Sfintenia cununiei religioase
 

Am si eu o intrebare: Barbatul(sau femeia) nu este sigur/a daca omul ales este inr-adevar cel potrivit pentru comuniunea in doi,insa isi da seama la ceva timp dupa ce au facut cununia religioasa...ce este de facut in cazul acesta?...

sa-si plece genunchii si sa se roage.
Acum incepe sa inteleaga de ce li s-a cantat"sfintilor mucenici". Daca nu e caz de adulter, atunci sa faca rabdare.

Cine este de vina ca barbatul (femeia) a facut acest pas important fara sa fie convins(a) de decizia pe care a luat-o? In bratele cui sa aruncam vina? Cine a pacalit si cine s-a pacalit prin grabita hotarare? Biserica ingaduie divortul pentru motive serioase, cum ar fi incalcarea fidelitatii. Poate mai sunt si alte situatii (eu personal nu cunosc altele), dar oricum trebuie sa fie ceva extrem de serios. Comuniunea in doi se si invata, depinde acum de gravitatea problemelor aparute in timp si daca ele pot fi rezolvate cu stradania sotilor.

multumesc pentru raspuns,insa nu am inteles cu "sfintii mucenici",poti sa ma lamuresti?

in primul rand, multumesc pentru raspuns!
Parerea mea:nu cred ca este om in viata care sa nu greseasca chiar daca este vorba despre o decizie importanta...se intampla(a fost convins,insa constata ca s-a inselat)...nu este vorba de pacaleala...pur si simplu a crezut ca omul este alesul.insa isi da seama ca s-a inselat...nu se simte implinit alaturi de omul ales...sunt intr-adevar situatii mult mai grave pentru a fi ingaduit divortul...,insa ce este de facut totusi: Viata trebuie traita in doi si constati ca alaturi de alta persoana de simti implinit.nu de cea cu care ai facut o cununie religioasa....ce faci?

În primul rând trebuie să înțelegi că te poți înșela a doua oară. S-ar putea ca și de data asta să constați, după o vreme, că nu te simți împlinit.

Problema este tocmai căutarea împlinirii. Și greșeala este să crezi că împlinirea ți-o va aduce soțul/soția. Singurul care ne poate aduce împlinirea - în iubire, în viață - este Hristos. Căsătoria este și ea împlinită tot atunci când se face cu credință în El și când unirea între miri este totodată și o unire cu El, o urmare a Lui și o renunțare la sine.

Felul în care putem fi fericiți ni-l arată Domnul, iar dacă nu-L credem și căutăm să fim fericiți așa cum gândim/ simțim noi, vom merge din ratare în ratare, dintr-o iluzie în alta.

Cine a spus că viaţa trebuie trăită în doi?.... Unii o trăiesc în mai mulţi, de pildă în familie numeroasă ori în obşte monahală. Iar alţii o trăiesc singuri, în zăvorâre. (Deşi nu sunt singuri...)

Şi cum ai ajuns să constaţi că te simţi împlinit alături de altă persoană? Cum ai ajuns acolo, "alături"? Şi cum se numeşte asta???....

Hîm... Îmi pare că ştim să ne justificăm foarte frumos păcălelile, înşelîndu-ne cu nonşalanţă conştiinţa... Cred că nu legea duhului conduce astfel de socoteli, ci legea trupului.

Pe Cine ne imaginăm, oare, că păcălim de fapt?...

Iluzie pe care avem grijă să o îndulcim cu iluzii şi mai mari, în cercuri tot mai ameţitoare, până dăm cu capul de stâlpul deziluziei. Care se află deseori aici şi întotdeauna dincolo...

Eu aş spune aşa: cum ai ajuns să constaţi că ceea ce este important, esenţial, este să te "simţi" ?

