Ati putea trai o viata ca un monah?Ce impune dedicarea totala pentru Dumnezeu?
 

Ce impune dedicarea totala pentru Dumnezeu?Ati putea voi SINCER sa traiti o viata ca cea a unui monah?Care sunt conditiile care trebuie sa le ai ca sa fii monah?Ce monahi ati cunoscut in viata voastra si care a fost impresia?
Multumesc si Doamne ajuta!

1 Sa lasi tot ce e lumesc lumii, sa te lepezi de lume si sa-L urmezi pe Hristos.
2.Nu, nu as putea ! asta nu inseamna ca n-am gandit la asta.
3.In primul rand sa ai chemare, apoi dorinta, apoi putere-asa cred eu.
4.Am cunoscut cativa si tocmai de aceea am convingerea ca niciodata nu as putea fi ca ei. Exista in mine inca destul lumesc , chit ca ma strofoc sa inving acest lucru.Stii cum e cand stai fata in fata cu un astfel de suflet? Lui ii vezi "aripile" iar pe tine te simti rama.Si atunci incepi sa intelegi cat de mult trebuie sa te schimbi , nu ca sa iti creasca aripi ci sa poti "zbura", ca "aripi" iti poti castiga cu siguranta, numai sa vrei.Eu asa am simtit.

Ati putea trai o viata ca un monah?Ce impune dedicarea totala pentru Dumnezeu
 

In aceasta privinta trebuie facuta o alegere clara:

-pentru aceia care intradevar simt o chemare deosebita catre viata monahala sa se dedice in totalitate acestui lucru si sa se duca la manastiri. Ai ar trebui si o mai buna selectie a celor primiti in manastiri, pentru a ajunge acolo numai aceia care intradevar au aceasta chemare, si nu sa ajunga acolo in urma unor situatii nefericite din viata;

-pentru majoritatea oamenilor, care aleg sa traiasca o viata obisnuita, important ar fi sa nu facem pacate foarte grave (gen crima, viol, pedofilie, incest, etc)! Orice om a gresit cu ceva in viata- nu exista om care sa nu fi facut nici un pacat!
In viata obisnuita trebuie avuta o atitudine cetateneasca, de buna convietuire sociala, in sensul de a-i ajuta pe ceilalti in limita a ceea ce este omeneste posibil! Trebuie evitate pe cat posibil situatiile generatoare de conflicte, insa in caz de forta majora, cand alta solutie nu exista, trebuie reactionat ferm si daca situatia o impune s in forta!
Orice om mai serveste un pahar de vin la o petrecere, nunta, etc, sau la o tabla merge si o bere! Important este sa nu se exagereze cu alcoolul si sa nu devina obisnuinta- un consum excesiv de alcool are efecte devastatoare, atat pe plan social cat si profesional!
Este de dorit ca fiecare sa aiba o meserie stabila (intradevar in Romania de azi mai greu), o ocupatie stabila, si nu sa traiasca din tot felul de äfaceri"" si ""invarteli"", situate de multe ori la limita legalitatii!
Este bine de cautat a avea o relatie stabila, cu o persoana pe care s-o iubesti! Acuma intradevar orice barbat poate la un moment dat a fost tentat sa insele (nimeni nu-i perfect), insa cand iubesti pe cineva rezisti tentatiei!
Nu vad de ce ar fi un pacat a ne bucura de viata cu tot ce are aceasta mai frumos- de mers la o petrecere, de dansat, de vazut un meci de fotbal pe stadion, de mers la un film sau la o piesa de teatru, etc! Poate cel mai placut si util mod de a cheltui banii este de plecat in excursii in diferite tari- de a cunoaste oameni, locuri si culturi noi!

Uite, ca voiai sa citesti:



"Pentru cei mai mulţi oameni, un călugăr nu este un om ca toţi oamenii. Şi-atunci, cum este? Sub nivelul, sau deasupra nivelului celorlalţi oameni? S-ar putea întâmpla să fie şi sub nivelul celorlalţi, în cazul în care nu-i deplin ca sănătate, însă călugăria presupune oameni de excepţie. Oameni de excepţie! Omul obişnuit nu poate fi călugăr! Dacă devine călugăr, nu este călugăr deplin, este un improvizat în călugărie. Călugăria este o viaţă mai presus de viaţa obişnuită. Nimeni nu este obligat să se călugărească însă, dacă se face călugăr, este obligat să fie călugăr! Călugăria este elita Bisericii. Cuvântul "călugăr" vine de la grecescul "calos gheron" şi înseamnă "bătrân frumos".

