Despre legătura dintre spovedanie şi împărtăşire
 

http://www.teologie.net/2013/07/05/s...e-impartasire/

Este un nou articol excelent și excepțional scris de ieromonahul Petru Pruteanu. El răspunde sincer și direct la această problemă actuală, pornind de la practicile de la începutul creștinismului și mergînd de-a lungul istoriei pînă în zilele noastre, folosindu-se și de experineța proprie de duhovnic.

Consider că este un eseu care merită atenția tuturor, dar în special a preoților și a creștinilor ortodocși practicanți. Deși este relativ lung, nu veți pierde vremea citindu-l.

Pentru cine nu știe, cîteva vorbe despre părintele Petru pe http://www.teologie.net/ieromonah-petru-pruteanu/ și o parte din bogata sa activitate: http://www.teologie.net/biblioteca/ .

Un citat care mi-a plăcut:

”Creştinii noştri trebuie să înţeleagă că pocăinţa nu se reduce la mărturisirea păcatelor şi primirea dezlegării. Orice rugăciune şi trăire duhovnicească este pocăinţă. Aceasta nu exclude mărturisirea păcatelor în prezenţa episcopului/preotului, ci o completează şi o desăvârşeşte. Putem spune că pocăinţa este „un exerciţiu terapeutic permanent”, iar mărturisirea este „o operaţie chirurgicală”. Noi însă am ajuns să-i operăm pe oameni la tot pasul, ţinându-i într-o anestezie continuă, dar nu-i mai învăţăm cum să trăiască sănătos. Sf. Apostol Pavel îndeamnă, ca înainte de împărtăşirea cu Sfintele Taine „să se cerceteze omul pe sine însuşi şi aşa să mănânce din Pâine şi să bea din Pahar” (I Corinteni 11:28). Aici se are în vedere o cercetare a propriei conştiinţe, care trebuie educată în aşa fel încât omul să-şi vadă păcatele sale şi să se pocăiască pentru ele, iar dacă păcatele sale constituie impedimente canonice pentru împărtăşirea cu Sfintele Taine, atunci el trebuie să meargă să se mărturisească şi să-şi asume epitimia rânduită până la reintegrarea în comunitatea euharistică a Bisericii de care s-a rupt prin păcat.”

60 de vizualizări
0 reply
în 4 zile

Dacă aș fi deschis un topic despre Hollow Earth sau ceva de genul ăsta, cred că aveam 60 de comentarii pînă acum.

Oh nu. Pamantul plat a fost suficient. :)
Poate in ala sta si explicatia lipsurilor de feedback de aici. :)

Si mai poate fi un motiv.
Asta:

http://ierompetru.wordpress.com/2009...rico-liturgic/

Numai ca intre timp, cred ca a mai priceput cate ceva si a sters postarea.

L.E:

Probabil ca nu, motivele se regasesc aici:

http://www.teologie.net/2009/10/22/s...rico-liturgic/

IeromPetru spune:
18/11/2009 la 19:30

(...)
Aşa cum am scris şi în studiu (pe care cred că l-aţi citit), cei care sunt căsătoriţi legal, chiar dacă nu sunt cununaţi, nu trăiesc în desfrânare sau concubinaj. Biserica recunoaşte căsătoria lor civilă. Doar dacă nu există motive obiective şi oamenii pur şi simplu sunt indiferenţi faţă de binecuvântarea Bisericii, atunci preotul îi poate opri de la împărtăşire. Dacă însă unul îşi ţine bine credinţa sa şi nu se poate cununa doar din cauza celuilalt (fie că e ateu,eretic etc), cel credincios nu poate în nici un caz fi oprit de la cele sfinte. Şi Sf. Pavel ne spune clar asta… Bineînţeles căsătoria şi chiar misterul Tainei Nunţii nu ţine doar de Slujba Cununiei. Dumnezeu lucrează mai în adânc…

Acum, "on topic", abordarea este destul de delicata si poate da nastere, in ultima instanta, la idei nu tocmai favorabile vietii duhovnicesti.

Poate ca e mai bine sa te tarai in carja, asteptand (cu sinceritate) ca Dumnezeu sa-ti dea aripi, decat sa crezi ca poti alerga si sa sfarsesti cu picioarele rupte (si fara aripi).

