Ce intelegeti prin "Tine mintea in iad si nu deznadajdui"?
 

Hristos a inviat!

Ce intelegeti prin "Tine mintea in iad si nu deznadajdui" si cum sa aplicam in viata de zi cu zi?

Va multumesc!

Cu geniul ei sintetic, limba latina denumeste aceasta regula de intelepciune: "Memento mori". Suntem in perioada de proba, trimisi in delegatie si alergam intre doua gari: una de plecare si una de sosire. Dupa delegatie, seful ne va chema cu raportul. In functie de ce am facut, primim postul definitiv sau ni se spune ca nu se reinnoieste contractul. Marea majoritate a oamenilor nu vor fi invitati la banchetul de bun venit. Cu toate ca, paradoxal, este relativ usor sa fii invitat si, in principiu, oricine poate primi invitatia. Trebuie doar sa nu faci cateva lucruri si sa faci alte cateva (inca si mai putine) lucruri: cererile sefului sunt MULT mai mici decat ale sefilor din viata noastra provizorie.

Explicatia acestui paradox este tocmai aceea ca lumea uita ca suntem in perioada de proba. Unii, precum ateistii, nici nu realizeaza pe ce lume se afla. Altii, precum (neo)protestantii adepti ai ereziei de ultima ora "once saved, always saved", au impresia ca deja au obtinut contractul definitiv si locul lor la banchet este asigurat. Mai sunt multi din Bisericile traditionale (catolica, ortodoxa, anglicana, etc) care fie nu iau in serios lucrurile, fie le amana pe ultimul moment, zicand ca vor face toata treaba din delegatie in ultima zi, interpretand nebuneste "parabola Ceasurilor" pe care ne-a spus-o Seful in vremea cand a stabilit reprezentanta Sa de aici. Mai sunt, in toate alcatuirile ecleziale, nebunii din specia iubiristilor, care au impresia ca un sef bun este unul care ii angajeaza pe toti si nu da afara pe nimeni.

Asadar, principiul are doua parti oximoronice:
1) Tine mintea la iad: gandeste-te ca dupa moarte vine judecata, gandeste-te ca cei mai multi merg in iadul pe care si l-au pregatit o viata! Acolo sunt deja multi din familia ta, acolo vor merge majoritatea colegilor tai de servici! Gandeste-te ca poate chiar maine vei fi si tu acolo, esti deja pe buza acelui loc si Sarsaila, pe care l-ai hranit de atatea ori cu relele tale, ranjeste si isi freaca mainile bucurandu-se de apropiata lui prada !

si

2) Nu deznadajdui. Este atat de usor, de fapt, sa te salvezi! O teribila suferinta a celor din iad este cand se gandesc cat de usor le-ar fi fost sa nu se afle acolo. Si invers, o mare bucurie a celor din rai este cand se gandesc cat de mare rasplata le-a dat Dumnezeu pentru cat de putin efort au facut un viata.

Chiar si daca ai cazut, om mandru si slab, nu deznadajdui! Pentru tine si pentru altii ca tine S-a intrupat Domnul si S-a facut om, jertfindu-Se ca un Miel fara suspin. El, prin Sacrificul redemptor, ti-a dat tot ce este necesar ca sa te salvezi. Dar, mai ales, dupa ce ai facut o nebunie, pacatuind, nu o mai fa si pe a doua, crezand ca te poti salva altfel decat prin cele doua mijloace pe care El ti le-a pus la indemana: Sfanta Biserica si Sfintele Sacramente!

"Tine mintea in iad si nu deznadajdui"
 

Este una din cele mai profunde invataturi crestine.

Acest indemn inseamna ca trebuie sa cultivam o perceptie speciala in viata de zi cu zi, adica sa identificam si sa unim doua adevaruri.

Unul identifica ce este de fapt aceasta lume – natura ei este fierbinteala iadului.

Iar celalalt identifica atotprezenta Lui Dumnezeu – natura Acestuia fiind odihna si bucurie sfanta.

Cand cele doua perceptii sunt clarificate si aduse la coincidenta apar in inima spontan o multime de bunatati, printre care si "lucrarea nadejdii".

Insa “lucrarea regina” care rezulta din unirea acestor doua perceptii este compasiunea pentru ceilalti.

“Lucrarea nadejdii” poarta trena “lucrarii compasiunii-regina”.

Efortul intelectual corect consta in clarificarea acestor doua adevaruri si unificarea lor in continuumul cognitiei.

Adevarul despre natura lumii se clarifica prin rationamente privind impermanenta, moartea, suferinta, lipsa controlului real, cauzalitate si efecte in sfera pacatului.

Adevarul despre natura Lui Dumnezeu se clarifica rationand corect cu privire la esenta ultima a fenomenelor.

Viata de zi cu zi este ca o biblie deschisa. Trebuie doar sa inveti sa o citesti.

Dar cum trecem de la teorie la practica?

Aceasta trecere incepe cu o spovada buna.

De la teorie la practica poti trece doar intelegand bine teoria.

Dupa aceasta metodele.

Deci, aplicarea practica presupune cunoasterea temeinica a teoriei si metodelor.

Fara un efort de asimilare a acestora "lucrul efectiv" este imposibil sau defectuos.


Exemplu:

O metoda pentru identificarea impermanentei si realitatii mortii: cand vezi un om, indiferent ca este cineva apropiat sau strain, sa asociezi imediat constientizarea ca acesta va muri.

Este un adevar crud care ramane de cele mai multe ori ascuns sub valul inselator al aparentelor.

Prin aceasta exersare mintea se va stabili progresiv in adevarul despre realitatea lumii, se va schimba minut de minut, zi dupa zi. Se va dezlipi incet de iluzii.

A intelege pe deplin metodele presupune un studiu aprofundat.

Insa este recomandat ca ceea ce este inteles sa fie imediat pus in practica.
Timpul nostru trece repede. Nu stim cand noi insine murim iar efortul spiritual este intrerupt.

Aplicarea efectiva inseamna un efort al mintii de a-si corecta perspectiva cu privire la ceea ce percepe.

Nu este usor desi pare ca este.

Dintr-o rugăciune a Sf. Ioan Gură de Aur
 

pe care creștinii ortodocși o rostesc dimineața:
"...Doamne, dă-mi lacrimi şi aducere aminte de moarte şi umilinţă..."

Cu gândul la moarte, cu gândul la iad, cu gândul la ceea ce nu trebuie să fii pentru a fi mai bun acum și aici, dar mai ales pentru cununa de acolo. Amin.

Este un exercitiu duhovnicesc indicat de Insusi Mantuitorul Sfantlui Siluan Athonitul din pricina caderii sale in mandrie. Sfantul in tinerete a cunscut bucuria prin Duhul Sfant. A fost ranit duhovniceste din cauza laudelor, cazand astfel in mandrie. Dintr-odata, in locul bucuriei duhovnicesti i s-a instaurat in suflet o neliniste care a durat vreo 40 de ani. Apoi, Insusi Mantuitorul i-a spus: ,,Tine mintea in iad si nu deznadajdui"

Cu alte cuvinte, oricate nevointe am face si orice realizari duhovnicesti am avea, sa continuam sa ne smerim, intrucat toate acestea sunt daruri pe care Dumnezeu le da si le ia cand vrea, nu ne apartin. Intrucat nu ne apartin, nu ne putem mandri cu ele. Stim, apoi, ca Iisus S-a smerit si ca uraste cel mai mult mandria. Suntem slugi netrebnice, vrednice de iad, dar pe care Dumnezeu ne miluieste daca vrea. Caci nu e important sa ne menajam orgoliile aici, in viata aceasta, ci e important sa ne gandim cu ce obraz ne infatisam inaintea Mantuitorului, ce parere va avea El despre viata noastra.

