Casatoria cu o persoana divortata
 

Hristos a inviat!

Vin si eu cu o intrebare ce ma framanata in ultimul timp (nu sunt in situatia aceasta ci pur si simplu m-am gandit mai mult la ea): oare este pacat sa te casatoresti cu o persoana divortata, daca acel divort a avut loc datorita neintelegerii in fostul cuplu (exclus adulterul)?

Multumesc anticipat pentru parerile dvs.
AGabriela

Cam da. Asta dacă punem preț pe Scriptură. Dacă nu, nu contează.

Intr-adevar ma refeream din punct de vedere crestinesc. Dar daca o casnicie nu merge spre mantuire, este ingaduit divortul? Observ ca biserica ortodoxa ingaduie divortul in anumite conditii, asta inseamna ca si Dumnezu le ingaduie avand in vedere ca El ne cheama spre pace?

Daca nu merge spre mantuire... atunci de ce sa mergeti in alta parte???

tocmai pt. ca Dumnezeu ne cheama spre pace El uraste divortul.
intradevar,acesta e ingaduit uneori,dar doar in conditii exceptionale(adulter,cand viata unui membru al familiei e pusa in pericol etc.)...si totusi,exista cazuri cand sotul isi inseala sotia si,desi aceasta e "indreptatita" sa-l paraseasca,nu o face,si astfel prin rabdare aduce pocainta in inima sotului(parintele Paisie Aghioritul povestea despre un sot a carui sotie a fugit de acasa si cand a aflat ca a ajuns o prostituata,s-a rugat lui Dumnezeu s-o ierte pt. ca numai din vina lui a ajuns ce a ajuns...si pentru aceasta el s-a invrednicit sa vada Lumina necreata pe care abia daca o vad cei mai mari asceti...si omul acesta traia in mijlocul orasului,nici macar postul nu-l tinea dar a dat dovada de dragoste si asta i-a placut lui Dumnezeu mai mult decat orice asceza).
nu-i de joaca cu asa ceva,azi ma-nsor,maine ma despart...pacea in familie se pastreaza cu greu,sunt ispite,incercari dar toate se pot birui cu ajutorul lui Dumnezeu.

acum,ca sa incerc un raspuns la intrebarea dumneavoastra...eu nu cred ca m-as putea casatori cu cineva care a divortat nu pt. ca a fost inselat,ci "datorita neintelegerii in fostul cuplu".pai daca respectivul nu a reusit sa ramana cu femeia cu care a fost unit PENTRU TOATA VIATA,oare va ramanea cu o alta???
bineinteles,exista si persoane aflate la casatoria a 2-a si care sunt foarte fericite,traiesc o viata crestineasca.

totusi,dati Slava lui Dumnezeu ca nu va aflati in asemenea situatie :D...si daca-Doamne fereste!-v-ati afla,orice hotarare ar trebui luata cu mult discernamant,sfat de la duhovnic si multa rugaciunhe si numai dupa ce acesta(divortul) ar fi,intradevar,singura solutie.

Este de mare folos sfatul Sfantului Apostol Pavel:

"Daca un frate are o femeie necredincioasa, si ea voieste sa vietuiasca cu el, sa nu o lase. Si o femeie, daca are barbat necredincios, si el binevoieste sa locuiasca cu ea, sa nu-si lase barbatul. Caci barbatul necredincios se sfinteste prin femeia credincioasa si femeia necredincioasa se sfinteste prin barbatul credincios.

Altminterea, copiii vostri ar fi necurati, dar acum ei sunt sfinti. Daca, insa, cel necredincios se desparte, sa se desparta. In astfel de imprejurare, fratele sau sora nu sunt legati; caci Dumnezeu ne-a chemat spre pace. Caci, ce stii tu, femeie, daca iti vei mantui barbatul? Sau ce stii tu, barbate, daca iti vei mantui femeia?"

La versetele de mai sus mă gândeam și eu.
Gândul că o căsnicie „nu merge spre mântuire” consider că este o ispită. Dacă nu merge, trebuie să te străduiești „până la sânge”, cum spune tot Apostolul, atât cât ține de tine, dar nu să încerci o alta. Este unică.

parere !!!
 

Cred ca ,a te casatori cu o persona divortata reprezinta un mare risc de esec viitor al relatiei respective !!!

Mie personal,statutul acesta de persoana divortata,imi inspira cea mai profunda neincredere si suspiciune din mai multe puncte de vedere .