Başca!...:)

Care a fost pregatirea ptr. casatorie? Mai ales din punct de vedere ortodox....spovedanie generala, curatenie trupeasca, binecuvantarea parintilor, binecuvantarea duhovnicilor..etc.
Daca nu se alege cum trebuie si se face casatoria in perioada oarba... nu se testeaza partenerul inainte de cununie? concubinajul nu este ca si casatoria, asta cred ca se stie. iar daca totul a fost bine la petreceri si la prajituri, de ce sa va fi certat?

Casatoria nu este contract pe care il desfaci cand vrei. Daca ati primit Taina Cununiei, atunci luptati-va ptr. casatoria voastra. Spovediti-va amandoi, cereti sfatul duhovnicului si binecuvantarea sa, aveti rabdare, caci dureaza putin pana va acomodati. Defapt, toata viata este o acomodare...plus ca din cate am inteles primii ani sunt cei mai dificili, pana se cunosc mai bine mirii...cereti sfatul parintilor, nasilor, prietenilor..luptati ptr. casatorie asa cum ati chiuit si dansat la nunta, asa sa strigati dupa ajutor.

Rugaciune,post,spovedanie,duhovnic,rabdare. Nu e bine deloc sa nu duci la capat ceea ce incepi, iar in acest caz, casnicia.

eu doar am intrebat:ce se poate face intr-un caz ca acesta? Inteleg ca te poti insela si a doua oara,inteleg tot ceea ce mi-ai explicat si iti multumesc pentru raspuns.te-as mai intreba,daca nu te superi,cum vezi tu implinirea in El,cum putem fi siguri de felul in care putem fi fericiti,cum deosebim calea noastra de calea Lui?

Este o vorbă (a lui Gabriel Marcel, parcă): „A iubi este a trăi viața celuilalt”. A-L iubi pe Hristos înseamnă a trăi viața Lui, adică a face ceea ce ne-a cerut: să ne lepădăm de noi înșine (de voia noastră), să ne luăm crucea (să ne asumăm necazurile, să nu le evităm cu orice preț) și să-I urmăm Lui (să trăim o viață care să-L aibă pe El ca model, iubirea Sa jertfelnică).

A iubi în căsătorie înseamnă ca, treptat, treptat, să renunți la tine și să te jertfești pentru celălalt și pentru ceilalți (copiii), să trăiești viața lui (lor), să te bucuri cu el, să suferi cu el.

Asta nu se întâmplă dintr-o dată. La început e vremea dragostei romantice, când ți se pare că ai intrat în cer împreună cu celălalt, când simți că el îți era destinat, când constați unicitatea voastră ș.cl. Ce simțim atunci trebuie să ne dea putere pentru restul vieții, însă trebuie să ne dăm seama că nu va fi tot timpul așa, că vor apărea ispite, neînțelegeri, greutăți. Când ajungi la acestea, când ieși din vraja de la început, poți fi dezamăgit. E bine să nu-ți faci iluzii ca să nu ai deziluzii.

Când se petrece desvrăjirea poți crede că iubirea s-a terminat și vrei o alta, care îți imaginezi că va dura. De fapt, s-a terminat doar o etapă, doar începutul. Abia acum e momentul să începi să iubești serios, lucid, asumându-ți nepotrivirile cu celălalt. Trebuie să înțelegi că iubirea e treabă serioasă, că ea se câștigă prin jertfă de sine, că tu trebuie să iubești primul, nu să aștepți să fii iubit. Tu trebuie să (te) oferi.

Iar căsătoria în Hristos, dacă nu înțelegem de la început (deși Biserica ne spune, de aceea spunea Lore despre „sfinților mucenici”, cântarea de la cununie), vom afla mai târziu, că este nevoință, este cruce. O cruce cu atât mai frumoasă cu cât este dusă împreună cu celălalt. Și mult sudează nevoințele astea asumate împreună, și sporesc iubirea și o întăresc.

Iar dacă nu sunt asumate, dacă nu vrem să cunoaștem frumusețea durerilor duse împreună, vom alege, poate, o singurătate pe care o găsim mai confortabilă, dar care este goală.