Da, interesant spus. :)

Fiecare vorbeste alta limba si asta chiar nu este ceva nou sub soare,de la Babel si pana in prezent :) Primul link postat,foarte interesant(pt cine are disponibilitatea sa-l citeasca cu atentie pana la capat)si complet ignorat,se refera la legatura spovedanie-impartasire din perspective chiar istorice.In schimb linkul postat de Alin se refera la varianta finala a unui studiu teologic despre slujba Cununiei.Cred ca fiecare vorbiti despre altceva.Primul link,dupa cum trist a remarcat promotorul sau,a trezit fix acelasi interes precum cotele apelor Dunarii.Ori toti sunt savanti pe subiect si nu mai au nimic de aflat,ori nu prea au inteles,din diverse motive, ce spune ieromonahul acolo,ori au inteles dar cele scrise se cam bate cap in cap cu realitati cotidiene intelese din perspective romantice ori,cel mai grav,nu intereseaza pe nimeni in comparatie cu profunde subiecte precum gradinaritul.Cu riscul de a deveni extrem de antipatic(nu ma deranjeaza)pot spune nu este ceva deloc nou din pacate.

Am citit articolul si imi pare ca el subliniaza cu succes ideea ca spovedania nu trebuie inteleasa intr-o maniera mecanicista....intr-adevar s-a pierdut constiinta faptului ca nu actul exterior asociat spovedaniei este o conditie pt a te impartasi ci starea, pe cat posibil, de pocainta.

Pe de alta parte de fiecare data cand il citesc pe ieromonahul Petru imi aduc aminte de cuvintele parintelui Sofronie: Tragedia este ca in plan istoric, puterea in Biserica este a carturarilor nu a sfintilor. Cred ca sunt printre cei care se scarbesc (smintesc?) cel mai tare de intelegerea juridica/legalista/impersonala/moarta/ care de-a lungul timpului a tot patruns in Rasarit desi e total contrara intelegerii ortodoxe. Mi-a atras atentia in Vietile Sfintilor cum mucenita Marina, confruntata cu tortura, il ruga pe Hristos ca „intelegerea ei sa nu se schimbe”. In acelasi timp, ieromonahul Petru pare a nu crede ca Duhul Sfant lucreaza in Biserica...si pe langa virusi si maladii duhovnicesti care ne vin de aiurea si pe care ii iubim foarte, fiindca totusi vorbim de Biserica, exista si Traditia Bisericii, nu ca o lista de surse ci ca lucrare dinamica a Duhului Sfant...iar daca lucrarea este aceeași azi ieri si in veac, lumea in care traim nu e, iar Dumnezeu si oamenii lui probabil ca inteleg asta mult mai bine decat o facem noi....nu cred ca m-am exprimat prea bine si din pacate trebuie sa ies...sper totusi sa aiba un aspect cat de cat coerent ce am scris

Tare de tot! ........salată de idei.

Vlad,daca simplificam toata povestea evolutiei istorice sinouase din fundal,exact asa am inteles si eu,nu stiu daca te consoleaza cu ceva :) Aceea distinctie dintre carturari si sfinti,amintita de tine,nu este deloc un subiect nou,are radacini foarte adanci,daca ai cumva posibilitatea sa cercetezi disputa intre papa Calixt si Hipolit vei vedea doar un episod singular dar emblematic pt ce spui tu.Insa ar trebui sa mergi mai in trecut... :) Numai bine!

Sigur că mă consolează. Worst case scenario e mai bine să te înșeli în doi decât de unul singur :)
p.s.: de disputa la care ai făcut trimitere trebuie să mai caut, momentan găsesc numai informație de mâna a paișpea.

Hipolit,pe scurt,era indragostit de imaginea unei Biserici ideale,cum spunea Danielou:,,o Biserica care sa fie o mana de sfinti saraci,fara bunuri,in conflict cu lumea.Ramine fidel unei conceptii arhaice a unei Biserici mesianice,eroice in conflict cu lumea".Calixt era exact opusul,un bun organizator,pragmatic poate apropiat de spiritul pe care tu il critici.La nivel strict istoric,organizational sa spunem,Hipolit a pierdut dar faptul ca si azi oamenii,fara sa isi dea seama poate,doresc tot aceea intelegere duhovniceasca curata,transformatoare,ardenta,nu manageriala sau impersonala,mie personal imi arata ca la nivel atemporal viziunea lui Hipolit va castiga mereu inimile,pentru ca asta a fost viziunea inceputurilor epice.Partea pe care o critici,pe drept in multe puncte,este un produs al evolutiei istorice nu o caracteristica a inceputurilor.Cred ca Simeon Noul Teolog ar fi un autor care te-ar bucura mult spiritual prin cele scrise.