O bătrâneţe încuviinţată, o bătrâneţe echilibrată, o bătrâneţe ca rezultat al unei vieţi îngrijite, curate, sfinte, este un dar de la Dumnezeu. Gândiţi-vă că Dumnezeu este înfăţişat ca un bătrân. De ce ca un bătrân? De ce nu ca un tânăr? şi tinereţea are darurile ei! Mulţi sfinţi au fost tineri! Totuşi, Dumnezeu este înfăţişat ca un bătrân! Aceasta vrea să arate că Dumnezeu este "vechi de zile", nu este de ieri, de alaltăieri, ci din veşnicie.

Cei care sunt la tinereţe şi se pregătesc de viaţă, trebuie să ştie că bătrâneţea, maturitatea, tinereţea, copilăria şi toate vârste-le omului sunt un dar de la Dumnezeu, la care ajung mai ales aceia care au o tinereţe curată, o tinereţe cinstită. Viaţa de familie aşa cum a lăsat-o Dumnezeu şi cum o vrea Dumnezeu, este un dar de la Dumnezeu. Dar există şi posibilitatea să treci de viaţa de familie, mai sus. Dacă treci de viaţa de familie ca să ajungi la o viaţă superioară, fără să te oblige cineva la aceasta, atunci trebuie să fii bătrân înainte de bătrâneţe.

Ce înseamnă bătrân? Înseamnă şi înţelept. Dacă eşti călu-găr, trebuie să fii bătrân înainte de bătrâneţe, deci echilibrat, cinstit, înţelept, să ai calităţile bătrânului. Să fii ponderat mai mult decât un tânăr (poţi să ai entuziasmul tânărului dacă mai eşti capabil de entuziasmul tânărului). În orice caz, dacă eşti bătrân de la tinereţe, adică echilibrat, ponderat, înţelept, angajat cu seriozitate, în cazul acesta ai şi calităţile bătrânului, ai şi capacităţile tânărului. Există posibilitatea aceasta, să aduci cerul pe pământ înainte de a ajunge tu în cer, şi deci faci din pământ – cer. Trăieşti o viaţă cu gândul la Dumnezeu, iar „Hristos se face toate pentru cel ce crede", cum zice sfântul Marcu Ascetul. Atunci ai linişte sufletească şi ajungi la cer, în casa lui Dumnezeu, la poarta cerului." (par. Paraian)

Vezi si aici - http://www.crestinortodox.ro/forum/s...ad.php?t=15696

Nu as putea sa traiesc o astfel de viata. Insa putem trai asa cum suntem si sa facem cat de mult bine putem. Doamne ajuta!

Vrei sa discutam un pic despre binele facut de oamenii pacatosi care suntem noi?

Iti dau exemplu acum din viata mea din care te rog sa imi spui daca eu am fost egoista sau nu in acest caz. Candva l-am mai postat pe forum , iertare celor care l-au citit , dar acum mi-am amintit de el, gandindu-ma la binele facut de oamenii pacatosi si m-am vazut pe mine din nou in acel moment.

Era de Florii acu vreo 2 ani. Si ma intorceam acasa fericita cu ramuri de maslin in mana. In fata mea a iesit o femeie care a spus ceva, ce nu am inteles intr-o greaca stricata si a aratat spre ramurile mele de maslin sfintite. Am inteles ca vroia si ea cateva. Primul gest care l-am facut a fost sa ii dau din ramurile mele. Si i-am daruit cateva. Am plecat mai departe bucuroasa gandindu-ma, am facut o fapta buna am bucurat aceasta femeie cu ramuri de maslin sfintite. Dar a fost suficient sa ajung acasa ca sa imi dau seama ca sunt cea mai pacatoasa fiinta de pe pamant. Mi-am amintit imediat, cum am stat si am ales ramurile mai urate, si cum ma gandeam in acel moment daca mie imi ajung cate imi raman. Si m-am pus pe plans, ca am fost atat de slaba si am cedat ispitei diavolului. Imi aminteam perfect cum dupa gandul bun de a darui, a venit gandul rau de a alege ce-i mai urat , gandul egoist, caruia i-am dat curs fara sa apuc sa gandesc.

