Viata = un sir lung de pacate
 

De ce tot ce facem, gandim e considerat mai intotdeauna pacat. Avem libertate si in acelasi timp nu o avem. In toate cultele religioase suntem indemnati sa ne incadram intr-un tipar al omului ce se vrea a fi "perfect", curat sufleteste, fizic, atotstapan asupra gandurilor si faptelor noastre. De ce omul imperfect este indemnat sa devina perfect in special din punct de vedere moral? Nu e ciudat faptul ca Dumnezeu asteapta ca noi sa reusim sa ne depasim conditia de om imperfect, robit de pacate prin noi insine?
Cand murim suntem judecati pentru felul cum am trait viata noastra. Daca viata noastra e un dar, de ce suntem judecati pentru ea? Inseamna ca nu e a nostra. Nu cred ca voi reusi niciodata sa fiu pe placul lui Dumnezeu, nu pot, in fiecare zi pacatuim cu gandul, cu vorba, cu faptele, constient sau inconstient. Chiar daca suntem in general oameni intelegatori, iubitori de semeni, totul e in zadar cand totul se prabuseste in fata unui singur pacat. Oricum, raiul il pot dobandi doar cei cu inima complet curata. Cred ca multi vom ajunge in Iad, pentru ca nu exista o cale de mijloc.

Până şi la biserică preotul se roagă spunând ''...că nu este om care să fie viu şi să nu greşească numai Tu Doamne eşti fără de păcat, dreptatea Ta este dreptate în veac şi cuvântul Tău adevărul'', aşa este călătorule nimeni nu-i perfect toţi greşim, am scris aici pe forum la secţiunea ''Biserica Ortodoxa în general'' pe topicul ''Răspunsuri duhovniceşti +'' nişte cuvinte ale Cuviosului Paisie Aghioritul cu privire la diferenţele dintre creştini şi fanatici.Numai bine

nu mai fi deznadajduit. as dori sa iti spun ceva: si un sfant a fost mai intai un pacatos. iata Ap. Pavel sau Sf. Maria Magdalena. Iar in casa Tatalui meu multe locuri sunt. nu vom fi judecati pentru viata ce am primit-o in dar ci pentru faptele rele ce le facem in viata. intarirea vine de la Domnul. puterea schimbarii vine de la Domnul. eliberarea de pacat vine prin Domnul. noi doar sa cerem prin rugaciune, ascultare si sa ne nevoim. adevarata libertate vine intru Hristos - cand vom reusi sa nu mai fim robii pacatului, robii firii noastre pacatoase.

"Sfânta Maria Magdalena a fost una dintre persoanele asuprite de patimi, una dintre persoanele pe care le-a transformat Domnul Hristos şi a făcut-o din rea bună prin puterea Domnului Hristos. Noi nu avem puterea să ne depăşim pe noi înşine, oricât am fi de luători aminte la viaţa noastră, şi oricât am şti lucrurile acestea nu ne putem realiza noi pe noi înşine, ci avem trebuinţă de ajutorul lui Dumnezeu. La călugărie se şi zice când îl întreabă pe candidatul la călugărie: "Vei rămâne în mănăstire până la ultima suflare a ta?" El răspunde: "Aşa, cu ajutorul lui Dumnezeu". Noi contăm pe ajutorul lui Dumnezeu. Şi ajutorul lui Dumnezeu s-a dat Sfintei Maria Magdalena în înţelesul că a mântuit-o Domnul Hristos de boli, şi a mânuit-o de patimi, de draci. Şi când a înviat din morţi, ca semn că a înviat pentru păcătoşi, S-a arătat Sfintei Maria Magdalena, cea odinioară păcătoasă, ca să se ştie că Domnul Hristos a venit, cum a spus El Însuşi, ca să mântuiască pe cei păcătoşi. A zis către Zaheu: "Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia că şi acesta fiul lui Avraam este, că Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cei pierduţi" (Luca 19, 9-10). Sfântul Apostol Pavel spune că "Hristos a venit în lume să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintîi sunt eu" (I Timotei 1, 15)."

http://www.nistea.com/maria_magdalena.html

Viaţa e o alternanţă de suişuri şi căderi. Printre păcate facem şi lucruri bune, să nu uităm asta.

Noi sîntem invitaţi la perfecţiune, la desăvîrşire. Nu toţi reuşesc să atingă culmile sfinţeniei, dar chiar dacă nu o vom atinge există şanse să ajungem totuşi în Rai. Sfinţii Părinţi fac deosebire între mîntuire, desăvîrşire şi îndumnezeire. Mîntuirea este doar primul pas către Dumnezeu - şi este posibilă încă de pe acum. Iată, cînd cădem şi apoi ne rugămpentru iertare şi ne spovedim şi ne împărtăşim, ne mîntuim temporar de cel rău. Apoi vin păcatele şi cu ajutorul Lui Dumnezeu ne ridicăm iarăşi din mocirlă punînd un nou început bun. Şi tot aşa o viaţă întreagă, pînă ce moartea ne va prinde într-o stare de bine sau de rău.

Printre cele mai mari virtuţi se numără speranţa. Dacă îţi pierzi nădejea atît de uşor, atunci greşeşti din start. Trebuie să ai mereu puterea să te îndrepţi o dată ce păcătuieşti, pentru că Dumnezeu e bun, îndelung iertător şi mult milostiv. Învaţă pe de rost psalmul 142 şi psalmul 50, eu cred că te vor ajuta.

E o eroare să gîndeşti că Raiul e o stare undeva sus şi Iadul e a doua stare undeva jos. Atît sus, cît şi jos, există un spectru foarte larg de niveluri de înălţare şi de cădere. Deci lucrurile nu-s tocmai în alb şi negru, chiar dacă nu este o cale de mijloc, matematic vorbind. Chestiunile astea ne depăşesc oricum, ideea este să prinzi curaj şi să speri la mîntuire, indiferent cît de slab sau de puternic eşti în cele duhovniceşti. Dumnezeu abia aşteaptă să ne ajute prin harul Său, prin Sfinţii Îngeri, prin mijlocirile Sfinţilor biruitori şi, mai ales, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu.

Doamne ajută!