Am încercat să mă apropii de Simeon dar nu m-am simțit în siguranță, conștiința mea dogmatică (nu în sensul de învățături memorate ci de așezare a minții față de Dumnezeu) începuse să scârțâie din toate încheieturile. Era ca și cum aș fi fost pe autostradă cu o dacie 1310, aș fi rulat cu 160 km/h, și văzând că răspunde de parcă e la un pas să explodeze și sa mă arunce în parapet aș fi fost pus în situația de a frâna sau de a apăsa în continuare pe accelerație....și ca să nu o iau și eu pe urmele lui Origen și a altora am frânat....mă întărește în convingerea că am procedat corect faptul că am auzit la doi tineri duhovnici contemporani, pe care îi apreciez, același lucru...Unde simt că mintea lor începe să se blocheze se opresc fiindcă mintea poate în orice clipă să facă marea tâmpenie de a „depăși” blocajul prin puterea ei de a închipui.

Vlad nici Roma nu s-a construit intr-o zi :) ai tot timpul,pas cu pas,esti un tip inteligent si rar fac aprecieri de acest tip.Foarte corecta radiografia ta dar imi permit sa-ti indic o posibila cauza ce deriva dintr-o definitie a diaconului Ioan Ica Jr cu privire la el cu un final-chintesenta din Lossky.Personalitatea si scrierile lui ilustreaza ,,forta-iradianta si exploziva a Traditiei,in sensul ei harismatic,vertical,de predanie-survenire a prezentei divine"ca viata ,,a Duhului Sfant in Biserica"(Lossky).Pozitia ta smerita si de bun-simt m-a facut sa te apreciez,ca sa justific aprecierea mea deloc gratuita,putini se pot apropia de el cu usurinta,este tulburator si profund,aproape strivitor in pasiunea si viziunea sa.Sa-ti ajute Dumnezeu,numai bine.

E interesant felul cum ne raportăm noi postmodernii la începuturile epice pe care frumos le-ai evocat...și încă alea nu sunt chiar începuturi fiindcă e vorba despre o perioadă ulterioară celei la care facem trimitere când spunem „Biserica primară”.

Problema care consider eu personal că face ravagii, și pe care mi s=a năzărit că o observ și în articolul propus aci, e următoarea: Striviți de creștinismul psihologic și impersonal de azi, cu o dorință mai mult sau mai puțin autentică de a „accede” la altceva, ne raportăm la Biserica primară ca la o formă mântuitoare, ca la o organizare sau rânduială anume care ne poate scoate din moartea duhovnicească în care zăcem....despre formalismul nostru vorbesc deci căci nu există Biserica primară, Biserica secundară și Biserica terțiară ci există Biserica iar noi putem fi în duhul ei sau nu. Un exemplu de înțelegere contrară, pe care l-am mai scris pe aci dar pe care nu mă sfiesc să îl repet fiindcă îmi place foarte mult, e cel al mitropolitului Filaret care atunci când a fost întrebat cum recunoaște o scriere ortodoxă a răspuns „după duhul ei”. Nu a spus că o compară cu ce scrie în catehismul nu știu cui, sau că se duce în bibliotecă și ia scrierile patristice la rând, ci a spus deci că simte duhul scrierii, adică că (îmi permit eu să interpretez) urmărește schimbarea lăuntrică cu care îl „îmbie” la nivel metafizic scrierea respectivă...evident nu suntem toți Filaret al Moscovei iar consultarea scrierilor patristice are un rol de nealienat însă așezarea cu care consultăm aceste scrieri, așezare întoarsă spre interior ori spre exterior, va determina și rezultatul consultării. Căci dacă vom le vom consulta prost vom ajunge să îi opunem pe Ioan Gură de Aur și alți sfinți părinți din perioadele de început ale Bisericii, sfinților de azi care, și în problema impărtășaniei și în altele, au adesea opinii care în formă sunt foarte diferite....dar nu prea reușesc să exprim ce vreau să zic.

