Despre insingurare si comuniune
 

un cuvânt al părintelui Benedict Ghiuș foarte actual pt condiția ortodocșilor de astăzi.
http://www.crestinortodox.ro/sfaturi...une-68444.html

Îmi place această temă, deşi articolul propus l-am citit mai mult pe sărite. Aşa că să nu vă supăraţi că intervin. Părerea mea este că ni se cer atât însingurarea, cât şi comuniunea, deşi par stări opuse: însingurarea faţă de iureşul lumii, cu dorinţele de îmbogăţire, succes, shopping, răzbunări, plângeri că viaţa ar fi nedreaptă..., dar şi comuniunea cu Dumnezeu care se află în fiecare dintre semenii noştri, care Îl iau în considerare mai mult sau mai puţin...
Mă tem că nu stau bine cu niciunul dintre cele două aspecte. Firea mea este mai mult singuratică, dar am avut destule cazuri în care mi-am căutat o bucurie imediată şi concretă în shopping... Iar referitor la comuniune, încerc să mă rog pentru semeni, să îi ajut când mi se cere (deşi uneori îmi pare rău după aceea!), dar deseori mă simt neconfortabil în prezenţa lor şi îi critic în gândul meu pentru vreo aplecare care nu îmi place mie... Chiar mi-a atras atenţia o colegă de serviciu că stau cam încruntată, gândindu-mă la ale mele, şi nu e chiar ok...

Voi cum vedeţi acest subiect, aplicat la viaţa noastră de zi cu zi?

Și eu am aceeași problemă...deși sunt o persoană singuratică, în cazul meu solitudinea nu prea rodește fie pt că îmi lipesc inima de diverse chestii (forum spre exemplu) fie pt. că nu mă aplec cu bucurie spre cele ale lui Hristos
Deci în cazul meu trebuie să lucrez concomitent pe două planuri care se îngemănează:
1.să mă înstrăinez de Lumea din mine fiindcă cu cea de afară nu prea am tangențe
2.să învăț cum să mă aplec cu bucurie și entuziasm spre apropierea de Hristos

Ce este trist este ca este asociata singuratatea cu lipsa de valoare.
Si mai trist este ca o astfel de asociere o fac si unii psihologi.
Ieri am dat testul psihologic la servici si una dintre intrebari era:
Va simtiti des singur si fara valoare? cu 3 optiuni de raspuns "da", "nu" "uneori".
Am atras atentia dnei psiholog ca a te simti singur si a nu avea valoare sunt stari diferite. Si am dat ca exemplu: te poti simti singur cand mergi in strinatate si oamneii au o alta cultura. Nu am mai precizat altceva ..pot fi mult mai multe exemple (te-ai despartit de prieten/ai divortat, predai la o scoala speciala, etc.).
Ideea este ca dupa un astfel de test psihologic multi poate vor gandi ca daca sunt singuri inseamna ca nu au valoare...cu asa psihologi devii depresiv.

Minunat cuvant! O varietate colosala de unghiure de abordare.

Ai deschis o dezbatere care va depasi 100 de pagini de lamuriri necesare noua tuturor, in primul rand pentru a nu intelege gresit termenii. Si voi incepe ce ceea ce eu insumi, multa vreme am confundat, datorita incapacitatii literelor de a transmite esenta adevarului, dar si datorita ancorarii mele in carnal.

A ura lumea si a-i ura pe oameni sunt doua chestiuni radical diferite.
Eu consider ca "Lumea" pe care Hristos ne indeamna sa o lepadam este aceeasi cu cea din ispita a doua pe care a avut-o in pustie. Aceasta lume este intemeiata pe niste non-valori, pe niste pseudo-valori, ale caror consecinte imediate sunt necazurile si bolile trupesti, completate de nedreptate, tradari si abuzuri. Aceasta lume este, de mii de ani, o lume intemeiata pe ierarhii piramidale si care se propaga si se dezvolta piramidal si al carei indemn suprem, dar nedeclarat, este ca omul sa caute sa ajunga in varful piramidei adica a sistemului social la care adera.
Ca aceasta lume chiar este una a rautatii, o dovedeste faptul ca nimeni nu reuseste sa depaseasca anumite praguri critice pe verticala piramidei, fara sa incalce chiar si deontologia acelui sistem (compromisul). Ce sa mai vorbim despre legea morala din mine (iubirea de aproapele)?