Asadar, e intelept sa scormonim in interiorul nostru, sa vedem ce pacate ne despart de Dumnezeu. E intelept sa socotim ca Raiul nu ni se cuvine datorita vrednicei noastre... De unde stim noi precis ca jertfa noastra ( rugaciunea, faptele bune etc) a fost primita? In acelasi timp, sa avem in vederea mila lui Dumnezeu Care S-a rastignit pentru noi.

Mai ales in tinerete, exista riscul sa cadem in inselari, sa ne consideram deja mantuiti sau sfinti pentru ca nu stiu ce nevointa am facut. Gandurile de mandrie, insa, ne coboara indata cu adevarat, Dumnezeu ne retrage bucuriile duhovnicesti. Simtim clar diferenta. Redobandirea linistii presupune sa-i iertam pe toti, sa ne rugam pentru toti, sa ne vedem pe noi in urma tuturor si sa credem in mila lui Dumnezeu.

Fiecare gand de manie, de mandrie, de invidie, de desfranare etc deschide poarta fortelor raului. Inchidem poarta si hotii cei nevazuti nu mai intra sa ne rapeasca linistea. E un exercitiu pe care pustncii il indragesc, caci este aducator de bucurii duhovnicesti mai mari decat orice bucurie lumeasca.

De aceea, trebuie sa ne spovedim pacatele mari si cele mici, pacatele cu vorba, cu fapta, dar si cu gandul! Sa marturisim duhovncului la timp ce ganduri ne trec prin cap. Sa cautam duhovnici iscusiti, dar sa ne angajam si noi intr-o lupta cu toate pacatele noastre, dar mai ales cu mandria. Dumnezeu sa ne ajute!

Maxime Egger - sociolog elvetian convertit la ortodoxie
 

"Meritã sã ne oprim asupra acestei fraze care este manifestarea prin excelentã a actualitãtii staretului Siluan, expresie sinteticã a invãtãturii sale spirituale - a cãii spre sfintenie si mântuire pe care a trasat-o si unul din motivele popularitãtii sale. Este un cuvânt care frapeazã si care cere explicatii, o frazã misterioasã si problematicã. Ea poate fi, în sfârsit, înteleasã în diferite moduri, la diferite nivele: spiritual, dar si psihologic. Uneori chiar socheazã. Unii oameni îi gãsesc un gust de masochism sau de morbiditate, si îl aruncã.

Trebuie deci sã vorbim, dar cu smerenie, stiind cã este nu numai dificil, dar practic imposibil sã-i întelegem si sã-i surprindem sensul profund. Pentru aceasta trebuie sã trãim noi însine experienta, trebuie sã fim în aceeasi stare spiritualã cu cea a cuviosului Siluan. Cum sunt rare asemenea cazuri, se cuvine sã ne apropiem de acest cuvânt precum Moise de rugul aprins, adicã cu multã prudentã si cinstire . La fel stau lucrurile cu aceastã frazã ca si cu orice alt cuvânt al lui Dumnezeu: probleme si neîntelegeri apar când noi îl abordãm nu plecând de la lumina dumnezeiascã, de la Duhul Sfânt, ci de la categoriile ratiunii noastre, prea umane, cu logica si întelepciunea acestei lumi.

Cum întelegem deci aceastã frazã, "tine mintea ta în iad si nu deznãdãjdui"? Voi distinge, fãrã sã le separ, trei sensuri.

Mai întâi, o semnificatie mai curând psihologicã, fãrã îndoialã cea mai îndepãrtatã de semnificatia sa originalã: un cuvânt de mângâiere. În acest mod este cel mai adesea primit, înteles de lume. Un rãspuns de consolare la suferinta umanã. Un ajutor pentru toti cei care obosesc sub greutatea lumii si a existentei, care sunt confruntati cu nefericirea, boala, singurãtatea etc. Un mod de a zice: Viata mea este un iad, dar Dumnezeu prin cuviosul Siluan, îmi zice cã, chiar în aceste conditii dificile, nu trebuie sã deznãdãjduiesc.

Apoi o interpretare pe care eu o numesc analogicã, mai aproape deja de experienta cuviosului Siluan, dar pe un plan mai general: acest cuvânt este expresia legii fundamentale a crestinismului, asa cum apare în semnificatia crucii - ca moarte si biruintã asupra mortii - si în fericiri: fericiti cei care plâng, care sunt flãmânzi, persecutati, cãci ei vor cunoaste slava lui Dumnezeu.

Ceea ce conteazã în aceastã comparatie sunt mai putin termenii propri-zisi ai frazei, cât legãtura care îi uneste: pe de-o parte suferinta, iadul, moartea - tine mintea ta în iad - pe de altã parte fericirea, nãdejdea, învierea - nu deznãdãjdui. Legãturã asemãnãtoare botezului nostru - moartea omului vechi si învierea omului nou în Hristos, si de asemenea ascezei, prin care noi actualizãm si facem sã rodeascã harul aceluiasi botez. Ascezã care, în sensul ei profund, nu este decât un mod de a urma lui Hristos, Care ne-a arãtat cã drumul cãtre înviere, cãtre viata vesnicã, trece prin cruce si iad.

În acest sens ceea ce indicã acest cuvânt nu este altceva decât calea pocãintei: "Nu poate cineva ajunge în Împãrãtia cerurilor unde nimic necurat nu intrã, decât prin mari suferinte, curãtit prin multimea lacrimilor", scrie staretul Siluan. Cu alte cuvinte nu se ajunge la Înviere, decât prin moarte, la adevãrata luminã decât prin întuneric (abandonul falselor lumini), la bucurie decât prin suferintã. Dupã cum Hristos S-a golit pe Sine de dumnezeirea Sa pentru a lua conditia de sclav, asa si noi trebuie sã ne golim pe noi însine, sã ne curãtim de patimile noastre pentru a face din inima noastrã un loc în care harul Sfântului Duh va putea sã trãiascã, sã manifeste prezenta sa. Dar ceea ce este în noi si este un obstacol în calea harului, este, dupã cum îi spune Hristos cuviosului Siluan, mândria. Nici mai mult nici mai putin decât rãdãcina oricãrui rãu, izvor al tuturor necazurilor, care a fãcut sã cadã Adam si Eva, trezind în ei dorinta de a fi ca niste dumnezei."

Nu înţeleg nimic. Deocamdată.
Şi nu deznădăjduiesc că nu-înţeleg.

Mintea nu e facuta pentru "iad" ci este facuta ca incununare a creatiei, adica "mintea" va fi stapunsa de Duhul Sfant in momentul invierii si astfel in ziua de "Sabat" nu vei mai spune vorbele tale ci vorbele lui Hristos : "TATA FACA-SE VOIA TA"

Mintea! Ce minunat dar dat noua, oamenilor. Nu avem acelasi numar de talanti, dar macar unul, acolo, tot avem. Si cu acel talant trebuie sa ne lucram mantuirea. Daca incercam sa dobandim intelepciune dumnezeiasca, inseamna ca agonisim si alti talanti. Intelepciunea dumnezeiasca presupune pe langa altele musai si smerenie, o virtute pe care Mantuitorul Hristos a exemplificat-o prin viata Sa.