In orice caz o astfel de persona poate fi banuita de mai multe defecte, printre care putem aminti :

1). pe primul plan se afla prostia sau lipsa de minte in alegerea partenerului cel mai potrivit, astfel incat sa nu se ajunga la divort .(multi isi aleg partenerul numai dupa impresia pur fizica, neglijand multe aspecte ale caracterului care pot trezi suspiciuni : inclinatie spre violenta, bautura, minciuna sau curvie !)
2). lipsa de seriozitate, lipsa de implicare, caractere usuratice

Nu am deloc incredere in copii ai caror parinti sunt divortati. Cred ca si ei trebuie foarte tare evitati ca si parteneri ! Mai devreme sau mai tarziu vor cadea in obiceiul vazut in famile (doar au acolo exemple stralucite ),si se mai stie si ca : aschia nu sare niciodata prea departe ...!!!

Aici te-ai cam grabit cu judecata. Ai fi mirat sa vezi cati copii din parinti despartiti au ajuns oameni extraordiari. De asemenea ai fi mirat sa vezi cati copii din familii respectabile au ajuns niste paraziti ai societatii.

Eu, de aproape 20 de ani observ 2 proverbe arhicunoscute :
1. a doua casatorie, de regula, este mult mai rea decit prima !
2. daca lumea este plina de fete/femei bune!(nu am auzit pina acum pe cineva sa zica despre o fata sau femeie nemaritata ca ar fi rea, ca ar avea cusururi, ca nu ar fi deosebita) si-atunci , de unde atitea neveste rele?

si am constatat cum ca , cu o marja de eroare (vis-a-vis de aprecierea"de regula ") sunt f. adevarate aceste proverbe .

Restul pareri si partizanate de o parte si alta !
Consider insa ca daca ai avut parte de o casatorie in toata regula : care sa dureze cel putin 8 ani, din care sa fi rezultat cel putin 2 copii, in care sa fi purtat crucea casatoriei in toata marimea ei si care sa se fi terminat cu un divort din unul din motivele scripturistice , atunci nu mai are nici un rost , nici un sens, sa mai tentezi un nou mariaj. Afara de cazul in care , vorba marii majoritati a preotilor de mir : " ... eu nu pot sa stau fara femeie !"
Daca in viata iti dicteaza sexul si nu ratiunea , atunci nu ai decit sa insiri femeile pina cine stie cind , vei gasi una , chit ca va fi la 68 de ani !

Asa vad eu aceste subiect . Nu stiu daca va intereseaza dar am zis !
Insa fiecare sa faca dupa invataturile Scripturii si dupa puterile sale !

Parintele Paisie Aghioritul aprecia persoanele jertfelnice ce aveau noblete duhovniceasca. Pentru a ne face sa intelegem la ce anume se refera, povestea Parintele despre o femeie pe care sotul o insela. Acesta ajunsese la atata nesimtire incat isi aducea amantele acasa. Femeia il acoperea in fata copiilor si le spunea acestora ca doamnele sunt prietene de familie. Copiii ajunsesera sa se mire de numarul mare de prietene.

Dupa un timp in care a trait in acest fel, o boala grea a venit peste barbat incat a ramas la pat. Toate amantele l-au parasit si n-au mai vrut sa stie de el, doar sotia i-a ramas alaturi si l-a ingrijit. Dragostea si bunatatea sotiei l-au trezit pe barbat din starea in care se afla, s-a pocait pentru greselile sale si a murit impacat cu Dumnezeu. Nobletea, dragostea si jertfa femeii i-au salvat sufletul.

Sunteti foarte dur,ca intotdeauna :)
Inafara extremelor pe care le punem in discutie,oare nu ne vin in minte si exemple din lumea inconjuratoare,de la prieteni,rude sau cunostiinte ?
Nu ati vazut si cazuri in care cel divortat este fortat sa ajunga acolo,chit ca el ar fi luptat sa salveze relatia?Oare nu cumva este nevoie de 2 pt o casatorie reusita?Daca celalalt are o alta optiune si isi doreste sa iasa din uniunea respectiva I te poti opune?
Cu toate dramele,lacrimile si rugile din lume,drumul lui este liber,caci liberi suntem sa ne croim viata cum dorim-chair daca suntem total neinspirati in alegerile noastre.

Cat despre copiii celor divortati,ar fi ideal sa editati randurile.
Nu numai ca ei sunt victimele colaterale ale problemelor parintilor,mai ii etichetati si dvs ca fiind persoane de "ocolit".
Dar este parerea dvs si daca vreti sa-i ocoliti nu aveti decat,nici ei nu prea au prea multe de pierdut din asta,se gasesc alti doritori la o adica.

Depinde,daca "neintelegerile" ascundeau de fapt gravitati de genul pericol de moarte,batai repetate sau pericol de incest ,motivele divortului pot fi justificate.

A spune ca nu ai fost inspirat sa te casatoresti cu persoana potrivita nu este neaparat un adevar;oamenii pot adopta obiceiuri proaste pe parcursul vietii insemnand ca nu au fost dintotdeauna rai,sau vicerversa.