Să îmi ajute Dumnezeu, pentru gândul tău cel bun, să mă pot apropia în mod cuvenit de Simeon Noul teolog, Amin!

p.s.: genial citatul din Lossky, e exact cum explică Tradiția Siluan, Sofronie Saharov și de altfel toți sfinții numai că pe unii îi interpretăm noi ca și cum ar fi post-moderni...

edit: reformulez ruga egocentrică: Să ne ajute Dumnezeu amândurora, să ne împărtășim de înțelegerea și cunoașterea Sfântului Simeon, Amin!

Reusesti foarte bine si eu sunt de acord.Sintagma de ,,primara"este specifica mai mult unei analize istorice ce segmenteaza,preponderent laic,etape de evolutie dar,atentie,nu din perspectiva duhovniceasca,cat mai degraba critica,pt ca termenul in sine contine germenele unei opozitii fata de ce a urmat.Sectioneaza cumva,desi fin sesizabil,notiunea in sine.Ce spune Filaret al Moscovei este varianta ideala dar realist vorbind o asemenea distinctie nu o poate face oricine pt ca insasi prin natura ei,precum notiunea de mai sus dar in opozitie,ea presupune un nivel al intelegerii duhovnicesti.Aici este un fel de ,,Alamo line"teologic.Critic poti ajunge la concluzii precum ai aratat in final,de opozitie,sau cel putin de intelegere variata,in functie de diferite elemente.Duhovnicesc cred ca te tii de un fel de ,,fir rosu"care strabate chiar marea in furtuna a diversitatii opiniilor personale.Critic este greu sa te tii acel fir pt ca el nu este demonstrabil si cuantificabil in termeni rationali ci intra intr-o alta sfera unde ratiunea in sens strict nu are ultimul cuvant,si cred ca este normal cel putin pe acest aspect.Acum nu stiu eu daca m-am exprimat clar :) eu sunt pe partea critica si tocmai de aceea trag cu ochiul peste gard,din cand in cand,la vecinul duhovnicesc sa vad cum a descurcat firele :)

In Biserica este loc pentru ambele perspective.
Cine cauta prima perspectiva, poate alege calea calugariei de exemplu.

"Evolutia istorica" nu a fost neaparat rea si chiar necesara..

Corect,a fost solutia istorica pana la urma dar Hipolit,ar spune unii,era la extrem el vroia ca toata sa fie asa.Oare ar fi rezistat,o intrebare cu multe nuante recunosc :) Si cu a doua ta concluzie sunt de acord in principiu dar nu as intra in prea multe detalii ce inteleg eu prin asta pt ca este ceva foarte diferit de specificul acestui forum,ar fi mult de scris si eu as fi alergat cu rosii de final de toata lumea :) Poate cu alta ocazie,serios vorbind ar trebui sa scriu foarte mult si eu ma pregatesc de concediu,sunt lenes momentan,un fel de Garfield :)

Vlad cartea din care am dat acel citat este ,,Discursuri teologice si etice.Scrieri I"(Simeon Noul Teolog)la editura Deisis.Acolo mai gasesti si ,,Cateheze.Scrieri II".Numai bine oameni buni :)

Si eu am citit cateva articole ale ieromonahului Pruteanu inainte, cu care nu am fost de acord si mi s-au parut unele idei in stil modernist.
Legat de acest articol, chiar autorul spune in el ca oamenii nu se spovedeau pentru ca erau mult mai aproape de sfintenie. Un pacat mare ducea aproape la excomunicare. Celelalte pacate se marturiseau public. Iar oamenii erau ca monahii de azi, chiar am citit ca monahismul apare din cauza faptului ca viata crestinilor se inrautatise.

Exact asa spunea si parintele Sofronie numai ca in loc de metafora „fir rosu” el folosea „fir de aur” :)

Cred ca prin ratiune te referi la partea discursiva a mintii, la cea care analizeaza, face deductii/inductii, etc.
O idee similara am ascultat zilele trecute intro conferinta foarte interesanta tinuta de Sorin Mihalache. El spune acolo ca prin minte noi intelegem doua lucruri: acest demers discursiv, si acea putere a omului care vede pe Dumnezeu ca lumina (inima fiind cea care simte caldura Lui). Mergand pe un text apartinand lui Teofilact al Filadelfiei el arata ca parintii filocalici, atunci cand vorbesc de minte, au in vedere cu precadere cel de-al doilea inteles. Deci, din cate am inteles eu, ei invata ca in masura in care intram in sfera de care vorbesti, in aceeasi masura inceteaza orice demers de tip discursiv, legatura nemijlocita cu Dumnezeu realizandu-se prin minte nu prin cuget....dar ma opresc fiindca zic monahii din Athos ca atunci cand vorbesti de lucruri care te depasesc e graire in desert :). Astia sunt „talibani” rau de tot, nu ii vindeca nici macar Uniunea Europeana....mai au o vorba...cica „cine vorbeste despre lucruri duhovnicesti in primii zece ani de manastire este nebun”...in privina forumurilor nu au prescris nimic explicit deci ma consider conform cu legea...