Non-valorile, pe care suntem indoctrinati sa le pretuim, sunt cele care ne tin in robia necunoasterii lui Dumnezeu, a Adevarului care ne va face liberi, iar principalul calup de non-valori de la vremea aceea, il reprezenta folclorul (datinilie si traditia): "Si zadarnic Ma cinstesc ei predicand porunci ce sunt ale oamenilor. (Matei 15:9)" In zilele noastre, folclorul (si superstitiile mostenite din idolatrie) concureaza cu ultra-rationalismul stiintific, care, intelegand nasterea si derularea unui fenomen, cauta sa afirme [sau macar sa sugereze] ideea ca fenomenele explicabile se desfasoara fara ceva care sa tradeze participarea lui Dumnezeu, deci s-ar putea ca Dumnezeu nici sa nu existe. Cu alte cuvinte, in zilele noastre, cei care cauta sa evadeze din robia superstitiilor (in care Dumnezeu este perceput ca un magician Atotputernic) au toate sansele sa sfarseasca in mrejele sterilitatii intelectului.

Necesitatea insingurarii ne-o arata insusi Hristos, care nu s-a apucat sa-si implineasca lucrarea, inainte de a se asigura ca trupul este doar unealta si nu stapanul mintii si al fiintei Sale. Mecanismul trupului uman functioneaza dupa legile biologice si nu poate iesi de sub influenta lor. Creierul, care asigura comuniunea dintre trup si suflet, este tributar sistemului biologic prin fenomenele descrise in neurologie. O deprindere urata, care a devenit patima, nu poate fi abandonata decat prin fuga de sursa/instrumentul ispitei (sticla betivilor, argitul avarilor, etc).

Insingurarea pustnicilor este o concluzie imanenta si necesara ce rezulta din cunoasterea de sine, iar nu o pornire spasmica a patosului pentru superstitii, paranormal si credinta oarba. Fenomenele neuro-fiziologice ce se petrec in trupul pusnicului, palesc in fata rezultatului si a finalitatii spreme : indumnezeirea respectivului.
Din acest motiv pustnicia nu va deveni niciodata o stiinta exacta, ci a fost din todeauna o "stiinta" subiectiva, chiar personala, in care invatatura, in intelesul ei cel mai corect, a putut fi transmisa doar de la "Doctor" la "pacient".

Sunt de acord cu ce ai spus mai puțin cu pasajul citat. Eu cred că am deschis un topic care nu va face mulți purici pe aici, iar asta din următoarea pricină: Unii greu realizează că sunt singuri, iar cei care realizăm încercăm să ne lepădăm de singurătate în fel și chip numai prin transformarea ei în însingurare nu. Să reformulez: cei care știm că suntem singuri, căutăm surogate pe orizontală nu sobornicitatea ce se dobândește în înstrăinare...suntem singuri dar nu înstrăinați. De aceea pe cât de prezent este fenomenul singurătății printre noi pe atât de irelevant e topicul...un topic antinomic cum ar veni :)

Desi sunt de acord cu tine, sper sa nu ai dreptate; macar de data asta.

Foarte profund, stimate domn. Subscriu din toata inima.

un alt accent, care ar putea fi ziditor celor preocupați de subiectul discutat:

Arh. Sofronie Saharov - Vom vedea pe Dumnezeu precum este, pagina 333,334:

„Dea nouă tuturor Duhul Sfânt a contempla pe Hristos murind însingurat, de toți osândit, de nimeni înțeles. Omenește, El a murit singur - de o moarte de ocară; dar într'astfel a cutremurat întreaga lume, a schimbat radical mersul istoriei, a mântuit pentru fericita vecinicie miliarde de oameni, S'a arătat Binefăcător întregii făpturi.
Toate acestea trebuie să le poarte pe cât este cu putință în cugetul său preotul ce se pregătește a săvârși Liturghia, căci „aceasta (trebuie) să se cugete întru voi, carea și în Hristos Iisus”(Flp. 2:5). Cu cât mai strâns se apropie creștinul de pașii lui Hristos, cu atât mai puțini însoțitori va afla în jurul său. Purtând în noi înșine gândul deplinei însingurări a lui Hristos, oare nu trebuie și noi să fim gata ca și moartea noastră să fie în însingurare? Dacă nouă, din dragoste pentru El, ni s'ar întâmpla să murim fără martori în mâinile călăilor dindărătul pereților închisorilor, atunci El nu ne va lăsa singuri, ci va împărtăși cu noi soarta ce ne poate cădea, „că întru ceea ce au pătimit, Însuși fiind ispitit, poate și celor ce se ispitesc să ajute” (Evr. 2:18).”

Cand mintea si inima omului s-au murdarit de pofta cea rea sau de ganduri viclene ori manioase, faptele ce urmeaza a se faptui nu pot fi decat strigatoare la cer. Un astfel de suflet nu este doar ispitit, ca sa se mai poata impotrivi pornirilor rautacioase. Din acest motiv am zis ca zadarnica(neputincioasa) este impotrivirea noastra in fapta, cat timp mintea si inima ne sunt murdarite.

In rest, ai zis foarte bine ca lacrimile sunt cele care ne curata, care ne spala de murdaria rautatii ce s-a cuibarit in sufletele noastre.
Strigam si ne insultam intre noi, socotind ca suntem indreptati sa o facem cat timp am fost provocati, dar uitam ca ni s-a poruncit sa iubim pe vrajmasi. Privim cu patos la mancaruri, la bauturi, spre luxul din magazine sau din casele altora si pentru simplu motiv ca nu suntem in posesia acelor "lucruri", socotim ca nu avem ca pacat iubirea de arginti, nici ravnirea la femeia aproapelui. Iar aceasta pentru ca uitam, sau pentru ca nu ni s-a spus ca Dumnezeu nu cauta la chipurile noastre ci la inima noastra.
Dumnezeu nu de ceea ce avem in farfurie se scarbeste, ci de maniera patimasa in care infulecam. Daca ma pun si-mi umplu burta cu felul1 fasole si felul2 carotfi, iar dupa ce m-am umplut pana la refuz mai bag si un desert, iar la urma mai torn si o halba de bere si ma ridic de la masa ragaind, oare se mai poate chema ca am tinut post?
Si cu toate astea, constiinta nu ne mustra, iar maine facem la fel. De ce? Pentru ca nu am priceput cine sutem, nici cine este Cel caruia ii spunem Tata.

Intre patimi si ispite este o mare diferenta, iar tu stii asta deja.

Buna distinctie!

Imi face multa bucurie sa citesc dintre formularile tale, de aceea te rog, in ziua si in ceasul randuit de la bunul Dumnezu, sa faci o lamurire pe aceasta tema! Pe mine sa ma desfatezi cu stilisca si scriitura ta, iar fratilor nostri, coplesiti de indatoririle vietii cotidiene, sa le oferi ocazia de a cunoaste ceea ce tie ti s-a daruit mai lesne.

O asfel de elucidare, va aduce si lamuriri suplimentare in ceea ce priveste nevoia omului de a se "instreina", macar din cand in cand, de prejudecatile care ne hartuiesc din toate partile si care cauta sa ne faca sa credem ca "pustia" este pentru cei nebuni, fanatici. Asfel de prejudecati ne vin prin reclame, campanii electorale, stiri de presa, dezvaluiri senzationale, filme, hit-uri si cate si mai cate instrumente de manipulare...

Asa sa ne ajute Domnul nostru Iisus Hristos, laudat fie in vecii vecilor!