Sigur femeia aceea a fost bucuroasa ca i-am daruit ramurele. Insa Slava lui Dumnezeu ca mi-a dat putinta sa-mi vad pacatele . Tot timpul mi le vad. Si sunt atat de slaba incat de multe ori nu reusesc sa le stopez inainte de a le gandi. Pacatele uneori devin atat de fine, in minte, pacatul cu mintea , incat nici nu ne dam seama de ele de multe ori.

Deci am daruit acelei femei, se poate spune ca am facut o fapta buna. Daca nu imi vedeam pacatul imediat habar nu aveam ca de fapt am fost o egoista, o pacatoasa egoista.

Deci sa discutam despre binele facut de oamenii pacatosi.
Dar sa nu cumva sa ma intelegi gresit. Sa facem binele asa cum putem, egoist, mandru, cum o fi, ca de vom starui in a face binele , va veni si vremea sa facem binele cu virtute.
Tinand cont de aceste lucruri mai suntem buni?

In viata de familie, in casatorie, avem libertatea de a alege cum dorim sa traim. Putem trai in lume si sa fim afara din lume. Sigur este destul de greu tinand cont ca suntem doi, doi insa trup si suflet amandoi. E nevoie sa racordam pasii amandorura sa mearga cu aceeasi cadenta.
Uneori apare derapaj, atunci cel care o ia inainte trebuie sa astepte cu rabdare sa ajunga din urma si celalalt. in aceasta consta de fapt greutatea vietii de familie ca traire crestina. Rabdarea sa ne asteptam unul pe celalalt. Insa bineinteles ca necesita si un bun inceput. Daca unul nu vrea de fel, atunci nu este bun inceput si greutatea e mare de tot pentru celalalt. Mila lui Dumnezeu va fi atunci, si rugaciune multa ca si celalalt sa vrea sa puna inceput bun. Toate de la Dumnezeu si cu Dumnezeu.

Toti oamenii sunt pacatosi. Asa pacatosi putem face fapte bune. Mie mi s-a intamplat de multe ori ca intr-un magazin femei invarsta sa imi ceara sa le ajut sa i-au un produs pentru ele pentru ca se afla pe un raft mai sus si ele nu ajungeau, si am facut asta cu bucurie chiar daca unele nu m-au rugat si nu mi-au multumit poate. Si stateam si ma gandeam de ce au ales tocmai pe mine sa ma roage, sa ma intrebe, cand in magazin mai erau si alte fete? Sau pe strada ma opreau diverse persoane daca pot dona niste bani, daca aveam 10 lei, dadeam 5 si asta fara sa ezit, iar Dumnezeu intotdeauna mi-a dat mult mai mult. Niciodata nu mi-a parut rau daca am dat ceva, chiar daca stiu ca am fost si inselata. Si apoi nu inteleg de ce pentru unii oameni numai lucrurile materiale sunt apreciate... de ce nu si cele sufletesti? Daca cineva ar veni la mine (cu bune intentii) si mi-ar spune: Stii cat de mult mi-as dori sa vorbesc cu tine? Eu as avea 5 minute pentru aceea persoana. Dar nu toata lumea gandeste asa.

Eu zic ca de fapt toti trebuie sa traim ca monahii indiferent unde am fi. Asta nu inseamna add litteram, adica izolare, rugaciune si tot ce tine de vietuirea practica a monahilor. Ci e vorba de viata monastica interioara, sufleteasca. E nevoie de schimbarea mintii, dar mai intai de toate e nevoie de optiunea de alegere. Si asta cu ajutorul lui Dumnezeu, cu rugaciune si gand la Dumnezeu.

Acum ceva zile sora mea care are doi copii mici imi spunea: imi zici sa ma rog neintrerupt insa cand una dintre fete plange , cealalta tipa de foame, si eu nu stiu pe ce sa pun mana, uit de rugaciune. Ei , si asta tine de rabdare in rugaciune. Ca daca le facem cu rabdare si nu incarcam mintea cu griji imediate, avem loc in minte si de rugaciune. ca putem sa preparam mancare, sa hranim copiii, sa facem curat si mintea in loc sa haladuie aiurea sa stea de vorba cu Dumnezeu. De cat sa stam si sa ne lamentam in minte, ca vai ce greu este, ca vai tipa copilul, ca vai ce sa fac mai intai, sa fac pur si simplu si in locul lamentarilor sa ma rog la Dumnezeu sa linisteasca copilasii mei, sa imi dea mie rabdare si ganduri bune, si Doamne miluieste.