Foarte frumos dar ai grija la cine tragi cu ochiul fiindca ne-au ajuns vremile profetite de Efrem Sirul care spunea, dupa cum probabil stii, ca o sa aiba omul tot felul de vecini numai vecini duhovnicesti nu. Mai sunt insa cativa prin munti daca ai rabdare sa cauti :P
Concediu cat mai fain! :)

Este vorba de acelasi autor care se pare ca nu se remarca neaparat printr-un mare discernamant, chiar daca punctual ar putea avea dreptate pe ici si colo.

Eh, deschide un sondaj daca vrei sa afli cauzele exacte.
Eu zic ca e mai bine asa.
Poti aduga la optiunile de sondaj: "instinctul ca ceva din cele scrise pute" mai degraba decat "cele scrise se cam bate cap in cap cu realitati cotidiene intelese din perspective romantice".

Acum, pe concret - asa cum crestinismul a evoluat (in sens generic fara conotatii + sau -), si forma lui concreta de organizare a evoluat (in sensul de conotatie +).

Forma actuala este probabil cel mai bine adaptata omului actual, ca mai sunt exceptii e partea doua, dar calea de a ajuns o exceptie nu este sa te comporti ca una (in sensul extrem rebel-egotic).

Eu nu merg pe instinct pe asa ceva iar domnul ieromonah Pruteanu nu imi pare genul de om incult cu privire la doctrina credintei sale,sunt prudent cand am de gand sa critic un astfel de om intrucat abordarea dansului nu lasa loc de expedieri rapide,o critica sistematica se face dupa alte reguli,mai putin sentimentale sau partizane :) Daca tot vrei sa cureti o asemenea abordare atunci trebuie sa operezi metodic,sa tai precis,o faci ca la carte.

Hai sa-ti dau un exemplu de evolutie in crestinism care,in opinia mea,arata cat de subtire este linia metamorfozei istorice.(Faza initiala):Notiunea de ,,pacatosi"in conceptia ebraica clasica,cand se refereau in scrierile lor in mod generic la un grup de persoane,nu se referea la cei ce pacatuiau ocazional dintre evrei ci la cei care, intr-un mod fundamental,erau in afara Legii,adica pagani.Pentru evreii era folosita notiunea de resha'im,adica mai apropiat de imaginea vierilor din pilda din Marcu 12:1-12.Cand evreii au inceput sa traduca versiunea ebraica in greaca(faza secunda a evolutiei) s-a folosit pt pacatosi sintagma ,,hamartoloi"si acesta a devenit termenul standard pe care evreii vorbitori de greaca il foloseau pt cei care erau in afara Legamantului si nu cunosteau Legea.Termenul grecesc a absorbit practic cele doua distinctii iudaice intr-o singura notiune pt ca acel cuvant in greaca se putea referi,traditional si previzibil, atat la neamuri dar simultan si la evrei incadrati anterior in notiunea de resha'im.In Evanghelii cuvantul grec se refera la evreii care in mod sistematic(suntem in a treia faza a mutatiei)si flagrant pacatuiesc,nefiind cu nimic diferiti de neamuri ba chiar mai vinovati.Tu astazi,cand folosesti notiunea de ,,pacatosi"nu te referi in nici un caz in mod preponderent la evrei ci chiar exclusiv,in multe cazuri,la cei dintre neamuri.Suntem in faza finala a absorptiei si metamorfozarii.Interesant drum evolutiv de la distinctia initiala la sinteza finala,cu o usoara tendinta de intoarcere spre originea notiunii :)

Am știut în ce mă bag cînd am deschis ”topicul interzis„...

Cum se numește greșeala de logică, parcă are un nume latin, cînd încerci să combați o afirmație făcută de cineva prin faptul că acela a făcut o cu totul altă afirmație care e falsă? Oricum, dacă vrei să vorbești cu omul pe tema respectivă, scrie-i un mail sau intră pe forumul lui unde probabil că se discută deja despre ceea ce a scris în eseu.