Nu stiu cum e singuratatea ,dar comuninunea sigur e de dorit .
Dar o comuniune in care esti tu insuti,nu una falsa,de compleznta .
Doar cine a gustat din beneficiile comuniunii depline, cu tot sufletul ,poate sa aleaga apoi singuratatea . Puterile sufletului nu se pot dezvolta singure,ci in relatie cu ceilalti .
Si doar odata dezvoltate ,le prieste singuratatea.
Copii nu pot creste de unii singuri,ci doar alaturi de parintii lor si de prieteni.
Comuniunea este cea mai aleasa bucurie care ni se da ,cea mai minunata gradina pentru floarea sufletului nostru , cea mai mare si singura bucurie care o avem pe acest pamant.
Cand comuniunea aceasta devine deplina , putem trece la treapta superioara ,in care nu mai ne e necesara comuniunea cu oamenii ,ci ne e suficienta comuniunea cu Dumnezeu.
Orice alta insingurare,inainte de acest stadiu ,este boala sufleteasca
Virtutile sufletului ,nicaieri nu se dezvolta mai bine decat in comuniune
"Caci acolo unde vor fi doi sau trei adunati in Numele Meu,voi fi si Eu in mijlocul lor "

Ce intelegiti dvs. cand spuneti "comuniune" ?

Instrainarea omului de pacatele de tot felul, "insingurarea" de ele i se face acestuia prilej de comuniune cu Dumnezeu si cu semenii. Ne amagim crezand ca ne putem afla vreodata in comuniune cu pacatul. El ne face locuitori ai imparatiei "stapanitorului acestui veac", o imparatie a robiei vesnice. Imparatia Cerurilor este o imparatie a libertatii depline, a iubirii, asadar a comuniunii desavarsite, pentru ca ne impartaseste chipul de vietuire treimic.

"Dar o comuniune in care esti tu insuti,nu una falsa,de compleznta."

Cred ca raspunsul la intrebarea ta a fost deja dat. Ceea ce pot eu sa deduc este ca nu ai avut ocazia sa te bucuri de ceea ce este descris mai sus. Comuniunea sincera este cea in care esti acceptat cu defectele pe care le ai, atat timp cat aderi si te straduiesti sa atingi valorile comunitatii.
Este drept ca nu va fi usor pentru un "nou venit", de aceea membrii cei mai vechi sunt ingaduitori fata de neputintele celui ce a inteles necesitatea virtulor (propuse de comunitate) in viata sa ca om intre oameni.
Nu putem fi partasi la o astfel de comuniune, cat timp motivatia este una puerila: frica de iad, dorinta de putere, comfort financiar. De aceea, fratele nostru a specificat "sa fii tu insuti", adica sincer.

Am citit cu incantare cele scrise de tine, dar cateva dintre formularile tale lasa loc de intelegeri gresite a celor doua fenomene.
Intr-adevar, daca duci un copil in salbaticie va deveni tarzan sau haiduc, nu ascet. Pentru a practica asceza trebuie sa stii ce cauti, sa intelegi cele ce sunt greu de patruns pentru o gandire ancorata in carnal. Astfel de educatie poti sa ti-o insusesti din scrierile celor ce au practicat asceza, tu incercand sa implinesti invatatura in sanul comunitatii [crestine]. In momentul in care ai constatat ca staruind din tot sufletul, nu te poti lepada de unele proaste obiceiuri [vicii], atunci se iveste solutia insigurarii.

Asceza este o psihoterapie fara cusur, a carei randuiala este completa ca structura, dar o putem personaliza potrivit neputintelor fiecaruia in parte.

Iată ce am găsit şi cred că se potriveşte subiectului "dezbătut" aici:

Se face deosebirea între liniştea care se desinteresează, prin retragere de alţii şi liniştea care e plină de mila pentru alţii, mergînd pînă la cruce pentru ei, care nu are nevoe de retragere. O linişte nepăsătoare la durerea altora e o închidere în mîndrie. Dar nu poate fi plin de milă faţă de alţii şi în acelaş timp liniştit cel ce n-a ajuns la starea în care nu mai e ispitit de păcate în relaţiile cu alţii. A uni liniştea cu mila faţă de alţii este propriu celor ajunşi la o stare de neprihănire. Acela şi-a descoperit inima curată, sau lăuntrul lui. Dar în inima lui găseşte mila faţă de alţii. Sau cu cît are mai „multă inimă", cu atît e mai unit cu alţii în durere. Inima e nedespărţită de alţii. Oamenii se întîlnesc prin inimă. Ea e la mijloc între unul şi altul. Interiorul e unit nemijlocit cu cei din afară. Sau cei din afară i-au devenit parte lăuntrică. Varsanufie şi Ioan nu recomandă o sihăstrie individualistă, ci o preocupare de alţii. Dar nu în interesul propriu, ci al altora. Retragerea din relaţiile cu alţii se recomandă
numai celui nesporit duhovniceşte, pe care aceste relaţii îl ispitesc.