Strabunicul meu,Domnul sa-i ierte inima buna,a fost un afemeiat si un violent pana cand a avut un accident greu,care a coincis si cu o strafulgerare spirituala.Chiar atunci s-a pocait si a murit pt lume,traindu-si toti anii vietii in post si lacrimi.
Asa il stiu eu,plangand tot timpul pt pacatele lui si a altora.Cum ajungea vestea la el ca cineva a pacatuit ,se punea pe un plans sora cu moartea si se ruga pt persoana respectiva.

A fost un sot rau poate in tinerete dar in timp a devenit o persoana a carui figura a facut centrul si interesul intregii familii.Bunatatea dansului cat si pacea interioara au devenit arhicunoscute.
Desi ramasese cu o majora infirmitate dupa accidentul cu pricina,era nelipsit Duminica de la slujba si avea de mers pe jos foarte mult.

Dacă este o experienţă prin care treceţi, cred că răspunsul trebuie dat de duhovnic.
Dacă nu, ce să zic... Nimic. Oricum ar fi flecăreală pe marginea unei teme sfinte.

P.S. Din câte ştiu (iar acum încep să flecăresc), Taina Cununiei nu se dezleagă pentru neînţelegeri... Practic, a te căsători cu un om divorţat pentru neînţelegeri (situaţie frecventă, omenească, dar în nici un caz treabă bisericească), înseamnă a trăi experienţa adulterului. Aşa îmi pare...

La modul absolut abstract e f. greu sa primesti un raspuns potrivit.
Situatia concreta in detaliile ei, este cea care face diferenta.

Daca cineva a dat-o in bara cu prima casatorie, ce te face sa crezi ca nu o va face a doua oara?
Desigur, poate nu e neaparat vina persoanei in cauza, dar cum poti sti sigur?
Cel care face pocinogul de obicei este f. talentat si in a-si acoperi urmele.

Aş mai face o completare care nu cred că e offtopic, deşi voi începe cu o generalizare: multe subiecte care ţin, prin natura lor, de relaţia cu părintele duhovnic, sunt expuse discuţiilor pe forum.
M-am întrebat de multe ori ce poate să însemne aceasta...
M-am întrebat inclusiv care să fie explicaţia pentru faptul că mă implic eu însumi în astfel de situaţii...

Mă refer strict la situaţiile care, în mod evident, ţin de ascultare şi de Taina Spovedaniei.

Am crezut că pot identifica mai multe explicaţii posibile.
Dar cred că, poate, cea mai importantă şi mai gravă eroare (că despre asta cred că-i vorba) constă în gândul de genul: "ce să mai merg la duhovnic, că ştiu oricum ce o să-mi spună... mai bine întreb pe alţii, că am auzit că pe forum sunt uniii mai înduhovniciţi decât restu lumii..."

Acestui gând eu îi opun un altul: e mare deosebire între "a şti" ce spune duhovnicul şi "a experimenta" sfatul duhovnicesc. E cam aceeaşi diferenţă între a şti despre Dumnezeu şi a fi în Dumnezeu.

A şti ce spune duhovnicul este un act psihologic care ţine de memoria fiecăruia, cu tot ce implică subiectivismul ei şi relativa ei fidelitate. Îmi amintesc că în situaţiile trecute duhovnicul meu a spus aşa şi aşa... Pare evident că va spune din nou acelaşi lucru, deci, logic, la ce bun să merg din nou ca să îmi spună acelaşi lucru?

A experimenta Taina Spovedaniei este un act duhovnicesc, iar nu doar psihologic.

Aceasta e deosebirea centrală, îmi pare mie acum.

În solitudinea cugetului meu care gândeşte şi simte în baza datelor furnizate de memorie eu mă aflu în cu totul altă situaţie decât în relaţia duhovnicească.

Eu, unul şi acelaşi om, sunt cu totul altul atunci când mă aflu în relaţie cu duhovnicul, la Spovedanie.
Nu numai psihologia individuală e diferită de psihologia relaţiilor interpersonale, ci cu atât mai mult ea e diferită de Taina Spovedaniei.

Dar noi credităm mai mult solitudinea independentă a eului personal decât Taina întâlnirii duhovniceşti. Poate pentru simplul motiv că Spovedania ne solicită eul, mai precis narcisismul eului, platoşa aceasta groasă a suprafeţei pieritoare a sufletului nostru.

În Taina Spovedaniei, eu cel solitar mor.
Frica de această moarte mă îndeamnă să caut întărire efemeră în alte euri, la fel de solitare şi înfricoşate.

Cu trupul nu e de glumit! Măcar că are oase tari.