Acum, între noi fie vorba, dacă am arunca la gunoi toate postările cuiva de aici, ingorîndu-l pe viitor pentru că la un moment dat a scris o gogomănie, forumul ar deveni pustiu în scurt timp. Eu propun să încercăm a extrage ce e bun de la fiecare și să ne înățăm astfel unul prin altul către Dumnezeu.

Eu am dedicat topicul ăsta preoților și creștinilor ortodocși practicanți, ca un subiect de meditație și de cercetare, nu celor care se deplasează mai mult tîrîș decît mergînd, care au vederea slăbită și mintea amorțită...

Ar fi indicat să aflăm exact care sînt acele păcate care nu necesită obligatoriu Spovedania și care se iartă folosind pocăința personală, rugăciunile Bisericii în timpul Liturghiei, al Maslului sau în orice altă slujbă și dacă mai sînt chiar alte metode - mai știu încă două - prin care păcătosul primește iertare de la Dumnezeu.

Eu unul nu cred în mitul creștinilor din primele veacuri cel puțin care erau cu toții Sfinți și care de aceea se împărtășeau cam de fiecare dată cînd erau prezenți la Liturghie.

Nu pricep unde bați, poate încerci să reformulezi.

Virușii care vin de aiurea fac parte din ”normalitatea” lumii de după cădere, sînt ispitele cotidiene care de multe ori cauzează boli sau începuturi de boală.

Duhul Sfînt lucrează, dar dinamica Bisericii e cu încetinitorul... Mie îmi place cînd mai apare cîte unul ca Petru Pruteanu care zice cu glas tare ceea ce alți preoți nu știu sau știu doar pentru ei, fiindu-le teamă (hai să spun fiind reticenți) să facă și altora cunoscut. Parcă-l aud pe părintele protopop care a spus despre duhovnicul meu, ezitînd cumva, că e treaba lui dacă împărtășește foarte des... Bine că se împărtășește el de fiecare dată fără să se și spovedească de fiecare dată înainte.

Iată un protestant care citește literatură ortodoxă de primă clasă! Doamne ajută în continuare!

Nu cumva ești fostul Scoțian care s-a retras de ceva vreme?

Trebuie să subliniez ideea de mai jos:

”Practica duhovnicească arată că o persoană care se împărtăşeşte câteva săptămâni la rând cu o singură spovedanie este mai atentă la viaţa sa duhovnicească, decât cea care este chemată să se spovedească înainte de fiecare împărtăşire.”

Așa este. Cine nu crede să încerce, dacă are aprobare de la duhovnic.

Bună dimineaţa!:6:

Problema pe care o vad eu (poate e doar in imaginatia mea) la textul monahului Petru e faptul ca el intelege sa ia o imagine exterioara a primelor secole, sa se raporteze la duhovnicia de atunci prin aceasta imagine exterioara mai degraba decat prin duhul scrierilor, si apoi sa propuna „solutii” facand abstractie de timpurile pe care le traim si de faptul ca schimbarile care au intervenit in exterior se poate sa fie la fel de inspirate ca si practicile din vremea respectiva. Vorbind in acest duh, el impinge omul spre o raportare scolastica, cum imi pare ca ai si tu in citatul de mai jos:

„Ar fi indicat să aflăm exact care sînt acele păcate care nu necesită obligatoriu Spovedania și care se iartă folosind pocăința personală, rugăciunile Bisericii în timpul Liturghiei, al Maslului sau în orice altă slujbă și dacă mai sînt chiar alte metode - mai știu încă două - prin care păcătosul primește iertare de la Dumnezeu.”

Consider ca orice distinctie intre un pacat si altul e oarecum artificiala. Canoanele (care spre deosebire de dogma, inteleasa in ipostaza ei metalingvistica, nu sunt absolute ci se raporteaza la contextul istoric) introduc distinctii din pricina neputintei omenesti. Dar cred ca atunci cand accentul ajunge sa se invarta prea mult in jurul acestor disctinctii si a metodelor, avem o problema de intelegere.

Pai intreaba-l pe Pruteanu, da-i un email sa-ti faca o lista cu referinte istorice, etc.
Sau mai direct, ia-l de duhovnic.

Lumineaza-ne si pe noi, care sunt alea.

