Fiecare iubeste altfel pe Dumnezeu, iar credinta este o lupta zilnica
 

Cineva afirma deunazi pe forum ca daca faci nu stiu ce intr-un fel inseamna ca nu-l iubesti pe Dumnezeu.
E ca si cum ai spune ca daca nu ii faci nu stiu ce sotului/sotiei inseamna ca nu-l/n-o iubesti.

Mi se pare ca nu este bine sa reducem iubirea pentru cineva numai la anumite gesturi.

Am observat ca multi fac asta. Daca nu postesti, daca nu stai nu stiu cum in biserica, etc. inseamna ca nu-l iubesti pe Dumnezeu, sau ca nu esti crestin, ortodox.

Consider ca fiecare iubim fie pe Dumnezeu, fie pe aproapele (sot, sotie, prieten, etc.) in alt fel.

Unii aduc multe daruri si prinoase, altii sunt mai tandri si mai pupaciosi (ma refer la iubirea de aproape), altii fac alte gesturi, altii sunt mai retinuti, altii mai fac sacrificii mari.

Cum si de ce sa masuram iubirea pentru Dumnezeu, sau pentru altcineva?
De ce sa judecam noi pe altul cantarindu-i iubirea, credinta?

Credinta nu este usoara, in ciuda tuturor spuselor unora sau altora.
Adica nu stiu, poate pentru unii este chiar, sau pare usoara.

Citesc mesaje aici pe forum si scrie lumea atat de usor: ce simplu este aia si aia. Cum nu poti s-o faci?

Totusi din experienta mea pot sa spun ca nu este nimic usor in credinta.
Poate pentru ca mai intai de toate raportam totul la credinta si la Dumnezeu.

Facem aia si aia, sau nu facem pentru ca asa cere credinta, sau Dumnezeu.
La fiecare pas se intampla asta. Stai si te gandesti: "aoleu am facut un pacat." Si te framanti, iti pare rau.

Mi se intampla asta in orice moment. Si tocmai pentru ca imi propun mereu sa respect credinta si sa nu fac pacate, sa fiu mai buna, sufar si imi fac probleme si ajung sa ma invart intr-o bulboana mai mari care te trage spre alt pacat (mai mare).

Si ma intreb chiar totul trebuie sa-l judecam prin prisma credintei? Totul in numele ei?

Unii spun ca e gresit sa crezi/consideri ca Dumnezeu este in toate si ca exista liberul arbitru. Altul ca dimpotriva, in toate sa-l vedem pe Dumnezeu si voia Sa. Totul se face cu voia Sa.

Credinta este o lupta zilnica, fara arbitru. Tu cu altii si apoi tu cu tine insuti.
Si neputinta exista, mai mare sau mai mica.
Si poate ca astfel se pot explica si unele depresii sau cum se scria pe un fir(cel cu schizofrenia) spaime care pot duce la tulburari psihice (la cei mai sensibili). Tocmai frica asta de pacat, de urmarile lui, framantarile astea continui ne macina.
De multe ori nu vrei sa faci un pacat, un lucru rau, dar ti se intampla. Parca atunci cand nu vrei sa-l faci iti este mai rau, decat cand il faci in mod deliberat. De ce oare?
Alte ori te stradui sa treci peste tine, sa-ti calci pe suflet si pe dreptatea ta ca sa faci un bine si este si asta greu.

Nu e bine nici sa judecam si nici sa impunem altuia ce si cum sa faca si nici sa cantarim.

In tot ceea ce facem, dupa puterile noastre, sta dragostea noastra pe Iisus, pentru Maica Sa, sau alti sfinti. Si fiecare iubeste in felul sau. Dar iubeste.

Scurt !
 

Nu toti Il cunosc pe Dumnezeu , ci pe un alt dumnezeu , inventat de ei , dupa bunul lor plac !
Cunoasterea e una , inventia este complet altceva , deci mare atentie la amagire si mai ales la amagitor . . . !
Pana una alta , sa crezi intr un singur Dumnezeu , cel Inviat , Caruia Ii spunem fara sovaire : Hristos a Inviat !

nu e vorba de eretici aici. nu sunt subiectul discutiei

Adevărat a Înviat, Cristian!

Nasoală treabă.
Bănuiesc că e o harababură totală, acolo, în teren...:)

Sophia, credinţa este o binecuvântare, nu un chin. Ne pare rău pentru păcatele nostre, dar avem la îndemână taina spovedaniei prin care primim iertarea şi imboldul de a ne feri de aceleaşi păcate în viitor.

Te preocupă prea mult ce zice lumea. Eu aş apela mai mult la conştiinţa proprie şi la duhovnic. Dumnezeu vede sufletul omului, aşa că să ne preocupe adâncul nostru, nu atât de mult gesturile exterioare. Acestea vor fi doar un efect (secundar).

Cu alte cuvinte (tot pe scurt): "Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte; iar cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui."
Sau: "Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi vom face locaş la el."

Sophia, iată un fragment din cuvântarea Sf. Ioan Gură de Aur la sărbătoarea Învierii, postat deja şi pe alte topicuri:

"...Pentru aceasta, intrati toti intru bucuria Domnului nostru; si cei dintai, si cei de al doilea, luati plata. Bogatii si saracii impreuna bucurati-va. Cei ce v-ati infranat si cei lenesi, cinstiti ziua. Cei ce ati postit si cei ce n-ati postit, veseliti-va astazi. Masa este plina, ospatati-va toti. Vitelul este mult, nimeni sa nu iasa flamand. Gustati toti din ospatul credintei; impartasiti-va toti din bogatia bunatatii.