Nu cred că ni se cere sa ne depăşim condiţia prin noi înşine. Trebuie să punem început bun, prin bunăvoinţa noastră de a ne îndrepta, iar bunul Dumnezeu ne ajută prin taina spovedaniei şi prin cea a sfintei Euharisitii. Desigur, şi prin celelalte taine. Este adevărat că ni se cere şi nouă strădanie, dar "prin noi înşine" nu am reuşi nimic.

Păcat înseamnă despărțire de Dumnezeu. Iar legătura cu El se numește har. Or, cea mai mare parte a vieții noastre noi nu o trăim în har, ci în despărțire de Dumnezeu, deci în păcat. Asta se întâmplă de la cădere încoace. Ne-am obișnuit să considerăm că asta este normalitatea. Ne-am obișnuit cu starea asta de înstrăinare de Dumnezeu (sau alienare). Suntem liberi să rămânem în ea, așa cum fiul risipitor a fost liber să plece și să trăiască în țări străine. „Toate îmi sunt îngăduite, însă nu toate îmi sunt de folos” spunea Apostolul Pavel. Trebuie să le căutăm pe cele care ne sunt cu adevărat de folos, care ne dau Viața adevărată și netrecătoare, harul.

Dacă ne mulțumim cu cele ale lumii vom pieri împreună cu lumea, căci este trecătoare. Dacă dorim viața veșnică, trebuie să ne desprindem cu sufletul de cele trecătoare. Căci cu ce se unește sufletul, de aceea va avea parte. Iar unirea înseamnă iubire, atașare, dependență. Deci dacă Îl vom iubi pe Dumnezeu, vom avea parte de viața Lui. Iar dacă nu, ne vom alipi cu sufletul de cele ale lumii, pieritoare.

Iar depășirea condiției noastre de oameni păcătoși, cum au spus și ceilalți, nu prin noi înșine se face. Ea vine din supunerea și atașarea față de Domnul. Iradiază din El. Nu ni se cere să ne autodepășim, ci să-L căutăm pe El. Cunoscându-L și lipindu-ne de El, vom începe să ne asemănăm Lui, împlinindu-ne astfel menirea (dată la crearea omului) de a deveni „după asemănare”.

Este un dar pentru totdeauna, existența nu ni se va lua niciodată înapoi. Dar un dar așa de mare implică și o responsabilitate mare din partea noastră. Din cauză că suntem dăruiți și cu libertatea de alegere. Și avem mereu posibilitatea de a alege binele. Dumnezeu nu este un tiran care să ne analizeze la sânge și să ne judece pentru imperfecțiuni. Însă putem spune că urăște păcatul, în sensul că păcatul este moarte iar El este Viață, și nu poate exista nicio legătură între moarte și viață. Însă este un Tată iubitor, care dorește să I se răspundă cu dragoste, care dorește să ne întoarcem în casa Lui. Noi suntem cei care am plecat (nici nu mai știm când), ne-am înstrăinat și am ajuns să vorbim despre El acum din amintirile străbunilor. Rari sunt cei care Îl cunosc, iar noi folosim scrieriel/zicerile lor ca argumente ale existenței Sale. Însă toți suntem chemați să-L cunoaștem direct, în casa Lui (Biserica), din cuvântul Lui, din vorbirea cu El.

Și nu se prăbușește totul în fața unui singur păcat, căci orice păcat este iertat dacă-l mărturisim, mereu și mereu.
Că zidim și dărâmăm, și iarăși zidim, și iarăși dărâmăm... asta ne poate duce pe noi la dezănădejde, în iadul deznădejdii pe care singuri ni-l facem, căci niciodată nu trebuie să deznădăjduim.

Cât viețuim aici, în lumea asta, mereu, până la moarte trebuie să fim ca niște ostași mereu vigilenți, luptători clipă de clipă cu noi înșine, ridicându-ne după fiecare lovitură, știind că nu suntem singuri și că nu putem decât să biruim dacă rămânem în oastea lui Hristos.

Şi nici libertatea nu ni se va lua niciodată. Ambele fac parte din modelul divin după care am fost creaţi.

Calatorule, daca lucrurile ar sta asa cum scrii aici, ai avea dreptate sa deznadajduiesti. Insa te rog sa iti amintesti ca ceea ce e cu neputinta la om e cu putinta la Dumnezeu.
Doar prin noi insine nu o sa putem face mare branza niciodata. Dar cu ajutorul Lui, da. Trebuie un strop de credinta si de rugaciune.
Nu prea inteleg de ce unii din crestinii nostri vad crestinismul ca pe un sir de reguli si de constrangeri exterioare, ca pe ceva din afara lor, ca pe un pat al lui Procust, in care trebuie sa se plieze cu orice pret. Crestinismul e multa libertate, dar orice libertate inseamna responsabilitate. Adica nu e vorba ca trebuie sa tin post azi, zi de vineri, ca daca nu, ma duc in iad, asa ca ma sfortez sa nu poftesc la ce mananca alalalt langa mine, nu! Tin post azi, zi de vineri, pentru ca sunt liber sa mananc ce vreau si eu aleg sa mananc de post, in amintirea Rastignirii lui Hristos, desi as putea foarte bine sa aleg sa mananc si de dulce. La fel si cu celelalte.
Nu stiu, eu asa am fost invatata de mica, sa nu ne gandim la rai sau la iad cand facem o fapta buna, ci sa facem cu bucurie putinul lucru bun pe care il putem face pentru Hristos. Ce depasea puterile noastre si avea drept consecinta sentimentul constrangerii, al parerii de rau, al silei nu era bine primit in fata Domnului.

Cata tristete in cuvintele dvs domnule/doamna calator si daca v-ar fi auzit cei trei prieteni ai lui Iov atunci ,, S-au sfatuit si au plecat de acasa sa se duca sa-i planga de mila si sa-l mangaie. Ridicandu-si ochii de departe, nu l-au mai cunoscut. Si au ridicat glasul si au plans. Si-au sfasiat mantalele si au aruncat cu tarana in vazduh deasupra capetelor lor. Si au sezut pe pamant langa el sapte zile si sapte nopti, fara sa-i spuna o vorba, caci vedeau cat de mare ii este durerea.”(Iov 2:11-13).