Este o obsesie (neo)protestanta elogierea primilor crestini, trecand cu vederea neregulile care erau destule, daca citesti cu atentie Noul Testament.

Istoric si functional chiar (rupand legatura cu generatiile anterioare in stilul specific, al pretinsei revolutii spirituale si morale) , neavand alte modele la care sa se raporteze, lucreaza si ei (subiectiv, dar deh..) cu ce pot.

Concluzie trasa in urma unui studiu temeinic, dublu orb, pe un esantion reprezentativ al vietii duhovnicesti?

Si daca esueaza in partea opusa, iti asumi tu responsabilitatea pentru experimentul cu Sfantul Trup si Sange?

O chestie nu inteleg, ii e prea peste mana sa se spovedeasca de fiecare data, avand duhovnic la sute de km, sau de ce ar trebui sa mearga pe directia asta?

Dupa cum vezi, e in derulare deci nu e interzis.

Reia te rog firul discutiei ca sa vezi ca nu am incercat sa combat nimic, ti-am dat doar un posibil motiv pentru care lipseste interesul: "antecedentele penale" ale "autoritatii" la care se face apel.

Imi este mult mai teama pentru unul care are crede ca are vederea agera si mintea sprintena decat unul care efectiv are vederea slabita si mintea amortita si e cat de cat constient de asta.

Nu exista pacate pe care sa nu le spuna cineva la spovedanie, niciun preot nu il va spovedi pe cel ce pleaca de la premisa asta. Vedem ce au patit Safira si Anania, ca au ascuns un lucru si nu au spus adevarul. Inainte nu e adevarat ca nu exisat spovedanie, doar ca se facea public, doar pacatele mari se spovededeau episcopului. Dupa aceea s-a facut doar la preot sau episcop pentru ca a crescut numarul credinciosilor, nu era timp sa asculte 1000 de oameni la o slujba.

Hristos spune ca trebuie sa avem haina de nuntas fara pata ,tot el spune "cine e fara de pacat sa arunce piatra"
Nu e destul ca il primim pe Cel fara de pacat desi nu suntem vrednici ,sa ne mai si impartasim chiar si cu mici pacate nemarturiste ?
Diavolul te ispiteste cel mai mult dupa spovedanie ,incat daca nu luam aminte putem sa gresim foarte mult de la spovedanie pana la sf.Impartasanie desi nu a trecut decat o zi ,sa spunem,de vineri pana duminica.Dar sa treaca o saptamana ?
In ceea ce ma priveste nu am curaj ,nu risc.
Poate va intereseaza acest aspect deoarece traiti intr-o tara majoritar catolica si e mai greu sa va spovediti la preot roman.
Sf.Impartasanie nu trebuie sa devina o obisnuinta ,e o onoare ,un privilegiu altfel ajungam sa pierdem evlavia fata de aceasta sfanta Taina.

Si la biserica unde merg eu se impartaseste lumea in fiecare sambata si duminica sau cand e sf.Liturghie.
Dar asta nu iseamna ca se face fara Spovedanie.
Chiar sunt intrebati unii atunci cand ajung la sf.Potir daca s-au spovedit si daca nu , sunt refuzati.
Iar preotii daca se impartasesc fara spovedanie ,inseamna ca se pot intr-adevar impartasi ,ei duc altfel de viata decat noi ,se roaga mai mult ,stau mai mult in biserica ,nu ne comparam cu ei.

Vlad,

Degeaba încerc să-ți răspund, ești prea filosofic pentru mine. :) Prefer postările ”matematice”, le rumeg mai ușor.

Pruteanu scrie aici că:

Pentru a demonstra că cele spuse de noi mai sus sunt adevă*rate, vom cita din cel mai autoritar Sfânt Părinte care a scris despre Sfânta Liturghie – Sfântul Nicolae Cabasila. În Erminia sa el spune astfel: Cât timp suntem uniţi şi păstrăm legătura cu Hristos, trăim viaţă sfântă, sorbind izvor de sfinţenie prin Sfintele Taine; dar dacă ne despărţim de Biserică – Trupul tai*nic al Său –, în zadar vom gusta din Sfintele Taine, căci seva de viaţă nu mai curge prin mădularele moarte şi tăiate. Şi cine desparte mădularele de Trup? „Păcatele voastre stau ca un zid despărţitor între Mine şi voi”, zice Domnul. Dar oare orice păcat ucide pe om? Nicidecum! Ci numai păcatul de moarte. Tocmai de aceea se şi numeşte de moarte; căci există păcate care nu sunt spre moarte, spune Sfântul Ioan (I Ioan 5:17). Prin urmare credincioşii care n‑au săvârşit păcate de moarte nu sunt întru nimic opriţi să se împărtăşească cu Sfintele Taine şi să devină părtaşi la sfinţire, ca unii ce sunt încă mădulare vii, pentru că păstrează unitatea cu Capul (Hristos).[61] Mai mult decât atât, în tratatul său Despre viaţa în Hristos, Nicolae Cabasila face o afirmaţie şi mai directă spunând: pe cât este de nedrept să te împărtăşeşti din Sfintele Daruri dacă ai să*vârşit păcat de moarte şi nu te‑ai spovedit, tot pe atât de ma*re greşeală ar fi să fugi de această „Pâine”când n‑ai greşit de moarte![62]
Pentru a clarifica şi mai mult lucrurile, dorim să arătăm care sunt aceste păcate de moarte pentru care Sfinţii Părinţi opresc de la Împărtăşanie. Povăţuirile de la sfârşitul Liturghierului opresc de la Împărtăşanie pentru următoarele păcate: trufia, iu*birea de argint, desfrânarea (sub orice formă: malahie, adul*ter, sodomie şi alte perversiuni sexuale), mânia şi răzbunarea, lăco*mia, za*vistia şi lenevirea spre faptele cele bune[63]. La acestea se ada*ugă o altă categorie de păcate la fel de grave (sau chiar mai grave unele dintre ele) şi care, de asemenea, opresc automat de la Împărtăşanie. Acestea sunt: minciuna şi mărturia falsă, des*cântecul şi vrăjitoria (atât cel care face, cât şi cel căruia i se face), furtul sau orice alt fel de nedreptate socială, bătaia şi omorul (inclusiv avortul), răspândirea sau simpla aderenţă la o idee eretică sau schismatică, nerespectarea rânduielilor bisericeşti (suprimarea sa*mo*vol*nică a posturilor, afară de motiv de boală; comuniu*nea eu*ha*ris*tică cu eterodocşii; încălcarea gravă a Canoanelor bi*se*ri*ceşti etc.), hula împotriva lui Dumnezeu şi negarea exis*tenţei Lui, fie prin ateism, fie prin sincretism (creştinism + yoga, credinţa în reîncarnare, meditaţia transcendentală etc.)

Există o metodă care ține de noi indirect, întrucît Dumnezeu alege acele păcate care pot și șterse dacă tu reușești să contribui la întoarcerea cuiva la credință și pocăință.

Și ultima este însuși actul Împărtășirii prin care ni se iartă păcatele care nu sînt grave.

Pentru ambele cazuri avem referințe scripturale.

Omul e duhovnic, spune ce a văzut. Eu am încercat de cîteva ori și pot doar să confirm ideea lui.

N-o să găsim mulți care practică împărtășania deasă. Poate în străinătate sau în rîndul clericilor. Putem deschide un sondaj pe tema asta, dar nu știu cine va participa...

Dacă cei ce participă frecvent la Liturghie și duc o viață creștinească ar avea un duhovnic care să-i încurajeze să se apropie mai des de Potir, nimeni nu ar risca nimic. Eu nu recomand celor care nu practică o credință ortodoxă activă să meargă în fiecare duminică la împărtășit fără spovedanie și mai ales fără să aibă aprobarea propriunui duhovnic, nu a lui Pruteanu sau a duhovnicului meu sau a nu știu cui care a scris cărți pe tema de față.

În viața reală, un mirean nu se poate spovedi în fiecare săptămînă, chiar dacă preotul e în aceeași localitate.

Am avut curiozitatea să intru pe forumul lui și am găsit răspunsul lui la acuzele aduse. Își spune ”protosinghel”.

De aia avem duhovnic cu care trebuie să ne întîlnim și să discutăm pe marginea problemelor și întrebărilor care apar.

Nu recomand nimănui să se încreadă în forțele proprii și să se avînte mai sus decît îl țin puterile. Mîndria cea mai periculoasă este într-adevăr cea cînd te mulțumești cu starea confortabilă a unei vieți creștine fără păcate mari, fără să vrei să avansezi mai departe. E o mîndrie care a surpat oameni îmbunătățiți care se și vedeau mîntuiți pentru totdeauna...

De ce nu s-ar putea?