Sa nu se planga nimeni de lipsa, ca s-a aratat Imparatia cea de obste. Nimeni sa nu se tanguiasca pentru pacate, ca din mormant iertare a rasarit. Nimeni sa nu se teama de moarte, ca ne-a izbavit pe noi moartea Mantuitorului..."

Cum să nu-ţi dea bucurie şi nădejde?

Cam da, din pacate. La noi toti.

Exact asta spun si eu. Vezi!?

Atunci ce te nelinişteşte?

Frustrări legate de subiecte discutate cu mult timp în urmă. Dacă era ceva mai recent înţelegeam...

Sunt mai multe aspecte:

1. Este aproape imposibil de delimitat ce tine de credinta si ce nu. Si aici exista cele doua opini legate de Dumnezeu: liber arbitru sau totul este de la El, cu stirea si Voia lui. Si aici este lupta exterioara: sa nu faci rau altuia, sa respecti, sa iubesti. Asa cum a spus El.

2. Lupta intre omenesc si dumnezeiesc. Dreptatea omeneasca este altfel decat cea de la Dumnezeu, se spune. Exact nu stiu si nu pricep. Aici este lupta interioara: sentimentele si gandirile tale versus credinta.

3. Multi gandesc altfel si incepe critica si deruta. Am explicat in primul mesaj.
Cand ai siguranta (ceea ce in credinta nu poate avea nimeni niciodata), poti sa ramai pe drumul tau, dar altfel "te bate vantul".

Lupta între Adam cel vechi (firea noastră căzută) şi Adam Cel Nou (omul duhovnicesc, harul Botezului, Hristos Însuşi) este prezentă în fiecare creştin.
Tocmai pentru a o purta victorios, pentru a trece peste momentele grele, Hristos ne-a oferit Biserica iar prin Duhul Sfânt sunt rânduite în Biserică toate cele folositoare nouă pentru izbândă, pentru mântuire.

Sfântul Ioan Gură de Aur ne îndeamnă să îndrăznim. Îndrăzniţi să folosiţi braţele deschise ale Domnului!, ne spune el. Folosiţi darurile Lui! Însă noi nu îndrăznim şi ne poticnim... Tristă alegere.

Să îndrăznim, aşadar! Domnul Şi-a dat viaţa tocmai pentru ca noi să nu mai orbecăim tăind în van neantul.
Acum, prin Învierea Lui ne aşteaptă Mâna Domnului, întinsă precum odinioară către Petru când se scufunda în mare.

Iubirea de aproapele.
O diferenta exista totusi intre iubirea pe care I-o datoram lui Dumnezeu, spre deosebire de iubirea de aproapele: pe Dumnezeu trebuie sa Il iubim cel mai mult. Aceasta este prima porunca.

Diferenta este ca dintre omul needucat, care face ce il taie pe el capul si ajunge inevitabil la "inchisoare", caci modul lui de gandire este egoist, gresit si lipsit de iubire: si omul educat de Biserica, care ne invata cum sa ne comportam, cum sa gandim despre ceilalti, mai ales despre dusmani, ce sa facem cu saracii, cu bolnavii si per total ne invata cum sa Il iubim pe Dumnezeu, facandu-I Lui pe plac, chiar daca acest lucru inseamna sa nu ne facem voia noastra.
Dar unii nu invata niciodata si li se pare ca tot ei au dreptate. Ei bine, nu au!

Draga Sophia, sunt deacord cu tine. Studiind si cautand, am ajuns la aceeasi concluzie: crestinismul inseamna iubire - asa cum a spus de-altfel si Mantuitorul: "Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, şi cu tot cugetul tău." si "Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi."
Cred ca Dumnezeu judeca in primul rand ceea ce e in sufletul fiecarui om, iubirea pe care o are atunci cand face un lucru sau spune o vorba. Dumnezeu ne cunoaste gandul. Ce e drept, mai spune Sf. Apostol Iacov: "arata-mi credinta ta fara fapte, si eu din faptele mele iti voi arata credinta mea.", insa cine sunt eu sa judec faptele altuia. Cred ca fiecare trebuie sa priveasca la faptele lui si sa fie atent la vorbele pe care le spune pentru ca aceastea sa nu constituie prilej de poticnire pentru cei din jur, insa nu trebuie sa judecam pe ceilalti, pentru ca noi nu stim cu ce gand fac ei ceea ce fac.

