Venirea Fiului Omului
 

Voi ce intelegeti din Matei 10:23 (capitolul in care cei 12 apostoli sunt trimisi din cetate in cetate pentru a propovadui Israelului):

"Cand va urmaresc pe voi in cetatea aceasta, fugiti in cealalta; adevarat graiesc voua: nu veti sfarsi cetatile lui Israel, pana ce va veni Fiul Omului."

Deja toate cetățile sunt ale lui ”Israel”.

Ce vreti sa spuneti mai exact?

Daca cumva abordati versetul izolat si doar pe o analiza rationala in functie de factorul cronologic atunci aveti mari sanse sa ajungeti la aceiasi concluzie eronata la fel ca si Albert Schweitzer cu privire la acest verset.Spusele Mantuitorului nu vizeaza mereu nici intelegerea strict la litera,nici factorul timp la modul imediat.O profetie poate cuprinde atat un sens imediat,cu o aplicabilitate partiala cat si o implinire completa in viitor,mai mult sau mai putin indepartat.Exista posibilitatea ca aceste spuse ale Mantuitorului sa fie o confirmare a implinirii profetiei din Daniel 7,13-14 sau si mai exact(ca sa citez un comentariu pe text): anuntarea implinirii(in scurt timp fata de acel moment)a,,inaltarii lui Mesia in puterea invierii".Ceea ce s-a si implinit,ucenicii nu au apucat sa ajunga in toate cetatile Palestinei pana la implinirea profetiei din Daniel(adica s-a implinit profetia inainte epuizarii de catre ei a cetatilor pe parcursul intinerariului propovaduirii).In plus anuntarea de catre Hristos a faptului ca urma implinirea profetiei din Daniel cu privire la EL urma sa aiba un puternic efect incurajator asupra ucenicilor care,spre diferenta de noi,erau extrem de bine familiarizati cu profetiile Vechiului Testament si probabil ca au perceput exact sensul spuselor Mantuitorului,in context si cu trimitere.Mai exista si alte interpretari dar mie personal acesta abordare mi-se pare mai apropiata de contextul si semnificatia unui verset ce a cauzat multe discutii.Este doar o opinie,tratati-o sub acesta rezerva.

Raspunsul imi place, este foarte logic. Urmand insa aceasta logica si privind cele scrise in continuare in capitolul citat din Daniel si care se suprapune peste Apocalipsa, se ajunge la interpretarea catolica a apocalipsei si anume cele descrise in profetiile lui Daniel si cele apocaliptice s-au intamplat deja in Imperiul roman, in timpul vietii martirilor. Iar imparatul cu numarul 666 nu a fost altul decat Imparatul Nero. Iar conform numerologiei grecesti atribuite alfabetului, literele din numele sau dau numarul 666 daca aditionam valorile fiecarei litere in parte. Ce parere aveti de acestea? Parerea dvs. personala ma intereseaza.

Tocmai asta ma ingrijoreaza,logica mult prea simpla din raspunsul meu,stiut fiind faptul ca Sfanta Scriptura presupune o intelegere duhovniceasca in primul rand si mai putin una deductiv-rationala.Eu nu as sari atat de entuziast si rapid de la Daniel la Apocalipsa,intrucat desi exista unele legaturi sunt si foarte mari diferente iar povestea Apocalipsei este una destul de complicata,cu foarte multe particularitati, intrucat a fost greu acceptata in canonul Noului Testament din mai multe motive.Exista o bogata exegeza cu privire la specificul si particularitatile literaturii apocaliptice,curentul profetic si Apocalipsa in sine.Ar fi mai util sa o luati metodic de la coada spre cap,adica incepeti cu eshatologia literaturii apocrife si apocaliptice din sec I si II i.Hr(modelul veterotestamentar al Apocalipsei este intradevar Cartea lui Daniel)si apoi mergeti spre caracteristicile acestei scrieri,Apocalipsa, in cadrul comunitatii ioaneice unde a aparut.Puteti merge,daca va ajuta la acel moment,pe o structura de studiu de tipul:specia literara,data scrierii,situatia istorica,continut si structura,autor,scopul cartii,importanta de-a lungul timpului si finalmente locul Apocalipsei in cadrul scrierilor ce au aparut in timpul sau imediat dupa perioada nou-testamentara timpurie.

Multor comentatori le-a luat o viata acest drum asa ca daca va pasioneaza ar fi cazul sa nu mai pierdeti timpul intreband un anonim ca subsemnatul:) Toate cele bune,bon chance.

Mie imi plac "anonimii", am o teorie la care tin foarte mult: Dumnezeu va arata cele ale Sale celor mici si le va ascunde de cei invatati.
Pe cei mici nimeni nu-i asculta vreodata, daca n-au invatatura, nu-s atractivi pentru nimeni. Eu insa exact pe acestia prefer sa ii ascult, tocmai logica inimii lor necorupta de prea multa invatatura ma atrage, ca sa nu o iau nici eu prea tare pe aratura :)) Acum pe dvs. nu va pot situa in randul celor neinvatati, nici pe departe, dar cum aveti o logica buna, imi place sa va ascult parerile :)
Pacat ca nu indrazniti sa spuneti mai multe, dar poate ca asta este insasi conditia pentru a putea primi dvs. in continuare ;)

Va sigur cu toata sinceritatea ca singura intelegere pe care mi-a permis Dumnezeu sa o am,si cred ca a facut asta din dragostea Lui si pentru rugaciunile altora pentru mine,a fost cea din Iona 3,8-9.Insa pana si pe asta am cam ratat-o in traire asa ca ma astept,daca nu-mi bag mintile-n cap,ca toporul pus la radacina mea superficiala sa-si inceapa cat de curand curatenia.Doamne ajuta si nu uitati sa cercetati ce au spus altii,cu mult mai buni,inaintea noastra.Nu s-a nascut lumea credintei odata cu noi :)

Nu se susţine, pentru că în Apocalipsă, fiind o carte în esenţă de origine evreiască, numărul 666, numărul numelui fiarei, este calculat după "numerologia" alfabetul ebraic, nu a celui grec. În această capcană au căzut şi pseudo-creştinii adventişi cu interpretarea lor eretică în care atribuie nr. 666 expresiei "vicarius filii dei" folosită pentru a denumi în latină titlul papal roman de "locţiitor al Fiului lui Dumnezeu", doar că la semidocţii şi incompetenţii într-ale creştinismului adventişti, calculul se făcea după numerele atribuite literelor din limba latină. Dar este vorba despre acelaşi tip de interpretare eronată şi tendenţioasă.

Asta nu este o teorie de a dumitale, ci este o învăţătură a evangheliilor, prin urmare nu ai inventat dumneata această teorie. Iar lucrurile nu sunt chiar aşa de simple, pentru că pot fi, au fost şi probabil încă mai sunt şi vor mai fi oameni care sunt şi învăţaţi dar care sunt şi curaţi cu inima. Aceste două trăsături nu sunt incomptabile, doar că la unii mai puternici într-ale lumii acesteia le este mai greu să se înalţe la nivelul evnagheliei, ceea ce pentru ei ar constitui o imaginată "coborâre".

Iarăşi în materie de creştinism adevărat, nu este suficientă aşa zisa logică necoruptă a inimii, atâta timp cât necoruperea lumească a inimii nu este încununată de cununa revelaţiei sfinte, a neprihănirii şi nestricăciunii care vin din transcendenţa şi sfinţenia lui Dumnezeu, sau de la Mijlocitorul Iisus Christos în Sfânta Biserică prin Sfântul Spirit.

Ţi-am mai spus îţi repet că eşti profund heterodoxă în convingerile tale mai mult sau mai puţin creştine, şi că ar fi bine să faci o terapie de ortodoxie autentică, din harul lui Dumnezeu, ca să poţi să ai măcar o minimă legitimitate în poziţiile pe care le susţii, poziţii profund heterodoxe.

