de cand exista, originea ei, cine a conceput-o?

Salut. Moartea exista de cand au calcat stramb protoparintii nostri in fata Celui de Sus. Originea ei isi are lacasul in mandria nerecunoasterii vinovatiei pt marul mancat de ei, iar de conceput cred ca tot Adam si Eva sunt responsabili pt aparitia mortii in viata omeneasca, pt ca ei au facut alegerea in libertatea pe care o aveau la dispozitie.

imi spui si mie unde este scris in Biblie ca au mancat "mar"?

Cred ca am gresit, era pomul oprit, cel al cunostintei binelui si al raului. Nu cunosc Biblia bine, asa ca e posibil ca uneori sa mai omit anumite particularitati.

no problem, se mai intampla!
---------------------------------
o intrebare: ... esti asigurat pt. atunci cand vei parasi trupul acesta(muri) ca mergi in cer?

Sal! Trebuie sa spun ca ai pus o intrebare la care nu cred ca iti pot raspunde concret, nu din rea vointa, ci din necunostinta. Dar iti pot raspunde ca daca as muri in timp ce iti scriu mesajul asta sau cel putin maine, nu am nici o garantie ca voi ajunge in Rai, pentru ca nu merit lucru asta in aceste momente. Daca vrei sa stii ce parere am eu despre intrarea mea in Rai peste mai mult timp imi este si mai greu sa-ti raspund la intrebare pentru ca nu stiu ce o sa fac eu in tot timpul care va trece de acum incolo pana cand voi muri. Stii ce mi se pare ciudat>? Uneori am impresia ca noi trebuia sa traim vesnic si sa nu murim si din cauza asta moartea mi se pare atat de stranie incat nu-mi vine sa cred ca la un moment dat o sa mor si o sa vad ce o sa fie dincolo de trupurile noastre, uneori sunt chiar curios sa aflu cum e modul de viata acolo, sa simt cealalta dimensiune, cea a lui Dumnezeu. Fie, impresiile astea le am rar si pentru putin timp, dar uite ca mi se intimpla din cand in cand sa ma gandesc si la asa ceva. Imi pare rau ca nu te pot lamuri, dar se pare ca de mine va depinde daca voi imi voi face intrarea sau nu! Pa.

Existenta noastra aici in aceasta viata , reprezinta ca durata poate mai putin de o secunda , raportat la universul infinit si de necuprins. Sufletul find rezultatul suflari de viata primite de la Dumnezeu. Trupul purtator al sufletului are o durata limitata de viata . Esenta , sufletul, purtatorul tuturor informatiilor si particularitatilor noastre, este nemuritor, intorcindu-se, revenimd in imparatia Celui care l-a creat. Deci revenind, moartea trupeasca este defapt momentul desprinderi sufletului de trup.

Am citit ceva interesant, scris de Un calugar rus cred, Lazar Puhalo, cartea se numea "Sufletul, trupul si moartea", foarte interesanta.
Acest calugar spunea ca sufletul nu este prizonier in trup, ca intr-o inchisoare si anume ca mantuirea se face impreuna, sufletul si trupul vor fi judecate amandoua.
Este logic, pentru ca avem neputinte si sufletesti si trupesti.
Mai zice ca in Talmud era o parabola: un stapan avea slugi de paza la o livada unul schiop si altul orb. Cand au dat primele roade, slugile de pofta au vrut sa manance. Orbul l-a luat in carca pe schiop, cel din urma ii indica unde sunt fructele si le culegeau.
Cand a sosit stapanul, a observat ca lipsesc primele roade si i-a intrebat pe slujitori. Orbul a dezmintit spunanad" cum as putea eu vedea sa le culeg?" asemeni schiopul a zis "cum as putea eu merge sa le adun?".
Stapanul insa a inteles ce s-a intamplat, dar nu se specifica daca i-a pedepsit.
Vedeti ca in toate religiile exista credinta in judecata de apoi, mai vag descrisa sau mai limpede.
Cert este ca nu trebuie sa dispretuim trupul caci noi vom fi inviati si in corpul nostru, bineinteles ca transfigurat, fara necesitati biologice probabil.
Mai vreau sa va spun ca nu trebuie sa ne temem de moarte ci sa fim senini la suflet in asteptarea Mirelui Ceresc.

tine minte acest gand (nu-mi apartine, este preluat):

prin moarte omul intra in prezenta vesniciei, impreuna cu Cristos sau impreuna cu cel carea pricinuit-o.

ar mai fi o varianta

in caz ca vom fi rapiti, moartea nu va mai fi.