Ce îmi place în mod deosebit la topicul ăsta este senzaţia că fiecare, cu excepţia lui Alin care rămâne fidel rolului de procuror-şef la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dialoghează de fapt cu sine, încercând să-şi consolideze fundalul de motivaţii pentru situaţia în care se află. Nu e foarte greu de descifrat contextul fiecăruia: tânăra pură formal şi ritual care refuză să se mânjeacă iubind un lepros(= divorţat), femeia familistă a cărei opţiuni duhovniceşti nu sunt pe deplin împărtăşite de consort, bărbatul hotărât să reziste muceniceşte într-un mariaj, pesemne, ameninţat de faliment, divorţatul retras într-o pustnicie urbană fragilă încercând să reziste orientându-şi viaţa după principii cât mai aspre, soţia nemulţumită moderat de postmoderna amorţeală a căsniciei......toate însă având un numitor comun: o acută lipsă de comunicare în viaţa de dincoace de tastaturi, absenţa prietenilor de încredere, aşteptarea unei stări de comuniune fertile, a liturghiei de după liturghie. Încerc să înţeleg suferinţele exprimate printre rânduri, din interiorul durerii mele care, dacă-mi permiteţi o indiscreţie, are, sau a avut cândva, conţinuturi asemănătoare cu fiecare caz în parte. Citind postările voastre, am recunoscut etape ale vieţii mele, cu întreaga lor ţesătură de sentinţe teoretice, impasuri insolubile, nădejdi aproape disperate, adăpostiri pasagere în acreală şi scârbă de viaţă, încordări idealiste de muşchi duhovniceşti insuficient antrenaţi şi atâtea alte încercări de a face faţă examenelor existenţiale ratate ale vieţii. Cel puţin un lucru am învăţat din toate astea: de pe buza prăpastiei, de la belvedere, nici nu-ţi poţi imagina cum e să zaci în abisurile ei.

Foarte bună observația acestor dialoguri interioare și cititul printre rânduri. :)
Ca de obicei, mă bucur să te citesc, Mihai, și îmi place când lași un pic și tu garda (mai) jos. :57:

Sper sa nu am o judecata prea ingusta, e doar o parere; nu cumva Mantuitorul a zis "singura pricina pt care barbatul isi poate lasa femeia este adulterul"? Nu a zis nimic despre pricipnile pt care femeia isi poate lasa barbatul (violenta, amenintari, alcoolism, etc). Si acum pe bune, cam astea sunt cele mai frecvente situatii care duc la parasirea barbatului de catre femeie, poate chiar mai frecvente ca adulterul ("necomplicat").

Adevarat a inviat !

Eu nu am intalnit, nici in Biblie, nici in Sfanta Traditie, conceptul de divort ca disolutie facuta de om a legaturii casatoriei facuta de Dumnezeu. Prin urmare, persoanele divortate continua sa fie subiect al legaturii casatoriei, legatura care isi exercita efectele "pana ce moartea ii va desparti".

Prin urmare, intrebarea dv se reduce la "oare este pacat sa te casatoresti cu o persoana deja casatorita, care nu se intelege bine in fostul cuplu?".
Raspuns afirmativ: da, este pacat.

Inca din vremea misiunii publice a lui Isus poligamia, permisa o vreme in perioada Vechiului Testament, fusese deja abolita. Sfanta Biserica nu a permis poligamia nici chiar daca a fost vorba de regele Henric al VIII-lea. "Prefer sa pierd Anglia decat sa imi pierd sufletul" ar fi spus Papa de atunci.

"Şi s-au apropiat de El fariseii, ispitindu-L şi zicând: Se cuvine, oare, omului să-şi lase femeia sa, pentru orice pricină? Răspunzând, El a zis: N-aţi citit că Cel ce i-a făcut de la început i-a făcut bărbat şi femeie? Şi a zis: Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup. Aşa încât nu mai sunt doi, ci un trup. Deci, ce a împreunat Dumnezeu omul să nu despartă. Ei I-au zis Lui: Pentru ce, dar, Moise a poruncit să-i dea carte de despărţire şi să o lase? El le-a zis: Pentru învârtoşarea inimii voastre, v-a dat voie Moise să lăsaţi pe femeile voastre, dar din început nu a fost aşa. Iar Eu zic vouă că oricine va lăsa pe femeia sa, în afară de pricină de desfrânare, şi se va însura cu alta, săvârşeşte adulter; şi cine s-a însurat cu cea lăsată săvârşeşte adulter." (Matei 19, 3-9)

Deci iată un argument biblic foarte clar că în acest caz, al adulterului, Hristos a permis divorţul ("cartea de despărţire") şi implicit şi recăsătorirea. Mai mult, în cazul respectiv, specificat de Însuşi Hristos, cel care divorţează de soţia lui (şi probabil că şi reciproca este valabilă, atunci când bărbatul comite preacurvia iar nu soţia) nu comite adulter, el având dreptul să despartă ceea ce înainte era unit în căsătorie. Şi având dreptul să se despartă şi să fie neunit are în mod implicit şi dreptul de a se recăsători, pentru că el nu mai este unit cu femeia respectivă înaintea lui Dumnezeu. Iar Hristos specifică clar acest lucru.