Sunteti parinte? Este trist ca parinte sa aveti doar fii risipitori si rai. Iar daca aveti fii buni dar care traiesc mereu cu gandul ca ei ar fi vai de capul lor indiferent de cat bine ar face si cat de mult i-ati iubi, ati fi multumit ca parinte? Este normal sa isi ceara omul iertare pentru greseala, dar este la fel de normal sa fie si recunoscator pentru cele primite. Echilibrul este de aur dupa parerea mea.

Eu mai am o teorie care imi place: cei curati cu inima il vor vedea pe Dumnezeu. Iar pe cel ce ajunge sa il vada pe Dumnezeu, credeti ca il mai intereseaza apoi nivelul stiintei si teoriilor omenesti? Eu sunt convinsa ca nu.

Cat despre numerologia evreiasca, dvs. o cunoasteti cumva? Exista? Daca da, ea se aplica alfabetului evreiesc sau celui latin?...

Cand sensul metanoiei,care pleaca de la o pocainta profunda,reala,ce nu poate fi nici mistificata si nici confundata cu regretele obisnuite si nevolnice,isi arata intreaga sa semnificatie veti observa,intradevar, ca ea cheama nu numai la o pocainta pentru pacatele infaptuite ci iti indreapta privirea spre o noua intelegere,in directia asteptarii venirii Imparatiei.Esenta acestei Imparatii este domnia Duhului Sfant prin ea si in ea iar acest lucru nu se intimpla independent de noi,ci prin domnia lui Hristos in inima fiecaruia si prin fiecare asupra intregii lumii,o trecere transformatoare a Luminii prin noi,intr-o simbioza ce numai Duhul o poate realiza,cand tot ce este vechi va fi trecut iar Imparatia din fiecare va grabi venirea plinatatii sale: ,,vi se cuvine vouă să umblaţi întru viaţă sfântă şi în cucernicie,Aşteptând şi grăbind venirea zilei Domnului"(II Petru 3,11-12).In cadrul Cinei descrise in Marcu Mantuitorul spune ,,Adevărat grăiesc vouă că de acum nu voi mai bea din rodul viţei până în ziua aceea când îl voi bea nou în împărăţia lui Dumnezeu."anuntand caracterul profund eshatologic al curgerii timpului insa nu spre distrugere si nimicire ci spre restaurare.La asta suntem toti chemati,Mantuitorul prin venirea Sa ar fi putut anihilia lumea printr-o judecata fara mila dar EL a ridicat lumea,apucand-o din mana intunericului,anihiland conditiile ce ar fi condamnat-o si i-a intors privirea pierduta spre propria ei vindecare,spre propria ei mantuire.

O uriasa forta spirituala a lui Dumnezeu, prin Fiul Sau, a invadat din acel moment lumea, ca un suvoi navalnic de neoprit, aducand, dar nu inca in totalitate, Imparatia printre noi si in noi.A venit nestiut printre noi,nestiut de cei pe care i-a chemat sa-i fie alaturi.Si noua ne spune la fel,,Vino dupa mine!"iar cei care aleg sa-l urmeze,saraci sau bogati,slabi sau puternici,inteligenti sau simpli,EL li-se reveleaza chiar prin intermediul durerilor,incercarilor si suferintelor prin care vor trece pentru EL si al triumfului inaltarii peste ele prin EL,iar acesta profunda taina,a drumului Crucii,va fi modul cum ei vor invata prin propriul lor drum cine este EL cu adevarat.

Traim cu frica ca daca ne-am implica cu toata fiinta am avea parte de suferinta dar uitam ca impartasind suferinta iti maresti si capacitatea de a trai si de a darui bucuria.Finalmente acesta bucurie sfanta,de a renunta la tine pentru cei din jur,din dragoste pentru Dumnezeu te duce in fata concluziei de neevitat ca nivelul fericirii dupa standardele normale nu conteaza pentru ca trece si ca de fapt chemarea este de a raspunde chemarii Evangheliei si acest raspuns va fi singurul lucru care va face fiinta umana sa traiasca cu adevarat profunda fericire la care a fost chemata in Eden,restaurati fiind in Imparatie si lasand in urma lumea sarpeului ce i-a fost zdrobit capul.

Cei care ii multumesc din inima si pentru tot lui Dumnezeu sunt cei cu adevarat bogati in spirit.Fericirea noastra interioara nu depinde de gradul de fericire lumeasca pe care-l experimentam,ci de gradul de recunostiinta pe care-l avem fata de Dumnezeu.Viata ti-se poate parea opaca cat timp te uiti la ea in modul omenesc obisnuit.Dar prin aceea dragoste fata de Dumnezeu,cand viata ta este ridicata in fata slavei Sale transformatoare,ea incepe sa straluceasca,sa radieze lumina si va veni ziua cand stand in fata Lui si privind la ea in urma sa te gandesti uimit cum aceea mica samanta pusa-n tine prin moartea si invierea lui Hristos a putut sa transforme ceva ce parea imposibil.In acest mod,invingand spectrul mortii,primind totul ca un dar de la Dumnezeu iti eliberezi mintea de lumesc si primesti aceea libertatea de a-l iubi din toata inima,cu tot sufletul si cu toata fiinta ta nu numai pentru ceea ce a facut ci mai ales pentru ceea ce este EL.

Doamna,domnisoara,asta am avut sa va spun,mai mult nu am si v-am alcatuit un mic crochiu fara valoare,petice rupte de citate din alte haine ce au trecut,in speranta ca dvs veti cauta Imparatia din toata inima si veti putea spune precum Apostolul Pavel: ,,eu pe toate le socotesc că sunt pagubă, faţă de înălţimea cunoaşterii lui Hristos Iisus, Domnul meu, pentru Care m-am lipsit de toate şi le privesc drept gunoaie, ca pe Hristos să dobândesc(Filipeni 3,8)

Doamne ajuta!+

Deci, ca să nu fie ”eronată și tendențioasă”, spuneți-ne și nouă care ar fi numele numărului fiarei după "numerologia" alfabetul ebraic?

:)

Sunt deaccord cu cele scrise, asa este cum ati scris :)
Credeti ca poate cineva sa inteleaga cele scrise fara sa le fi trait macar o clipa in viata sa? Eu sunt convinsa ca nu ;)

Doar o mica remarca am de facut - dupa ceea ce ati scris la sfarsit, mai urmeaza o treapta: dupa dobandirea lui Hristos, toate "gunoaiele" capata din nou sens, dar unul complet diferit de ceea ce era inainte, si de-abia din acel moment incolo incepe adevarata bucurie de a trai: acum si aici, la fel de mult ca si atunci si acolo... pentru ca Imparatia nu vine de nicaieri, ci ea traieste/se afla in inima noastra inca de pe acum, daca ii permitem ;)

Numai bine!

Din pacate, iarasi va inselati foarte tare. Din necunoastere.
Imparatia lui Dumnezeu nu se afla in inima ta. Ca nu esti tu Dumnezeu care sa o contina. Confunzi ca intotdeauna creatura cu Creatorul.

Imparatia lui Dumnezeu, daca va fi vreodata dat tie sa o cunosti, este cognoscibila calatorind pe drumul drept ascuns in inima omului.
Cel care cauta Imparatia incepe un drum coborind mintea in inima. Astfel, cu mintea coborita in inima, la rugaciune, pe masura ce rugaciunea devine tot mai curata sufletul trece, vama dupa vama, purtat de Duhul Sfant, tot mai aproape de Imparatie...

Cand Usa Milostivirii se deschide pentru cautatorul de Imparatie, atunci el ajunge sa vada ceea ce mintea si vorba omului nu poate gandi si rosti.

Imparatia lui Dumnezeu este dincolo de inima omului. Dar drumul care duce catre Ea este inima, poarta secreta prin care incepe si, pana la o vreme continua periplul initiatic.

De voiesti sa incepi aceasta calatorie, de voiesti sa cunosti Imparatia lui Dumnezeu, va trebui sa iti gasesti calauza (ca in filmele cu indieni sau filmele lui Tarkovski). Aceasta nu este alta decat Traditia Bisericii si un rugator incercat, care sa iti fie duhovnic.

