se tânguieşte şi începe să-l caute.
Şi cel care nu are experienţă în această privinţă crede că Harul l-a părăsit pentru totdeauna."


*
"... nu este ascultat, ci din nou dumnezeiasca mângâiere, după ce îl îndulceşte cu miere, se retrage şi vine absintul."

*

"Fiindcă este absolut necesar ca Harul lui Dumnezeu, după ce nevoitorul începător îl gustă bine la început, să se retragă pentru a-l căli şi a-l face un luptător încercat al lui Hristos. Fără aceste ispite nimeni nu a ajuns la desăvârşire. În acest stadiu, când Harul lui Dumnezeu se retrage, mulţi au căzut în înşelare. Iar aceasta se întâmplă pentru a ne face luptători încercaţi în război, iar nu să rămânem mereu prunci. Domnul vrea să devenim bărbaţi vrednici şi luptători curajoşi, în stare a păzi bogăţia Lui. Pentru aceasta ne lasă să fim ispitiţi."

*

Pe de altă parte,
"... cînd vine Harul lui Dumnezeu, atunci rugăciunea se rosteşte de la sine". (pag. 273)
"Datorită învăţăturii şi supravegherii aspre a Stareţului petreceam o viaţă cu multă trezvie, avînd ca scop dobândirea şi păstrarea Harului dumnezeiesc." (pag. 277)

Imi pare evident ca citatele de mai sus se refera la haruri lucratoare si nu la harul sfintitor. Sau, in terminologie scolastica, la gratiile actuale si nu la gratia habituala. Numai gratiile actuale se pot retrage, adica sa nu mai fie date, ocazional, pentru mai multa intarire (ca sa vada Dumnezeu cum omul lopateaza singur contra curentului). Gratia habituala nu se retrage, ca de aia e habituala. Se poate pierde prin pacat, asta e altceva.

Precum stim, invatatura catolica e diferita de cea ortodoxa, adevarata, harul creat fiind inca de pe vremea Sfantului Grigorie Palama o invatatura condamnata ca eretica (la greco-catolici nu stiu cum e, ca unii il cinstesc pe Sf. Grigorie).
In scrierile sfintilor harul se retrage, cateodata datorita pacatelor, alteori ca o incercare. Botezul da harul, care insa trebuie activat, asa numita sinergie, conlucrare intre om si har. La fel ca si Botezul, nici Mirungerea nu se repeta si nu se pierde, doar in cazul trecerii la alta credinta, cult.

Nu ştiu dacă e chiar aşa, cum că Domnul ar "sta să vadă". E drept că Hristos şade la uşă, dar nu cred că se uită pe gaura cheii...
Mai degrabă Domnul îl lasă pe om să lucreze şi singur, îi favorizează lucrarea de întărire a sufletului prin nevoinţă, ca luptătorul să se oţelească. Domnul nu ne cocoloşeşte, nu ne învaţă leneşi, nu ne moleşeşte. Ci, ca un înţelept părinte, îi dă şi copilului să facă treburile lui de copil, ca să crească prin efort propriu, să se dezvolte, să experimenteze, să descopere, să se lămurească.

Altfel nici nu am mai vorbi despre împreună-lucrare (sau sinergie, cum spune Cătălin) ci despre pică pară mălăiaţă în gura lui nătăfleaţă... Despre cum dă Dumnezeu şi cum bagă-n sac.

Nu există dezvoltare fără implicare în activitate.
Nici un atlet (cu atât mai puţin atleţii lui Hristos) nu îşi câştigă laurii stînd, ci antrenîndu-se.
Cu toate acestea, intervenţia antrenorului este utilă, când şi când (mai ales în momentele-cheie, pentru progres).

Domnul nu ne ia propria participare la travaliul sfinţirii, la travaliul naşterii şi devenirii. Dumnezeu nu se substituie omului.
După cum nici omul (care vrea să crească în Hristos) nu Îl respinge pe Dumnezeu. Altminteri, n-ar mai face nimic bun.

E o conclucrare, o cooperare, ca în orice treabă de echipă.
Împreună-lucrare, teandrie, sinergie.