Cu alte cuvinte, acolo unde Hristos Iisus Însuşi a spus clar că poate exista divorţul, pentru motivul preacurviei, şi că deci căsătoria (fie ea şi religioasă) poate fi desfăcută, căci bărbatul îi poate da "cartea de despărţire" sau de divorţ femeii respective, fără a săvârşi adulter, adică fără a fi în păcat de moarte (spre deosebire de adulterină, care este în păcat de moarte) vine Biserica Romano-Catolică şi spune că de fapt lucrurile nu ar sta aşa, şi că ceea ce spune papa şi papismul este deasupra a ceea ce a spus Hristos Însuşi. De ce? Pentru că BRC pretinde că este indisolubilă căsătoria, că nu se poate desface (nici măcar când are loc un adulter) deşi Hristos Iisus Însuşi a spus foarte clar că există o cauză pentru care o căsătorie poate fi desfăcută, adică în cazul unei preacurvii sau adulter. Cu alte cuvinte căsătoria nu este chiar aşa de indisolubilă precum pretinde biserica romano-catolică, şi asta pe temeiul cuvintelor lui Iisus Hristos. În cazul în care căsătoria a fost desfăcută în mod justificat cel care a dat "cartea de despărţire" pe motive temeinice nu este vinovat de adulter, şi nu este deci în stare de păcat de moarte; mai mult el este dezlegat de unirea anterioară şi nu mai este "un singur trup" cu fosta soţie, nefiind vinovat de despărţirea a ceea ce "Dumnezeu a unit".

Ba da, uniunea poate fi ruptă, ea nu este absolut indisolubilă. Şi asta este specificat foarte clar de Însuşi Iisus Hristos: "Iar Eu zic vouă că oricine va lăsa pe femeia sa, în afară de pricină de desfrânare, şi se va însura cu alta, săvârşeşte adulter" (Matei 19, 9) de unde se poate vedea că nu este vorba doar de lăsarea soţiei sau despărţirea de soţie, ci şi de unirea în căsătorie cu o alta. Hristos Dumnezeu arată foarte clar că într-o asemenea situaţie separarea de una şi unirea cu o alta, în mod legitim, este posibilă, iar ceea ce nu este interzis de Hristos Iisus nu poate fi interzis de Biserică, decât dacă papa şi papismul sau biserica se consideră deasupra Cuvântului lui Dumnezeu, iar în acest caz este evident că despre asta este vorba. În cazul specificat de Hristos nu doar deci că uniunea poate fi ruptă, dar poate fi făcută alta valabilă, validă, legitimă. Se poate vedea că poziţia papistă este greşită.

intradevar,nu a mentionat de acestea,tocmai de aceea sunt soti care rabda muceniceste si de multe ori il aduc pe celalalt pe calea cea buna,totusi sunt si situatii exceptionale cand e "permis" divortul,chiar daca nu e din pricina adulterului.parintele Nicolae Tanase povestea ca a venit la el o mama cu copii sai...erau toti stropiti cu benzina,barbatul vroia sa le dea foc.Doamne fereste de astfel de situatii,din pacate se intampla foaste des.


nu e intotdeauna asa.din pacate,exista cazuri cand el/ea se schimba radical dupa casatorie.chiar eu am in familie un caz.el a inceput sa bea din ce in ce mai mult pana a devenit alcoolic,astfel ca nevasta lui l-a parasit.e adevarat,trebuie multa atentie atunci cand iti alegi partenerul,dar niciodata nu e nimic sigur,lucrurile se pot schimba in viitor.

cel mai bine ar fi sa vorbesti despre acest subiect cu un preot

off-topic
 

Parintele Tanase a povestit treaba asta intr-o conferinta/inregistrare? Daca da, cum se numeste caci as dori sa o ascult!

este vorba despre un interviu luat parintelui si publicat in FAMILIA ORTODOXA(un numar mai vechi,cred ca de anul trecut).

Multumesc! Am sa caut in Fam.Ortodoxa. :)

Dar ferirea de nastere de prunci este un motiv real de divort?

P.S: Mentionez ca nu sunt eu in aceasta situatie ci un bun prieten din adolescenta (fac aceasta precizare deoarece am intalnit comentarii ce ma acuzau desi am precizat de la inceput). Cat despre parerea duhovnicului meu o stiu insa caut si alte pareri. Oare gresesc cu ceva?

Multumesc

În căsătorie problemele nu se tratează individual. Cei doi au împreună o problemă dacă unul din ei nu are în vedere mântuirea. Dacă celălalt o caută, însă, fiind una cu celălalt „în Hristos și în Biserică”, nu poate să o caute doar pe a sa proprie.
Mă tem ca nu cumva să caute să-și împace conștiința cu motive „canonice”, în care să-și transfere responsabilitatea divorțului.