Intr-o zi vei afla, poate, ca toate cuvintele mele catre tine au fost adevarate. Eu nu am facut scorneli din cap, ca tine. Eu doar ti-am schitat, in mare, cam despre ce e vorba.
Dumnezeu sa te miluiasca si sa te conduca in Imparatia Lui! AMIN+

Eu ma pot insela, Domnul insa nu. Iar El a spus sa nu cautam Imparatia in afara noastra, sa nu asteptam sa vina de undeva, ci sa o cautam in inima noastra. Eu nu am facut altceva decat sa constat pe propria piele ca are dreptate. Daca dvs. ati constatat altceva, si credeti ca dreptatea este de partea dvs. atunci asa sa fie in ceea ce va priveste, nu va pot contrazice. In ceea ce ma priveste insa, lucrurile stau asa cum le-a spus Domnul, eu am constatat in viata mea ca nu a mintit.
Multa pace sa aveti, ca vad ca va dau multa bataie de cap...

Cand vei cunoaste, prin harul lui Dumnezeu, din experienta persoanei tale, unde anume e locul prin care mintea ta sa intre in inima ta: atunci nu vei mai gandi, simti si trai asa cum o faci acum in necontenita ta insailare de pareri ganditoare...
Cred eu ca deocamdata nu pricepi cum vine "Imparatia lui Dumnezeu este inlauntrul vostru" (Luca 17,21), deoarece confunzi aeroportul cu cerul.
Visezi ca zbori in timp ce, de fapt, faci tumbe pe langa avion. Care te asteapta, nou-nout sa il incerci... Cuvantul care iti joaca feste, deocamdata, cred ca este "inlauntrul". Ia aminte ca Aici e statia unde merita sa te opresti o vreme, deoarece vorbesti ca unul care, e vadit, nu detine experienta fie si minimala a rugaciunii inimii.

Pentru ca nu ai gasit locul acela doar al tau, pe unde mintea sa iti coboare in inima si sa vada lumea si pe tine insati de acolo, din inima infranta si smerita, din ACEST INLAUNTRU. Mintea care vede lucrurile fiind cocotata deasupra inimii, in solitudinea ei ratacita, in labirintul ei de pareri si impresii volatile, vede cu totul altfel decat mintea umilita si smerita din Camara Mantuitorului... Acolo, in Camara, e o alta ordine, sunt alte legi, e alta lumina...
E posibil sa gasesti repede Usa Milostivirii sau sa treaca ani de tatonari (adica nevointe).
Dar cand O vei gasi, acelasi Cuvant iti va aparea altfel si vei avea de spus atunci alte cuvinte, la randul tau, in alt duh...

Mie nu imi dai bataie de cap, precum iti zice ironia (batai un pic modificate ale inimii, poate!)... Dimpotriva, duhurilor inselarii tale, duhurilor rautatii le dau eu bataie de cap cu vorbele mele. Ele sunt cele care nu suporta ce iti scriu eu, pentru ca duhurile rautatii se simt, fireste, in pericolul ca tu sa scapi de inselarea lor vicleana.
Dar tu, deocamdata, experimentezi, asa cum ti-am sugerat in alt loc, "fenomenul Stockholm" - iti iei prietenii de dusmani, iar pe dusmani ii consideri prieteni. Tipic pentru un sarman si parasit copil rebel, cu inima speriata si dispusa la mangaierea orisicaror prefacuti care iti canta in struna durerii... Stiu aceasta... Si impartasesc si eu, atat cat pot, durerea ta.
Nu este vina nici a mea si nici macar a ta ca traiesti in ratacirile gandurilor si resentimentelor fata de Biserica. Sta insa in puterea alegerii tale sa cauti Usa Milostivirii! Cauta deci sa iti pui mintea, sub indrumarea unui rugator incercat, in locul acela tainic al inimii. Apoi mai vorbim. (Atunci, trag eu nadejde, intr-adevar ne vom pricepe reciproc!)
Deocamdata iti dau pace si te rog sa ma ierti ca te-am pus sub cazne.

Domnul sa te ocroteasca!
Dumnezeu sa ne miluiasca pe toti! AMIN+

Fratilor si surorilor intru Hristos Domnul, va marturisesc credinta si cunoasterea mea:
cata vreme nu ne tinem la curatie, pentru a putea nadajdui sa adincim prin Mila lui Dumnezeu experienta rugaciunii,
cata vreme nu ne insotim aceasta cu post si milostenie,
toate in cadrul vietii liturgice unde, la loc de capatai, stau ascultarea de duhovnic si impartasirea cu (toate) Sfintele Taine, atunci: nu primim har de la Dumnezeu
si, ca urmare i-mediata, TOATA TEOLOGIA NOASTRA ESTE O INCURCATURA SEARBADA SI NEBUNEASCA.
In cel mai bun caz este un amestec de literatura si psihologie de o calitate foarte indoielnica si, in orice caz, vorbire in desert. Imaginatie bolnava.
O marturisesc din propria exeperienta, vai mie, mai intai.

Imparatia lui Dumnezeu in opinia unui foarte nevrednic si pacatos rugator
 

Ar fi, poate, potrivit sa incep cu reamintirea catorva sensuri ale termenului "Imparatia lui Dumnezeu", insa ma tin la firul pe care il incepusem mai sus in legatura cu rugaciunea. (Sensurile termenului se pot gasi cu usurinta in masiva literatura duhovniceasca pe aceasta tema.)

Apostolul Luca precizeaza in legatura cu Imparatia lui Dumnezeu (Lc. 16,16) ca "fiecare o ia prin asalt" sau, in alte traduceri "fiecare se sileste spre ea".
Aceasta silire de sine o cunoastem/practicam in Biserica sub diverse forme si, generic, noi o pomenim cu termenul de "nevointe". Tocmai din acest motiv, al efortului duhovnicesc aspru si statornic, Sfintii nostri Parinti folosesc si termenul corelativ de "atletii lui Hristos" pentru cei care se dedica ascezei crestine.

Daca vom citi, de pilda, Vietile Sfintilor sau carti mai noi precum cele despre viata Cuviosilor Gheron Iosif sau Paisie Aghioritul, suntem orientati suficient de clar asupra nevointelor atletilor care se catara catre Imparatie. Intreaga Filocalia, din care as alege acum ca exemplu Scara si Cuvintele Sfantului Isaac Sirul, ne arata cum se ia prin asalt Imparatia Cerurilor.

A spune asadar ca Imparatia Cerurilor este inlauntrul meu si a duce totodata o viata straina de urcusul duhovnicesc... ce poate inseamna?...
Orice ar insemna, e clar ca nu are nici o legatura cu Adevarul.

Ma opresc, mizind pe bunavointa voastra, asupra unei traduceri mai vechi a versetului din Evanghelia dupa Luca (17,21): "Caci, iata, Imparatia lui Dumnezeu se afla inlauntrul vostru."
La prima vedere "se afla" este o forma sinonima pentru "este". Sunt doua forme ale verbului "a fi". De aceea, in multe carti se foloseste tocmai aceasta forma verbala: "este". Exista. Are locul. Se intampla.
Cand, insa, spunem ca "Imparatia lui Dumnezeu se afla inlauntrul nostru", termenul acesta nu mai indica existenta, sa zic asa, pasiva a Imparatiei intr-un loc anume. Ci, mai degraba, sensurile sunt active, trimt la activitate, la cautare, la travaliu: o afla cine o cauta, este de gasit acolo, cel ce voieste sa o gaseasca trebuie sa caute aici, inlauntru, iar nu in afara. Iata locul "sapaturilor"! Inlauntrul fiintei noastre si anume in inima duhovniceasca (ne indica locul, pe dinafara, Sfantul Serafim in icoana...).

Asadar, in aceasta acceptiune, cuvantul Domnului il vom percepe, de binevoim asa, ca pe UN INDEMN LA CAUTARE! Iar nu un strigat de usurare ca, gata, am aflat...
Unde sa incepem cautarea Imparatiei lui Dumnezeu?
Raspuns: inlauntrul nostru.