Nu stiu ce sa zic, mie mi se pare ceva suspect aceasta "rapire la cer", inca nu-mi este clar ce o sa se intimple in vremurile cele de pe urma. Si chiar daca ar avea loc aceasta rapire, eu cred ca nu oricine o sa aibe parte de ea, ci mai degraba sfintii contemorani apocalipsei vor fi vrednici de o asa inatlare la cer, iara nu orice pacatos. Dar daca chiar si in ziua de azi cei care traiesc in pustie(daca mai sunt astfel de oameni) sunt rapiti in taina iar noi nu stim>? nu v-ati gandit niciodata la asta?

... eu cred ce zice Scriptura

"ci mai degraba sfintii contemorani apocalipsei vor fi vrednici de o asa inatlare la cer,"
personal cred ca sfintii sunt toti aceia care au avut parte de nasterea de sus, cauzata de evanghelia Domnului Cristos.
samanta din samanta Lui.

Acatistele si rugaciunile ne avertizeaza despre nimicimea noastra, precum toate aici sint trecatoare. Nici bogatia dupa care alearga multi, nici tineretea , nici prieteni si toate cele de aici nu sint vesnice in asta lume, ci ele degraba vor trece. Moartea este pina la urma "starea noastra de veghe " la ce va fi. Este mai putin important de a da o definitie a morti, ci de a vedea cum ne va gasi ea , in ce pacate, in ce faradelegi fata de Cel care ne-a creat, fata de DUMNEZEU. Moartea , ca stare de veghe a noastra prin raportarea fata de pacat si iertarea noastra prin marturisire si pocainta mi se par mult mai importante decit frica, teama de tema morti in sine. Nu de moartea in sine trebuie sa ne temem, ci de felul in care ne vom afla in clipa ultima, adica spovediti si impartasiti. Tema morti , pe noi crestini, nu teama, ne obliga in toate planuril existentei noastre trecatoare din asta lume , pentru trecerea in vesnicie. Moartea este pina la urma urmei, podul dintre existenta de aici si vesnicie, vesnicie ce cu totii o dorim de-a dreapta Tatalui.

as dori sa ne adancim mai mult in "moarte".
... adica sa vedem de ce totusi a fost necesara ea.
care este scopul mortii?
----------------------------
geneza 2/17 primul cuvant "vei muri"
ce crede-ti?
ce a vrut Dumnzeu sa spuna si cui?
a inteles omul (Adam) ce este moartea?... si urmarea ei?

Moartea este o consecinta a pacatului stramosesc. Pacatul nu trebuie interpretat in sens juridic - o jignire la adresa lui Dumnezeu, care atrage mania lui Dumnezeu. Pacatul este un esec existential, un alt mod de a fi. Prin pacat protoparintii nostri au rupt comuniunea cu Dumnezeu- ca Izvor al vietii, care este singura existenta prin sine si de la sine. Omul nu poate exista prin sine, deoarece este continget.Moartea a fost biruita de catre Hristos. Pentru un crestin moartea este o trecere la un alt plan existential, nu trecerea in nefiinta. Dostoievschy spunea: daca Dumnezeu exista, eu sunt nemuritor.

Privelistea mormintelor nu este lipsita de importanta în desavârsirea întelepciunii noastre.
Privindu-le, sufletul nostru, daca lâncezea, tresare de îndata, iar de era treaz si vrednic, înca si mai vrednic se face.
Cel ce se plânge ca-i sarac, primeste de la aceasta priveliste o binevenita mângâiere; iar cel ce umfla de trufie ca-i bogat, e trezit la realitate si smerit.
Vederea mormintelor predispune pe fiecare dintre noi sa cugete, chiar de n-ar vrea, asupra sfârsitului propriu; ea ne încredinteaza de a nu mai crede temeinic nici unul din lucrurile lumii acesteia, placute sau suparatoare; iar cine a luat la sine aceasta încredintare, nu se va lasa prins lesne în mrejele pacatului.
Pentru aceasta, un întelept dadea sfatul urmator: “în tot ce veti spune, cugetati la clipele cele de pe urma, si niciodata nu veti pacatui”.