Referitor la daca e greu sau usor in credinta, eu cred ca e si greu si usor. Defapt m-am confruntat si eu cu aceleasi intrebari pe care le-ai expus si tu. O sa iti spun la ce concluzii am ajuns eu (fara a-ti spune ce sa faci practic: de cate ori sa te spovedesti, cat de strict sa tii postul etc.):
-1) Trebuie sa Il cunosti cu adevarat pe Dumnezeu. (Dumnezeu e iubire si dreptate). Teoretic, asta se face "vorbind" cu El (rugaciune), participand la serviiciile din Biserica, citind Biblia. Practic ... fiecare poate vorbi pentru el ... Eu am ajuns la concluzia ca daca dorinta ta de a-L cunoaste este onesta si din toata inima, Dumnezeu va veni in intampinarea ei si te va ajuta.
-2) Stiind Cine este Dumnezeu si intelegand sacrificiul pe care l-a facut murind pe cruce pentru noi, vei ajunge sa Il iubesti "cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, şi cu tot cugetul tău."
-3) In calea iubirii de Dumnezeu, cel rau va veni cu dorintele "eului". Trebuie sa intelegi ceea ce a scris apostolul Pavel: "Găsesc dar în mine legea aceasta: când vreau să fac binele, răul este lipit de mine. Fiindcă, după omul dinăuntru îmi place Legea lui Dumnezeu;dar văd în mădularele mele o altă lege, care se luptă împotriva legii primite de mintea mea, şi mă ţine rob legii păcatului, care este în mădularele mele. ". Eu inteleg ca a-L iubi pe Dumnezeu cu toata inima, cu tot cugetul si cu toata fiinta inseamna "mai presus de mine, de viata mea". Caci si Iisus spune: " Cine îşi va păstra viaţa, o va pierde; şi cine îşi va pierde viaţa, pentru Mine, o va câştiga." Lupta cu eul e partea cea mai grea.
-4) Daca vei castiga lupta cu eul si iti vei preda vointa lui Dumnezeu ("facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ." sau, dupa modelul Mantuitorului: "nu caut să fac voia Mea, ci voia Tatălui"), si vei ajunge sa Il iubesti pe Dumnezeu si sa te increzi cu totul (viata, vointa, teluri, nevoi, TOT) in El, atunci mai departe ti-se va parea usor. Pentru ca asa cum atunci cand iubesti un om iti vine usor sa faci diverse lucruri pentru el/ea, tot asa, daca Il iubesti pe Dumnezeu, a face voia Lui va veni din inima si o vei face cu bucurie, cautand sa ajungi sa ... -5) ... iubesti pe aproapele tau ca pe tine insati.

Iar pentru fiecare lucru care ti se pare greu (invingerea eului, lupta cu un pacat sau cu altul), roga-te ca Domnul sa iti trimita Mangaietorul pe care ni l-a promis sa te ajute.

Asta e parerea mea. Sper sa iti fie de folos. Oricum ... vroiam sa stii doar ca nu esti singura, ca mai sunt si altii care isi pun aceleasi probleme si au aceleasi lupte. Domnul sa fie cu tine, si cu noi, cu toti!

Pai tocmai aici este problema: lupta intre Voia lui si voia noastra sau a celui de langa noi.
Si tocmai ca lupta asta este mai puternica la cel "educat de Biserica" cum spui tu, pentru ca celuilalt oricum nu-i pasa de Voia Domnului.
Dar celui educat de Biserica ii pasa de voia tuturor. Si atunci cum facem?

Si uneori nici nu putem diferentia bine ce si cui sa facem.
Preotul nostru ne spunea la o predica tocmai faptul ca dreptatea noastra difera de cea a lui Dumnezeu. E un alt mod de viziune.

Exemplul cel mai concludent este pilda cu fiul risipitor.
Daca acest caz ar fi dus la un judecator, acesta ar decide ca fiul cel mic are dreptate si poate ar imparti altfel lucrurile. In fata lui Dumnezeu, desi el a fost ascultator si bun el pierde si castiga fiul risipitor (inel, vitelul cel gras si etc.).

Un judecator omenesc, la tribunal, face dreptatea omeneasca. Dar in fata lui Dumnezeu poate ca este gresit.
Omul are doua masuri: sufletul/mintea lui, si/sau legile.
Dumnezeu are un alt mod de a vedea/rezolva disputele.

Si dificultatea vine atunci cand am vrea sa fie dreptate din toate punctele de vedere si sa fie multumit si om si judecator si Dumnezeu.

Raman la parerea mea: credinta nu este usoara. Tocmai pentru ca trebuie sa faci multe impotriva voii sau/si ratiunii tale, sa ierti pe cei care te-au ranit, sa iubesti dusmani, sa renunti la multe.
Trebuie sa (poti) sa fii total lipsit de voie, suflet, de viata, ca sa indeplinesti acestea.

Si daca conform Voii Domnului trebuie sa faci nedreptate altui om? Te imparti in mai multe...

"Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti" - o cerinta a lui Dumnezeu.
Si totusi este o neconcordanta aici.
Daca iubesti pe aproapele tau in acest fel, atunci pe care treapta este el, pe care tu si pe care este Dumnezeu in sufletul tau?
Tare ma tem ca de fapt Dumnezeu nici nu se pune in ecuatie. El nu cere iubire pentru sine, ci spune ca ceea ce faci aproapelui ii faci lui. EL nu se pune pe o treapta separata.
Daca iubeste pe aproapele nu inseamna ca nu-l iubesti pe Dumnezeu mai intai.

Hehe.
Sa te insele barbatul si tu sa-i zici "cum ai putut face asa ceva? inseamna ca nu ma iubesti".
Si el sa-ti replice, linistit: "Mi se pare ca nu este bine sa reducem iubirea pentru cineva numai la anumite gesturi."

Pentru cei care inca se lupta la un nivel de jos, poate ca nu e.
Dar nici pentru cei care au urcat cateva trepte mai sus, nu este.
Adevarul este ca nu e niciodata atat de usor.

Aha, deci ai gasit vinovatii.
Sunt credinta, este Dumnezeu.

Binenteles ca nu.
Poti ignora credinta, il poti ignora pe Dumnezeu, face doar ce vrei tu, aparent o sa-ti fie usor pana la un punct.
Ce se intampla pe urma e buba.

Vechea arta a Sophiei de a aduna in aceeasi oala doua opinii, poate doar aparent contradictorii astfel incat sa evite sa traga o concluzie care sa o implice mai mult decat e dispusa sa se implice.

Asta era.
Lupta cu pacatul te imbolnaveste psihic.
Ce atata bataie de cap cu ce e moral si ce nu, sa ne protejam sanatatea, sa facem abstractie de moralitate.

Realizezi ca esti progamata pe o directie care este opusul vietii crestine?