Cum vom face insa?!... Cum vom proceda?

Pai, fratilor si surorilor, ceea ce inteleg eu de aici este: coborind noi cu mintea in inima (inlauntrul nostru) si lucrind acolo rugaciunea, ne aflam in conditia necesara (nu inca suficienta, macar ca luam in calcul Harul!) de a cauta, cu un activism aparte, specific rugaciunii, Imparatia Cerurilor. Ca o aflam sau nu, asta e prin Voia lui Dumnezeu.
Insa conditia necesara pentru a avea minima sansa a gasirii Imparatiei este sa coborim mintea in inima duhovnicesca. Nicaieri in alt loc sub soare!

Cu toate acestea, impreuna cu bucuria ca am aflat unde e locul din care incepem calatoria spre Cer, Evanghelia adauga imediat o alta conditie. Pentru a nu cobori cumva in inima, neglijent, cu mintea trufasa ori chiar dintr-un soi de curiozitate, e musai sa luam aminte si la cuvantul de capatai al Evangheliei. Permiteti-mi sa reamintesc inceputul bun al rugaciunii, al cautarii Imparatiei: "Pocaiti-va, ca s-a apropiat Imparatia Cerurilor!" (Mt. 4,17) Cuvant care la mine se ingina cu "Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit." (Ps. 50, 18)

A pune bun inceput rugaciunii si cautarii Imparatiei inseamna, asadar, ca noi sa traim cuvantul lui Ioan, pe care Domnul Insusi il pune inceput bun Lucrarii Sale in lume pentru mantuirea oamenilor: "Pocaiti-va!"... Care ma trimite insa si la indemnul "Lasa toate ale tale..."

Precum si cu "Adevar va graiesc: Nu este nici unul care a lasat casa sau femeie sau frati sau parinti sau copii pentru Imparatia lui Dumnezeu, care sa nu primeasca cu mult mai mult in vremea de acum, iar in veacul ce va sa vina, viata vesnica" (Luca 18, 29-30)
Iar acest cuvant, pentru mine ca mirean, ca om cu familie si activitati sociale, se traduce asa: cand ma asez la rugaciune las toate gandurile, preocuparile sufletesti legate de casa, femeie, frati, parinti sau copii si fac un singur lucru, dupa puteri: ma rog, tinindu-mi dupa puteri si cu harul Domnului mintea in inima. Aceasta nu e nici un secret, toti cei care va rugati sub indrumarea unui duhovnic rugator faceti acelasi lucru. E un mod de lucru, un fel de "metoda", o cale de a face lucrarea pe care noi am discutat-o si rasdiscutat-o pe diverse topicuri si care se afla expusa in nenumarate carti. Despre continutul intim al rugaciunii mele insa, fireste, nu se cuvine sa vorbesc aici.
Cat despre faptul ca rugatorul (cel ce a lasat pentru cateva minute sau ore casa, femeia, etc.) primeste "cu mult mai mult in vremea de acum", aceasta o marturisesc: adevarat este!
Intrucat bucuriile rugaciunii sunt cu mult mai mult (si sunt ALTCEVA) decat orice alte desfatari lumesti. O stiti cu totii, cei care va tineti la lucrarea rugaciunii.

Corelind in acest mod versetele (nu literar, ci in practica) rugatorul incepe sa experimenteze lucrarea rugaciunii si incepe sa inteleaga tot mai bine ce inseamna a cauta Imparatia inlauntrul inimii duhovnicesti. Multe se intampla in aceasta aventura! Multe intampina omul si multe il trag, il impiedica, il momesc... De aceea e nevoie de marturisire deasa, de sfat de la duhovnicul rugator incercat, de o viata cat mai curata, de dialogul permanent intre Evanghelie, Filocalia si alte carti ziditoare, pe de o parte, si viata de rugaciune, pe de alta parte.

Altfel nu se poate decat rataci, din pacate. Iar teologia inceteaza intrucat inaintea ei a incetat deja sa licareasca suflarea luminoasa a duhului omului launtric.

Sper ca intelegi, Tartaruga, de ce m-am grabit sa te atentionez in legatura cu Imparatia "dinlauntrul nostru". Pentru a incepe sa o cauti, vietuind curat in Biserica, la rugaciune. Si pentru a nu mai spune, daca voiesti, ca tu ai priceput deja, prea-bine cuvantul Mantuitorului, asa incat de comentariile mele vrei mai degraba sa fii scutita.
Oare ce om sub soare poate spune ca e sigur de intelesul curat si deplin al Evangheliei lui Hristos?
Sa fii tu Sfanta printre noi? M-as bucura nespus.
Eu iti urez, in Domnul, sa devii! AMIN+

Cautarea Imparatiei lui Dumnezeu in opinia unui nevrednic si foarte pacatos rugator
 

Acesta e de fapt titlul pe care ma osindesc singur ca nu l-am pus de la-nceput...

Din pacate :) pentru dvs vechi dureri ma tin treaz asa ca o sa va las si eu un foarte scurt gand de numai bine.Am ajuns la concluzia ca nu voi lua nimanui locul in Imparatie,de multe ori dam sentimentul ca ar trebui sa avem un loc exclusiv acolo,si privim cu incrancenare la amaratul care ca si noi,la un pas de un inec spiritual,se prinde si el de marginea tarmului izbavirii cum l-o fi ajutat Dumnezeu.Acel loc poate fi pentru mine poate fi doar un tarm cu un pod prea indepartat.Insa ramas pe tarm va fac cu mana,cateodata atat mai ramine din zbaterea ce trece precum iarba campului,stiind ca ale noastre cuvinte sunt precum nisipul in calea apei.In fata lui Dumnezeu nu va ramanie nimic nedescoperit,nimic ascuns si cateodata gandul din spatele cuvintelor,ce pot esua in putinul meu sufletesc,este ceea ce mi-am dorit sa conteze mai mult.Ce vedem in altii este,nu de putine ori,propria noastra imagine dureroasa,propria noastra oglinda si de aceea,de mult ori,simt un nod in gat cand sunt gata sa-i sfasii altuia ranile,intrebandu-ma daca nu cumva eu sunt cel ce piere la marginea drumului.

Parintele Teofil Paraianu,omul lui Dumnezeu ce vedea cu ochii credintei,spunea ca ,,in Filocalie, in volumul II, este comentariul Sfantului Maxim Marturisitorul la rugaciunea Tatal nostru, unde se spune sa rugaciunea Tatal nostru nu-i numai o rugaciune, ci este si un indreptar de viata, si mai ales daca o gandesti dinspre sfarsit spre inceput.In acest fel ajungi sa ai imparatia lui Dumnezeu, sa mergi spre imparatia lui Dumnezeu.".Incercati sugestia sa si veti vedea o imagine care s-ar putea sa va dea de gandit,in sensul bun zic eu.

Tot parintele mai spunea,cu privire la omul Imparatiei lui Dumnezeu faptul ca ,,in Noul Testament, intr-un singur loc avem o definitie a imparatiei lui Dumnezeu, si aceasta de fapt este o definitie ocazionala, pe care Sfantul Apostol Pavel a cuprins-o in Epistola catre Romani: "imparatia lui Dumnezeu nu este mancare si bautura, ci dreptate, pace si bucurie in Duhul Sfant". Deci ce este imparatia lui Dumnezeu? Dreptate, pace si bucurie in Duhul Sfant, pentru cei care cauta imparatia lui Dumnezeu si isi incheia cu o frumoasa si tainica,as intrazni sa spun,descriere a nevazutului ce aduce viata,amintind,cu privire la cuvintele Mantuitorului, faptul ca "sunt duh si sunt viata"si ca "cerul si pamantul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece" iar din aceste aspecte ,,putem sa ne dam seama si singuri ce anume trebuie sa faca un om ca sa intre in Imparatia lui Dumnezeu si ca sa se mentina in Imparatia lui Dumnezeu."