Cât privește fericirea în Hristos, m-am gândit la modul explicit pe care ni l-a arătat în predica fericirilor: „Fericiți cei săraci cu duhul, cei curați cu inima, cei milostivi...”

Multumesc mult pentru raspuns!
Am spus ca viata trebuia traita in doi, in contextul dat de mine,poate ca m-am exprimat gresit cu acest "trebuie",ar fi trebuit sa scriu :"daca ar fi sa alegi sa traiesti in doi",fara "trebuie"ai dreptate, viata poate fi traita si cum ai explicat tu.Corect.
Acelasi lucru si cu acest cuvant"implinit",este poate prea mult spus "implinit"...cum a spus N.Priceputu,implinit poti fi numai in Dumnezeu."Cum ai ajuns acolo,alaturi?"-datorita calitatilor pe care le apreciezi cel mai mult la un om si care crezi tu ca se regasesc in omul de alaturi,insa iti dai seama pe parcurs ca defectele acestui om "umbresc" aceste calitati.
"Si cum se numeste asta??"-tocmai asta este,ca nu sti exact ce este,daca ai facut alegerea corecta.
Nu inteleg cu "justificarea pacalelior",ce inseamna "pacaleli",...acceptarea indoielilor si a nehotararii cu care ne confruntam? Inseamna asta "inselarea constiintei"?
Cred ca Dumnezeu ii raspunde fiecaruia,daca ne rugam Lui...,eu doar am vrut sa aflu si parerea voastra intr-o astfel de situatie.

Când te căsătorești devii una cu celălalt; defectele lui devin ale tale și ale tale devin ale lui. Sunt neputințe, care trebuie purtate cu dragoste, cu milă, cu iertare.

"Parerea mea:nu cred ca este om in viata care sa nu greseasca chiar daca este vorba despre o decizie importanta."
Cuvantul "important",mai sus l-am folosit.Tu crezi ca decizia de a te casatori,a iti intemeia o familie, nu este importanta? Nu am scris ca cel mai important,esential,este sa te "simti".Si nici nu sunt de acord cu acest lucru.

Nu este un caz al meu,sau al cuiva neaparat...,multumesc insa pentru sfaturi!

Frumoase cuvinte...,foarte frumoase,...va multumesc din suflet!

Poate nu am înţeles bine despre ce situaţie e vorba. Repet ce am înţeles eu: un om primeşte Taina Cununiei, este căsătorit şi, de-a lungul căsniciei ajunge la concluzia că:
1) partenerul de viaţă nu e tocmai cum a crezut, nu îi mai place, nu îl mai iubeşte etc.; suferă diverse neajunsuri şi neîmpliniri "din pricina" lui sau a ei;
2) un alt om, altul decât partenerul, are calităţi superioare, pare a fi perechea potrivită, soţul sau soţia ideală, alături de care s-ar împlini, ar fi fericit, etc.

Înţelegînd că despre această situaţie e vorba, am scris că, pe scurt, discutăm de fapt despre păcat şi înşelarea conştiinţei proprii. Şi despre dezastrul adulterului sau al desfacerii căsătoriei, situaţii care îmi aduc aminte acum, prin nu ştiu ce asociere, de două proverbe: "Nu da vrabia din mână pe cioara de pe gard" şi "Rău cu rău, dar mai rău e fără rău".

Kanedel, nu cunosc vreun cuplu care să nu fi trecut prin experienţa aceasta.
Pot fi aduse în analiză mai multe variabile explicative. Însă, oricâte explicaţii am furniza pentru lămurirea peripeţiei maritale, un lucru rămâne fix: sarcina fiecăruia de a rezolva singur şi împreună cu partenerul de viaţă o puzderie de probleme care apar în căsnicie.
Unele sunt probleme materiale, altele ţin de organizarea timpului, altele de sănătate, altele de oscilaţiile dispoziţiei, altele de grupul de prieteni, altele de viaţa şi moartea unor oameni dragi, altele de variaţiile în trăirea credinţei, altele ţin de politică, altele ţin de job, altele ţin de vreme...
Toate problemele vieţii individuale sunt întâlnite şi în viaaţa căsătoriţilor,
doar că apare o mică diferenţă: le ducem în doi, fie direct fie implicit, indirect, întrucât ceea ce te pasionează şi afectează pe tine are un ecou şi asupra partenerului şi viceversa.