Nu stiu în ce masura crestinii de azi sînt obsedati de moartea lui Hristos, dar mie mi se pare ca moartea Lui stîrneste mai multe neîntelegeri decît învierea. Daca toate denominatiunile crestine, inclusiv sectele, sînt de acord în ceea ce priveste învierea Lui, în ceea ce priveste moartea multi se contrazic. De exemplu, iehovistii au hotarît ca, de vreme ce Iisus s-a speriat în gradina si a murit pe cruce, înseamna ca El nu este Dumnezeu. Monofizitii au cazut în extrema cealalta, zicînd ca, de vreme ce Iisus este Dumnezeu, înseamna ca El nu a murit, caci Dumnezeu nu moare. Adevarul este ca Iisus a murit în firea Sa omeneasca, ramînînd nestramutat în firea Sa dumnezeiasca.
Dar ce este cu spaima lui Iisus din gradina? Marturisesc ca si eu am avut aceleasi framîntari ca si verisoara mea. „Ce mare lucru a facut Hristos? Stia dinainte ca va învia, era Dumnezeu, iar noi petrecem în iadul incertitudinii pîna la sfîrsitul zilelor noastre”. Gîndeam ca daca as avea certitudinea învierii mele, astazi as muri si nu mi-ar parea rau de nimic. Nu stiu în ce masura aceste gînduri vin si celorlalti oameni, poate ca ele sînt o urmare fireasca a educatiei comuniste cu pionieri care îsi puneau atît de usor sufletul pentru patrie.
E adevarat ca pentru a merge la moarte cu seninatate trebuie sa fii sau convins de învierea ta, sau sa fii un ateu desavîrsit. Hristos stia ca va învia si, totusi, S-a temut. Da, Hristos s-a temut într-adevar în gradina, atunci cînd S-a rugat Tatalui ca, de este cu putinta, sa se îndeparteze paharul acesta de la Dînsul. Ucenicii au vazut aceasta frica a lui Iisus, au vazut-o si au adormit. Se pare ca în clipele acelea de parasire pe care le traia Iisus, ucenicii au fost parasiti si ei de orice putere, de aceea au si adormit, chiar daca Hristos a iesit de trei ori la ei îndemnîndu-i sa privegheze cu El macar un ceas. Aceasta arata atît de bine ca ucenicii îsi aveau toata puterea si credinta lor de la Hristos, iar atunci cînd El a slabit, cînd s-a întristat de moarte în gradina, ucenicii au slabit si ei si, pierzîndu-si credinta, au adormit.
În Imnele Sfîntului Efrem Sirul gasim un minunat pasaj despre spaima lui Hristos din Gradina Ghetimani. Sfîntul Efrem crede ca spaima aceasta a fost adevarata si a fost profunda, mai profunda decît putem gîndi noi, si nu întîmplator ucenicii au fost martorii ei. Hristos si-a descoperit înaintea ucenicilor spaima Sa omeneasca în fata mortii ca ucenicii, atunci cînd vor ajunge sa fie dati în mîinile calailor lor, simtind aceasta spaima, sa-si aminteasca de spaima Învatatorului lor, ca e fireasca, si sa nu dea înapoi, asa cum nici El nu a dat, desi, zice Sfîntul Efrem, ar fi vrut. Mai era nevoie de aceasta spaima pentru ca moartea sa îndrazneasca sa-si înghita Stapînul. Aceasta frica a încurajat moartea care, „ca o sluga la porunca, s-a apropiat”, cum cîntam la Utrenia Învierii (Gl. 6) si L-a înghitit pe Datatorul de viata, ca dupa trei zile sa-L vomite, zice Sf. Efrem.
Hristos a fost primul om care a iesit singur în fata mortii. Doar El, dintre oameni, a fost parasit cu desavîrsire, astfel ca a strigat pe cruce: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai parasit!?” A fost nevoie ca omul Iisus sa cunoasca parasirea lui Dumnezeu – singura pricina a mortii, pentru ca altfel El nu ar fi putut muri. Astazi noi nu putem întelege spaima Lui, caci Hristos a zdrobit puterea mortii si moartea pe care o avem noi azi, daca ma pot exprima astfel, nu mai este moartea cu care a murit Iisus. Noi sîntem curajosi în fata mortii deoarece nimeni din noi nu moare singur, deoarece Hristos a luat în Sine toata spaima si durerea mortii. Si aceasta o vedem foarte bine din cazul lui Petru. În zilele patimii lui Hristos, cînd a fost întrebat daca Îl cunoaste pe Iisus, ca a fost vazut cu El, ca graiul îl vadeste, Petru s-a lepadat de trei ori de Învatatorul sau pentru ca se temea de moarte. Dar acelasi Petru, care s-a speriat de o baba în zilele patimii, le-a vorbit cu îndrazneala ostasilor romani care îl rastigneau, rugîndu-i sa-l rastigneasca cu capul în jos, ca nu este vrednic sa moara în acelasi fel ca si Învatatorul Sau. Moartea lui Hristos ne-a adus curajul în fata mortii, dar pîna atunci acest curaj era cu neputinta. Iata de ce Hristos S-a temut, iar noi nu. Pentru ca noi murim cu Hristos, iar Hristos a murit singur, parasit de oameni si de Dumnezeu.
Paradoxul mortii lui Hristos este surprins în rugaciunea pe care o rosteste preotul la sfîrsitul proscomidiei: „În mormînt cu trupul, în iad cu sufletul, în rai cu tîlharul si pe Scaun împreuna cu Tatal si cu Duhul ai fost, Hristoase, pe toate umplîndu-le, Cela ce esti necuprins”. De altfel, aceasta este starea omului nou, omului rascumparat, omului întreg, ca, în Hristos, sa înteleaga aceste cuvinte si sa le traiasca, pe cît se poate, în toata durerea si în toata bucuria lor.