Chiar gandul la Patimile Mantuitorului este un mod de ne cobori mintea in iad, adica sa ne gandim cat a suferit pentru ca noi sa nu ajungem in iad. Sa ne imaginam in consta chinurile iadului. Exista carti care vorbesc despre asta. (Mantuirea pacatosilor, de Agapie Criteanu.) Sa citim si in ce consta bucuriile Raiului.

Daca vom considera ca noi ne putem gandi cu mandrie la orice, caci Duhul Sfant e oarecum obligat sa vina candva la noi, inseamna ca am ingropat talantul in pamant, caci nimic nu-l supara pe Dumnezeu mai mult ca mandria noastra.

Maxime Egger - sociolog elvetian convertit la ortodoxie
 

continuare

""Dar cum sã luptãm împotriva mândriei, cum sã vindecãm aceastã boalã? Nu existã decât un mijloc , care de altfel este scopul ascezei: dobândirea smereniei. Pentru staretul Siluan smerenia este usa mântuirii, cheia luptei spirituale, izvorul libertãtii "lumina în care noi putem vedea Lumina". Modelul acestei smerenii este evident Hristos, si de asemenea Fecioara Maria, care a stiut sã renunte la vointa sa proprie pentru a trãi dupã vointa lui Dumnezeu.

Aici se naste o nouã întrebare: cum sã devii smerit? La aceastã întrebare rãspunde Hristos prin cuvântul Sãu pe care îl dã cuviosului Siluan ca un mijloc terapeutic. Ajungem aici la a treia interpretare, specificã: "Domnul m-a învãtat sã tin mintea în iad sã nu deznãdãjduiesc si asa sufletul meu învatã smerenia. Asa se biruiesc vrãjmasii", scrie staretul Siluan.

Acest mijloc terapeutic care permite vindecarea de boala mândriei, aceastã armã spiritualã împotriva patimilor este autocondamnarea. Staretul Siluan, care nu ezitã a se considera el însusi ca un "câine râios", scrie: "Eu nu sunt vrednic de Dumnezeu, nici de rai. Eu sunt vrednic de chinurile iadului si vesnic voi arde în foc. Când eu tin mintea mea în iad, sufletul meu este în pace. Când, dimpotrivã, las mintea mea sã hoinãreascã, gândurile care nu-i plac lui Dumnezeu revin cu putere".

Atentie, trebuie sã întelegem bine sensul cuvintelor, în special semnificatia cuvântului iad. Pentru aceasta trebuie sã depãsim acea imaginatie încã marcatã de reprezentãrile medievale. Împãrãtia mortii, iadul, nu este un loc geografic – de exemplu locul unde Dumnezeu nu este –, ci o stare spiritualã, starea sufletului depãrtat de Dumnezeu din cauza pãcatelor sale, adicã pentru a fi încã si m ai precisi, starea sufletului cufundat în dragostea lui Dumnezeu, dar încã prea opac, prea închis, prea plin de patimi pentru a primi aceastã luminã si a-i rãspunde. Cum spune Sfântul Isaac Sirul: "Chinurile iadului sunt chinurile dragostei". În aceastã perspectivã, fraza lui Hristos adresatã staretului Siluan exprimã pur si simplu pocãinta la cea mai înaltã treaptã de intensitate. Focul iadului nu este altul decât focul dragostei de Dumnezeu, iadul nu este altceva decât actiunea focului harului asupra sufletului încã necurãtit de patimi."

Maxime Egger - sociolog elvetian convertit la ortodoxie
 

Continuare

"Nu se va putea vorbi poate niciodatã îndeajuns de importanta pocãintei pentru staretul Siluan. Prin pocãintã, ne spune el, totul se îndrepteazã. Pãcãtosii sunt iertati. Duhul Sfânt ne este dat. Sfintii sunt oameni ca si ceilalti, asemenea nouã; multi au fost mari pãcãtosi, dar pur si simplu prin pocãintã ei au ajuns în Împãrãtia Cerurilor. Celui ce se pocãieste, Domnul îi dã pacea Sa, Împãrãtia Cerurilor, raiul, libertatea de a iubi. Staretul Siluan repetã: dacã toti oamenii ar avea pocãintã, dacã ar pãzi poruncile dumnezeiesti, raiul ar fi pe pãmânt. Cãci Împãrãtia Cerurilor este în mijlocul nostru.

Atunci de unde pânã unde aceastã acuzã de masochistã, doloristã, înfricosatã poruncã a lui Hristos cãtre Cuviosul Siluan? Cu nimic mai prejos nu este decât cuvântul evangheliei si cu atât mai putin cu cât ea se terminã, se deschide asupra milostivirii. A doua parte a frazei – "si nu deznãdãjdui" – este inseparabilã de prima: "tine mintea ta în iad".

"Nu deznãdãjdui", adicã sã nu cazi în marea patimã a disperãrii, care nu este decât o altã formã, extrem de subtilã, a mândriei, a dragostei de sine, a egoismului închis în sine însusi. Asa cum spune Cuviosul Siluan: "Eu as fi cãzut sub greutatea pãcatelor mele si deja de mult timp as fi fost în iad, dacã Domnul si Maica Domnului nu se milostiveau spre mine... Eu as fi deznãdãjduit de mântuirea mea dacã Domnul nu mi-ar fi dat harul Sfântului Duh. Trebuie ca sufletul sã se condamne pe sine însusi, dar sã nu deznãdãjduiascã de bunãtatea si dragostea dumnezeiascã."

Cu alte cuvinte, trebuie sã nãdãjduim ferm în Dumnezeu. Cãci Dumnezeu, care ne iubeste mai mult decât orice, vrea mântuirea noastrã. Nu el este cel ce a fãcut iadul, ci pãcãtosul însusi. Dacã Hristos prin suferintele sale ne-a dat pe pãmânt Duhul Sfânt, dacã el ne-a dat Trupul si Sângele Sãu în Sfânta Euharistie pentru umanitatea întreagã, dacã El s-a rugat si a cerut iertare pentru cei ce L-au rãstignit, cum ar putea El sã ne refuze ceea ce-I cerem? Nu, El nu ne va refuza nimic. El ne va da la timpul potrivit tot ce avem nevoie. Cu o conditie, totusi: ca n oi sã ne pocãim sincer, ca noi sã ne smerim înaintea Lui, ca noi sã-i iertãm pe ceilalti, ca noi sã ne rugãm cu mai multã îndrãznealã si nãdejde."

Sfantul Macarie Egipteanul, Omilia a XI-a:

11. ,,Dar cînd auzi că în vremea aceea, Domnul a izbăvit sufletele din iad şi din întuneric şi coborînd la iad a făcut un lucru minunat, să nu socoti că aceste lucruri sunt departe de sufletul tău.(într-adevăr), primind omul (sfaturile) celui viclean, moartea are în stăpânire sufletele (urmaşilor) lui Adam şi ţine închise gîndurile su-fletului. De aceea, când auzi (vorbindu-se) despre morminte să nu te gândeşti numai la cele ce se văd, pentru că şi inima ta este o groapă şi un mormînt. Pentru că atunci când începătorul răutăţii şi îngerii lui se cuibăresc în el, fac drumuri şi cărări pe care puterile lui satan (intră) şi se plimbă în mintea şi în cugetele tale, (care atunci) nu este (sufletul tău), un iad, o groapă şi un mormânt, iar tu nu eşti mort pentru Dumnezeu ? Acolo, în suflet, a ascuns satan argintul cel fără de preţ; acolo a semănat seminţele amărăciunii, pe acesta l-a dospit cu aluatul cel vechi şi l-a făcut izvor de apă murdară.(Impărtăşindu-ne, deci, cu trupul lui Hristos), Domnul intră în sufletele celor care II caută, intră în adâncul iadului inimii şi acolo porunceşte inimii zicând : ,,Scoate afară sufletele cele închise". El sfarmă pietrele cele grele, care zac deasupra sufletului, deschide mormintele şi eliberează din temniţa cea întunecoasă sufletul, care este mort cu adevărat.