Greu este sa fim normali . . . !
Spui , sa faci multe impotriva voii si ratiuniii tale !Pai , asta trebuie sa facem zi de zi pe cararea asta ingusta a pocaintei , caci alta cale nu-i , sau poate e , dar n-are legatura cu credinta ortodoxa ! Totusi nu inteleg de ce spui ca trebuie sa fi lipsit de suflet , de viata , pentru a fi pe drumul cel bun ?Cum vine treaba asta ? ? ?

Ai citit in viata vreunui sfant ca se dadea lupta dintre voia lui si a lui Dumnezeu? NU! Lupta se da cu propria voie.
Credinta nu e usoara pentru cel fara credinta. Pentru cel cu credinta, propria fire e cea problematica. Pe aceasta trebuie sa o slefuim si sa o curatim de ceea ce e propria parere, egoism, placere, mandrie.
Nu e usor, dar nu e imposibil.
Imposibil e doar pentru cel, care se crede mai destept si mai bun decat Dumnezeu, de isi permite sa Il contrazica si sa nu tina cont de voia LUI.

E posibil ca omul indragostit sa uite de Dumnezeu, pentru simplul motiv ca isi divinizeaza partenerul, despectiv partenera. Unul dintre Psalmi ne spune ca Dumnezeu are intelegere pentru anii tineretii, dar ca toate se platesc. Acum, ca suntem indragostiti la tinerete, e de inteles, caci este vremea procreerii, dar imaturitatea unora ii face sa se simta tineri si la anii batranetii - vedem actori si actrite de peste 70 ani, chiar de peste 80 ani, casatorindu-se pentru scurt timp cu tineri la jumatatea varstei lor, ceea ce denota mai mult inclinatia lor spre placere, decat ca semn de dragoste, caci sunt gata sa schimbe partenerul de cate ori se iveste ocazia. Oare cand mai au timp de a se gandi la Dumnezeu? Nu au. Daca ii intrebi pe acestia, ei il iubesc pe aproapele; paractic, insa, ei se iubesc pe sine insisi.
Dragostea de Dumnezeu nu se identifica cu dragostea fizica, orice ar spune unii... Dragostea fizica ne rapeste capacitatea de a-L iubi pe Dumnezeu. Asta ne-o demonstreaza sfintii, prin viata lor de renuntari. Renuntand noi, Ii dam lui Dumnezeu. Iar El, nu numai ca ne da noua din ale Lui, dar se si salasluieste in inima noastra. Atunci nu mai traim noi, ci traieste El in noi. Ce poate fi mai minunat?
De aceea te intreb: cum sa faci cuiva o nedreptate, iubind pe Dumnezeu? Este absurd. Omul primind pe Dumnezeu, devine mai bun, lucru care se face simtit si altora din preajma lui.

In ceea ce il priveste pe fiul cel mic, nu stiu ca acesta sa piarda ceva prin revenirea fiului risipitor, caci ale lui sunt toate, cate sunt ale tatalui sau.

Iata ce spune Psalmul 102 despre binefacerile venite inspre noi de la Dumnezeu:


1. Binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul şi toate cele dinlăuntrul meu, numele cel sfânt al Lui.
2. Binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul şi nu uita toate răsplătirile Lui.
3. Pe Cel ce curăţeşte toate fărădelegile tale, pe Cel ce vindecă toate bolile tale;
4. Pe Cel ce izbăveşte din stricăciune viaţa ta, pe Cel ce te încununează cu milă şi cu îndurări;
5. Pe Cel ce umple de bunătăţi pofta ta; înnoi-se-vor ca ale vulturului tinereţile tale.
6. Cel ce face milostenie, Domnul, şi judecată tuturor celor ce li se face strâmbătate.
7. Cunoscute a făcut căile Sale lui Moise, fiilor lui Israel voile Sale.
8. Îndurat şi milostiv este Domnul, îndelung-răbdător şi mult-milostiv.
9. Nu până în sfârşit se va iuţi, nici în veac se va mânia.
10. Nu după păcatele noastre a făcut nouă, nici după fărădelegile noastre a răsplătit nouă,
11. Ci cât este departe cerul de pământ, atât este de mare mila Lui, spre cei ce se tem de El.
12. Pe cât sunt de departe răsăriturile de la apusuri, depărtat-a de la noi fărădelegile noastre.
13. În ce chip miluieşte tatăl pe fii, aşa a miluit Domnul pe cei ce se tem de El;
14. Că El a cunoscut zidirea noastră, adusu-şi-a aminte că ţărână suntem.
15. Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului; aşa va înflori.
16.Că vânt a trecut peste el şi nu va mai fi şi nu se va mai cunoaşte încă locul său.
17. Iar mila Domnului din veac în veac spre cei ce se tem de Dânsul,
18. Şi dreptatea Lui spre fiii fiilor, spre cei ce păzesc legământul Lui
19. Isi aduc aminte de poruncile Lui, ca sa le faca pe ele. Domnul in cer a gatit scaunul Sau si imparatia Lui peste toti stapaneste.
20. Binecuvântaţi pe Domnul toţi îngerii Lui, cei tari la vârtute, care faceţi cuvântul Lui şi auziţi glasul cuvintelor Lui.
21. Binecuvântaţi pe Domnul toate puterile Lui, slugile Lui, care faceţi voia Lui.
22. Binecuvântaţi pe Domnul toate lucrurile Lui; în tot locul stăpânirii Lui, binecuvintează suflete al meu pe Domnul.


sophia, citind cele de mai sus, cine mai indrazneste sa puna semnul egal intre Dumnezeu si om?