ieromonah Savatie Bastovoi

Domnule, cand a strigat Hristos "Dumnezeule, Tata, pentru ce m-ai parasit!?"... a fost momentul de parasire al tuturora cand el fiind pe cruce, insashi Maica Precista ishi pierduse nadejdea (banuiesc), fiind strabatuta de sabia durerii, asha cum ii proorocise Batranul care la taierea imprejur a Domnului, cand ieshisera din Templu Iosif, Maica shi cu Hristos in bratze, spusese "Multzumesc Doamne ca vazura ochii mei Mantuirea Ta, acum slobozeshte Stapane pe robul tau in pace" deci o avertizase ca "o sabie itzi va strabate inima"... iar apoi cand Talharul de pe cruce s-a smerit shi l-a crezut Cine era shi pecand Maica Domnului suferea ingrozitor Domnul i-a diminuat suferintza daruindu-i drept Fiu pe sf. Ap. Ioan, singurul care mai era de fatza la Rastignire alaturi de Elisaveta shi Maria Magdalena... iar cand toate se implinisera dupa scripturi Domnul l-a strigat pe preotul Eli ca sa se linishteasca pentru pacatul sau deci luase asupra Lui pacatul acestuia shi astfel a restabilit credintza shi toate erau plinite... shi apoi shi-a dat viatza in mana mortzii... Dar doar Fiul lui Dumnezeu ishi da viatza pentru oile sale... iar frica cu broboane de sange ii era pentru ca se temea amarnic sa nu cumva sa cada in ispita el sau ucenicii sai, adica sa incerce sa se scape, adica sa-L apuce ispita strigata din gurile tuturor de a-shi lucra puterea shi minunile pentru lepadare de cruce... shi se pare ca deshi ucenicii au fost avertizatzi prin proorocie shi certatzi ca sa vegheze ca ceasurile erau foarte aproape totushi au cazut in ispita iar unul dintre ei s-a pierdut... totushi, pentru a se implini scriptura, asha cum a fost voia Tatalui... deci frica Domnului nu era atat pentru moartea fizica a Sa cat pentru rushinea imensa shi batjocura la care trebuiau sa asiste cei care il iubeau, pentru risipirea oilor "cacai voi bate Pastorul shi oile se vor risipi" deci pentru acele ceasuri shi clipe de suferintza shi durere de nedescris pentru totzi ai Lui, de ratacire shi nenorocire, cand lupta cu diavolii shi duhurile rautatzii din vazduhuri a fost pe viatza shi pe moarte duhovniceasca, cand clipele intunericului au venit la el sa-l scoata afara asha ca pe totzi cei trimishi, nu numai cu El se dadea lupta ci cu totzi ai Lui, deci pentru acele clipe se ruga Domnul cu lacrimi si sudoare de sange... dar suferea pentru ca deshi stia ca va fi rastignit pe cruce nu vroia ca nu cumva sa nu ajunga pana la ea, pana la Cruce, neimplinind cumva proorociile lui Moise shi Ilie de pe Munte... dar primise ca sa faca asha cum e Voia Tatalui chiar daca va fi sa nu reusheasca sa implineasca cele aratate Lui de Moise shi Ilie... Departeaza de la mine acest pahar, dar totushi daca nu este cu putintza... faca-se voia Ta Parinte...

cam asha ceva se pare ca s-a intamplat.....