12. (Să presupunem) că un om este legat cu lanţuri de mâini şi de picioare şi vine cineva care îi dezleagă lanţurile şi-l lasă liber să meargă unde voieşte ; la fel (dezleagă) Domnul şisufletul cel legat cu lanţurile morţii, îi eliberează mintea şi-i dă drumul să se odihnească în aerul celdumnezeiesc.Sau : un om a fost prins în viitoarea unui râu ; a fost dus la fund, s-a înecat şi zace mort în mijlocul unor fiare cumplite. Dacă cineva, neştiind să înnoate, vrea să-l salveze pe acesta, se îneacă şi se pierde şi el împreună cu acesta. Numai un înotător încercat poate să se scufunde în apă şi să scoată pe cel înecat din mijlocul fiarelor. Apa însăşi, când vede înotînd pe cel încercat, care ştie (ce să facă), îl ajută pe acesta, şi-l ridică spre păturile superioare. La fel este sufletul, cufundat în abisul întunericului şi în adâncul morţii; este înecat şi mort faţă de Dumnezeu, (zace) în mijlocul unor fiare cumplite.Şi cine (Altul) poate să se coboare în acele cămări şi adîncuri ale morţii şi ale iadului (din inimă), dacă nu Acela care a făcut trupul ? El pătrunde în ambele părţi : în adîncul iadului unde sufletul este ţinut de către moarte, împreună cu cugetele lui — şi scoate pe Adam cel mort din adîncul cel întunecat.Moartea însăşi prin încercarea (la care a supus) pe acest om, îi vine în ajutor, precum apa celui ce înota.

13. Că ce lucru greu este pentru Dumnezeu să ajungă până la moarte şi până în sânul cel adânc al inimii şi să recheme (la viaţă) pe Adam cel mort ? Că dacă în lumea de acum, în care sunt case şi lăcaşuri, — în care, locuiesc oamenii — şi (locuri) unde (vieţuiesc) fiare, lei, balauri şi monştri otrăvitori ; iar soarele — care este o creatură, intrînd de pretutindeni (în ele) prin uşi şi prin ferestre, prin peşterile leilor şi prin găurile şerpilor, iese apoi (din ele) şi cu nimic nu se vătăma,cu cît mai mult Dumnezeu, Stăpînul tuturor lucrurilor intră în sălaşuri, în casele şi în sufletele oamenilor, unde s-a cuibărit moartea şi eliberează de acolo pe Adam, (şi întreg neamul său) fără să sufere ceva de la moarte ? (La fel se întîmplă şi cu ploaia). Coborîndu-se din cer, ploaia ajunge în locurile cele mai de jos ale pămîntului, umezeşte şi înviorează rădăcinile cele uscate şi produce acolo odraslă nouă.

14.Se deosebeşte (omul) care duce luptă şi război cu satan care are suflet zdrobit şi este (copleşit) de grijă, de durere şi de lacrimi de cel care trăieşte în apăsare.Pentru că, în două situaţii se pot afla oamenii. Unul stăruie în astfel de lucruri, iar Domul este alături de el în luptă şi-l păzeşte. El îl caută cu stăruinţă şi bate la uşă să I se deschidă. Iar dacă (un astfel de) frate se pare bun în această luptă, (aceasta se datoreşte faptului că) este susţinut de har.(Altul), însă, nu are nici o temelie, nu are frică de Dumnezeu, nu şi-a zdrobit inima, nici nu-şi stăpîneşte inima şi mădularele, pentru a nu umbla fără rînduială. Neintrînd în luptă, sufletul său este încă pierdut. Deci, se deosebeşte cel ce se află în luptă şi în necaz de cel ce nu ştie ce este lupta. (La fel se întîmplă cu) seminţele. Odată ce au fost aruncate în pămînt, (ele trebuie) să reziste la gheaţă, la iarnă şi la răceala aerului ; dar, la vremea cuvenită, sunt reînsufleţite şi odrăslesc.

15.Poate că satan spune inimii tale : ,,Iată câte rele ai făcut!Iată de câte nebunii s-a umplut sufletul tău ! Eşti îngropat în păcate şi nu mai poţi să te mântuieşti!" Face aceasta pentru a te duce la disperare, fiindcă nu-i place pocăinţa (în lume) şi vorbeşte in orice clipă sufletului, aşa cum vorbeşte un om cu un (alt) om. Tu, însă, răspunde-i : Am mărturia scrisă a Domnului că nu vrea moartea păcătosului, ci pocăindu-se, să se întoarcă de la calea răutăţii şi să fie viu.Că de aceea S-a coborât El (din ceruri) ca să mântuiască pe cei păcătoşi, să învieze şi să ridice pe cei morţi, iar pe cei (ce se aflau întru întuneric) să-i lumineze. El, venind la noi, ne-a chemat să devenim cu adevărat fiii (Săi, să moştenim) cetatea cea sfântă a păcii, viaţa care niciodată nu se sfârşeşte şi slava cea nestricăcioasă. Se cuvine, deci, ca noi să dăm urmare acestui început bun : să stăruim în sărăcie, în (gândul că suntem) străini, pe pămînt, în nevoinţe, în rugăciuni către Dumnezeu, şi să batem la uşă cu încredere. Trupul este aproape de suflet, dar Domnul este şi mai aproape. (El poate) să vină şi să deschidă uşile cele închise ale inimii şi să ne dăruiască bogăţia cea cerească. El este bun şi iubitor de oameni, şi nemincinoase sunt făgăduinţele Sale. Numai dacă noi răbdăm până la sfârşit şi îl căutăm pe El. Slavă îndurărilor Tatălui şi Fiului şi Sfântuîui Duh, în veci. Amin."

Sursa: http://www.scribd.com/doc/22484153/S...i-Duhovnicesti

http://htmlimg3.scribdassets.com/51r...74f39ca4b0.jpg

,,Mosul Gheorghe Lazar, saracul. Zicea:
- Draguta, sa nu te gandesti decat la iad si la moarte. Sa nu te gandesti la nimica, decat sa fie moartea si iadul. Ca daca te gandesti la iad, nu ajungi in iad."
Sursa: http://www.crestinortodox.ro/parinti...an-140814.html

Asadar mosul Gherghe Lazar, acest pelerin roman simplu, pretuit ca sfant in Muntele Athos, ne-a dat de asemenea o povata simpla, dar de mare folos.

Recunosc că eu nu prea înţeleg gândirea asta exclusiv la iad şi la moarte. Nu sunt pentru a trăi viaţa în sensul de a ne lăsa pradă tentaţiilor lumii, dar sunt pentru bucurie. Bucuria este una din roadele Duhului Sfânt, este deci un dar de la Dumnezeu. Dacă reuşim să iubim, suntem de asemenea bucuroşi. Putem să ne gândim la Dumnezeu, neuitând că este şi bun, dar şi drept, deci ferindu-ne de păcate. Dar a ţine mintea în iad, nu prea înţeleg.
Nu contest, doar încerc să pricep. Poate că trebuie să facem distincţia între minte şi inimă. Să ne bucurăm măcar cu inima.