Pai citeam pe aici pe forum, poate chiar prin citatele voastre ca omul profund ortodox trebuie sa renunte la sine, la lume, la tot. Sa nu mai fie el, sa se predea lui Dumnezeu cu totul. Asa am inteles eu.
Ori toate astea pentru mine inseamna...sa nu mai fie om, ci sfant, duh, dumnezeu.

Oare numai sfinții au fost chemați la sfințenie? Nu toți ar trebui să fim? Iar până nu suntem sfinți suntem păcătoși, adică despărțiți de Dumnezeu. Putem fi și într-o altă stare?

Nu te supara, dar nu te inteleg si vorbim in paralel.
1. Nu stiu ce lupta sa da la sfinti, dar stiu ca nu au voia lor. Nu le este permis...Nici nu stiu de fapt daca se da vreo lupta. Ei sunt supraoameni, ca altfel n-ar ajunge sfinti, in sensul ca au puteri deosebite. Putini sunt cei chemati pentru sfintie.

2. Te cam contrazici: pana la urma nu e usor nici pentru cel cu credinta. Am bolduit ce ai scris tu.

3. Oamenii care iubesc pe aproapele il iubesc si pe Dumnezeu. Au timp. Sunt doua feluri de iubiri. Nu stiu de ce te referi exact la persoanele care iubesc oameni mult mai tineri, ei fiind la varste inaintate. N-am inteles.
Si in general oamenii pot iubi la orice varsta si se pot simti tineri. Si pe sotii lor apropiati de varsta. Iubirea nu are limite.
Sigur ca anumite situatii nu le inteleg nici eu si nu le agreez. Ei sustin ca se iubesc totusi...
Nu stiu ce intelegi tu prin dargoste fizica. Sex, sau iubire omeneasca?

Repet noi oamenii ne iubim intre noi intr-un anume fel: sufleteste, platonic, trupeste (fara sex), si in fine sexual.

Pe Dumnezeu il iubim altfel. Nu stiu sa explic cum. Dar nimic din cele omenesti. Nu inteleg ce vrei sa spui tu.
Eu spun ca pe Dumnezeu il avem in suflet tot timpul, chiar si cand iubim oameni. Invers nu stiu. Aici este problema.

4. Eu am scris ceea ce ne-a spus si preotul la predica: dreptatea omeneasca nu e la fel cu cea a lui Dumnezeu. De multe ori nu putem intelege dreptatea lui Dumnezeu, sau ni se pare ca este nedreptate, pentru ca noi oameni judecam altfel.

Fratele fiului risipitor:

"Fratele tău a venit şi tatăl tău a junghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos. Şi el s-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl lui, ieşind, îl ruga. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: Iată, de atâţia ani îţi slujesc şi niciodată nu am călcat porunca ta. Şi mie niciodată nu mi-ai dat ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai junghiat pentru el viţelul cel îngrăşat."

Dupa dreptatea omeneasca, tatal ar fi trebuit sa se poarte altfel, sa fie drept cu ambii fii. Fiul risipitor si-a pierdut partea de avere pe care i-o daduse tatal lui. Cand s-a intors a fost primit asa cum celalalt fiu nu fusese tratat niciodata (dupa cum zice el).

Dupa dreptatea lui Dumnezeu fiul risipitor este primit mai cu bucurie pentru ca simbolizeaza pe cel pierdut si revenit in credinta (tatal fiind Dumnezeu). Celalalt fiu reprezinta pe omul bun credincios, care nu a plecat niciodata.

De altfel undeva, in alta parte Iisus chiar a fost rugat sa faca dreptate intre doi frati care-si imparteau averea tatalui lor. Si i-a refuzat cu pilda bogatului caruia i-a rodit trarina in belsug.

Eu n-am spus nicaieri ca trebuie confundat Iisus cu omul.
Dimpotriva am spus ca ii iubim pe fiecare in alt fel si chiar putem sa-i iubim in acelasi timp.

Ceea spun eu este ca este greu la judecata este greu de delimitat intre Voia lui Dumnezeu si cea a omului. Uneori nu se potrivesc. Intre credinta si viata umana cotidiana. Si ma intrebam chiar daca exista aceasta delimitare, daca trebuie sa vedem chiar totul prin credinta.

Si da uneori facand un lucru pe placul lui Iisus este posibil sa nu facem pe placul omului si sa-l ranim. Tocmai pentru ca omul altfel percepe si altceva cere.
Uite tocmai toate renuntarile alea de care tot se spune, pentru credinta, inseamna sa neglijezi pe aproape pentru a-l iubi pe Dumnezeu.
Ex.: mergand la biserica, rugandu-te, postind, traind pentru credinta/Dumnezeu, inseamna ca totusi il mai neglijezi pe sot/sotie, sau chiar parinti, copii, prieteni.

Si sunt multe situatii in care vrei sa faci un bine, in Voia lui Dumnezeu si totusi cu el ranesti fara sa vrei un om sau altul, sau mai multi. Fiindca nu toti vad Voia lui Dumnezeu, sau nu o vad in acelasi fel.

Ma gandeam si la viata credinciosului casatorit. Ai zice ca este o incompatibilitate. Si este foarte greu sa delimitezi, sa cuprinzi doua feluri atat de diferite de a iubi. Poate parea mai usor monahismul, pentru ca te poti izola si iubi numai pe Dumnezeu. Dar si acolo sunt atatea situatii in care ai de ales: ranesti omul de langa tine pentru a urma cuvantul Domnului, sau invers (te porti rau cu fratii tai monahi, sau cu mireni care vin la tine pentru ajutor si ii alungi, sau le vorbesti urat, sau esti aspru cu unii sau altii).

Doar ca Dumnezeu spune ca El este si in aproapele tau si daca il iubesti pe acesta, il iubesti si pe Dumnezeu. Deci s-ar putea gasi solutia.