Eu va doresc sa gasiti si sa intrati in Imparatia Cerurilor,va doresc asta din toata inima si cred ca o cautare sincera,o renuntare la sine si asumarea fie si a unui drum plin de zbatere aici va va duce,intr-o zi,fata in fata cu unele dintre cele mai rascolitoare cuvinte ale lui Hristos,aratandu-va adevarul Imparatiei,esenta ei care nu va trece,pe care nu o vom putea schimba niciodata,din fericire,dupa goana fugii de Dumnezeu din noi: ,,Adevărat zic vouă: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor.Deci cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare în împărăţia cerurilor."

Numai bine.Dumnezeu sa va ajute in cautarea dvs+

Fiul bun primeste imediat darul in Biserica. Uneori instantaneu. La rugaciune, in primul rand precum si in alte situatii.
Nu stiu cine v-a invatat ca un crestin e la fel cu un copil chinuit de un tata nemilos. Ingrozitoare inchipuire traiti...

Nu numai ca Biserica, asa cum o cunosc eu, rasplateste si bucura de nespus chiar si pe un pacatos ca mine, dar bucuriile credintei sunt insotite de rasplatiri atat de mari incat credinciosul nu pleaca de Acasa nici cu pretul vietii.
Oh, nu cunoasteti Biserica, of. Va depling lipsa de dragoste... Ea vine de peste tot si strigati ca nu e... Vai, vai, vai noua...

nu vor sfarsi de propovaduit in cetatile lui Israel.

Si eu doresc tuturor oamenilor sa intre in Imparatie, niciodata nu m-am gandit ca ar fi vreun concurs intre oameni pentru a primi un loc, ca la competitiile sportive. Acum m-ati ajutat sa inteleg mai bine incrancenarea unora.
Apostolul Pavel are dreptate in ceea ce a spus despre Imparatie, iar cum ea nu trebuie cautata in afara noastra ci in inimile noastre ajungem din nou la cuvintele Domnului care a vorbit despre toate acelea in Evanghelie. Caci Domnul a descris de multe ori Imparatia si a mai spus si urmatoarele:

"Din zilele lui Ioan Botezatorul pana acum Imparatia Cerurilor se ia prin straduinta si cei ce se silesc pun mana pe ea".

Rugaciunea Tatal Nostru face parte din minunea care m-a adus la credinta. Daca am constientiza in fiecare minut si secunda a vietii noastre ca Dumnezeu este Tatal nostru, a tuturor, si ca noi suntem frati, cred ca altfel ar arata fata crestinismului astazi. Cred ca de aici incepe de fapt totul.
O saptamana minunata!

Draga Ioan,
Vad ca va dau mare bataie de cap. Eu cred exact contrariul celor scrise de tine aici, cred intr-un Dumnezeu Tata infinit de bun, milos si rabdator care de abia asteapta sa il ia in brate pe copilul care vine la El, si sa-l faca apoi sa uite toata durerea, suspinul si nelinistea. Acestea sunt cele traite de mine. La altii vad ca nu au curajul sa se apropie de Tatal din cauza ca nu se simt vrednici, de parca vrednic ar fi cineva, si mai ales prin propriile puteri.
O saptamana minunata!

Pai, Tartaruga, noi suntem trasi de Tatal prin Fiul si prin Sfantul Duh... Tu cum de ai nimerit direct la Tatal?...
Imi amintesti de userul numit "ucenic"... him... care zicea ceva de tatal "lui", uitind ca numai Hristos a spus mereu Tatal Meu, in timp ce ucenicilor Sai adevarati le spunea despre Tatal "vostru". Ca Unul este Fiul lui Dumnezeu, pe cand noi suntem multi...


(vezi, vezi, ca sunt tot felul de "tati", iar unul stii ca-i mare mester, fiind al minciunii. Tata, desigur, chiar tatuc. Si maninca oameni la cina, asa am auzit... Si cu cat e creierul mai savant, cu atat ii e cina mai gustoasa, deh, ca tatucu are gusturi rafinate... Fereste-te de canibalul ala, ca zau, ii plac mai mult oamenii decat... testoasele! iar tu, inainte sa devii testoasa, erai totusi femeie, adica om, nu-i asa?...)

Domnul insusi a spus ca nimeni nu ajunge la El, la Domnul, daca nu-i chemat de Tatal. Iata o fraza de meditat...

Meditez, meditez... Aaasha.... deci tu ai auzit direct chemarea Tatalui iar aceasta te-a condus la Hristos... Cu Duhul Sfant nu ne-ai spus deocamdata cum a ramas in cazul tau...:)

Tartaruga, te intreb pe bune din adincul meditatiei mele, esti sigura ca nu uitasei seara, venind obosita de la munca, castile pe urechi si ai auzit vreun rapper in cohleea aia intortocheata care (vocea de rapper) in starile-alea hipnagogice sau hipnopompice (ca le-am incurcat acum, stii tu mai exact), ti-o fi parut ca e chemarea Tatalui? Ca stii cum e, dorintele noastre intense iau forme foarte frumoase uneori in trecerea de la veghe la somn, cand constiinta noastra este modificata. Trebuie sa stii, ca doar ai studiat la Medicina in anul VI.
Eu nu contest ca tu il cauti pe Domnul Dumnezeu (ci sunt tot mai convins ca exact asta faci, spre salvarea sufletului tau), eu doar ma amuz ca tot faci valuri ca fratele "ucenic", cum ca chiar L-ai fi gasit!... Vezi ca si el statea la taifas cu tatal de era mai mare dragul sa-i asculti... Neincetat sporovaiau, dragutii de ei, asa amical, foarte relaxat, picior peste picior, poate chiar la un suc (iar nu ca amagitii aia de stau in genunchi si simt cutremur mare si plang mult...)
Intelegi unde bat?
Nu eu, ci clopotele Bisericii...:)

Inteleg Ioan, inteleg, acum inteleg mai bine ce fel de experiente ai avut pana acum. Nu este insa ceea ce am trait eu.
Cred ca mai bine continuam meditarea Cuvintelor Domnului, ne este mult mai util, caci El este painea vietii venita din Cer pentru a potoli foamea noastra de Dumnezeu...
Iar Duhul Sfant se da tot dupa cum spune Domnul: cereti si veti primi, caci daca voi care sunteti rai nu dati o piatra in loc de paine copilului vostru, cu atat mai mult Tatal ceresc da daruri bune celor ce cer (parafrazat din memorie).
O zi minunata sa ai! :)

PS In acest context, este de meditat si povestea fiului risipitor si Tatalui mult milostiv.

Da, desigur, ca doar pentru a pune noi la inima a spus Domnul parabola fiului risipitor.
Insa, vezi tu, iar ne incurcam pe coclauri.... Ca tu zici acolo Tatal, iar ceea ce iti scapa e ca in acea parabola tatal fiului risipitor nu este Tatal, ci Dumnezeu (Tatal, Fiul si Sfantul Duh).

Daca ar fi acela Tatal, cum spui tu, atunci fiul respectiv ar fi Insusi Fiul. Crezi oare, insa, ca fiul acela care si-a risipit averea si a mancat laolalta cu porcii este Insusi Fiul lui Dumnezeu?...
Vezi tu Trataruga ce patesti daca te-ai rupt de Biserica?
Ai uitat ca omul, fiul risipitor care se intoarec Acasa prin cainta si pocainta, intalneste pe Dumnezeu nu orisicum ci tinind cont de Sfanta Treime. E o socoteala aici, pe care au talcuit-o Parintii, pe care o traim in Biserica, pe care tu ai pierdut-o, spre nenorocirea confuziei tale, cand ai aruncat crucea precum zvarle calul naravas din picior.

O, biata testoasa, cum le intelegi tu pe toate pe dos si te tii batoasa si mandra, isteata foc in ratacirile tale...
Imi spunea cineva ca exista riscul ca Tartaruga sa sminteasca pe cineva pe forum. Exclus, i-am spus eu, biata se chinuie in labirintul superstitiilor ei si isi frange sufletul de plans, ratacind, insa nu stie aceasta deoarece mintea (constiinta de sine) e net despartita de inima...