Da. In practica catolica, aceasta ar putea fi o cauza de declarare a nulitatii casatoriei (CIC, canonul 1096). Mai general spus, sotul care, in raspar cu dorinta celuilalt sot, nu doreste copii nu si-a dat consimtamantul informat la casatorie, definita ca uniune intre un barbat si o femeie in vederea nasterii si cresterii copiilor. Avem, deci, consimtamant viciat. Pe de alta parte, trebuie observat ca, de multe ori, este si vina preotului aici, care incheie o astfel de "casatorie" fara sa se asigure ca mirii au inteles ce inseamna casatoria si care este principalul ei scop. Astfel, preotii cedeaza de multe ori prea usor la presiunea mirilor, nasilor, celorlalti nuntasi, care se grabesc, spun ca au facut deja pregatirile de nunta, neintelegand ca pregatirea de casatorie inseamna, de fapt, in primul rand catehizarea sotilor cu privire la Sacramentul Casatoriei si viata in comun.

Eu, daca as fi episcop si as declara nulitatea unei asemenea casatorii in care unul dintre soti nu a inteles rostul casatoriei, m-as interesa cine este presbiterul care a incheiat-o si as cere sa imi descrie cu amanuntul cum face pregatirea mirilor pentru casatorie, de vreme ce ei nu au stiut ce este aceea.

De acord întru totul.

Nu, dacă duhovnicul are păreri.
Dacă duhovnicul acceptă să stea la taifas şi să îşi dea cu părerea, problema e în primul rând a duhovnicului. Mă tem, însă, că mai degrabă consideraţi "părere" ceea ce e de fapt sfântă poruncă a Domnului, pe care cred că v-a reamintit-o şi, probabil, v-a tâlcuit-o părintele duhovnic.

Pe de altă parte, catehismul ortodox e la îndemâna tuturor. Nu avem nici o scuză că nu ne cunoaştem credinţa.

În definitiv, de ce vă preocupă atât de mult problema unui fost prieten din adolescenţă? Nu ar trebui mai degrabă să îl preocupe pe el însuşi?...

Ne puteţi spune care e motivul pentru care aţi deschis acest subiect? De unde vine frământarea de care pomeniţi în prima postare? Nu vă fie cu supărare...

Casatoria cu o persoana divortata
 

Aici sunt doua aspecte:

-cel strict religios/dogmatic, unde un preot (adica cineva care cunoaste foarte bine dogma crestina) trebuie sa discute;

-cel omenesc, al relatiilor sociale in general.
Aici chestiunea este un pic mai complicata. Evident ca ar fi ideal si de dorit ca prima casatorie sa fie si singura, romanul avand si o vorba in acest sens ""prima dragoste nu se uita niciodata""!
Totusi, daca doi oameni care au divortat anterior (din motive mai mult sau mai putin intemeiate), constata la un moment dat ca i leaga sentimente adevarate, nu vad de ce nu s-ar recasatori!
Oricum, nu exista o "reteta"" universal valabila, aceste chestiuni- foarte delicate- trebuind tratate de la caz la caz!
Un preot duhovnic ori alti apropiati (prieteni, cunostiinte, etc) pot da unele sfaturi bine intentionate si folositoare, insa numai cei doi pot lua o decizie, deoarece numai ei doi pot cunoaste sentimentele care i leaga sau nu.

Duhovnicul este un om pus de Dumnezeu cu harul care i s-a dat si care, la randu-i cand i se cer sfaturi/pareri, el incearca, cu ajutorul lui Dumnezeu, o rezolvare a problemei care sa duca spre mantuire. Oare dvs. nu ati cerut niciodata sfatul unui duhovnic inafara Tainei Spevedanie? El nu este un om oarecare ce prefera sa stea la taifas doar de dragul pierderii vremii.
Tema ma preocupa deoarece am mai multi prieteni in situatii asemanatoare, acest prieten al meu fiind in situatia descrisa in acest moment in care am intrebat . Incercand sa ma tin dupa putina mea putinta in biserica, observ foarte multe cazuri in care un cuplu casatorit se desparte pentru ca unul din ei este in biserica iar celalt nu, unul vrea copii iar celalalt nu, unul iubeste celalalt este indiferent, unul rezista altul nu etc. Inca nu am o familie dar si daca va voi Dumnezeu sa formez o familie cu cineva imi doresc sa stiu cat mai multe despre problemele care sunt de aflat inainte de face pasul spre a nu ajunge la divort. Sunt anumite cazuri in care nici eu nu as sta intr-o casnicie tocmai datorita faptului ca sunt destul de slaba ca fiinta omeneasca.
Intrebarea mea este adresata pentru ca imi doresc sa aflu si raspunsurile altor oameni despre acelasi subiect, sperand si crezand ca si pentru cei divortati, care incearca macar sa fie in biserica, mai exista a doua sansa avand in vedere ca nu toti sunt facuti pentru calugarie/pustnicie.
Sper ca v-am lamurit.