Si insusi dreptul Iov vi s-ar fi alaturat in durere: ,, Pentru ce, zic, da El lumina omului care nu stie incotro sa mearga, pe care il ingradeste Dumnezeu din toate partile? Suspinele imi sunt hrana de toate zilele, si jalea mi se varsa ca apa. De ce ma tem, aceea mi se intampla; de ce mi-e frica, de aceea am parte! N-am nici liniste, nici pace, nici odihna, si necazul da peste mine."(Iov 3:23-26).Ar fi plans alaturi de dvs: ,, Oh! de ar fi cu putinta sa mi se cantareasca durerea si sa mi se puna toate nenorocirile in cumpana, ar fi mai grele decat nisipul marii: de aceea imi merg cuvintele pana la nebunie!”(Iov 6:2-3).Si insusi Eclesiastul s-ar fi asezat si el plin de amaraciunea intelepciunii noastre omenesti alaturi de dvs si v-ar fi spus: ,, o, desertaciune a desertaciunilor! Totul este desertaciune. Ce folos are omul din toata truda pe care si-o da sub soare? Ce a fost va mai fi, si ce s-a facut se va mai face; nu este nimic nou sub soare. Am vazut tot ce se face sub soare; si iata ca totul este desertaciune si goana dupa vant!”(Eclesiastul 6: 2-3,9,14).

Insa marele apostol Pavel,imbracat in dragostea cea mare,a simtit si el lupta dintre Duh si pacat,ca si dvs: ,, dar eu sunt pamantesc, vandut rob pacatului. Caci nu stiu ce fac: nu fac ce vreau, ci fac ce urasc. Stiu, in adevar, ca nimic bun nu locuieste in mine, adica in firea mea pamanteasca, pentru ca, ce-i drept, am vointa sa fac binele, dar n-am puterea sa-l fac. Caci binele pe care vreau sa-l fac, nu-l fac, ci raul pe care nu vreau sa-l fac, iata ce fac!”Si in fata acestei lupte care ne va insoti pana la sfarsitul calatoriei noastre pe acest pamant apostolul a avut si el clipa lui de tristete,de duerere,de neputiinta: ,, O, nenorocitul de mine! Cine ma va izbavi de acest trup de moarte…?”Dar apoi,ca o simfonie a bucuriei in credinta,batrinul apostol v-a luat pe dupa umeri si v-a ridicat din tristete: ,, Multumiri fie aduse lui Dumnezeu, prin Isus Hristos, Domnul nostru!… Astfel, dar, cu mintea, eu slujesc Legii lui Dumnezeu; dar cu firea pamanteasca slujesc legii pacatului. Acum, dar, nu este nicio osandire pentru cei ce sunt in Hristos Isus, care nu traiesc dupa indemnurile firii pamantesti, ci dupa indemnurile Duhului. In adevar, legea Duhului de viata in Hristos Isus m-a izbavit de legea pacatului si a mortii.”.

Poate aceste cuvinte ale lui din capitolele 8 si 9 din Epistola catre Romani va vor imbarbata dar poate in ochi inca vor mai fi lacrimi.Sa nu mai fie.,sa vedeti la ce minune sunteti chemata,doar il urmati pe un Rastignit,v-ati fi asteptat la altceva decat asta?In Epistola catre Efeseni,capitolul 3,apostolul va cheama,, sa puteti pricepe impreuna cu toti sfintii care este largimea, lungimea, adancimea si inaltimea”(v.18)ca sa puteti ,, sa cunoasteti dragostea lui Hristos care intrece orice cunostinta, ca sa ajungeti plini de toata plinatatea lui Dumnezeu.”(v.19). Intrebari hamletiene se ridica:ale cui sunt aceste dimensiuni si care sunt ele? Eu cred ca dimensiunile sunt ale credintei,ea locuind in inima si inradacinata in dragoste(v17)pentru ca intelegand cat de adanca,de lata,de lunga si de inalta este ea in harul lui Dumnezeu si traind-o sa intelegeti cat de mult v-a iubit si va iubeste Hristos.Atunci durerea lui Iov si a Eclesiastului nu va vor mai bantui ci bucuria in Domnul va va lumina.Si in capitolul 13 din I Corinteni,in imnul dragostei,in versetul 6,Apostolul Pavel va talcuieste care sunt acele dimensiuni.

Largimea credintei inradacinate in dragostei este ca ea acopera totul.Lungimea ei este ca ea crede totul.Adancimea ei este ca ea nadajduieste totul iar inaltimea ei este ca ea sufera totul.,,Dragostea nu va pieri niciodata”si fiindca dvs prin credinta inradacinata in dragoste veti cunoastea dragostea si mantuirea lui Hristos atunci veti trece de la moarte la viata si de la tristete la bucurie.Si sa stiti ca lucruile nu se opresc aici,caci marele apostol,calauzit de Duhul,mai are sa va spuna si ce trebuie sa faceti,nu doar ce trebuie sa intelegeti Indemnurile lui le veti gasi in capitolul 5 din I Tesalonicieni.

Daca largimea credintei este ca ea acopera totul atunci ,, Bucurati-va intotdeauna.”.Daca lungimea ei este ca ea crede totul atunci ,, Rugati-va neincetat.”.Daca adancimea ei este ca ea nadajduieste totul atunci ,, Multumiti lui Dumnezeu pentru toate lucrurile; caci aceasta este voia lui Dumnezeu, in Hristos Isus, cu privire la voi.”Si daca inaltimea ei este ca ea sufera totul atunci ,,Nu stingeti Duhul”ci traiti dupa indemnurile Lui si in Cuvantul Lui,fie ce ar fi sa vina impotriva caci ca un praf se va risipi in fata Luminii.Dupa cum spunea apostolul ,, Noaptea aproape a trecut, se apropie ziua. Sa ne dezbracam, dar, de faptele intunericului si sa ne imbracam cu armele luminii.”(Romani 13:12).