Tie nu ti-e mila de copilasul dinlauntrul tau? Chiar nu ai inima de mama in tine?
Nu stii ca porti in tine, femeie, un copil neasemuit de frumos, cu mult mai bun decat tine, care sufera de foame, de frig, de intuneric?
Esti chiar atat de cruda, femeie, sa lasi sa moara in chinurile cele mai cumplite propriul tau copil? Copilul duhovnicesc, crescut in tine prin Botez. Nu il auzi uneori cum se tanguie, cum striga cu glasciorul lui diafan "Maaamaaa!.."? Chiar atat de nemiloasa esti cu propriul tau copil?
Pana si eu, ca barbat, obisnuit cu tot felul de duritati si mizerii am plans mult cand l-am auzit prima data cum se vaita... Nu stiam cum sa intru acolo, in temnita in care il tintuisem prin nepasarea si neglijenta mea criminala si sa il eliberez din ghiarele intunericului si al frigului de moarte. Imi venea sa imi sfasii coastele cu mainile ca sa il pot elibera, sa il iau in brate, sa il alin, sa se termine odata chinul!

M-am limitat insa, cata vreme nu in inima mea de carne e temnita copilului duhovnicesc, m-am limita asadar sa ii spun: gata copile, acum nu mai esti singur, te-a auzit tata si de acum te vor auzi si Mama ta si Tatal tau din ceruri.
Si de atunci, din ziua aceea grea cand am luat cunostinta de propriul meu copilas launtric, il ingrijesc in fiecare zi: ii dau mancare Cuvantul lui Dumnezeu si rugaciunile mele cat mai adinci, ca sa ajunga pana la el, acolo in adincuri, in vazduhul lui .. Ii dau apa pentru spalat ochisorii plansi si pentru baut, cu lacrimile mele de cainta. Ii dau soare cu fiecare bucurie a credintei, cu fiecare slujba la care participam impreuna. Ii dau jocuri si veselie cu fiecare milostenie, cu fiecare stih care ne inveseleste pe amandoi, cu fiecare act al nadejdii, cu cantecele din biserica (tare mult ii place sa cantam, mai ales la vecernie si am observat ca ii place si pictura, mai ales unii sfinti, intrucat il simt cum bate din palme si da vesel din picioruse atunci cand contemplam minute lungi o sfanta sau un sfant din icoanele noastre). Ii dau dialoguri, il duc la socializare (....:)) de cate ori intalnesc un alt om al carui copilas launtric e la fel de dornic de intalnirea cu alti copii. Ii dau povesti pentru nani de cate ori citim, noptile, Vietile Sfintilor...
Uneori se supara, ca ma aude, de acolo din lacasul lui tainic, cum vorbesc cu alti oameni care lui nu-i plac. Ma loveste cu pumnisorii inlauntru, in dreptul inimii si imi striga tainic: asta e un om rau, de ce pierzi timpul cu el, de ce bei cu el la masa, de ce vorbesti ca el? Tu nu esti asa, ce-i cu tine?... imi zice el.
Uneori e gelos, vrea sa stau doar cu el si atunci il rog sa inteleaga ca mai am si alti copii, afara, si ca am uneori indatoriri fata de alti oameni. Si intelege, insa de obicei vrea sa stau doar cu el...
Nu stiu daca sunt un tata bun pentru el, insa noi ne descoperim unul pe altul tot mai mult, avem reguli bune pentru amandoi, lucram in echipa si, in orice caz, el nu mai este singur. Si nici eu!
Candva, in Baragan, intr-o casa parasita unde era frig, eu nu aveam lumina, foul se stinsese in sobe, viscolul urla afara, gandurile mi-o luau razna si teama de tot felu lpusese stapinire pe mine, in clipa cand imi trecuse prin minte ca sunt pierdut, l-am auzit asa, ca prin vis, ca o parere abia ghicita, ca imi sopteste: sunt aici, cu tine, nu te teme! Si am plans mult, mult si am dat multumita lui Dumnezeu ca puiul meu launtric e un copil recunoscator care isi ajuta prietenul la greu. Si i-am multumit si ne-am rugat impreuna si, nu stiu cum sa-ti spun, am adormit imbratisati, ca doi copii fericiti in bratele mamei lor iubitoare...

Ai grija, femeie, de copilasul tau launtric. Hraneste-l, bucura-l, invata-l iar el, mereu recunoscator tie, nu te va lasa niciodata singura si nemangaiata. E foarte rabdator si ieratator. O daca ai sti cat e micutul de iertator!... Pentru ca el, sa stii, seamana cu Tatal lui: este Gentleman si aste puternic cum nu visezi. Si mai seamana si cu Mama lui: este neinchipuit de tandru, de afectuos si de intelept.
Fie ca inima ta sa fie mangaiata de manutele lui delicate ca roua, sarutata de buzele lui mai dulci decat nectarul zeilor antici. AMIN+

Un dar din mana mea murdara pentru delicata Tartaruga
 

Asculta tot, daca poti si binevoiesti, insa cuvantul meu pentru tine este la minutul 5. (Te rog nu te repezi acolo direct! Te rog... un strop de binecuvantata disciplina, doctore!)

http://www.youtube.com/watch?v=lOOFdWFk4KY


P.S. "Rugaciunea ciclica", de care aminteste Sfantul, eu am cunoscut-o abia dupa 1 an de exercitii statornice si mult plans pentru pacatele mele, precum si dupa efortul de a cere iertare si de a repara rautatile facute semenilor, cu sau fara voia mea, acolo unde se putea si unde era constructiv (caci unii, nu stiu de ce, cand le-am cerut iertare s-au inrait si mai tare...). Ciclul, ciclicitatea rugaciunii despre care vorbeste Gheron, e perceputa in vedenie ca un cerc diafan care se roteste intre frunte si inima in plan sagital (antero-posterior)...Un nor de azur, o perdea fina ca de vapori nespus de mici si oarecum sfaraitori, sonori, caci au o muzica aparte de nespus, foarte foarte tainica... Un nor de atomi cantareti!... Se misca in cerc, rotitor, inaintea ochilor tai, iar tu esti simplu spectator, nu poti face nimic, doar asisti neputincios si fericit, esti doar uimit si nu ai vrea sa se termine niciodata. Dulceata depaseste cu mult orice desfatare lumeasca. Si e doar in legatura cu rugaciunea...
Inainte de etapa asta exista un semn semiciclic, aproape ca semnul infinitului de fapt, care se perinda inaintea ochilor inclusiv cand ochii sunt inchisi... Semnul acesta dureaza o vreme. La mine venea periodic, cand si cand in rastimpul a 3 luni. Abia apoi am cunoscut cercul rugaciunii dintre frunte si piept (ma feresc sa zic dintre minte si inima...). Dupa acesta etapa, abia, incepe asadar ciclicitatea... Eu insa nu priveam semnul si nici nu il priemeam, ci il combateam cu rugaciunea, il insoteam, cel putin, cu rugaciunea, fiind prevazator intrucat nu voiam sa pun mintea lipita de vreo imagine... Atentie aici! Imaginea, oricare ar fi, e balast si piedica.
Ceea ce se traieste atunci, cand incep "rotocoalele", este de nespus... As vrea sa spun dar nu cunosc termeni in limba romana, ma iertati...
Fara sa te poti opri sau conduce in vreun fel dai slava lui Dumnezeu in continuu... neincetat... Este de neoprit... ca un riu care a prins sa curga in tine.. si curge, curge, iar robinetul nu-i la tine-n mana... Si, cum sa spun, parca nu tu faci asta, parca slava se da prin tine, nu de tine, desi tu participi cu toata faptura... Cred ca doar Dumnezeu stabileste cand vine oprirea. El strange robinetul datului de slava, asa cred.
In urma ramane o pace atat de deosebita incat nu ai vrea sa o pierzi niciodata. Trupul tau e topit, chiar de esti reumatic, ca mine. Nu mai vrei nimic, nici o bunatate, ai simtamantul de necontestat ca esti cu totul implinit. Faci orice corvoada, cat de grea, cu zambetul pe buze. Eu am suportat chiar in acea perioada nedreptati pentru care, altadata, as fi muscat ca o fiara din oameni, cu dintii... Marturisesc, fratilor! Insa atunci, sub pace fiind, le duceam pe toate cu o seninatate, cu o liniste, cu o mila pentru cei ce ma loveau mereu, dur, ca niste bestii, ceva de nespus. Oh, Doamne, ai mila de bietii oameni, ajuta-i sa vina la Tine, sa se linisteasca, bietii de ei, spuneam... (Acum insa nu mai sunt capabil, caci am pierdut harul rugaciunii intre timp.)
Poate ramane pacea o ora, o zi... Eu am pierdut linistea, pacea aceasta, treptat, uneori ea scazind, desfiripindu-se de-a lungul a 3 zile succesiv... Alteori am pierdut-o brusc, instantaneu, pe urma unui gand de marire de sine, de inchipuire ca am vreun rost in toata petrecerea aceea, ca as fi cauzat cumva, ca sa spun asa, acele trairi...