Când ne căsătorim nu devenim cu totul alţi oameni, însă experimentăm alt context şi alte provocări ale omenescului.
Este important să reflectăm cu atenţie la ce ni se întîmplă şi să alegem unele scheme vechi din tiparul vieţuirii noastre individuale, după cum pe altele e potrivit să le lichidăm prompt şi ferm. De exexmplu, păstrăm obiceiul premarital de a ne întâlni când şi când cu prietenii, însă lepădăm obiceiul de a bea de vineri până luni şi de a fluiera după piţipoanece pe stradă... Sau, dacă am primit leafa, păstrăm obiceiul de a ne bucura ...:), însă ne grăbim să ajungem cu ea acasă, la nevastă şi copii. N-o mai punem la bătaie cu prietenii care ne aşteaptă la bere sau la cazinou şi nici măcar la biserică nu mai mergem cu ea... Ci acasă, pentru a hotărî cu familia cum vom folosi banii.

De obicei însă, păstrăm obiceiul narcisist-infantil de a ne măsura partenerul şi relaţia după indicatorul "mă simt bine, e cool" sau dimpotrivă.
Noutatea în căsnicie e că evaluarea trebuie să includă şi pe celălalt: ne simţim bine?, suntem mulţumiţi? este partenerul meu mulumit de viaţa pe care o ducem împreună? sunt copiii mulţumiţi de mine? sunt oare un soţ bun, o soţie bună, un tată bun, o mamă bună? Ce spune familia?
şi, când am avut parte şi de Taina Nunţii: suntem noi bineplăcuţi Domnului prin tot ce facem împreună? Şi mai ales: sunt eu la lucru pentru despătimirea mea cu prilejul tuturor necazurilor şi nemulţumirilor pe care le resimt? Port eu cu smerenie şi nădejde toate ale familiei mele? Sunt eu demn de îndemnul Apostolului pivind viaţa de familie?
Sau storc cu egoism tot "frumosul" dimprejur, visînd că mi-am găsit, o fatalule "prea târziu", taman acum jumătatea. Asta e iluzie a celui care nu izbuteşte să se implice în miezul lucrului destinului personal. E doar un distractor, un abur al vinului care distorsionează simţurile şi gândirea. Iar după ce trece beţia, la vremea mahmurelii, vin şi regretele nenorocite pentru tot ce am comis la beţie, inclusiv atrocele dureri de cap şi sila de sine, şi ruşinea şi sentimentul intens al vinovăţiei şi toate consecinţele păcălelii visării infantile...
Să stăm, aşadar, curajos în picioare, să stăm pe loc!
Şi să lucrăm cu răbdare şi cu nădejde, împlinirea noastră omenească, împreună cu partenerul de viaţă înaintea lui Dumnezeu Milostivul şi Puternicul şi Proniatorul.

Ai dreptate, nu este nimeni in aceasta viata care sa ia mereu deciziile bune, sa nu greseasca niciodata. Ne dorim de cele mai multe ori sa indreptam ceea ce nu este bine, sa nu suportam consecintele deciziilor gresite. Uneori se poate, alteori nu. Din experienta mea de pana acum, am vazut ca daca fac ceve in dezacord cu voia lui Dumnezeu (cu poruncile Lui) merg din rau in mai rau. Este greu de spus in asemenea situatie ce trebuie sa faca o anumita persoana, este nevoie de multa luminare (prin rugaciune), de discernamant, de intelepciune. Eu sunt pentru o reimprospatare a relatiei cu celelalt, un fel de o noua sansa cu eforturi de ambele parti. Daca candva lucrurile au mers bine, poate, poate...