Mila nu e nici închidere în sine, nici împrăştiere în afară, ci le uneşte pe amîndouă.

si

Nimenea nu se mîntueşte în izolare.

Si,totusi,daca un om este cu Dumnezeu,pentru ce el se simte singur? :)
Pentru ca,atentie: e o diferenta intre "a fi" singur si "a te simti" singur...
In acelasi timp valorizarea de sine si echilibrul meu interior (faptul ca ma simt sau nu ma simt singur) tin de mine insumi sau mereu am nevoie permanent de confirmari din exterior pentru a mi le mentine?Cum ar fi, doar daca partenerul de viata imi este alaturi sau daca ma aflu doar in acea zona de comfort cu oameni cunoscuti si situatii familiare?Si atunci unde este gradul meu de adaptabilitate la diversitatea vietii sociale?Spre exemplu,in cadrul unui loc de munca vom intalni oameni si oameni,in ce masura vom reusi sa ne integram in colectiv si sa lucram ca echipa?
Sigur ca in viata cu totii putem experimenta sentimentul de singuratate in anumite momente,acum insa depinde si de caz la caz,daca este un sentiment pasager sau este ceva cu care traim de foarte mult timp si aproape ca a ajuns sa caracterizeze existenta noastra.Despre asta discutam aici...
Intrebarile nu v-au fost puse intamplator,la persoanele cu tendinte depresive si nu numai,apar frecvent sentimentul de singuratate,retragerea sociala si devalorizarea de sine.Deasemenea,aceste persoane se pot integra mai greu intr-un colectiv si pot functiona mai bine cand li se cere sa munceasca singuri decat intr-o munca de echipa.Iar pentru un angajator este important sa cunoasca aceste amanunte.
Totodata,un astfel de test nu este relevant pentru a face profilul psihologic al unei persoane,este nevoie si de alte instrumente de evaluare,precum si simpla observatie care are loc in timpul interviului.
"Ideea este ca dupa un astfel de test psihologic multi poate vor gandi ca daca sunt singuri inseamna ca nu au valoare...cu asa psihologi devii depresiv."...ce pot sa va spun este ca cei care vor ajunge sa isi puna astfel de probleme nu si le vor pune intamplator.Deoarece nu un psiholog sau un test te pot face sa devii depresiv sau sa te percepi pe sine ca fiind fara valoare...In schimb,ce se poate intampla este ca acel psiholog sau test sa oglindeasca in persoana care isi pune problema exact un aspect al vietii sale pe care,poate inca nu il constientizeaza sau este mult prea dureros pentru a-l accepta.Si chiar sentimentul de revolta arata un mecanism de aparare care se activeaza pentru a se proteja in fata constientizarii acestui aspect,deoarece acceptam sau respingem doar acele trasaturi care au legatura cu fiinta noastra.
Revenind,cred ca este bine totusi sa facem o departajare intre retragerea sociala pe care o practica pustnicii sau calugarii,spre exemplu,pentru a trai o viata cat mai aproape de Dumnezeu,prin urmare asta insemnand ca desi vietuind singuri intr-o pestera,padure,chilie ei sunt permanent in comuniune cu Tatal si nu se simt singuri si intre persoanele care aleg retragerea de lume pentru simplul motiv ca nu isi pot gasi locul niciunde,nu se pot adapta la viata sociala ori au trecut prin diferite evenimente de viata care au fost percepute ca esec s.a.m.d.
Oare cineva isi aminteste sa fi citit pe undeva in scrierile despre diferiti sfinti parinti ca vreunul dintre ei se plangea ca se simte singur? Eu personal nu imi amintesc... :)
De aceea,poate dupa asta putem inca sa cunoastem faptul ca nu ne aflam intr-o reala comuniune cu Dumnezeu,prin faptul ca echilibrul nostru interior si sentimentul de implinire inca mai depind de o multime de alti factori externi.Daca am fi cu adevarat cu Dumnezeu permanent,atunci am fi fericiti si nu ne-am mai simti nicicand insingurati,fie daca am fi fizic singuri,fie impreuna cu ceilalti....