Eu cred si asa inteleg, ca sfintii sunt si alesi de Dumnezeu. Nu toti sunt chemati. Au o putere speciala pe care Dumnezeu le-o da. Imi spunea asta si un preot.
Nu stiu daca toti trebuie sa fim sfinti. Daca asa am fost prevazuti de Dumnezeu.
Numai unii au chemare pentru preotie, sau monahism, numai unii au haruri deosebite de la Dumnezeu (clarviziune, vindecari etc.)

As indrazni sa spun ca exista si alta stare. Sfintia este extrema pozitiva, pacatosenia este extrema negativa. Poate ca totusi sunt oameni care nu sunt sfinti, dar nici foarte pacatosi. Putem fi cu Dumnezeu si daca nu suntem perfecti.
Ne straduim si El ne vede si ne stie. Nu toti suntem sfinti, dar nici criminali sau diavoli. Mai facem pacate mai marunte. Si ramanem totusi cu Dumnezeu.
E greu de pus un marcaj.
Talharul acela de pe cruce, de langa Iisus, numai cu un cuvant a ajuns la alta stare. Era pacatos, a ajuns in Rai. Nici n-o fi fost asa de rau, ca altfel nu s-ar fi schimbat. Caci cel rau era celalalt talhar.

De acord că există o gradație, că putem fi mai mult sau mai puțin păcătoși, însă chemarea la sfințenie ne-o adresează Mântuitorul tuturor: “Drept aceea, fiţi voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este! (Matei 5, 48), dar încă din Vechiul Testament ne adresase Dumnezeu chemarea: „Fiți sfinți, precum sfânt sunt Eu”.

De altfel, sfințenia este starea de înviere, iar Hristos pentru asta a venit: ca să fim vii. Atâta vreme cât ne opunem sfințeniei, ne opunem Vieții celei adevărate, nu o primim, alegem să rămânem în moarte.

Monahismul și preoția sunt, într-adevăr, două chemări specifice, nu sunt pentru toată lumea, pentru că nu toți trebuie să fie preoți și nu toți sunt chemați să se sfințească în singurătate. Ceilalți trebuie să se sfințească în lume - cu familie sau fără, dar lucrând și trăind după voia lui Dumnezeu.

Atâta vreme cât trăim după voia noastră, refuzând sistematic chemările lui Dumnezeu, nu ne vom sfinți și nu vom învia. Iar dacă nu înviem acum, nu vom învia nici în veci.

Ai spus bine: „ne străduim”. Dacă într-adevăr suntem sinceri în strădania noastră de a ne asemăna lui Dumnezeu, suntem pe calea cea bună, chiar dacă moartea ne va găsi nedesăvârșiți. Dar dacă ne mulțumim cu starea noastră mediocră și nu mai căutăm să ne împotrivim păcatului, nu ne vom mântui, fiind deja morți sufletește, căzuți în nesimțire duhovnicească.

Cum spui în titlul topicului, fiecare Îl iubește altfel pe Dumnezeu. Sfințenia tocmai asta înseamnă: să-L iubești pe Dumnezeu. Și nu doar din gură, evident, ci cu întreaga viață. Dacă-L iubești nu vei suferi păcatul, care I se opune, care te desparte de El, care este ne-iubire, moarte.

Dar tocmai în asta ne constatăm cel mai mare păcat, când ne dăm seama că nu-L iubim, de fapt. Și nu-L iubim pentru că nu-L cunoaștem. Iar de vrem să-L cunoaștem, asta o facem și citind cuvintele Lui, și rugându-ne (adică dialogând cu El), și, mai ales, lucrând după voia Sa („lumină poruncile Tale sunt”).

De aceea, mântuirea nu este un dar care ne așteaptă sau nu la sfârșitul vieții, ci este comuniunea cu Dumnezeul cel Viu, care trebuie realizată acum și aici. De aceea „în ce stare vei fi găsit (la sfârșitul vieții), în aceea vei fi judecat”: vom fi găsiți vii – ne vom mântui; vom fi găsiți morți – așa vom fi pentru veșnicie, incapabili de a mai spori în iubire, pentru că ne-am oprit demult.

Nici tu sa nu te superi, sophia, dar cred ca tu nu intelegi, pentru ca nu vrei sa intelegi.

Asta o spui din perspectiva celui care nu vrea sa cunoasca pe Dumnezeu ci prefera sa se plaseze intr-o nebuloasa a unor convingeri personale, a unui Dumnezeu "personalizat" ad-hoc in stil neoprotestant.

Omul se poate pune in armonie cu Dumnezeu, daca vrea lucrul asta.
Elementul de dezacord, care introduce opozitia, este in esenta unul singur: pacatul.

Si sfantul, cat este in viata, este tot om, nu duh.
Ai intalnit in calea ta un om, care e duh?!?

Confuzi latura "miraculoasa" a sfinteniei cu sfintenia care este in esenta, desavarsire morala sau in orice caz, drumul catre aceasta.

"Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este."
Matei 5:48

Discutabil.
Daca te complaci in asta, nu.
Iar topicul asta pana la urma despre asta se pare ca este: complacere, autojustificare.

Pai da, poti fi hot sau mincinos, atat timp cat nu esti criminal sau diavol, e bine, nu?
Ramai alaturi de "Dumnezeu". Unul imaginar.

Cand nu vrei, da.

Pana in acel moment, rai erau amandoi.
Pe urma, unul din ei a luat o decizie care i-a schimbat viata, si anume si-a recunocut pacatele.
Tu se pare ca esti pornita mai degraba sa le justifici.