Am avut o perioadă, vreun an şi jumătate, când mă gândeam într-adevăr des, prea des, la iad şi la moarte. Eram depresivă, pasivă, ca şi paralizată de frică. Mi-a fost foarte greu. Eu cred că Dumnezeu a lucrat atunci cum numai El ştie, şi de asemenea cred că perioada respectivă mi-a fost de folos. Dar tot mai bine mă simt când mă bucur, decât atunci când mă tem de moarte şi de iad.

Ce credeţi, se pot îmbina aceste stări? Nu cred că Dumnezeu ne vrea nişte depresivi. Desigur, căci ne-a lăsat nădejdea. Sf Siluan pomeneşte şi de nădejde, dar în mesajul de la Moşul Gheorghe Lazăr se aminteşte doar de moarte şi iad...

Cred ca si Mosul Gheorghe Lazar, din moment ce facea atatea minuni, avea in vedere si nadejdea. El predica acestea avand o bucurie duhovniceasca si care trebuia tinuta in frau prin ganduri la moarte si la iad. Practic, amandoi ne invata cum sa ne pazim mintea de ganduri nefolositoare si cum sa ne protejam comorile, in caz ca le obtinem. Caci riscul de a cadea in mandrie exista.

Referitor la moarte, mi-a venit in minte:

Cuvantul Sfantului Ioan Hrisostom, despre izgonirea sa, catre episcopul Chiriac, care, si el era izgonit.

“Vino acum sa-ti scot rana mahnirii si sa-ti risipesc negura cugetului ! Si care este pricina, care te face sa te mahnesti si sa te intristezi? Ca iarna este mare si ca furtuna aceasta ce a venit asupra Bisericii e amara si e grea ? Stiu si eu aceasta si nimeni nu o va tagadui. Dar de vei vrea, iti voi zugravi o icoana a acestor lucruri, asa cum se intampla.
De multe ori vedem marea aceasta ca se cutremura si ca se umfla tocmai din fundul adancului. Vedem si pe corabieri, care nemaiavand ce face, pentru covarsirea furtunii, stau cu mainile incrucisate pe genunchi si sunt incremeniti, nevazand nici cerul, nici pamantul, ci zacand jos in adancul corabiei, plang si se tanguiesc; asa se intampla acestea pe marea pe care o vedem. Asa si acum, asupra Bisericii lui Dumnezeu, mai mare furtuna este, valurile smt mai covarsitoare.


Ci, roaga-te Domnului nostru Iisus Hristos, Care nu cu mestesug biruieste furtuna, ci numai cu porunca potoleste viforul. Iar, chiar de te-ai si rugat de multe ori si nu ti s-a ascultat cererea, nu te lenevi. De vreme ce, acest fel de obicei are Iubitorul de oameni, Dumnezeul nostru, ingrijind, de mai inainte, mantuirea noastra. Ca, oare nu putea sa izbaveasca pe cei trei tineri, ca sa nu fie aruncati in cuptor ? Cu adevarat ar fi putut, insa nu i-a izbavit mai dinainte. Dar, canmd erau in robie si au fost dusi in tara barbarilor si erau departe de mostenirea parinteasca, si, numai dupa ce au fost aruncati in cuptor si erau deznadajduiti, din partea tuturor si nu le mai ramasese nimic altceva, atunci, i-a izbavit. Adica, atunci, adevaratul Dumnezeu, fara veste, a facut minunea si a risipit focul imprejurul cuptorului chaldeilor si, asa, cuptorul s-a prefacut in biserica. Si a chemat toata zidirea si pe ingeri si puterile si, aducandu-se toate impreuna, ziceau: “Binecuvantati toate lucrurile Domnului pe Domnul.” Vezi, frate, cum rabdarea dreptilor a schimbat focul acela in roua ? Si a facut pe tiranul Nabucodonosor a trimite carti in toata lumea si sa zica: “Mare este Dumnezeui lui Sadrac, Mesac si Abed-Nego.” Si vezi cata asprime a pus: “De va grai, zice, cineva cuvant rau contra lor, sa fie casa lor de jaf, si averea sa i se ia.”


Nu te mahni, dar, frate Chiriac, ca eu, cand eram izgonit din Constantinopol, nu purtam de grija de nici una din acestea, ci ziceam in sinea mea: De-i este voia imparatesei sa ma izgoneasca, izgoneasca-ma. Al Domnului este pamantul si plinirea lui. De va vrea sa ma taie cu fierastraul, sa o faca, am pilda pe Proorocul Isaia. De va vrea sa ma arunce in mare, imi voi aduce aminte de Proorocul Iona. De-i este voia sa ma bage in groapa, am pe Daniil aruncat in groapa leilor. De va vrea sa ma ucida cu pietre, am pe Stefan, intaiul Mucenic, care a patimit aceasta. De va vrea sa-mi ia capul, am pe Botezatorul Ioan. De va vrea sa-mi ia averea, de o am, sa o ia; ca gol am iesit din pantecele maicii mele, gol ma voi duce.


Pe mine ma invata si Apostolul, zicand: “Dumnezeu nu cauta la fata omului, ca, de as fi placut oamenilor, n-as fi sluga lui Hristos.” Ma inarmeaza inca si David, zicand: “Grait-am marturiile Tale inaintea imparatilor si nu m-am rusinat”. “Multe mestesugira asupra mea cei ce m-au urat, ci toate din invidie le-au facut.” Stiu, cu adevarat, ca te intristezi, frate Chiriac, ca cei ce ne-au izgonit pe noi merg cu cinste prin targ si cu multime de oameni inarmati, care ii insotesc, dar nu-ti aduci aminte de bogatul si de Lazar, cine intru aceasta viata petrecea in scarba si apoi ce a dobandit fiecare ? Cat a vatamat pe Lazar saracia ? Au nu l-a dus ea pe dansul in sanul lui Avraam, ca pe un viteaz si un biruitor ? Si cat a folosit bogatul averea, celui ce era imbracat in porfira si vizon ? Cu adevarat, cu nimic. Pentru ca unde-i sunt sfetnicii, unde-i sunt capitanii, unde-i sunt prietenii, cei ce se hraneau la masa lui, si unde-i masa cea imparateasca ? Au nu-l duceau legat la mormant, ca pe un talhar ? Si-si ducea sufletul gol din lumea aceasta, strigand cu glasul uscat de sete: “Parinte Avraam, miluieste-ma si trimile pe Lazar sa-si ude varful degetului cu apa, sa-mi racoreasca limba, ca amar ma chinuiesc in vapaia aceasta,” Ticalos bogat ! De ce-l numesti tata pe Avraam, a carui viata n-ai urmat-o ?


Acela pe tot omul l-a ospatat in casa lui, iar tu n-ai purtat grija de un singur sarac. Nu are drept oricine sa planga si sa se tanguiasca aici. Caci, cela ce a avut atata bogatie, n-are dreptul a dobandi o picatura de apa, si pentru ce eceasta ? Pentru ca, in iarna vietii acesteia, n-a semanat milostenie. A venit secerisul altei vieti si n-are ce secera. Si aceasta este o raduiala a Stapanului, ca a facut a fi alaturi chinul necuratilor si odihna dreptilor, ca sa se vada unii pe altii si sa se cunoasca. Deci, atunci, fiecare din mucenici isi va cunoaste pe tiranul sau, care l-a chinuit si, fiecare tiran va cunoaste pe mucenicul, pe care l-a muncit. Si acestea ce le zic nu sunt cuvinte ale mele; asculta ce graieste intelepciunea: “Atunci cu multa indrazneala va sta dreptul in preajma celor ce l-au trudit.”