Daca reusim cu ajutorul lui Dumnezeu sa schimbam mintea, sa curatam sufletul atunci si viata noastra exterioara se modifica. Vom cauta atunci oamenii crestini buni ca si tovarasie, vom cauta sa evitam locurile mai pacatoase, sau care te pot predispune la pacat, vom citi lucuri ziditoare pentru suflet, vom tine posturile, ne vom ruga in familie, vom purta discutii despre Dumnezeu, despre vietile sfintilor, cu membrii familiei, vom purta grija unuia altuia nu numai material ci si indeosebi sufletesc.

Eu a trebuit sa ajung la anii astia ca sa imi dau seama ca de fapt noi in viata de familie nu trebuie sa alergam sa adunam averi, sa facem case si bunastare peste prea mult decat necesar, aducand ca justificare cumva faptelor noastre, ca facem pentru copii, ca de fapt toti suntem muritori, si noi si copiii nostrii, si in definitiv nu avem nevoie de mai mult decat este necesarul ca sa putem trai. Eu cred ca fiecare adult e in stare sa munceasca cat sa isi asigure un loc unde sa puna capul el si familia sa, si hrana necesara pentru a trai normal. Iar daca exista Hristos in mijlocul familiei fiecaruia, atunci acea familie nu va duce lipsa de nimic. Va avea El grija, Bunul sa randuiasca lucrurile bine. Trebuie doar incredere si lasare in voia lui Dumnezeu.

Sigur daca da Dumnezeu mai mult Slava Lui pentru toate. sa nu ne alipim inima de nimic ci sa daruim cat putem, alor nostri si celorlalti semeni. Iata deci acest fiind votul saraciei in viata de familie. Asa vad acum eu lucrurile. De-oi gresi , ma iertati.

Doar ca niciodata doi nu vor iubi la fel de mult. Iar cand tu esti mereu cel care da mai mult la un moment dat cand ceri acelasi lucru se termina totul. Eu intotdeauna daca m-am comportat mai putin frumos cu un om, am intalnit dupa ce cineva care s-a comportat exact ca mine. Dar cand am fost foarte iubitoare nu s-a intamplat la fel... Cat despre casatorie, la mine e ceva de suflet, nu o fac pentru ca trebuie. Probabil nu ma voi casatorii niciodata. Stiu ca sunt foarte pacatoasa dar daca totusi as ajunge la 50-60 ani singura as merge cred la o manastire desi... nu se stie.

Sa faci voia Lui.
Nu stiu...nu prea cred.
Sa nu fii egoist si sa il iubesti pe Dumnezeu...daca le indeplinesti se aranjeaza cursul vietii tale de asa natura ca devii monarh.
Nu am cunoscut personal monahi...am atins Sf Moaste...e frumos sa simti amprenta divina in om.

Draga mea Ana , problema cea mare este urmatoarea: ca noi vesnic cand daruim asteptam mereu ceva in schimb de multe ori echivalent, si chiar cantarim schimbul asta.

Si ce daca nu vom iubi la fel de mult? Oare Hristos nu iubeste pe toti oamenii? Iar acestia multi iubesc mult mai putin pe Hristos? Ia sa daruim fara sa mai asteptam nimic, neconditionat, sa daruim ca si cum am darui lui Hristos. Ca de fapt asta trebuie sa dobandim: acestea sunt faptele credintei, lucrarea virtutilor neconditionat, cu smerenie.

Sigur ca se termina totul daca suntem egoisti si cerem mereu ca balanta sa stea drept si sa nu fie inclinata in nici o parte. Si cantarim mereu totul in balanta asta. Nu asa trebuie sa fim.
Iar in viata de familie daca vom fi iubitori si buni neconditionat, fara cantariri, atunci Hristos va fi in inima noastra iar cel de langa noi va simti acest lucru. Cu siguranta, prin noi, va intelege si celalalt ce trebuie sa daruiasca si cum trebuie sa daruiasca, va fi invatat de Hristos. De aceea suntem trup si suflet, vom simti permanent sufletul celuilalt.

Daca vei avea o iubire egoista, sau mandra celalalt va simti asta.
Eu zic asa: ca in primul rand trebuie sa lasam cantaritul si sa incepem sa ne pocaim cu adevarat, sa cerem lui Dumnezeu sa ne invete cum sa ne curatam mintea, inima si sufletul de toate pacatele astea, toate uraciunile astea care vin din duhul lumii.