Si daca cumva va veti intreba ce va spune Mantuitorul in fata acestor indemnuri ale apostolului,atunci sa stiti ca EL a spus deja ce crede intr-o predica de pe un munte.Pentru largimea credintei care prin dragoste acopera totul,bucurandu-se mereu in Domnul, Mantuitorul a binecuvantat-o: ,, Ferice de cei saraci in duh, caci a lor este Imparatia cerurilor!Ferice de cei blanzi, caci ei vor mosteni pamantul!”.Apoi a binecuvantat lungimea ei,care crede totul: ,, Ferice de cei cu inima curata, caci ei vor vedea pe Dumnezeu!”.Adancimea ei,care nadajduieste totul,a primit si ea binecuvantarea Lui: ,, Ferice de cei flamanzi si insetati dupa neprihanire, caci ei vor fi saturati!”Iar inaltimea ei,care sufera totul,nu a fost uitata nici ea: ,, Ferice de cei ce plang, caci ei vor fi mangaiati! Ferice de cei prigoniti din pricina neprihanirii, caci a lor este Imparatia cerurilor!”

Sunt doar ganduri imperfecte ca un fir de praf ale unui alt pacatos mai mare ca dvs si tocmai de aceea fie Dumnezeu sa va intareasca ca sa cunoasteti prin credinta dragostea Sa si intr-o zi ,,El va sterge orice lacrima din ochii lor. Si moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tanguire, nici tipat, nici durere, pentru ca lucrurile dintai au trecut."(Apocalipsa 21,2)

crezi că Dumnezeu ar mai fi creat Lumea, stiind că majoritatea ajunge în iad?

Asta este o viziune mai sumbra asupra vietii, exagerata din dorinta monahilor si a celor care isi doresc o viata mai buna de a dori o viata duhovniceasca mai curata si mai inalta.

Sunt infierate gandurile rele, comportamentul desert, si alte multe rele.

Dar sa stii ca sunt multi oameni care vorbesc frumos, se comporta frumos, au ganduri curate si corecte si care sunt fericiti in lume.

Daca stii in viata sa-ti tii putin gura sa stii ca vei fi fericita. Bine zice Hristos: "pe gura ies relele ".


Nu mai exagera si intotdeauna povatuieste-te cu altcineva. Gandurile astea pe care le ai sunt de deznadejde si sunt de la diavol, sa te supere si sa te mahneasca pe calea asta.
Diavolul iti spune: "vezi in ce hal esti?", vezi cat de jos poti sa fii? vezi ca nu mai ai nici o sansa?
Cand realitatea este putin alta, ca tu de fapt incepi sa inveti cele duhovnicesti.


Hristos a zis frumos Sfantului Siluan Athonitul: "tine-ti mintea in Iad si nu deznadajdui".

Viata are multe mizerii si pacate; la orice faci zi Doamne iarta-ma, si Doamne nadajduiesc in mila ta, si in iertarea ta. Cum a zis pe cruce: "Pomeneste-ma si pe mine Doamne intru imparatia Ta".


Tu sa faci cele ce le poti in viata ta, sa ai constiinta impacata ca ai facut tot ce ai putut.
Iar restul gandurilor lasa-le ca nu le stii adevaratul lor sens.

Si asa a fost cand am citit printre randurile tale. Ti-am simtit caldura sufletului tau de om bun.

Sa stii ca de multe ori m-am gandit ca noi de fapt suntem "morti" si ca ne putem trezi la viata prin dragoste fata de Dumnezeu, Hristos, de semeni.

Nu stiu daca Dumnezeu chiar stie viitorul nostru, daca l-ar sti.. am fi simple marionete supuse unui destin ce nu poate fi schimbat.

Intr-adevar pacatul inseamna indepartare de Dumnezeu, iar Iadul lipsa lui Dumnezeu = singuratate si intuneric. Ce poate fi mai aspru de atat?

Nu, nu e asa. Dumnezeu le stie pe toate, El este atotstiutor, stie si ce vom face noi. Doar stie, nu predestineaza. Nu suntem marionete, avem liber arbitru.

Imagineaza-ti ca vezi un spectacol de teatru sau un film si ca stii de dinainte ce se va intampla, pentru ca ori l-ai mai vazut o data ori ai citit cartea. Cu toate astea, iubesti asa mult actorii, incat le urmaresti orice miscare scenica, chiar daca tu stii bine de dinainte cum se vor desfasura acestea. Ba chiar de multe ori te roaga sa urci si tu pe scena, sa le dai o mana de ajutor, cand nu isi mai dau seama cum sa isi joace rolul, pentru ca isi dau seama ca tu stii cum ar trebui ei sa joace. Tu accepti, vii si ii ajuti. Se poate spune ca actorii sunt marionetele tale?

Eu nu cunosc aşa pe Dumnezeul nostru Iisus Hristos. Ne-a cerut să fim sfinţi, asemenea Tatălui nostru din Ceruri, iar nu să fim perfecţi. Perfecţiunea este o aspiraţie străină de Duhul Bisericii. Sfinţenia, însă, este un rod al iubirii.

În sufletul fiecărui creştin dorul de Dumnezeu. El zvâcneşze, pulsează în noi, aşa cum inima iubitului tresaltă după inima iubitei.

Omul care începe să Îl iubească pe Dumnezeu tânjeşte după Dumnezeu, caută la Faţa Lui, cugetă ziua şi noaptea la Cel iubit, se sileşte să se apropie de El. Nu de perfecţiune îi arde omului, ci de apropierea şi contopirea cu Cel iubit.
Nu mai poate sufletul omului să traiască precum trăia înainte să fi fost g[sit de Iubirea Domnului. De cum a prins foc inima lui, fie şi cât un fir de iarbă uscată, totul e gata vâlvătaie pentru totdeauna: cale de întoarcere nu mai este.