"Din experienta mea de pana acum, am vazut ca daca fac ceve in dezacord cu voia lui Dumnezeu (cu poruncile Lui) merg din rau in mai rau"-Da,am constatat si eu acest lucru...chiar daca voia Lui,de multe ori ni se pare prea "grea",prea greu de indeplinit,asta la inceput,...insa cu rugaciune,cu smerenie,...Dumnezeu ne da putere...si parca totul devine usor si placut pe Calea Lui. Eu v-am intrebat si pe voi sa aflu si parerile voastre,...insa stiu ca,...pana la urma raspunsul sau raspunsurile ,sunt tot la DUMNNEZEU.Nu se poate ca Dumnezeu sa nu ne vrea binele,...nu se poate sa ne lase rataciti...,insa trebuie mare incredere in El.Si eu am observat ca daca ne-am indoit de Calea Lui,apar numai probleme,numai zbucium,neliniste,agitatie,chiar si nebunie.Staruinta in rugaciune cred ca este cea mai importanta si increderea deplina in El.Nu este usor,trebuie depus efort,...insa si rezultatele sunt dintre cele mai frumoase,sunt pe masura.
Doamne ajuta!

...editat....

Păi da, când nu izolăm focarul infecţiei de restul trupului, putrezim pe de-aîntregul...
Ar spune chirurgul!

Dar cred că tu nu eşti chirurg şi sper să nu devin nici eu prea curînd.
Cum să gândesc, aşadar, ce scrii tu?

Personal eu am trăit aceasta ca fiind problema acceptării şi a respingerii. Sau a decentrării. Decentrare pe care o realizăm şi lumeşte prin dezvoltarea capacităţii noastre de colaborare cu semenii şi de acceptare a alterităţii, pe măsura însuşirii abilităţilor pro-sociale şi a încorporării etapelor de dezvoltare morală. Decentrare care e însă majoră doar când ajungem la convingerea că viaţa şi Cosmosul sunt Hristocentrice.
Îl respingem însă pe celălalt atunci când, preocupaţi de succesul nostru în împlinirea năzuinţelor personale, găsim că aproapele are un defect sau mai multe care ne împiedică să prosperăm fiinţial, social şi material, să devenim ceea ce aspirăm.

Eu, de pildă, vreau să învăţ un psalm. Mi-a atins inima şi simt nevoia să îl port cu mine, ca să îl recit din minte ori de câte ori simt nevoia, să cuget la el, să mă doftoricesc cu el...
Pentru aceasta, întrucât sunt nevăzător, am nevoie să mi-l citească soţia mea. Nu posed JAWS sau alt sintetizator vocal, nu ştiu să citesc în Braille şi nici n-aş putea, întrucât am mâinile arse de la un incendiu.
O rog pe soţia mea să-mi citească.
Dar, vai, nu are nici timp şi nici chef. După mai multe rugăminţi, îmi citeşte. Grăbit, nervoasă, distrată... Nu are nici dicţie şi nici nu prea pricepe textul, nu prea e dusă la biserică decât aşa, de ochii lumii...

Ce voi face?
Să cred că starea ei e şi a mea? Mi-e cam greu, e limpede că suntem chiar contradictorii în acest punct. Şi-apoi, eu sunt orb iar ea chiar vede.
Şi atunci? Cum voi înţelege situaţia noastră dacă ar fi să o "citesc" în erminia propusă de tine?...:)

M-a atras foarte mult un cuvânt din postarea ta: "devin".
Procesul devenirii mi se pare fascinant, deja.... Parcă intuiesc câte ceva.