Daca vei cauta tot timpul un om care sa iti daruiasca exact cat tu daruiesti , si daca vei astepta mereu sa primesti la schimb ceva celor daruite de tine, vei ramane nemaritata. Insa eu zic ca nu e bine, pentru ca nu asa ne invata Hristos. Dumnezeu poarta grija copiilor Lui. Eu zic ca daca tu renunti la acest cantarit si masurat, Dumnezeu iti va trimite in cale omul potrivit tie.

Asta imi aminteste de o doamna ca isi iubea atat de mult sotul ca atunci cand l-a prins cu alta a innebunit. Si, acum saraca isi petrece viata mai mult la sanatoriu, de atunci nici nu mai suporta femeile, arunca dupa ele pe strada cu pietrii. Adevarul este ca niciodata nu stii ce iti rezerva viata, si ca, poate esti bun o viata dar tot nu ajungi sa fi fericit. Stiu astfel de cazuri. In cele din urma sunt multumita de ce am, altii sunt mult mai napastuiti.
Ma scuzati pentru devierea de la subiect.

Asta pentru ca isi iubea mai mult sotul decat pe Dumnezeu. Exemplul tau ne arata: asa nu. Adica sa nu facem idoli din apropiatii nostrii ci sa iubim pe Dumnezeu din tot sufletul si din toata inima si apoi pe aproapele ca pe noi insine.

Asta fara sa vreau ma face sa iti amintesc de cuvintele tale: fara ai mei nu as putea trai. Nu, fara Dumnezeu nu as putea trai. iar pe ai mei ii iubesc ca mine insumi. Daca vei reusi sa intelegi poruncile Domnului cum se cuvine le vei si aplica cum se cuvine.

Pentru tine Ana
 

"Atunci cand iubirea se exprima la nivel trupesc, ea nu este deloc iubire, ci doar o miscare a patimii din noi inspre o alta persoana. Cata vreme iubirea aceasta este starnita de patima desfatarii trupesti si a egoismului, ea ucide sufletul si il face pe om neputincios in relatia sa cu Dumnezeu si, prin urmare, si cu semenii sai. Si iarasi, cand in mintea si in sufletul nostru ne formam o imagine idealizata a iubirii, deoarece ea continua sa aiba ca temelie omul cel slab si patimas, cadem intr-o si mai mare inselare, care ne pustieste duhul si ne raneste sufletul, incat cu greu aflam vindecare.
In jurul nostru nu vedem decat tragedii si legaturi dezastruoase, insa gandim ca noi o vom scoate la capat mai bine. Din pacate nu ne dam seama de dimensiunile caderii si neputintei noastre. Asteptam de la semenii nostrii, luptati de aceleasi patimi ca si noi, o iubire desavarsita si puternica, lucru pe care noi insine nu suntem in stare sa-l oferim celorlalti, caci toti sutem prinsi in stramtoarea pacatului si apasati de povara lui. Inselarea noastra consta in aceea ca asteptam ca cei din jurul nostru, care sunt si ei fapturi neputincioase si cazute, sa satisfaca nevoia noastra innascuta de iubire, nevoie pe care numai Dumnezeu poate sa o implineasca cu adevarat. Este inselarea sa asteptam de la oameni ceea ce numai Dumnezeu poate sa ne dea. El este Cel ce a sadit inlauntrul nostru setea de iubire si numai El poate sa o potoleasca. Prin iubire Il vom cunoaste si prin iubire ne vom asemana Lui." Par. Zaharia Zaharou - Man. Ioan Botezatorul Essex - ucenicul Par. Sofronie Saharov

Stii cati oameni au transformat apropiatii in idoli? si uita complet de Dumnezeu?
Pe scara iubirii lor, este mai intai apropiatul sau si apoi Dumnezeu. Nici nu isi dau seama de asta. Si eu am fost asa. Si cand am schimbat scara iubirii a fost dureros, ca toate pacatele ce trebuie smulse din inima, provoaca durere.

Ti-am citit postarea si iti inteleg mahnirea. Totusi, despre milostenie se spune, ca nu trebuie sa fie prea mare, ca apoi sa ne para rau. Deci, sa dam cat ne lasa inima si e primit de Dumnezeu.