Cu timpul, cu încercările de a-şi afla Iubitul, sufletul omului începe să priceapă ce are de făcut. Numim aceasta pocăinţă, o lucrare de aruncare peste bord a tot ce ne împiedică să ne apropiem de Domnul. Nesimţirea proprie (numită elegant împietrire) începe să se întrevadă în toată hidoşenia ei, obişnuinţele păcătoase îşi arată duritatea de piatră, plăcerile toate asaltează simţurile, gândurile, sentimentele, vorbele, faptele. Omul se vede pe sine tot mai trivial, tot mai grosolan şi astfel, întrezărindu-se puţin câte puţin, simte nevoia să se gătească, mireasă, pentru Mirele pe Care Îl iubeşte.
Aşa se face că inima începe să plângă şi să cânte, gândul se zburleşte asupra lui însuşi şi caută în Sus către Cel Iubit, ajutorul... Că-s dureroase fostele iubiri... E aspră dezlipirea, carne ruptă de pe os, sângerare mare în sufletul celui care începe să urască tot ce iubit mai nainte. Toată curvia sufletului acum e o rană.
Şi, nădăjduind că va deveni în întregime iubire nouă, iubire în Hristos, nădăjduind că astfel Îi va răspunde Iubirea, sufletul omului suferă preschimbări minunate, amestec de durere şijale mare dar şi nespusă bucurie tainică. Ce desfătare în clipele de mângâiere, de izbăvire... Cum sunt uitate durerile toate, cum îşi pierd importanţa, cât de bucuros e omul că le-a purtat, că le-a depăşit traversîndu-le....

Nu despre perfecţiune este vorba aici (ce cuvânt rece, ce pietroi de vorbă!), ci despre iubire.
Suntem chemaţi la iubire, suntem mânaţi de obârşia noastră Dumnezeiască la contopirea deplină, de nespus în vorbe omeneşti, cu Pacea Duhului Sfânt, cu Iubitul nostru Hristos.

Aşa cred că ne tâlcuieşte Biserica întâmplările neînţelese, tainice, ale germinaţiei omului nostru lăuntric. Suntem lumină care caută să se împlinească în Lumină, iubind pe Domnul! AMIN+

Daca Dumnezeu cunoaste viitorul, atunci a stiut dinainte ca Adam si Eva vor intra in pacat. De ce a mai creat pe om? Doar ca sa greseasca si sa-l pedepseasca?
Daca Dumnezeu stie viitorul atunci stie si finalul luptei dintre bine si rau. Ce sens ar mai avea toate in lumea asta?

Aceste gânduri, iartă-mi opinia, cred că sunt ale unei minţi care se ţine cu voluptate ruptă de inimă.
De vei ţine mintea sus, cocoţată departe de fiorul inimii îndrăgostite de Domnul, vei umple mii de pagini cu astfel de neînţelesuri amare.
Mintea ruptă de inimă e ca o pasăre plouată şi speriată. Ea naşte monştri negri de eresuri. Şi pentru că aceste gânduri sunt în propria minte, noi ne şi contopim cu ele, vai, le considerăm ca fiind bune, îndreptăţite, naturale. Că doar sunt ale noastre, zicem noi.
Şi e adevărat numai pe jumătate, un trist adevăr: câtă vreme ne ţinem ciopârţiţi în noi înşine, câtă vreme refuzăm gestul statornic al umilei căutări înlăuntrul nostru, prin rostirea deasă a Sfânt Numelui Domnului cu ochii minţii puşi în inimă, mintea rămâne într-adevăr speriată şi urâtă. Şi tot urâtul se coboară peste noi şi ne cuprinde, schimonosindu-ne omenitatea.
Iartă-mi îndrăzneala de a te sfătui: zvârle filosofia nihilistă precum arunci un şarpe din mână şi pune mintea în inimă. Ţine-o acolo, aşa cum ne învaţă Părinţii şi vei afla cum, încet-încet, clipă de clipă şi zi după zi mintea va părăsi norii de gânduri negre şi va întrezări Aurora iubirii. Mai scrie-ne atunci, ca să ne bucurăm!
Deocamdată cred că te autosabotezi grosolan şi te mai şi lauzi cu asta în public. Te rog frumos, dă-ţi seama, nu se cuvine!...

Acum ma intristez si eu ca Pelerinul...
In Psalmul 81 spune: "Eu am zis: Voi dumnezei sunteti, si toti fii ai Celui Preainalt". Nu a creat Dumnezeu omul ca sa il arunce in iad, ci ca sa il faca dumnezeu, ca El. Numai ca omul e liber, ori sa Il urmeze pe Dumnezeu ori sa se indeparteze de El - ca asta e pacatul de fapt, indepartarea de Dumnezeu. Nu ne pedepseste El, noi singuri ne pedepsim, indepartandu-ne.

E adevarat ca Dumnezeu stia dinainte ca Adam si Eva vor face ce vor face si ca va veni un timp cand a doua Persoana a Treimii se va pogori de pe pamant ca sa salveze lumea. Dar a creat lumea din dragoste, nu ca sa ii pedepseasca pe oameni, ci ca sa le acorde sansa de a deveni si ei dumnezei. Dragostea e generoasa, cand iubesti pe cineva, iti doresti sa fii mereu cu acea persoana, ai face totul pentru ea, te-ai sacrifica, ai imparti tot ce ai cu acea persoana... Se spune si in Evanghelia lui Ioan ca atat de mult a iubit Dumnezeu lumea, incat a dat pe Fiul Sau sa fie rastignit.

Lasa gandurile astea grele din mintea mea, zi Doamne iarta-ma si lumineaza-ma sa Te cunosc!

Sper sa te ajute acest articol - http://ortodoxia.md/articole-preluat...-omul-in-pcat-

Sfantul Siluan Athonitul – Despre smerenie


"Cum să înţelegem dacă sufletul e sănătos sau bolnav? Sufletul bolnav se mândreşte, dar sufletul sănătos iubeşte smerenia, aşa cum l-a învăţat Duhul Sfânt, şi dacă nu o cunoaşte încă, se socoteşte pe sine mai rău decât toţi.

Domnului i s-a făcut mare milă de mine şi mi-a dat să înţeleg că trebuie să plâng toată viaţa. Aceasta este ca*lea Domnului. Şi iată, acum scriu din milă faţă de oamenii care, asemenea mie, sunt mândri şi din această pricină se chinuie. Scriu ca ei să înveţe smerenia şi să-şi găsească odihna în Dumnezeu.