Si ca un calator ce umbla pe zaduf, aprinzandu-se de sete si nimereste o fantana buna, sau ca un flamand ce sade la o masa plina de toate bunatatile si este oprit de vreun puternic sa se atinga de bucatele ce stau pe masa, si aceasta le da mahnire si chin mare, celui insetat, ca nu-si poate stinge setea, si celui flamand, ca este oprit sa se indulceasca din bucate, in acest chip, si in ziua Judecatii, vor vedea pacatosii pe Sfinti bucurandu-se si nu vor putea sa se indulceasca din masa cea imparateasca. Ca, si pe Adam, vrand Dumnezeu sa-l pedepseasca, l-a facut sa lucreze pamantul in preajma Raiului, ca, privind locul cel dorit de unde iesise, sa aiba pururea durere in suflet. Si daca, frate Chiriac, nu ne intilnim aici, in viata aceasta, sa vorbim unul cu altul, insa acolo, in cealalta viata, nu va fi nimeni sa ne opreasca sa fim unii cu altii. Ci, inca atunci, vom si vedea pe cei ce ne-au izgonit, – ca si Lazar pe bogatul si mucenicii pe chinuitorii lor.


Deci, nu te mahni, iubite frate, ci adu-ti aminte de Proorocul Isaia ce zice: “batjocorirea oamenilor nu te teme si de ocara lor sa nu te biruiesti, ca precum se mananca lana de molii, asa vor fi manati. “Cugeta si la Domnul Hristos, Cel ce tine lumea in mana Sa, cum din scutece a fost izgonit si in pamantul egiptenilor a fost instrainat. Si pentru ce ? Pentru ca sa se faca chip si pilda noua, ca sa nu ne mahnim in incercari. Si sa-ti mai aduci aminte de patima Mantuitorului si cate ocari a suferit pentru noi, Stapanul a toate. Ca unii din iudei il numeau samaritean si bautor de vin. Altii, indracit si prooroc mincinos zicand: “Iata om mincinos si bautor de vin”, si ca El: “cu domnul dracilor scoate pe draci.” Si cate altele, inca. Cum L-au dus atunci, ca sa-L arunce in prapastie, este de mirare. Si-L scuipau in obraz, si-I dau palme; ca-L adapau cu fiere si-I bateau capul cu trestia si cu hlamida imparateasca, imbracandu-L si cu cununa de spini incununandu-L si-I, cadeau inainte batjocorindu-L si tot felul de batjocuri facandu-I, si cum il duceau caini aceia, mancatori de sange si Il trageau gol la patima. Si cum L-au parasit toti ucenicii Lui: ca unul s-a lepadat de Dansul, iar altul L-a vandut, iar ceilalti au fugit si sta singur gol in mijlocul poporului aceluia, de vreme ce era praznicul Pastelui, atunci, la care se adunasera toti. Si L-au rastignit ca pe un om rau, in mijlocul facatorilor de rele, si zacea neingropat, nici nu L-au pogorat de pe cruce, pana cand L-a cerut oarecine ca sa-l ingroape. Si cum au scornit defaimare rea asupra Lui, ca ucenicii Lui L-au furat si ca n-a inviat. Deci, iarasi, adu-ti aminte si de Apostoli, ca de pretutindenea erau goniti si prin ceilalti se ascundeau. Ca Pavel se ascundea la o femeie, ce vindea matasuri, si Petru, la Simon curelarul, ca nu aveau indrazneala la cei bogati. Iar, apoi, toate au fost cu inlesnire pentru ei. Intr-acelasi chip si tu frate, nu-ti face voia rea, desi acum treci prin cele de intristare(...)

Rogu-te, dar, si te poftesc, goneste de la tine plansul necazului tau si fa pomenire pentru noi catre Dumnezeu."


Sursa: http://www.ioanguradeaur.ro/933/luna...n-gura-de-aur/

Acest mesaj nu e pentru toata lumea.In primul rand a fost dat Sfantului Siluan personal,ca un sfat pentru a scapa de mandrie.Daca stiti istoria,Sf Siluan a avut rezultate remarcabile chiar de la inceputul vietii duhovincesti ,si un duhovnic mirandu-se de cum a ajuns asa repede la acea inaltare l-a smintit ,facandu-l sa aiba o parere buna despre sine.Si atunci,nu a mai avut liniste,cativa ani buni,pana cand Iisus i-a dat acest mod de a privi lucrurile.

Dumnezeu nu vrea sa fim deprimati,insa mijloacele de obtinere a bucuriei difera.Cele pe care noi le vedem ,si cele pe care Dumnezeu stie ca sunt bune pentru noi.
As putea spune ca modul de obtinere a bucuriei crestinului trece tot timpul printr-o suferinta,insa noua ne place sa fim bucurosi fara a tranversa acea durere.Psalmistul spune "Intru necaz m-ai desfatat". Sunt foarte multe de spus,insa daca m-as lungi mai mult as fi greu de citit. Poate intr-o viitoare postare.

Mulţumesc pentru răspuns. Aşa cum aţi explicat, cred că este important, dacă nu esenţial, să nu scoatem sintagma din context.

De asemenea, suferinţa vine când Dumnezeu o trimite sau o îngăduie, iar noi ar trebui să îi mulţumim lui Dumnezeu şi pentru bune şi pentru cele care nu ni se par bune. Dar cine caută suferinţa intenţionat? Probabil sfinţii, sau cei care au o conştiinţă mai apropiată de ....cele sfinte...

As mai putea raspunde cu urmatoarele lucruri

CRESTINUL care este mai osarduitor,chiar este indemnat sa aiba cat mai putine bucurii,prin post sa micsoreze bucuria pricinuita de mancare,prin insingurare sa limiteze bucuria vederii cu celorlalti,iar la limita ,calugarul sa rupa orice bucurii care ii vin din lumea aceasta,familie,lume,calatorii etc,dedicandu-se cat mai mult lui Dumnezeu. Insa luptandu-se zilnic sa limiteze bucuriile lumesti,ii apar ca rezultate bucuriile duhovnicesti,care sunt de alt rang,si care trec zilnic prin acest razboi nevazut si continuu,care provoaca suferinta,insa care in final,ca victorie,aduce bucuria cea duhovniceasca,care nu piere.

Si lupta cu mandria aduce tot asa suferinta,pentru ca a indura umilirea fara sa ripostezi e greu,insa dobandirea smereniei iata aduce in final bucurie. Si putem continua.

Daca insa te referi la bucuriile lumesti,e adevarat,toti le cautam si le vrem,si eu deasemenea,insa ele nu ne aduc pe termen lung indreptare ,si as putea spune ca sunt urmate de multe ori de dezamagiri si suferinte.

Nu m-am referit numai la bucuriile lumeşti, dar dacă lumesc este şi a mânca ceva bun, şi a asculta sau a citi ceva ce îţi face plăcere (!) ... sau bucurie, nu am exclus aşa ceva.

Încercând să trăim poruncile lui Dumnezeu, ajungem treptat la a fi mai indiferenţi de tentaţiile lumeşti. Dar poruncile lui Dumnezeu încep cu iubirea de Dumnezeu, de aproapele şamd. Nu se limitează la gândirea la moarte şi iad. Asta este o etapă, relevantă în contextul luptei cu mândria şi probabil şi în alte cazuri.