Un lucru îmi pare cert: devenirea întru iubire lărgită (nu egofilică, ci prin Hristos) este un proces şi nu fapt spontan.
Nu sunt sigur că pot spune despre aceasta că se petrece mai întâi duhovniceşte, cu prilejul Tainei Cununiei, şi că apoi este încorporată concret, adică material-trupeşte şi psihologic şi social în viaţa soţilor, transformîndu-le persoana şi iubirea, sfinţindu-i.
Tind să cred că Taina pune începutul, "bun început", în sensul că deschide o uşă, ba chiar Uşa harului, întrucât cei doi nu se mai iubesc până la sufocare, digerîndu-se reciproc, ci lasă un loc mic între ei, vorba poetului arab, să "danseze pe acolo vânturile cerului"... E vorba despre Hristos prin Care se plineşte iubirea şi familia.
şi că tot ce urmează depinde de modul cum soţii, fiecare şi împreună, colaborează cu harul. Rămânînd, desigur, în Taină, din care soţii nu pot ieşi decât prin desfacerea Cununiei...

Aici mi se pare că centrarea a rămas tot în tine, cel care vrea să învețe psalmul, dar nu are mijloacele. Iar relația este una de dependență. Spunea un părinte că nu trebuie să punem crucea noastră pe umerii celuilalt. Dar, adaug eu, celălalt și-o poate asuma de bunăvoie. Cred că numai așa poate merge bine o căsnicie, dacă fiecare își asumă crucea celuilalt, nu dacă este silit s-o ducă pentru că n-are încotro.

Exact așa cred și eu. Și asta este explicația Bisericii pentru vinul cel de pe urmă, mai bun decât cel dintâi. Iubirea se transfigurează prin conlucrarea cu harul, se sfințește, se înduhovnicește. Taina doar începe în Biserică, la cununie, însă ea trebuie lucrată toată viața, așa cum Adam și Eva trebuiau să lucreze grădina Raiului.

Bine spus! Frumos!
Mulţumesc, Cristiane...

Decentrare şi autonomie, aşadar.
Maturizare, cu alte cuvinte....
Ei bine, în realitate, cum lesne se poate cunoaşte, căsniciile merg greu tocmai pentru că nu avem suficient spor în chestiunile acestea. Dependenţe cu carul, lupte egoiste (pentru putere, bunuri, plăceri, timp liber etc.)... Şi pe toate le numim, cu duioşie şi "înţelegere", cu termenul ... dragoste. Deh, sunt şi ei tineri, se iubesc, dragoste cu năbădăi şi altele asemenea, auzi spunîndu-se, justificîndu-se.

Unii, totuşi, au descoperit soluţia: autonomie şi decentrare. La care aş adăuga: cooperare.
Şi scopuri comune, supra-individuale.

Cum ne ajută Biserica în acest travaliu de dezvoltare personală şi familială? (întreb pentru îmbogăţirea imaginii cu soluţii, pentru aducerea din nou la cunoştinţă, iar nu pentru a pune la îndoială)
Cum ne dezvoltăm în Biserică, împreună şi individual, mai bine spus (ca să nu pară că noi suntem una - Biserica e alta, iar noi aşteptăm pică pară mălăiaţă de la un fel de Big Brother) în sensul acesta?

Eu cred ca in practica, de multe ori oamenii chiar isi asuma crucea celuilalt, insa in limitele lor proprii. Conflictele de multe ori apar cand oamenii nu inteleg limitele/neputiintele celuilalt si asteapta ca celalalt sa asume mai mult decat poate duce. In exemplul propus de Cezar, brodez si eu o poveste, poate ca sotia si-a asumat crucea sotului cat a putut ea de mult, adica in limitele ei - de exemplu in limitele faptului ca nici ea nu este dusa pe la biserica si ale faptului ca daca el este invalid (mainile arse, orb, etc), inseamna ca nu poate munci, deci ea munceste pe branci ca sa tina pe amandoi si numai munca zilnica de la servici ar putea fi un pic peste limitele ei (sa o depaseasca). In asemenea circumstante, cititul unui psalm poate parea un moft (sau picatura care umple paharul putiintei; paharul limitelor peronale) pentru cel ce se simte depasit de crucea pe care si-a asumat-o, din/cu dragoste, dar, din pacate, il depaseste. Oare ce ar insemna in acest caz pentru sot asumarea crucei sotiei?