Unii zic că aceasta a fost cândva, de demult, dar că acum toate acestea s-au învechit; dar la Domnul, nimic nu trece niciodată, numai noi ne schimbăm, ne facem răi şi astfel pierdem harul; dar celui ce cere Domnul îi dă toate [Mt 7, 7-8], nu pentru că am merita aceasta, ci pentru că El este milostiv şi ne iubeşte.
Mare lucru bun este a învăţa smerenia lui Hristos; cu ea viaţa e uşoară şi bucuroasă şi toate se fac dragi inimii. Numai celor smeriţi li Se arată pe Sine Domnul prin Duhul Sfânt dar, dacă nu ne smerim, nu vom vedea pe Dumnezeu.

Noi ne-am împietrit cu totul şi nu înţelegem ce e smerenia sau iubirea lui Hristos.Sufletul smerit are o mare odihnă, dar sufletul mândru se chinuie pe sine însuşi. Omul mândru nu cunoaşte iubirea lui Dumnezeu şi e departe de Dumnezeu. Se făleşte pentru că e bogat sau învăţat sau slăvit, dar nu cunoaşte, nenorocitul, sărăcia şi căderea sa, pentru că nu cunoaşte pe Dumnezeu. Dar pe cel ce luptă împotriva mândriei Domnul îl ajută să biruie această patimă.Domnul ne iubeşte mult, dar noi toţi cădem pentru că nu avem smerenie.

Ce trebuie făcut pentru a avea pace în suflet şi în trup?

Pentru aceasta trebuie să iubeşti pe toţi oamenii ca pe tine însuţi şi să fii gata de moarte în fiecare ceas. Când sufletul îşi aduce aminte de moarte, el ajunge la smerenie şi se predă cu totul voii lui Dumnezeu şi doreşte să fie în pace cu toţi şi să iubească pe toţi oamenii.

Când pacea lui Hristos vine în suflet, atunci el este bucuros să şadă ca Iov pe gunoi şi să-i vadă pe ceilalţi în slavă; atunci sufletul este bucuros că e mai rău decât toţi. Taina acestei smerenii a lui Hristos e mare şi cu neputinţă de dezvăluit. Din iubire sufletul doreşte fiecărui om mai mult bine decât pentru sine însuşi şi se bucură când vede că alţii stau mai bine decât el şi se întristează când îi vede că sunt chinuiţi.

Domnul iubeşte pe oameni, dar îngăduie întristări, ca oamenii să-şi cunoască neputinţa şi să se smerească şi, pentru smerenia lor, să primească pe Duhul Sfânt, iar cu Duhul Sfânt toate sunt bune, toate sunt pline de bucurie, toate sunt frumoase.Tu zici: „Viaţa mea e tare amară”. Dar eu îţi voi spune sau mai degrabă Domnul însuşi îţi spune: „Smereşte-te şi vei vedea că nenorocirile tale se vor preface în odihnă aşa încât te vei minuna şi vei spune: „De ce mă chinuiam şi întristam atât altădată?

Dacă vom fi smeriţi, atunci după iubirea Lui, Domnul ne va face cunoscute toate, ne va descoperi toate tainele, dar vai nouă dacă nu ne smerim, ne mândrim şi, căzând în slava deşartă, ne golim şi ne chinuim şi pe noi înşine şi pe ceilalţi.

Dacă vom iubi pe vrăjmaşi, atunci mândria nu va avea loc în suflet, căci în iubirea lui Hristos nu este ridicare deasupra. Mândria mistuie ca un foc tot ce-i bun, dar smerenia lui Hristos e de nedescris şi dulce. Dacă oamenii ar şti aceasta, tot pământul ar învăţa această ştiinţă."

Sfantul Siluan Athonitul

De ce a creat pe om?
Din marea Sa iubire pentru om.

Doar ca sa greseasca si sa-l pedepseasca?
Nu.
Argument sunt multimea de oameni care s-au sfintit de-a lungul timpului. Pentru acestia si pentru toti pacatosii care se pocaiesc si se sfintesc. si pentru toti oamenii din marea Sa iubire si dreptate. toti au sansa sa fie cu Dumnezeu, in comuniune cu Dumnezeu.

finalul luptei dintre bine si rau este binele pentru cei ce se pocaiesc si se indreapta si se sfintesc si este raul pentru cei care nu vor si gandesc ca nu au nici o sansa de mantuire, predandu-se astfel neconditionat in bratele raului.

A crede ca nu ai nici o sansa de mantuire intru-cat pacatuiesti mereu si nu poti sa te indrepti este pacat impotriva Duhului Sfant. Oricate rele si pacate ai avea, ajunge o clipa de pocainta ca Domnul sa te primeasca in bratele Sale. Insa dupa aceea trebuie statornicie. Cel mai mare dusman al crestinului este nestatornicia. Un an este pocait si adevarat credincios si apoi cade atat de rau incat devine nestatornic se schimba si se pierde. Atunci cand vin ganduri de schimbare in rau, de ratacire, de pierzanie, tine-te cu dintii de credinta si fii statornic cu rabdare, ca ispita va pleca.

Acum as dori sa iti explic asa cum stiu eu, un lucru. Tu vezi lucrurile radical, ai pacatuit - iadul te mananca, nu pacatuiesti - vezi raiul. Insa eu iti spun asa: fa in asa fel incat sa pacatuiesti cat mai putin iar faptele tale bune de credinta sa prisoseasca pacatului si vei vedea raiul. asa sa iti ajute Dumnezeu si asta sa fie nadejdea ta.
Nu deznadajdui , ca la judecata vor atarna si faptele bune in balanta asa ca intelept este sa faci ca balanta sa se incline mai mult in favoarea faptelor tale cele bune.

Incepe sa te rogi la Dumnezeu , cheama in sprijin pe Maica Domnului, striga la toti sfintii sa te sprijine , sa te ajute sa te tii departe de pacat. Degrab te vor ajuta. Incepe sa tii paza mintii ca de acolo pleaca radacina pacatului. orice gand cerceteaza-l si verifica-l daca este in concordanta cu poruncile Domnului. Ce nu e bun, azvarle-l ca pe o stricaciune.
Pleaca de la mine gand rau, Doamne ma ajuta. Cand vin ganduri multe, rele, ca un roi, goleste-ti mintea cu vointa si pune acolo numele Domnului. Si stai asa cu rugaciune pana dispar toate gandurile rele.
Spovedeste duhovnicului gandurile ce te incearca si nu uita: toti pacatuim , nimeni nu este fara de pacat. Totul este sa reusim sa pacatuim cat mai putin.