Dar dupa aparitia ciclicitatii urmeaza altele... Vin alte experiente. O, si foarte multe incercari si ispite mari. Atentie! Aici e timpul sa va spun: fara duhovnic cu spovedanie deasa pericolul e nebunia sau moartea. E cert acest lucru! E cert! (am fost aproape, candva...)

Pentru lamuriri in privinta cercurilor acestora, vedeti Sfantul Grigorie Palama, despre energiile necreate....

O sugestiva analogie, un palid indicator, adevarat insa...:)
 

Ioan, draga Ioan,

Modificasem acel PS ca sa nu cumva sa te simti judecat, pentru ca stiu ca interpretezi gresit cuvintele mele, si iata rezultatul, m-am trezit eu judecata :))
In cazul acesta, sa-ti spun cum suna PS: "Sa meditezi si la parabola Fiului ratacitor si Tatalui mult milostiv, si sa te gandesti tu pe unde esti in pielea celui ratacitor, cam pe unde te aflii pe cale."
Mi-a fost apoi teama ca o sa interpretezi rau, ca o judecata, cuvintele mele, pentru ca deseori le interpretezi pe dos, asa ca am modificat si am lasat forma pe care ai vazut-o. Ca sa ma trezesc acuzata de ceea ce nici prin minte nu-mi dadea vreodata ca ar putea cineva interpreta din acea parabola: cum ca fiul risipitor ar fi Hristos! Asta da sminteala! Ma si intreb de unde ai scos-o ca eu nici la cel mai ratacit crestin posibil nu am auzit ceva atat de grav.
Draga Ioan, acea parabola este una dintre cele mai limpezi din Biblie, noi toti cei care pacatuim suntem fii ratacitori, si eu, si tu, si noi toti. Iar PS scris in forma initiala te invita sa meditezi la faptul ca fiul risipitor, dupa ce si-a plans faptele si a regretat raul facut, nu a impietrit in acel regret si parere de rau, ci a avut curaj sa faca si urmatorul pas: sa se intoarca la Tatal si sa isi ceara iertare. Iar Tatal nu numai ca l-a iertat, dar l-a asteptat de departe ca sa il ierte, sa-i usuce lacrima pe obraz, sa-l mangaie si sa-i arate cat de mult de fapt El il iubea. Normal ca acest Tata este Dumnezeu iar noi toti (cu exceptia lui Hristos!!) suntem fii risipitori! Si tot noi (cu exceptia lui Hristos!!) suntem si fiul mai mare, fratele cuminte ramas acasa, repede invidios pe cel ratacit ce a primit asa o mare cinste de la Tatal. Ai grija Ioan draga, sa nu aluneci in pielea fratelui cel mare, ca este mult mai amara decat a celui risipitor...

Numai bine si usurel cu judecata pe data viitoare ;)

Este interesant ceea ce il marcheza pe fiecare in urma experientei cu rugaciunea inimii (paranteza: este pentru prima oara ca o aud chemata rugaciunea mintii, iar in manualul de la scoala este chemata rugaciunea Numelui. Eu prefer insa numele de rugaciunea inimii). Ceea ce m-a impresionat pe mine insa a fost cu totul altceva: faptul ca s-a pornit de una singura din inima in timp ce creierul gandea la activitatile obisnuite, cu senzatia strana ca as fi avut doua creiere, unul in cap si altul in inima, unul care facea activitatea cotidiana si celalat care se ruga, apoi m-a surpris caldura pe care o simt in dreptul pieptului si ceea ce cuprinde apoi tot trupul si care nu poate fi descris in cuvinte, ceva care te rupe complet de realitate de parca lumea in jur nici nu ar mai exista, apoi ceea ce spunea si in clip, faptul ca dintr-o data incepi sa te rogi cu cuvintele tale, iar ruga se transforma destul de repede in ruga pentru ceilalti, iar ceea mai surprinzatoare parte sunt lacrimile care curg din senin, in timp ce sufletul se simte de fapt in pace, impacat si mangaiat, si mai ales incredintat ca rugaciunea a fost ascultata (in sensul de bagata in seama, luata in considerare)... Cat despre ceea ce vad atata stiu ca traiesc intr-o zona unde ploua mai tot timpul, unde sunt mereu nori pe cer, unde exista oameni care se sinucid chiar din cauza timpului vesnic urat, insa eu nu vad practic niciodata toate astea decat daca imi propun in mod constient sa ma uit mai bine sa vad ce timp este, pentru ca altfel ceea ce vad cu ochii fizici este mai tot timpul multa lumina... De aceea cand cineva ma intreaba la telefon cum este timpul la noi, sau cineva intors din vacanta ma intreaba cum a fost in absenta lui, sunt incapabila sa dau un raspuns, eu vad mereu soare, lumina, chiar si atunci cand de fapt este innorat si ploua cu zilele sau saptamanile... Si stiu ca a plouat non-stop pentru ca se plang ceilalti si nu pentru ca as fi remarcat eu... Si vice-versa, toti erau morti de caldura cat am fost in vacanta in Italia si la noi, pleostiti de caldura si fara vlaga in timp ce eu nu simteam decat o caldura placuta, ca si cum ar fi fost cu cel putin 10-15 grade mai putin decat erau in realitate. La un moment dat chiar am avut retineri sa le spun ca in casa mie chiar imi era racoare, retinere pentru ca ei chiar si in casa nu mai puteau de caldura... Iar iarna, cand toti sunt infofoliti, eu sunt mereu cu gatul gol, si capul bine-nteles... Toate acestea ma surprind pe mine, faptul ca parca traiesc pe alta lume si totusi sunt in lumea aceasta...


Acum nu stiu cum o sa ma judeci iar, si nu-i prea bine de spus acestea in public, dar cum am devenit imuna la orice fel de judecata, si buna si rea, am riscat aceasta marturisire...

Faptul pentru care am intrerupt lucrarea rugaciunii a fost, in primul rand, teama (prudenta) ca nu cumva sa fiu in inselare.
Pentru un rugator incepator, cum am fost eu vreo doi ani, ceea ce mi s-a dat a fost mult peste asteptari si mi-a ridicat o serie de probleme nebanuite.
Duhovnicul a inteles despre ce e vorba si m-a pus sa aleg: ori imi sporesc curatia vietii (si mi-a dat sa citesc, printre altele, cum traiau efectiv cei din obstea lui Gheron Iosif, de pilda) ori incetez lucrarea.
Ca sa ma dumiresc (intrucat devenisem ca sa zic asa dependent de rugaciune) am citit mult, am intrebat, am ascultat, etc. etc.
In final am ajuns la concluzia ca inselarea poate fi atat de perfida incat, mergind pe firul ravnei tale, ajutindu-te chiar in moduri numai de el stiute, perversul acela te asteapta la cotitura exact cand ti-e lumea mai draga. Si daca nu esti cu toate actele in regula, te baga pe veci la beci. Desi tu inca te mai crezi in Rai! Am inteles clar aceasta si a trebuit sa aleg: ori imbunatatirea substantiala a vietii, intru curatie si ascultare totala de duhovnic, ori renuntarea la lucrarea rugaciunii sau mai bine zis la nivelul destul de solicitant la care lucram atunci.
Dupa aproximativ un an am inteles ca facusem o alegere buna scazind treptat lucrarea.
Intrucat, acum pot spune clar, ma aflam in inselare sau, in orice caz, mult influentat spre o cotitura periculoasa.