Asta pentru ca suntem pacatosi si ca sa nu fie pricina de un alt pacat. E un sfat bun pentru noi pacatosii ca sa nu cadem in noi pacate.
Milostenia este direct proportionala cu pacatul. Cu cat suntem mai pacatosi si mai egoisti cu atat milostenia este mai mica. Cu cat pacatele sunt mai putine, inima mai curata, cu atat milostenia este mai mare . Despatimitul daruieste totul si inima din piept daca ar putea semenilor lui.

Toate faptele noastre poarta amprenta pacatelor noastre.
Milostenia trebuie privita din toate partile. Dinspre noi spre seaman, milostenia este mica daca pacatul este mare. Mica in raport cu averea noastra chiar daca pentru seaman poate parea o avere. Deci daca sunt bogata si daruiesc o farama din averea mea chiar daca sarmanul se bucura socotind ca a primit o avere eu tot o pacatoasa raman. Atat m-a lasat inima sa daruiesc, o farama. Pot sa ma culc linistita si sa ma amagesc ca nu sunt o pacatoasa?
In raport cu Dumnezeu. Daca nu este facut din dragoste de Hristos, ramane fapta goala , fara folos pentru mantuirea noastra.

Insa milostenia trebuie facuta asa cum putem si cum suntem, dar in acelasi timp sa ne vedem si pacatul si sa incercam sa ne indreptam.

Unii spun ca calugaritul nu este placut inaintea lui Dumnezeu.Acestia invoca motive precum ca:Dumnezeu a creat barbat si femeie,a binecuvantat dragostea si unirea intre ei,scopul omului este in societate nu singur si alte ca acestea.Mai spun ca Dumnezeu nu a lasat niciodata impresia ca calugaritul este o solutie corecta.Ce parere aveti?Puteti sa-mi spuneti mai multe vorbe despre acest lucru?Monahismul este binecuvantat de Dumnezeu,acesta este un lucru placut lui Dumnezeu?De ce ?Cum?
Nu,nu ca as vrea sa ma calugaresc dar din pura curiozitate.Ii admir pe pustnicii care traiesc numai cu Dumnezeu mancand verdeturi si traind numai cu Hristos!Doamne ajuta!

Placut inaintea lui Dumnezeu este sa Ii urmezi chemarea: sa colaborezi cu El, la planul Lui, sa umpli paharul pe care El ti l-a intins, crucea pe care ti-a daruit-o. Indiferent ca acest pahar, ca aceasta cruce inseamna "calugarie" sau "casatorie". Daca nu ar fi fost calugaria placuta lui Dumnezeu, nu am fi avut atatia sfinti calugari. Daca nu ar fi fost casatoria lucru placut lui Dumnezeu, nu am fi avut atatia sfinti casatoriti.

Asa este. Mai trebuie adaugat ca acelasi Dumnezeu a creat calugaria.

Si asta este perfect adevarat. Domnul ne indeamna sa fim "sarea pamantului", el ne spune sa fim in lume asa cum este fermentul in aluat. Omul, ca fiinta sociala, se poate realiza atat in casatorie, cat si in calugarie. Trebuie observat ca numai o mica parte dintre calugari si, in mod normal, numai de la un anumit moment al ascensiunii lor spirituale traiesc in singuratate, ca pustnici. Marea majoritate a calugarilor traiesc in comunitati de viata evanghelica, asa cum sunt, de exemplu, manastirile.

Primul calugar din istorie a fost Isus Cristos. El a indeplinit in mod exemplar toate cele trei fagaduinte ale calugarului, fiind perfect in saracie, perfect in abstinenta, perfect in ascultare. Sa mai notam, in treacat, ca au fost perioade din viata Mantuitorului in care nu numai ca a trait, ca si calugar, impreuna cu fratii Sai Apostolii, ci s-a retras precum pustnicii. La fel a facut si varul si inaintemergatorul Sau, Ioan Botezatorul.

Sfatul acesta il da Pr. Paisie de la Sihla. I-am facut o "vizita" zilele acestea, citind viata cuviosului. Asa am dat iar de acest indemn pe care il face celui care face milostenie.

Să ai chemare, să lepezi, să urmezi etc, sunt(dpmdv) chestiuni principiale.
Primul lucru practic(foarte greu) este să învăț să nu-mi fac dorințe.
Cum? Prin conștientizarea că aproape toate dorințele mele nu sunt mântuitoare; de aici decurg apoi chemarea, urmarea, lepădarea și puterea de a le îndeplini și pe celelalte care vor înflori apoi.

Multumesc mult pentru raspunsuri.Doamne ajuta!