Sunteti multi oameni cu intelepciune pe aici, pacat ca nu am intalnit si persoane in realitate cu care sa discut asemenea lucruri. Mai toti il recomanda pe preotul duhovnic in acest sens, insa e greu sa te apropii de el cu atata usurinta. Exista teama de a nu fi judecat intr-un anume fel, nu e usor sa-ti deschizi sufletul in fata oricarui seaman, fie el si preot.

"Calatorule", opreste-te o clipa din mersul tau grabit spre nicaieri si priveste in jur. Poate n-ai observat, dar a venit primavara. Toate se trezesc la viata? Oare tu chiar nu stii sa asculti? Nu stii sa privesti? Nu se poate sa nu observi dincolo de acest "urat" al oamenilor, acel dumnezeiesc "frumos" al celor ce te inconjoara. Priveam intr-o zi, cand inca nu se topise toata zapada, cum o pereche de vrabii faceau baie intr-o groapa din asfalt. Spectacolul era fascinant. Astazi, trebaluind prin gradina, ma imbatam de placere ascultand cintezoii si alte pasari cantand despre care noi oamenii nu stim absolut nimic, dar muzica lor ne infrumuseteaza viata... Daca omul ar iubi, asa cum asteapta Dumnezeu de la fiecare dintre noi, Pamantul asta zbuciumat nu s-ar mai numi Planeta albastra, ci intr-un fel pe care mintea omului n-o poate defini, fiindca Soarele ca termen de comparatie, ar fi un biet opait. Oare Dumnezeu n-ar avea destula energie pentru fiecare pamantean, daca ar fi sa straluceasca precum sfintii in rugaciunile lor? De ce vorbesti de iad ca si cum Dumnezeu este deja un resemnat? Ti se pare ca nu gasesti destula frumusete in jur pentru care sa-I multumesti in fiecare clipa? Ti se pare ca nu se duce in fiecare clipa cu fiecare dintre noi o lupta continua, pentru ca sa ne curatam inimile si sa-I facem Mantuitorului Hristos salas curat in sufletele noastre? In ciuda aparentelor, lupta nu este a noastra, ci a ingerilor lui Dumnezeu, in conflict cu ingerii cazuti... Iar noi "alegem" sa ne atasam de o parte sau de alta in acest conflict. Din pacate nu intelegem ca mandria din noi ne face sa gresim mereu si mereu... Suntem convinsi ca suntem cu Mantuitorul Hristos, dar il tradam intr-una, facand jocul inamicului... Si de aici deznadejdea si... nonsensul... E doar o treapta pe care trebuie neaparat s-o depasim... Si nu oricum, ci in mod pozitiv. Fiindca aceasta stare este ca o sabie cu doua taisuri, ca o raspantie de drumuri... unul duce spre iad, iar celalalt... ar putea duce spre rai, dar nu e foarte sigur ce alegeri vom face la viitoarele raspantii... E adevarat ca trebuie sa tinem mintea in iad, dar iadul de care este vorba nu e altceva decat propriile noastre pacate si limite. Pacate fiindca nu trebuie sa uitam o clipa ca - fara fatarnicie si falsa smerenie, suntem cu adevarat imbacsiti de patimi, iar limite, fiindca fara mila si voia lui Dumnezeu, de nimic bun nu suntem in stare. Cine se crede grozav in harul lui, e pierdut, saracu'!...

Iata cu adevarat o ipoteza extrem de trista... Sa ne amintim de caderea Babilonului, de Sodoma si Gomora... Sa ne amintim si de cei care s-au intors si s-au pocait, dupa ce Dumnezeu l-a trimis pe Iona sa duca vestea ultimatumului, poporului ninivitean... Intr-o lume de pacatosi, Dumnezeu a facut o intelegere cu Omul, iar daca va gasi macar si numai unul singur drept, va da soare, caldura si ploaie la vreme si peste cei pacatosi de dragul dreptului... Dar noi nu intelegem si ajungem exact unde vorbeste calatorul: sa nu vedem albina, sa nu vedem furnica, sa nu vedem florile si intreaga frumusete a naturii si sa ni se para ca pe toate le meritam...
De multe ori ne rugam si nu stim cum si cui ne rugam... Degeaba ne umplem de ganduri profunde, ca pe dinauntru suntem goi si indaradnici... Ieri fiul meu cel mic (14 ani) a avut un conflict la scoala si un individ certat cu toate ale bunului simt l-a lovit si i-a facut o vanataie... Dar n-a venit sa-mi spuna mie, stiind ce reactii pot avea pe moment... A mers si i-a spus mama-sei, iar cand a ajuns acasa era chiar bine dispus... Eu, prins in treburile mele, n-am vazut ce are la ureche... Abia seara m-au luat mai pe ocolite, ca sa ma pregateasca... Dar oricum m-am mahnit fiindca stiu bine ca acel individ multe rele face prin scoala si prin oras... Oricat incercam sa raman calm, simteam in mine revolta si durere si parca abia asteptam sa ma intalnesc a doua zi cu el si sa-l scutur nitel, sa se invete minte... Mai tarziu, cand m-am asezat la rugaciune si am ajuns la "...Si ne iarta noua, precum si noi iertam"... m-am desumflat instantaneu... Nici nu observasem ca incepusem rugaciunea in aceiasi stare de agitatie si de razbunare... Ma intrebam: Oare ce-a simtit Dumnezeu cand isi vedea Fiul batjocorit, scuipat, palmuit, biciuit, iar mai apoi rastignit pe Cruce? Dar ce L-a oprit pe El sa se razbune in acel moment pe toti care-I doreau raul Mantuitorului Hristos? Daca Dumnezeu a ingaduit ca fiul meu sa primeasca o vanataie din partea cuiva, de ce sa nu las eu lucrurile sa se aranjeze de la sine? De ce sa fac eu dreptatea dupa mintea mea, in timp ce poate Dumnezeu vrea altceva pentru fiul meu?...
Drumul spre mantuire este destul de anevoios, dar nu peste puterile noastre. Trebuie totusi sa ne ferim de furia momentului, iar pentru mine, aceasta cred ca este cea mai grea slabiciune... Toate pana la copii sau parinti...