Asta este o mare prostie si nicidecum o invatatura a Bisericii. Nimeni nu este predestinat. Sfintenia este rezultatul conlucrarii harului primit de la Dumnezeu, dat fiecaruia intr-adevar dupa putinta si a faptelor noastre. Dar toti suntem "destinati" si avem ca scop sfintenia.
Apoi, ca unii sfinti au primit harisme speciale este cu totul o alta discutie. Si in nici un caz nu este o discutie despre predestinare sau ca Dumnezeu i-a ales doar pe ei sa fie sfinti. Nu. El ne-a ales pe toti, dar noi nu L-am ales pe El.

Citez din ceva ce a spus altcineva (nu eu) dar mi se pare relevant: "Limitele sunt semnul măsurii, dar şi al neputinţei noastre. Ele pot fi uşa care se deschide fie spre cer, fie spre iad. Pentru unii, sunt un maximum până la care pot ajunge; pentru alţii, minimumul necesar. Aceste două posibilităţi arată clar dacă viaţa unui creştin este un succes sau un eşec lamentabil. Opreşte-te o clipă şi întreabă-te: Dacă este vorba de ascultare, mă interesează limita de sus sau cea de jos? Când citesc Cuvântul lui Dumnezeu, caut maximumul, vreau să aflu cât mai mult, sau un minim necesar, cu care să îmi liniştesc conştiinţa şi să Îl conving pe Dumnezeu că nu sunt chiar atât de rău, încât să nu mă poată lua la cer? [...] Dumnezeu te îndeamnă să vezi, dincolo de limitele tale, nemărginirea Sa; dincolo de neputinţele tale, atotputernicia Sa şi dincolo de norii întristărilor, bucuria Sa. El te cheamă să îndrăzneşti, să asculţi şi să iubeşti. Şi marea se va face drum încă o dată."

Plus as mai cita si din Biblie: "Pentru că cine va păzi toată legea, dar va greşi într-o singură poruncă, s-a făcut vinovat faţă de toate poruncile." (Epistola soborniceasca a Sfantului Apostol Iacov, cap. 2, versetul 10)

Te rog mai citeste o data mesajul initial. Daca tot n-ai inteles ce spune autorul si ce este in sufletul lui, atunci renunta. Nu mai scrie aici.

Nu te inteleg pentru ca vorbim despre lucruri diferite.

Ca sa-ti raspund la intrebare:
Nu am intalnit sfant in viata pentru ca nu exista. Toti suntem oameni.
Abia dupa moarte un om poate, dupa ce este analizat si judecat de Domnul, sa fie facut de acesta sfant. Sau pot oamenii sa-l sanctifice.

La sfintii de acum sute si mii de ani in urma, la apostoli si altii, Dumnezeu s-a dus catre ei, sau li s-a aratat intr-un fel sau altul si le-a dat o misiune. Au trecut prin martirii si sau vindecat, sau chiar au inviat la loc, cu ajutorul lui Dumnezeu.
La sfarsit i-a luat la cer si au devenit sfintii pe care ii veneram noi azi.

Nu stiu, eu asa vad lucrurile dupa ce am citit vieti de apostoli si sfinti. Au avut o chemare speciala. Nu erau oameni obisnuiti ca mine, ca tine, ca AlinB sau mai stiu eu.

Fiecare om in viata lui se straduie in felul lui si nu este perfect. Nimeni insa nu poate spune vreodata ca:"ehei, vezi tu, eu sunt sfant!" Nimeni nu stie dinainte ce vrea Domnul cu el si de ce il duce pe und rum sau altul si nici decizia Lui dupa
de dupa ce va muri.

Si nici nu facem anumite lucruri in mod constient cu scopul clar de a deveni sfinti.
De ex. am vazut ca zilele acestea este serbat in calendar un sfant care a fost un tanar cecen sau georgian sau nu stiu de unde si a fost ucis pentru ca nu vroia sa treaca la islamism. El nici nu si-a inchipuit ca pentru asta va deveni mai tarziu sfant. El doar a vrut sa ramana la credinta lui. A fost soldat, sau om de rand, nu stiu acum. In rest nu stiu cum
a trait si ce pacate a avut.
Si cati ca ei nu sunt...

Unul este chemat sa se faca monah, altul, preot, altul sa moara precum tanarul de mai sus.

Citesc acum o carte despre Sfantul Nectarie. De mic copil a avut chemarea credintei si a monahismului si a scris carticele pe bucatele de hartie. Nu a stiut altceva. Dar nici nu stia el sau nu se gandea sa fie sfant.
Isi facea datoria lui. Si ce frumos se purta si cum avea grija de maicile lui din manastirea pe care a ctitorit-o si condus-o. Va recomand sa cititi cartea.

Tema acestui fir este tocmai lupta continua pe care o duc (macar unii oameni, daca nu toti) in ei, intru credinta.
Este un zbucium permanent.

Dar dupa cum inteleg eu acum de la voi, nu toti au aceasta lupta. Poate ca voua va este mai usor si de aceea nu puteti pricepe ce spun eu.

Exact ce spune Andravenache mai sus (nu stiu de unde a citat): poate ca Dumnezeu, in credinta te indeamna sa spre perfectiune, dar tu ai puterile tale si nu le poti depasi. Aici este lupta si zbuciumul.

Ai dreptate ,viata crestinului e o lupta continua cu ispitele.
Spune un parinte ca razboiul cu gandurile il avem pana la moarte
Daca reusim sa invingem patimile din noi e mai simplu
Ispitele vin de la lume ,de la trup si de la diavol ,spun sfintii parinti.