Cred că obișnuim să căutăm și să oferim soluții pentru toate, încercând să dobândim pricepere. Însă poate uităm prea adesea că harul se revarsă și peste cei nepricepuți dacă sunt smeriți. La întrebările de mai sus eu nu găsesc răspunsuri/soluții. Știu doar că trebuie să ne smerim, golindu-ne de sine, să ne rugăm și să nădăjduim în mila Domnului.
Căsătoria o înțeleg ca taină și în sensul că este un permanent mister, niciodată pe deplin dezlegat, care-ți dă de lucru până la sfârșit. Cel mai important îmi pare ca amândoi cei care o alcătuiesc să fie hotărâți cu adevărat să o ducă până la capăt orice s-ar întâmpla; și să n-o lase să moară.

Drumul e lung, de o viață. Iar unirea cred că este tot mai strânsă pe măsură ce timpul trece, sufletele celor doi se întrepătrund tot mai strâns, ajungând uneori și să se confunde, să nu mai știi, spre exemplu, dacă un anume lucru ți-a plăcut dintotdeauna sau îți place pentru că ei îi place.
Dar devenirea în Biserică este mai mult decât o armonizare prin renunțare, grijă de celălalt, completare ș.cl.; să nu uităm că este în primul rând o devenire întru Hristos. Mă tem că de multe ori tocmai pe Cel care ne unește Îl lăsăm deoparte, căutându-ne doar pe Noi.
Lepădarea de sine pe care ne-o propune Hristos este pentru a-I trăi lui, însă îi este favorabilă și celui dimpreună cu noi, pentru că abia atunci vom începe să-l iubim cu adevărat.
Și dacă avem duhovnic bun, el ne va asista de câte ori i-o vom cere, distingând cu pricepere piedicile lăuntrice care nu ne lasă să iubim desăvârșit.
Când ești singur ai mai puține de spovedit decât atunci când ești căsătorit, pentru că îți lipsește „de-iubitul”, cel față de care îți vei constata insuficiențele, defectele, păcatele, că vrei sau nu.

Frumos spus!
in intelesul crestin.

in intelesul deformat crestin, de atatea ori oamenii se pacalesc pe ei si fie isi asuma mai mult decat pot duce, pentru ca se simt obligati de vocea unei constiinte deformate, care ii biciuie, fie in partea cealalta, cu cinismul unei hotarari lipsite de dragoste reala isi duc casnicia indiferent ce s-ar intimpla (in sensul de cate victime nevinovate lasa in urma), fie cu inconstienta lasa greutatea pe umerii celuilalt pe care vrut nevrut il "hotarasc" sa o duca. Daca nu exista simultan si constientizarea tainei in Hristos (cu dragostea reala, reciproca si in Hristos) si constientizare de sine cat mai detaliata si subtila, din partea amandurora, moare oricum

Lepadarea de sine, ca stradanie a omului, in mod real nu poate exista (ca schimbare) / progresa, decat in masura in care ne vedem pe noi, ne constientizam.
Adeseori oamenii ii vad pe ceilalti, dar nu se vad/constientizeaza pe sine.
Sau ii vad pe ceilalti prin prisma filtrelor/sabloanelor/etichetelor proprii.
Insa din pacate marea majoritate a timpului/interactiunilor cu cei din jur oamenii sint pe "pilot automat" (gesturi pe care nici nu constientizam ca le facem, nici nu ne-ar da prin cap ca ar putea fi percepute de catre ceilalti altfel decat le percepem noi / sau poate ca uneori nici noi nu le mai stim intelesul originar... , pt ca sint moduri f bine exersate, obisnuinte ale noastre, facute automat, la orb) si nu constientizam ce facem/ce nu facem/consecinte/implicatii, etc. Atat de des ranim pe cei din jur asa! Ca niste orbi.
Intradevar Dumnezeu (prin rugaciunea duhovnicului) poate lumina intelegerea, iar duhovnicul sa ghideze, dar doar a celui care o cauta si care este atent la sine si dornic de intelegere. Este Harul Lui ce transfigureaza mintea omului si ii da intelegerea corecta.