Există „a doua șansă”, pe care Biserica, deși nu o recomandă, o îngăduie, cu pogorământ, având în vedere neputințele omenești. Ea nu condamnă nici căsătoria cu o persoană divorțată, indiferent de motivul divorțului.
Biserica ne iartă și ne primește. În privința asta, doar de trei ori.

Însă ar fi o greșeală să facem cu bună știință un păcat, știind că vom fi iertați. Orice păcat trebuie evitat, urât chiar.

Personal, cred în unicitatea căsătoriei nu ca fiind ceva impus, din afară, ci pentru că iubirea este unică, persoana celuilalt este unică și, mai mult decât atât, este sfântă (unirea), în Hristos.

Da, este o gravă problemă dacă te căsătorești formal, având doar o credință superficială, făcând cununia doar pentru că „așa se face”. Te trezești „unit în Hristos” fără să crezi în El. Nu știu dacă aceea este taină; pentru că o taină nu acționează din afara noastră, fără credința și participarea noastră, fără iubirea noastră.

Fiecare creștin trebuie să tindă în primul rând la a-L cunoaște și a-L iubi tot mai mult pe Domnul, la a-și supune voia și întreaga viață Lui. Chiar și cei ce se căsătoresc, deși trebuie să se iubească, trebuie întâi de toate să-L iubească pe Hristos (după cum El însuși a spus: „mai mult decât pe tată, pe mamă, pe fiu, pe fiică...”).

De multe ori, însă, ne lăsăm furați de valul amețitor al iubirii, însă vrând și binecuvântare, căutăm căi de compromis, care nu fac decât să ne taie calea spre absolutul iubirii dumnezeiești. Ne este dat și nouă, muritorilor, să gustăm din absolutul acesta în iubirea dintre noi, dar pentru a nu rămâne doar un accident al vieții, avem nevoie de legătura permanentă cu Sursa ei cerească.

Stiu ca nu o recomanda, nu este de recomandat. Insa, desi repet, am vazut ca nu toti rezista la indiferenta si, in unele cazuri, chiar cei credincioasi iau decizia divortului (este drept ca acest lucru l-am observat doar cand nu au fost copii implicati la mijloc). Doua cazuri, apropiate am de acest fel. Unul pe care l-am descris si altul al unei prietene (colege) care era sa inebuneasca. Pentru ca din partea celuilalt nu mai erau dovezi de dragoste, prietenii mei (fiecare in cuplul sau) au decis sa plece. Amandoi pentru ca nu se mai simteau iubiti de cei cu care erau. Bineinteles ca eu stiu ambele probleme doar din afara si doar dintr-o parte, dar totusi, ce faci cand nu mai exista iubire desi Taina Cununiei a fost savarsita? Mi-e groaza sa ma gandesc ca as putea fi in locul lor vreodata. Sper sa ma fereasca Dumnezeu.

Sa nu ne inhamam la jug nepotrivit, ne indeamna Apostolul. Mai exact, acelasi apostol care intareste cuvintele Domnului nostru si sentinta nerevizuibila a Bisericii Sale asupra caracterului de nedesfacut al unei casatorii, precum si a unei Sfinte Taine in general.

Dar, daca noi, nesocotind sfatul apostolic, ne inhamam la jug nepotrivit cu un necredincios, zicand, de exemplu, ca il vom schimba, atunci trebuie sa ne asteptam sa nu se schimbe, caci lupul mai degraba isi schimba parul, decat naravul. In asemenea situatie, casatoria, care oricum este o cruce (ori un jug la care trebuie tras, cum spune Apostolul), va fi o cruce cu mult mai grea. Un jug cu mult mai greu, ca atunci cand doua dobitoace trag fiecare in alta parte.

Prin urmare, insusirea care este, de departe, cea mai de pret a unui mire, ca si a unei mirese, este credinta. Mai de pret decat insasi dragostea, fiindca, dintre cele doua virtuti teologale, credinta e radacina care hraneste, iar iubirea este fructul care satura si innobileaza. Altfel spus, credinta aduce iubirea, pe cand iubirea poate sa nu aduca credinta si, nebazata pe temelia durabila a lui Cristos, repede se ofileste si se trece, ca viata unui fluture.

Bazandu-se pe credinta, pe hotararea comuna de a duce o viata asa cum ii place lui Cristos si cum ne indeamna Biserica, cei doi sunt siguri ca nu vor trage in parti diferite si jugul lor va fi usor, caci Domnul ne cheama si ne spune sa nu avem alta grija decat de a-L servi, spunandu-ne "povara Mea este usoara si jugul Meu este dulce". Cei doi se vor feri ca de foc de judecati particulare in chestiuni de morala, in care Biserica ne este Mater et Magistra. Astfel, ei vor sti care este scopul casatoriei, vor sti daca este ingaduit sau nu, permanent sau tranzitoriu, sa te feresti de prunci, si cu ce metoda, vor sti daca, in caz afirmativ, asemenea hotarare poate fi legitim luata de ambii soti ori numai de unul, si orice alt lucru la care un raspuns diferit i-ar putea opune.