Toate se fac cu voia Sa sau cu ingaduinta Sa. Nu doar cu voia, pentru ca Domnul nu este raspunzator de ceea ce face un om, altfel nu am mai avea fapte. Asadar omul are liberul arbitru sa faca tot ce vrea, iar fapele rele sunt doar ingaduite, la fel cum si faptele ingerilor cazuti sunt ingaduite de Domnul, nu sunt de la Domnul.
Nu poti sa nu faci pacate, toti facem in fiecare minut pacate, sunt pacate marunte, important e sa nu facem din cele grave. Restul se iarta la spovedanie chiar daca nu le spunem pe toate, ma refer la cele marunte.

Fără îndoială că este luptă. Și în Evanghelii, și în Epistole, și apoi în Viețile Sfinților, peste tot este vorba de lupta cu păcatul, și toți suntem chemați la ea.

Sigur că nu trebuie să considerăm vreodată că am ajuns la sfințenie și să ne punem singuri cunună pe cap. Și nici nu trebuie să ne centrăm pe noi înșine, alegând ca scop al vieții să devenim sfinți. Sfânt este Dumnezeu numai, iar omul doar prin împărtășire de El.

Noi pe El trebuie să-L căutăm fără încetare, nu sfințenia în sine. Ea este o consecință a apropierii (atingerii, în har) de El. Scopul este unirea cu El și rămânerea întru El, căci „Eu sunt Vița, voi sunteți mlădițele”. Și „Dacă cineva nu rămâne întru Mine, se aruncă afară ca o mlădiţă şi se usucă; şi le adună şi le aruncă în foc şi ard.” (Ioan 15, 5-6)

Nici ceilalti n-au inteles?
Pentru ca ti-au explicat cam aceleasi lucru, lucruri pe care in continuare tu nu vrei sa le intelegi.

Din câte cunosc, creştinii care îşi văd de cele creştineşti nu trăiesc un zbucium permanent.
E drept că sunt şi perioade de zbucium în viaţa fiecărui om creştin, mulţi au făcut referire la ele, însă de obicei viaţa omului credincios în Dumnezeu este mai calmă, mai liniştită, mai tihnită şi echilibrată, acestea toate ca rod al credinţei, al rugăciunii şi postului, al împărtăşirii cu Sfintele Taine (includ aici şi Spovedania, Maslul).

Deşi unii dintre creştini trec prin experienţe grele de viaţă (acasă, la seriviciu, cu sănătatea etc.), se disting de alţi oameni tocmai prin liniştea aparte pe care o au în suflet. Ea vine deseori spontan şi trăieşte durabil, după mărturisirea unor păcate grele sau după o miluinţă bineplăcută Domnului, numai de El ştiut fiind acest lucru...

Nu ştiu de ce vorbeşti adeseori despre zbucium. Dacă însă trăieşti des aceasta, eu îţi împărtăşesc opinia mea, o simplă ipoteză personală pe care te rog să o citeşti fără supărare: ceva nu e în regulă undeva în învăţătura de credinţă sau în practica rugăciunii şi ale celorlalte ale vieţii creştine (slujbe, miluinţă după puteri cu toată căldura şi compasiunea şi simţământul nevredniciei proprii, posturile, spovedania).

Îmi faci impresia că tu vrei să primeşti un dar fără să faci ce se potriveşte pentru aceasta.
Gândeşte-te: când vrei să vină liftul, oare nu apeşi pe buton? Aştepţi să vină singur ca şi cum ar şti că tu îl aştepţi, precum aştepţi poştaşul?...:)
Apasă şi tu pe butonul corect (adică pe acela al vieţii de credinţă) şi vei primi cu siguranţă linişte, bucurie, pace de la Dumnezeu. Sau mai corect, nu mai refuza ceea ce oricum îţi vine: harul Domnului, pe care unii cred că îl obţinem doar prin eforturi de tip sportiv şi masochist, iar eu cred că îl primim neîncetat prin însăşi practicarea credinţei la nivel sufletesc şi acţional, în purtări însă îl desconsiderăm prin aceea că ne ţinem cu mintea şi cu inima la pohte şi pohticele străine de Dumnezeu, sustrăgîndu-ne astfel singuri de la bucurie şi pace. În toate cele ale slujbelor şi practicilor creştine lucrează harul, nu e nevoie de nimic spectaculos în plus.

Bucuria şi pacea creştinului vin măcar în unele momente, măcar de o sărbatoare sau la o vecernie, măcar la o discuţie cu un frate sau o soră de credinţă etc. Măcar când citeşti Scriptura sau când murmuri un cântecel. Măcar după lacrimile unei rugăciuni, când chemi sau când de-a dreptul strigi pe Domnul!
Toţi cei care au rămas credincioşi în Hristos şi se arată deschişi către alţii întru credinţă, au experiat în viaţa lor, periodic măcar dacă permanent nu se prea poate, bucuriile credinţei.
Acestea nu sunt basme, sunt experienţe personale ale multor oameni, cărora mă alătur şi eu să mărturisesc. Bun este Domnul! De nespus. Bun, dulce, puternic, milostiv foarte!

Crede aceasta şi pune-te pe treabă, uşurel şi smerit şi cu inima şi mintea larg deschise, ori măcar întredeschise cât să intre un firicel de lumină şi sunt sigur că va veni o zi când vei spune întru Hristos: Adevărat! Adevărat a înviat!

Apropie-te de oameni credincioşi, intră în relaţie concretă cu ei, cu oameni vii în carne şi oase, şi fă ce fac aceia! Vei dobândi şi tu darul de care ei se bucură deja.

Sophia, ai primit un sfat bun! Dea Domnul să îl urmezi!