Uneori acest "noi" funcţionează ca un slogan. Nu e nici priceput, nici practicat. E numai aplicat la repezeală, de dragul modului cum sună, mai întâi.
Fapt e că sunt, mereu, două feluri de "noi": "noi" al meu şi "noi" al tău. Fiecare cu "noi"-ul lui...

Or, vindecarea de această încă mai periculoasă nebunie, este Hristos.
Nu suntem "noi", cu-adevărat, decât în El şi prin El.
Orice alt fel de "noi" e tot al "eu"-lui. Al eului meu, al eului tău...
Dar noi zicem pas când Domnul zice "Noi". Nu "Noi", ci "noi", răspunde când soţul, când soţia. Acest nenorocit "noi" al meu, al tău, al orişicui...

Adica nu este doar un slogan, ci este "noi-ul" umanitatii noastre cazute

La Cluj,in curtea unei foste manastiri,a fost recent descoperit un mormant,din perioada dintre 1450 si 1550,in care sunt inmormantati doi tineri,in jurul varstei de 30 de ani.Barbatul si femeia se tin de mana si au fost porecliti in presa internationala ,,Romeo si Julieta"cu precizarea ca,spre diferenta de cei doi eroi celebrii,tinerii de la Cluj nu s-au sinucis pt ca altfel nu ar fi fost inmormantati acolo.Grecii de la Archaeology&Arts sustin ca asemenea cazuri de inhumare in perioada medievala respectiva sunt rare.Barbatul are o leziune severa,osul sternului este distrus,fie intr-un accident fie intr-un conflict.Cercetatorii sunt de parere ca femeia ar fi putut muri de durere la aflarea vestii.Huffington Post a scris despre cei doi indragostiti,sot si sotie cel mai probabil,faptul ca ,,barbatul si femeia au fost ingropati tinandu-se de mana,fiind parca legati de o imbratisare vesnica a dragostei".

Când "noi" al meu se ţine de mână cu "noi" al tău,
sunt toate şansele ca nu doar în secoli, cum frumos postă Pelerinul, să rămânem uniţi, ci încă mult mai mult. Practic, în vecii vecilor.

Umanitatea mea căzută îşi dă mâna cu umanitatea căzută a celuilalt, iar Hristos consfinţeşte acest gest ascensional aşezîndu-l ca pe un luminător în cerul nou al veşniciei.
E doar un semn văzut, acela din mormânt, ce bate secolii prin Cluj...

logodna
 

Buna ziua am si eu o intrebare ... as dori sa stiu daca se mai fac logodne sau slujbe de sfintire a verighetelor?????
Va rog frumos sa imi raspunda cineva, eu am trimis mail la Patriarhie insa nu am primit nici un raspuns.
As vrea sa fac acum logodna sau cum so numi ea si la anu sa fac cealalta jumatate de slujba sau ma rog ce so mai face.
Va multumesc frumos si as dori un raspuns cat se poarate de repede.
Am mai incercat si pe la Biserici insa am intalnit doar Preoti care au spus ca ei nu fac,sau daca cineva stie vrun preot sau o biserica unde as putea sa merg sa o fac.
Va multumesc inca odata!!!!!!!!

Vrei cumva să te apropii de curăţie şi fericire sau, mă rog, cum i-o mai zice?....
Şi să faci cele plăcute Domnului, după rânduiala Sfintei Biserici sau, mă rog, cum s-o mai face?...
Atunci renunţă te rog, mai întâi, la acest mod de a gândi, simţi, vorbi şi scrie despre Sfintele Taine ale Bisericii lui Hristos.
Apoi mai discutăm, te rog frumos...