În general sunt de acord cu ce scrii.

Apa vietii

Nevoitorul adevarat - cu putere –
nu doar cu vorbe pe buze,
se hraneste cu otravuri.

Le transforma in nectar.

Nici-un iad nu poate rezista in fata lui,
fiind transformat pe dinlauntru in lumina, pace si bucurie.

Dar daca este refuzat paharul otravit,
cum va putea fi oare gustata apa vietii?

Problema noastra este ca avem o fire cazuta,si bucuriile inocente nu le putem valorifica spre mantuire. Adica ,practic,daca eu ma bucur de niste lucruri nevinovate,apare imediat uitarea de Dumnezeu ,mandria etc. Suntem in acea stare incat doar suferinta ne poate mantui.Altfel de ce incepe Evanghelia cu cuvintele Pocaiti-va ,caci s-a apropiat Imparatia cerurilor,si de ce se spune Fericiti cei ce plang,fericiti cei prigoniti pentru dreptate etc.
Suntem in acea stare in care numai in necazuri ne aducem aminte de Dumnezeu.
Si ca sa revenim la acele cuvinte,asta inseamna sa tii mintea in iad,nu numai sa te gandesti la iad,ci sa te socotesti tu in acea stare ,ca daca ai muri acum ai fi demn de iad,nu de rai,lucru care aduce dupa sine constientizarea de sine,smerenia si gandul dupa fapte bune si rugaciune.

Însă tot Evanghelia este cea care ne aduce o Veste Bună, față de care normal este să ne bucurăm. Așa cum și Apostolul ne îndeamnă: „Bucurați-vă pururea!”.

Este timp și pentru suferință, dar și pentru bucurie, cum spune și Înțeleptul:

Iar perioada pe care o parcurgem până la Înălțare, a Învierii, este una a bucuriei permanente, și ea vine după o perioadă de pocăință. Este adevărat, e vorba de bucuria în și cu Hristos, însă aceasta nu le respinge pe celelalte, ci le cuprinde și le transfigurează.

Să-i mulțumim lui Dumnezeu și pentru necazuri, dar și pentru bucurii.

Nu spun ca putem trai fara a ne bucura si de cele lumesti,insa referirea era la acel indemn.Tine mintea ta in iad,nu presupune bucurie,ci o stare de smerenie ,o stare de pocainta ,un moment de reevaluare a fiintei ,la acel lucru ma refeream.

Bineinteles ca atunci cand te bucuri,nu mai tii mintea ta in iad...

Un raspuns, indirect, la aceasta intrebare il aflam in urmatorul cuvant duhovnicesc al Mosului Gheorghe Lazar:

" - Draguta, sa nu te gandesti decat la iad si la moarte. Sa nu te gandesti la nimica, decat sa fie moartea si iadul. Ca daca te gandesti la iad, nu ajungi in iad."

Nu este un raspuns indirect ,ci chiar foarte direct. Insa cum spunea cineva,nu poate sa se gandeasca toata ziua la iad si moarte pentru ca ajunge la deznadajduire.
Ce spune Mosul e bun pentru toti ,si pentru acea persoana mai ales careia i se adresa,insa acum sa recunoastem ca noua ne este foarte greu sa aplicam acest indemn.
Noi ne gandim la cum sa facem bani,cum sa mancam si sa ne imbracam mai bine,cum sa fim apreciati la serviciu,cum ar fi sa mergem in nu stiu ce excursie,sa avem o masina buna etc Cam astea sunt gandurile reale .Bineinteles ca acum avem acces la multe carti duhovnicesti ,citim si intelegem multe din ceea ce e scris acolo,insa traiul nostru nu se prea modifica,gandurile noastre sunt tot din lumea aceasta . Sa ne bucuram,sa traim cat mai bine ,sa ne luam haine frumoase etc
Si din fotoliul nostru confortabil incepem sa apreciem: uite cum traiesc pustnicii,uite cum traieste acel cersetor,uite cum se posteste cu adevarat(in timp ce mancam cu pofta o felie de unt cu dulceata) etc

Cum sa te mai gandesti la iad,cand iti merge bine si vrei sa iti mearga si mai bine,sau macar la fel ca pana acum...

Reamintesc un punct de vedere ,care contine in el o buna parte din explicatiile acestei fraze.

Nu cred că N.Priceputu s-a referit la bucuriile lumeşti. Nici eu nu m-am referit numai la astea. Dar Dumnezeu ne dă şi bucurie, pace în suflet... Sfântul Siluan s-a bucurat de vederea lui Dumnezeu.
Înţeleg că trebuie să ne ferim de mândrie şi că a ne gândi la moarte şi la iad ne este de folos, ne ajută să ne vedem cum suntem şi să ne smerim.
Nu vreau să uit de moarte şi de păcatele mele, dar nici nu pot fi ipocrită să zic că eu nu mă bucur pentru că sunt atât de păcătoasă încât locul meu e în iad.
Părintele chiar ne-a zis că Hristos s-a jertfit pentru noi, iar noi, în schimb, ar trebui să ne bucurăm pentru că avem şansa la viaţă. Desigur, viaţa cu/ întru Hristos.

Nu sunt pentru excese. Iar măsura mea este mai mică decât aceasta, de a fi atât de smerită încât gândul meu să fie la moarte şi la iad. Încerc însă să nu mă mint pe mine. Şi încă o dată, nu pledez pentru bucuriile lumeşti, dar fiecare avem experienţa noastră în viaţă şi pe drumul nostru către/ cu Dumnezeu cine este constant? Cine poate fi mereu aşa şi pe dincolo (adică smerit, iubitor, ascultător, bun şamd). Avem stări şi stări, zile şi zile. Tindem spre perfecţiune, dar nu vom ajunge niciodată acolo, căci numai Dumnezeu e perfect.

Cam asta vroiam să zic. Nu trăim teoretic, ci practic, şi practica îmi arată că am limite pe care le recunosc.

Normal ca avem limite,insa vroiai sa intelegi acele cuvinte si eu am incercat sa le explic intr-un fel. Nici eu nu am ajuns la performanta de a ma gandi ca eu sunt demn de iad,si acolo imi e locul,si vad asta ca una din limitele si lipsurile mele.
Un alt mod de a aplica practic aceaste cuvinte :Tine mintea ta in iad....,ar putea fi : Cand esti intr-o suferinta din care nu vezi scaparea atat de usor,sau cand esti umilit,batjocorit si esti tentat sa iei atitudine ,sa replici,aceste cuvinte pot fi incurajatoare sa trecem peste ele,adica sa fim ca intr-un iad,in suferinta temporara si sa nu deznadajduim,sa asteptam izbavirea.

Referitor la remarca ta legata de Sfantul Siluan,el intr-adevar s-a bucurat de vederea lui Dumnezeu,dar cu cate sacrificii! Noi nici nu visam sa punem in practica macar o particica din ce-a facut el. Posturile lui prelungite,privegherea de toata noaptea,izolarea de lume etc. Si cu toate acestea ,a fost si el vaduvit de vederea lui Dumnezeu o perioada,pana cand el a intervenit cu sfatul acela.... Daca vrei sa Ma vezi, Tine mintea ta in iad,si nu deznadajdui !

Mulţumesc :-)

Cu placere. Credinta e un dar,un talant care trebuie inmultit . Trebuie sa fim constienti ca noi de-abia acum invatam credinta,nu avem in noi modul concret de a se purta al unui crestin.Multi ne declaram ortodocsi insa cati inteleg si practica cu adevarat ?! Nu stim inca sa respingem aceasta lume ,inselatoare,sa avem mintea numai la Dumnezeu,sau cat mai mult la El,sa facem rugaciuni,posturi ,osteneli etc .