Asa este,daca Duhul Sfant nu-l ridica pe om de la moarte spre viata suntem,dupa cum spunea un autor drag mie,precum regele David cand a imbatranit :,,era batran si inaintat in varsta;il acopereau cu haine si nu se puteau incalzi"(I Imparati 1:1).Dar cand Dumnezeu randuieste sa aiba loc in om lucrarea Duhului cea de viata datatoare atunci abia putem spune precum ucenicii ce mergeau spre Emaus:,,Nu ne ardea inima in noi?"Fie ca Duhul lui Dumnezeu sa va ajute sa strigati catre Cel ce va este Tata,prin Fiul Sau,precum un om din vechime :,,Nu merg in ceruri sa fiu onorat,nu conteaza unde voi sta,daca voi avea un loc de seama sau umil.Conteaza sa iubesc,sa slavesc si sa fiu pe placul lui Dumnezeu".Asa sa va ajute Cel de Sus.

în legătură cu:

http://www.razbointrucuvant.ro/2012/...fiintialitate/

în cuvântarea respectivă părintele Sofronie arată foarte clar că nu desăvârșirea morală e ținta noastră.

Cand a primit Israil infierea? – Cand ne rugam lui Dumnezeu, atunci, dupa sfatul duhovnicului athonit, nu vom cere lucruri mici, ci Marelui Dumnezeu ii vom cere numai cele mari. Cu toate acestea, trebuie osebite cele doua momente: unde se termina lumea etica si unde incepe Dumnezeiasca fiintialitate.

In Psalmi aflam expresia: Al Tau sunt eu, mantuieste-ma. Cand rostim acele cuvinte, ele ne pot parea exagerate in indrazneala lor. Cum spui tu, omule: Al Tau sunt eu, mantuieste-ma. Oare crezi ca Dumnezeu are nevoie de tine? Oare ceea ce faci este asa de maret, incat insusi Dumnezeu este dator sa-ti vina in intampinare?

Ci se apropie clipa cand dintr-o data Dumnezeu spune omului: Fiul meu esti tu, eu astazi te-am nascut. Cand noi ne rugam: Al Tau sunt eu, mantuieste-ma, nu trebuie sa depasim planul etic.

Asa ca, in Rai, stramosul nostru a facut un pas neghiob: a incercat sa dobandeasca dumnezeirea fara Dumnezeu insusi - pas naiv, copilaresc.

Asadar, cand insusi Dumnezeu aduce acea “indreptare” si zice: “Da, tu esti fiul Meu“, atunci infierea isi primeste trasatura vesnica. Dar daca eu zic: “Eu sunt al Tau,” o voi spune numai in limitele firii mele etice:

“Mai bun decat Tine eu nu vad. Dar Tu mantuieste-ma. Nicidecum nu inseamna ca sunt fiul Tau, cata vreme Tu insuti nu porti marturie pentru mine ca sunt al Tau fiu”.

Citim in Evanghelie ca s-a auzit glasul Tatalui: “Fiul Meu esti Tu, pre El sa ascultati“. Deci a fost nevoie de marturia Tatalui insusi, pentru a intari ca ultim fapt adevarul ca Iisus Hristos era Fiul Tatalui”.


Foarte mulţumesc, Vlad!

Cu drag. Doamne ajută!

Calatorule, imi pare rau ca nu mai gasesc acum cartea, dar pr. Papacioc spunea ca esentiala in viata duhovniceasca este lupta, stradania, nu victoria. Si spunea clar ca o persoana care se straduieste sa indeplineasca poruncile, cu toate puterile ei, chiar daca nu ajunge la niste culmi duhovnicesti, totusi se poate mantui, pentru ca asta a fost tinta vietii ei.

Pentru ca este intradevar "pacat".

"Pacat" este o miscare/stare a mintii care faciliteaza perpetuarea unei stari de "suferinta".

Miscarile noastre nu sunt perfecte, "in Dumnezeu".

Chiar si miscarile mintii in nivele inalte de sfintenie sunt pacatoase. Insa aceste pacate sunt mai subtiri decat ale noastre.

Doar unirea deplina, inlauntru cu Dumnezeu ne fereste de miscari pacatoase.


Nivelele de libertate sunt circumstantiale
Sunt diferite,
De la om la om,
De la regn la regn.

Sa visezi un vis de neatins

"Sa visezi la visul de neatins,
Sa te lupti cu dusmanul care nu poate fi infrant,
Sa rabzi durerea care nu poate fi rabdata,
Sa alergi intr-acolo unde cei indrazneti nu indraznesc.

Sa indrepti greseala de neindreptat,
Sa iubesti curat, neprihanit de departe,
Sa incerci cand bratele-ti sunt prea obosite,
Sa atingi steaua de neatins.

Aceasta este cautarea mea,
Sa urmez aceasta stea,
Nu conteza cat fara de speranta sunt,
Nu conteaza cat de departe este.

Sa lupt pentru ceea ce este drept,
Fara indoiala sau ragaz,
Sa fiu gata sa traversez Iadul,
Pentru o cauza celesta.

Si stiu ca daca voi fi credincios
Acestei glorioase cautari,
Atunci inima mea va fi impacata
Cand ma voi aseza pentru odihna.

Si lumea va fi mai buna,
Ca un om umilit si acoperit de cicatrici,
Totusi a luptat cu ultima sa picatura de curaj,
Sa atinga steaua de neatins."


youtube

dacă nu crezi in atotstiinta Lui, ce fel de credincios eşti?

Asa este, sunt multi oameni cu intelepciune pe aici dar sunt doar oameni si nu putem sa fim siguri ca raspunsul lor este acelasi cu raspunsul lui Dumnezeu, cat timp El nu vrea sa vorbeasca direct cu noi, nu putem sti sigur. Intrebarile tale alaturi de multe altele se "plimba" si printre gandurile mele, nu stiu daca voi gasi raspunsurile pe aceasta lume, nu cred ca mai exista un Arsenie Boca in tara asta care sa poata sa ne aduca raspunsurile de acolo de sus. Dar poate cand vom trece in nefiinta, vom gasi raspunsuri la toate.