In concluzie, pentru o casatorie fericita, nu trebuie sa aveti decat urmatoarele doua griji:
1) aceea de a va gasi un sot credincios;
2) aceea ca dumneavoastra insiva sa urmati invatatura Domnului nostru.

Iubirea lui Dumnezeu o simțim ca har, care ne dă viață duhovnicească, ne face să ne simțim vii cu sufletul. Când cădem din har ne simțim morți, neputincioși.

La fel și în căsnicie: când nu mai este iubire nu mai este har, cineva (poate amândoi) păcătuiește. Și nici nu-și dă seama. Ca și în relația directă cu Dumnezeu, harul (iubirea) în căsătorie se păstrează lucrând poruncile lui Dumnezeu, trăind pentru El. Iar asta se face printr-o permanentă și stăruitoare lepădare (jertfire) de sine, dureroasă de multe ori, chiar insuportabilă, pentru că și ea este o moarte, însă una binecuvântată: moartea egoismului, decentrarea, mutarea accentului, mereu și mereu, de pe tine pe celălalt. Iar celălalt în căsnicie este întâi de toate Dumnezeu, apoi soțul, și, mai ales, copiii.

Așa cred că putem scăpa de frica de a ne simți cândva neiubiți: iubind noi înșine și preocupându-ne tot mai puțin de ceea ce primim, împliniți prin ceea ce oferim.
Să ne căsătorim nu pentru a fi iubiți, ci pentru a iubi. Atunci suntem liberi și uniți cu Hristos, niciodată singuri.

S-ar putea sa fie niste principii mai dure,asa cum spuneti dvs., insa eu cred ca sunt ,totusi, destul de sanatoase,din moment ce eu insumi aplicandu-le sunt foarte multumit !!!
Stiu ca sunt greu de aplicat, iti trebuie o anumita tarie,si poate neori aplicandu-le o faci cu greutate si chiar neplacere !!!

Dar puneti si dvs, ce am spus eu ilogic :
Nu e adevarat ca o alegere trebuie facuta bine si cu cap,punandu-se inainte caracterul ,comportamentul,testat si verificat minutios, prin tot felul de incercari secrete,a celuilalt(fie si fara sa-si dea el seama !) ?
Aceasta buna si rationala alegere, are ca afect colaborarea cu o persona 99% sigura,care a trecut cu succes testele cele mai dure,si ale carei sanse de defectare sunt aproape nule pe viitor !
Dictonul stravechi :"Aurul se verifica in foc ", e mult mai pretios si mai util referitor la oameni !!!
Totdeuna un om indoielnic si cu un caracter dubios, la cea dintai incercare (test pe care i-l faci fara sa stie ! ), fii sigur ca va da imediat bir cu fugitii !!!
Nimic nu urasc mai mult oamenii usuratici si nseriosi (fie ei simpli prieteni, amici, sau potentiali parteneri sentimentali ) decat sa fie supusi la incercari !!!
Cum iubeste pisica apa, asa le place si lor !!! (ha,ha,ha !)

Si eu mi-am pus adesea aceasta intrebare: cata taina mai este casatoria daca unul este credincios, dar celalalt nu (sau mai rau, uraste biserica)? Pentru cel crediincios este taina, dar pt celalalt este ca si cand nu ar fi. Nu va exista strop de comuniune; de rugaciune nici nu poate fi vorba; cel credincios se jertfeste si se straduie sa isi omoare patimile (ca sa nu raspunda la rau cu rau), care sint puse la grea incercare de cel necredincios ce traieste patimas si in totala indiferenta fata de el insusi si fata de efortul celui de linga el. Oare cel credincios va rezista sau va ceda sub o greutate prea mare pt el? Daca cel crediincios isi da seama ca lupta il depaseste mult fata de ce estimase initial, ca nu are vocatie de martir si isi simte periclitata mantuirea (se simte zdrobit in loc sa se antreneze sa urce), oare ce este mai bine sa faca?

Oare nu este necrediinta o tradare, adica un adulter? Oare o intra la "motive de divort prin adulter"?
Cel ce nu lupta cu patimile sale din motiv de necrediinta, ii tradeaza pe toti: pe sotie/sot, pe tot aproapele de fapt (tradeaza dragostea prin nenumarate moduri: egoism, tratarea celuilalt ca pe un obiect, nu ca pe o persoana, etc)

Nu e: prin credința unui soț se poate sfinți și celălalt.