Prefer sa ma gandesc la cuvintele acestea ca la o metafora,mai curand,decat sa le iau mot a mot,in sensul ca este bine sa nu ne pierdem in lucrurile trecatoare din viata pe care o avem in aceasta lume si care oricum se va incheia.Sa ne amintim in fiecare clipa ca sufletul nostru si mantuirea sa sunt cele mai importante.
Imi e greu sa cred ca cineva care ar lua intelesul frazei de mai sus cuvant cu cuvant ar mai fi aproape de o viata crestina,pentru ca a investi atata energie in frica de iad si pedeapsa,nu stiu cum mai lasa loc de a avea timp sa iubesti...pentru ca pana la urma asta semnifica,dincolo de orice dogme,a fi crestin:

"Si toate limbile omenesti si ingeresti daca le-as vorbi" - sa cunosc toate limbile pamantului, sa cunosc limbile ingerilor, sa cunosc limbile oamenilor, daca nu am dragoste, "m-am facut arama sunatoare si chimval rasunator".

(Sf.Apostol Pavel)

Frica este exact opusul iubirii si nu poti invata sa iubesti..din frica.Este un nonsens.
Daca Dumnezeu si-ar fi dorit sa fim mai aproape de El prin frica,ar fi ales,probabil o alta cale,una teribila,terifianta prin care sa ne invete asta.In schimb,El L-a trimis pe Fiul Sau,pe Mantuitorul,care ne-a oferit cel mai impresionant si viu exemplu despre ceea ce Dumnezeu doreste de la noi,prin intreaga Sa viata,prin jerfa adusa si prin porunca noua pe care ne-a lasat-o:

"Porunca noua va dau voua: Sa va iubiti unii pe altii precum si Eu v-am iubit pe voi!"

Si imi este greu sa inteleg...pentru ce hranim atat de mult frica,teroarea iadului si atat de putin Iubirea?

Si atunci ce putem spune despre frica de Dumnezeu,privita ca o virtute de multi Sfinti Parinti?

Credinta sincera ne duce inevitabil la frica de Dumnezeu. Credinta sincera ne ajuta sa ne punem serios problema vietii duhovnicesti. Solomon ne spune ca "frica de Dumnezeu este inceputul intelepciunii" (Pilde 1, 7).

Ne reamintim faptul ca Sfantul Isaac Sirul vede o inlantuire logica a virtutilor. "Cunostinta naturala, spune el, ne convinge sa credem in Dumnezeu, Cel ce a adus toate la existenta. Si credinta produce in noi frica si frica ne sileste sa ne pocaim si sa lucram cele bune".

Personal,consider ca aceasta "frica" de Dumnezeu se refera la acea smerenie profunda a ta,o faramita de suflet,in fata Creatorului Tau si nu la frica in sensul de teroare,de groaza a pedepsei.
Atunci cand te smeresti profund si iti iubesti sincer Creatorul si creatia Sa,ce nevoie ai mai avea sa stii de frica?
Dumneavoastra,ati incercat pana acum sa iubiti pe cineva din frica?Ati reusit?Sau chiar facand apel la un exercitiu de imaginatie,ati putea iubi din ...frica?

Frica de Dumnezeu înseamnă nu neapărat numai smerenie ci mai înseamnă şi frica de a nu-I călca poruncile, de a nu cădea-n păcat.

Pai asta e ideea,ca pana ajungem la iubirea de Dumnezeu,trebuie sa avem frica de a nu-i calca poruncile,cu consecinta de a ajunge in iad.

Ţine...
 

E o poruncă tainică dată sfântului Siluan Athonitul...

E ceva de groază, căci cine îşi poate ţine mintea?.. Şi cine e nebunul care să vrea ca s-o ţie tocmai la iadul cel mai spurcat?.. adică acolo unde eul se mândreşte, ochiul pofteşte să răpească şi să spurce, faţa să făţărnicească, gura să hulească rânjind, inima să se mânie beată de sine şi să se răzbune pe nedrept pe nevinovat, mâna să fure sau să înfigă sau să arunce pietre, piciorul să lovească cu şpiţul sau cu genunchiul, maţele să chiorăie după carne şi plăcinte iar gâtul să cânte ca lebăda sau ca sirena după 'tărie'.

E o taină mare şi grozavă ca să te ţii de ceea ce nu-ţi place să te ţii şi să dai drumul şi să nu te mai ţii de ceea ce-ţi place şi vrei mereu să ţii şi să te ţii.

Dar accentul sfatului îngeresc cade pe ''... şi nu deznădăjdui'' adică pe nădejdea în dezbinare şi zice să nu ai o astfel de nădejde mincinoasă.

Mintea fiind ca o unealtă bună e important să o foloseşti la a face cu ea numai binele... deci se poate traduce cu: ţine mintea la răutăţile ascunse ale vicleniei eului răpit de poftele cele rele ale minciunii măririi de sine vrând să te dai exemplu ca fariseul şi nu-ţi smulge mânuţa din mâna lui Dumnezeu ca să nu te puie dracool să-ţi arăţi goliciunile de parcă te-ai spovedi.

Eu am inteles ideea exprimata in mesajele de mai sus,insa,nu inteleg cum poti ajunge sa Il iubesti pe Dumnezeu din teama?
Teama asta pare mai curand apropiata de teama aceea specifica superstitiilor,de aceea nici nu este de mirare ca de atatea ori vedem pe forum intrebari de genul: este pacat sa ceri plata pentru un serviciu de inchiriere? ,este pacat sa te speli in nu stiu care zi?,sa citesti carti altele decat cele cu tematica ortodoxa?dar sa asculti muzica? si cate si mai cate am auzit,citit etc.
Asa se explica cum,unii crestini fac milostenie ca sa respecte o dogma si nu pentru ca efectiv simt asta,merg la biserica,respecta toate posturile,randuielile ,insa te miri apoi ce ii apuca de se incaiera pe la sfintele moaste sau ce alte traznai mai fac.
Pentru ca ei stiu de teama,le este frica de pedeapsa Lui Dumnezeu,sa nu ajunga in iad,sa nu le mearga rau,insa teama aceasta nu poate tine loc de iubire si atunci cand controlul dispare,evident ca va iesi la suprafata trairea autentica din om,care este inca departe de cea a iubirii crestinesti.
Un om care traieste in spiritul iubirii hristice,este evident ca nu va putea vreodata sa ucida,sa fure,sa blasfemieze etc.El este smerit in fata Lui Dumnezeu si a creatiei Sale.
Pentru ce s-a intrupat Hristos si a adus "porunca noua"?Daca era suficient ca omul sa stie de teama ca in Vechiul Testament pentru a ajunge la Dumnezeu?
Sigur ca atat dpdv social, moral,spiritual sunt necesare trasarea unor conduite,norme,insa,din pacate,ceea ce vad in modul in care se face educatia in societate,dar si cateheza este o maniera bazata pe teama si nu pe iubire.Suntem sistematic,de mici copii, invatati sa ne temem si mult prea putin sa iubim,de aceea este si de inteles pentru ce ne este mai la indemana,familiara abordarea bazata pe teama,decat cea fundamentata pe iubire si cum de ajungem sa credem acest nonsens cum ca plecand de la frica vom ajunge vreodata sa iubim sau sa fim mai aproape de Hristos...