Moartea in acceptiunea multora, este sfarsitul tuturor si a toate. Moartea de fapt ca notiune pur lumeasca nu exista, este o etapa fireasca de trecere, de continuitate intru cele vesnice. Ea, moartea are un rol extraordinar de important, tinandu-ne trezi in permanenta, realizand la fiece pas ca nebunia agoniselii celor materiale e de prisos si in general, ea, moartea ne anunta in permanenta ca cele ce glasuim, infaptuim sunt trecatoare, foarte trecatoare, iar fiece clipa trebuie gestionata cat mai eficient si cu folos intru cele ce nadajduim si vor urma. Spunea cineva ca filozofia cea mai buna si cu folos, este gandul la moarte. Asa devenim mai buni, mai realisti fata de noi insine si fata de cei din jur. Marele merit al credintei Ortodoxe, este acela ca eu personal, cel putin, a reusit de a invinge frica de moarte , de "sfarsit"ce uneori ma apasa inainte . Cu cat am inaintat in ani si maturizarea si-a spus cuvantul ,cat de cat, frica de moarte, a disparut complet, avand gandul la acest sfarsit lumesc, aproape zilnic. Atata timp cat Crezul nostru reprezinta un crez in toate, frica de sfarsit e ceva foarte secundar, prioritatile find altele, pe care fiecare crestin Ortodox le stie, le simte.

Dupa ce am trecut de cateva ori pe langa moarte, ma gandesc cat de mult m-a ocrotit Dumnezeu. Ma gandesc ca daca acum, cand pot sa ma rog, necuratii isi bat joc de mine prin tot felul de ganduri si ispite, ce se va intampla atunci cand nu ma voi mai putea ruga. Privesc moartea ca pe un examen. Examenul examenelor! Pot sa-l iau, dar pot sa si pic, de aceea e firesc sa am emotii.

Emotii avem toti, draga Antonia. Frumos ai spus examen. Da , este un examen pentru care ne pregatim tot timpul. Apropo, de rugaciuni si de cartile mele dragi de rugaciuni, Acatiste si alte cele, chiar ma gandeam, ce frumos ar fi sa le pot lua cu mine, sau acolo, dincolo, sa am marea bucurie sa le regasesc. Vorbesc foarte,foarte serios, e un gand ce ma obsedeaza, o bucurie ce as-i vrea sa o am.

Este un examen pentru vesnicie, dupa cum spunea si filosoful:"Nu de moarte ma tem, ci de vesnicia ei"

Moartea este cea care ne tine ancorati la Viata.

Pentru Cristi, referitor la cartile de rugaciune in vesnicie
Am inteles ca daca dorim sa avem un lucru in vesnicie trebuie sa-l dam de pomana pentru sufletul nostru sau sa ni-l dea altii dupa ce murim . Nu stiu daca asa stau lucrurile si in cazul cartilor de rugaciuni, insa stiu ca a le darui este o fapta buna, placuta lui Dumnezeu.

:D:D:D:D:D:D:D:D:D:D:D

Moartea este cea mai mare faptuire a vietii noatre. Moartea face parte din viata, este ultimul ei moment...

Pentru Antoniap. Daca asa stau lucrurile care mai este rostul lui Dumnezeu? Pentru ce oare sa mai judece lumea..si la ce bun sa invieze pe cei ce au murit? Pt ce sa traiesc cu frica de Dumnezeu daca si bun si rau in momentul in care murim mergem pe lumea cealalta si ne continuam acolo existenta? Oameni buni..am lasat deoparte temelia credintei noastre (biblia) si studiem babeologia. Intreb: ortodox = drept credincios, dar in ce oare?

Moartea este absenta suferintei.