Imi amintesc multe despre acele experiente (eu le numesc exercitii). Uneori mai scriu pe aici cate ceva, nostalgic, si sfasiat ca am pierdut harul acela.

Insa am incredere ca Domnul Insusi mi-a vorbit prin duhovnic, pentru ca eu sa capat ragazul sa ma dumiresc. Domnului nu Ii plac baieteii si fetitele care sufera de impulsivitate si onirism. Din simplul motiv ca acestea sunt, la o analiza mai adincita, fructele mandriei.

Ca urmare, oricat de minunate si incurajatoare sunt roadele momentane ale rugaciunii (mai ales cand ea se rosteste singura in inima, chiar si in somn in cazul meu, aproape permanent) eu am ajuns la concluzia ca totul poate deveni exact calea spre iad.
Cine se aventureaza pe aici e bine sa stie ca miza jocului este extrem de mare. Poti castiga, dar asta numai daca esti printre fericitii aceia de 1 la 10 000...

(Intre timp am auzit de multe nenorociri ca urmare a practicarii fara duhovnic si/sau fara curatie a rugaciunii mintii/inimii. S-a intamplat inclusiv pe Athos cu un calugar foarte ravnitor, cativa ani in urma - e o poveste intreaga... Unul dintre amicii mei, localnic in cartierul nostru, mi-a povestit ce a patit el insusi cand era calugar. Grozavii atat de mari... Acestea mi-au confirmat ca am facut bine ca m-am oprit la timp. Omul acela, printre alte necazuri, a innebunit... Iar cand are momente de luciditate isi deplange zilele bune catre mine, el nestiind ca eu am practicat o vreme rugaciunea... Dar lucididtatea lui tine doar cateva minute apoi incep manifestarile psihotice si nu mai e nimic de discutat, caci delireaza, fluiera, urla... In fine...)

Multa trezvie, asadar!
Smerire mare prin ascultare totala de duhovnic!
Exclus diverse adictii/patimi. (Astea sunt patinele ratacirii, chiar si banala tigara fie si una pe zi, chiar si joggingul atunci cand a devenit adictiv, oricat ar parea de surprinzator.)
Daca duhovnicul e cel potrivit, ascultarea e o fericire. Dar poate fi si un chin uneori, fructuos totusi in plan duhovnicesc... Cel putin, asa am citit.

Consider ca nimeni nu trebuie sa inceteze lucrarea rugaciunii. odata inceputa, rugaciunea mintii/a inimii nu mai are sfarsit. Desigur, corectarea unor stari/dispozitii la sfatul duhovnicului este mai mult decat necesara, insa rostirea neincetata a numelui Domnului nostru Iisus Hristos este singura solutie pentru a te elibera de patimi (cu deosebire mandrie si iubire de sine). Cunosc din experienta ca Rugaciunea lui Iisus este insotita ani buni de un potop de ganduri si stari sufletesti, insa, pe cat de necesara este aceasta rugaciune pentru suflet (este vitala precum oxigenul pentru intretinerea vietii biologice), pe atat de util este SA NU BAGAM IN SEAMA VARIATELE GANDURI DE INSELARE CARE TE VOR INSOTI TOATA VIATA.

Cand mi s-a intamplat prima oara sa simt cum se porneste singura din inima, si eu am oprit-o gandind ca nu pot fi vrednica de asa ceva. Si oprita a fost ani de zile in sir. Astazi pot spune: rau am facut, exact asta doreste cel rau, sa oprim rugaciunile. Acum nu mai opresc nimic, in Biblie scrie foarte clar: sa ne rugam fara oprire. Eu personal am cunoscut un singur caz de om care facea aceasta rugaciune si a innebunit, diagnosticat fiind cu schizofrenie. Avea ca si duhovnic pe unul dintre cei mai mari ai nostri (ii tin numele sub tacere aici), era dintre aceia care convins pana in maduva oaselor ca in afara Ortodoxiei nu se afla decat inselarea diavolului, ma deplangea pentru ca am vederi ecumenice in conditiile in care avusesem rugaciunea inimii, iar viata lui de familie tocmai esua si nu dau detalii. Ceea ce pentru mine a fost flagrant a fost exact amestecul asta de mandrie si asa zisa smerenie, in care cu cuvantul isi zicea cel mai pacatos, si tot cu cuvantul isi permitea sa ma judece cam pe unde sunt eu (nicaieri) cu credinta si cand vorbea cu mine, zicea tot la doua trei propozitii "fugi necuratule" spunandu-mi ca zicea asta diavolului care ma insela si care era langa mine. Ca atare concluzia mea a fost extrem de simpla: innebunesc doar cei care fac rugaciunea ca pe un fel de sport sau ca pe o datorie a bunului credincios sau alte motive asemenea. Cand insa este facuta din inima din iubire fata de Dumnezeu si ceilalti, nu exista absolut nici un risc, iubirea este singura de care cel rau nu se poate apropia, il arde. De aceea il arde si numele Domnului cand il pronuntam in rugaciune: pentru ca este iubire pura. Si ca atare am reluat rugaciunea si nu imi pare rau, traiesc in sfarsit zilele cele mai frumoase din viata.
O zi minunata iti doresc!

Foarte frumos, Tartaruga! De acord si cu Andra.
Eu insa le stiu pe ale mele, dupa ani de practica, studiu, reflectie, incercari, ispite si ascultare de duhovnic.
Rugaciunea o practic, desigur, ca tot crestinul, insa la alt nivel, in alti parametri, mai usurel, mai domol...
Rugaciunea creste cand voieste Duhul! Cred ca asta stie orice rugator...
Dar eu vorbeam de lucrare, adica de ceea ce face omul, de staruinta si activitatea lui. Nu de rugaciune ca har, ca parte a Duhului. Aici nu am ce discuta, Domnul stie, nu eu!

Sa ne rugam tot timpul?...Verset dezbatut si rasdezbatut de mii de ani...
Pai, iata o varianta: gandesc acum asa "As vrea ca Tartaruga sa fie linistita" si pun inainte cuvantul Doamne. Iar gandul meu devine rugaciune (zice Parintele Rafail Noica): "Doamne, as vrea ca Tartaruga sa se linisteasca". Simplu, nu? Si ma rog tot timpul. Ati incercat?

P.S. Mi-ar placea ca aceia care zic "uite-l si pe Cezar cum bate campii" sa puna in fata "Doamne..." Cred ca mi-ar fi de mare folos...:)

La nivel de incercare a fost candva, acum este la nivel de practica curenta. Este si motivul pentru care nu ma mai ating suturile, m-am obisnuit sa actionez la fel ca in profesia mea: cel care este bolnav are nevoie de tratament nu de ocara, iar tratamentul incepe cu rugaciunea pentru el, si in acelasi timp ma rog si pentru mine, ca niciodata nu se stie care din doi este mai bolnav, asa ca trebuie acoperiti amandoi cu rugaciuni.

O seara minunata!

Dar NU in afara Bisericii! Asta e clar si nu am ce negocia sau explica.
De aici provine toata problema si toata inselarea... Nu face doi bani rugaciunea unui om care s-a lepadat de Biserica.
Acesta e locul unde nu am nimic de comentat in plus.

A face rugaciuni si altele asazis religioase fara a fi in Biserica este, pe scurt spus, masturbatie. Cel mult, raporturi cu papusi gonflabile. Seamana cu viata sexuala reala, se poate simula si pe computer, dar nu-i acelasi lucru... Sa fiu iertat.