Nu există contradicția însingurare - comuniune în textul propus
 

Să citim cu atenție textul autorului! Nu există contradicția însingurare – comuniune în cazul de față. Să nu deviem de la text.

Motto (preluat din text): "Toată rugăciunea în care nu se ostenește trupul și nu se necăjește inima, drept lepădare se socotește."

Despre sihaștrii era vorba Dar am mai putea învăța câte ceva de la ei, dar și de la Benedict Ghius.

Atâta vreme cât va fi ascuns în lume, omul nu poate vedea cursele ei. Din toate cursele acesteia, ale lumii din jur („adică cugetarea la lume, slava deșartă, mândria, lenea, osândirea, disprețuirea”), sihaștrii „s-au deprins prin depărtarea în pustie, sărăcie, castitate, post și înfrânare”.

Despre însingurare

Ce trebuie să înțelegem prin însingurare? Oare, prezentul continuu de „a fi prezent în lume fără a fi din lume”? Spune Benedict Ghiuș: este „desigur o paradoxală formă de însingurare.” Există oameni ai lui Dumnezeu care se însingurează din resemnare și tristețe, un „rău necesar” (B. G.) „Ei nu sunt din lume așa cum nici Eu nu sunt din lume” (Ev. după Ioan 17, 16).

Însingurarea sihaștrilor nu înseamnă ură față de oameni (ei au o „milă gingașă față de făptură”), deși, paradoxal și neclar pentru cei care citesc la repezeală textul propus, sihaștrii refuză lumea, „de a iubi și de a primi lumea, după felul ei de-a fi, lumesc și păcătos” (B. G.) Ei îmbrățișează însingurarea din iubire ca „feed-back” față de iubirea lui Dumnezeu dată nouă. „Nu-i vorba aici de iubirea-sentiment, ci de iubirea-putere dumnezeiască, mai tare ca moartea, singura în care sunt cu putință jertfele și dăruirile cele mai întregi.” (B.G.)

În continuare, autorul spune <<De ce acest refuz de a primi lumea, "după chipul lumii"? - se va zice. Fiindcă lumea a învățat să se iubească pe sine numai întrucât e trecătoare, întâmplătoare, realitate a morții și a păcatului.>>

Dar, „Nici ura lor față de păcătoșenia lumii și nici dragostea lor de făptură n-ar fi căpătat atâta avânt și putere, dacă n-ar fi avut înaintea ochilor dumnezeiasca pildă a Domnului.”(B. G.)

Însingurarea, deci, este mijlocul și calea de a-L sluji pe Dumnezeu și nu nevoile omului căzut și ale lumii născute din păcat, nevoi și dorințe perisabile, în raport cu scopul suprem al vieții noastre, Viața de după Nașterea-din-Nou.

Despre comuniune

Comuniunea, în schimb, este în duh și adevăr cu Dumnezeu. Slujirea Lui permanentă prin căile și mijloacele date de El. (vezi Scriptura și toate ale Sfinților).

P.S. Eu cred că textul e cât se poate de clar dacă avem răbdare să-l citim, iubire să-l înțelegem și nădejde că Dumnezeu veghează asupra noastră.

Pe toate fronturile vieții, ne trebuie astăzi oameni cu rezerve de singurătate.
 

Ci toate câte voiţi să vă facă vouă oamenii, asemenea şi voi faceţi lor, că aceasta este Legea şi proorocii. (Ev. după Matei, 7, 12)

Spune părintele:
"...atâta vreme cât va fi ascuns în lume, omul nu poate vedea cursele ei."
"Pe toate fronturile vieții, ne trebuie astăzi oameni cu rezerve de singurătate."