A murit Dumnezeu la cruce?
 

A murit Dumnezeu la cruce?

Dacă Dumnezeu a murit la cruce, atunci înseamnă că n-a fost Dumnezeu !!

Cine spune că Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, a murit la cruce, acela nu crede de fapt că Hristos a fost şi este Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu adevărat. Acesta este un tăgăduitor al Dumnezeirii Fiului, şi în mod implicit a Dumnezeirii Tatălui, şi este nu doar un necreştin, ci este un anticreştin, este antihrist.

Lumina vine de la Rasarit... Dar dupa un astfel de comentariu, aici mi se pare oleaca intuneric. Cine a tras heblu, fratilor?

Fiul lui Dumnezeu s-a facut OM si a murit ca OM, pentru a redeveni Dumnezeu. El, desi avea in sine indumnezeirea, fiind mai presus de toate fara de pacat, fizic nu era nici robot. Era un om ca oricare dintre noi in ce priveste simturile. E mult prea complicat sa explici in cateva cuvinte care a fost rationamentul lui Dumnezeu pentru care a decis sa ne ierte pacatul stramosesc si sa ne dea sansa revenirii la ceea ce a fost Adam inainde de caderea in pacat. Pana la urma fiecare dintre noi ne-am explica mult mai simplu toate astea, daca Duhul lui Dumnezeu ne-ar calauzi pasii. Dar... cu heblu tras, nici macar nu ne putem face o idee incotro e... Rasaritul!...

Biruinta lui Hristos pe Cruce este tocmai faptul ca Persoana Cuvantului lui Dumnezeu este nemuritoare, de aceea moartea n-a avut putere asupra Lui. Dar Hristos, Dumnezeu-Om fiind, a murit ca om. In Hristos nu sunt doua persoane, ci doua firi, de aceea, patimind "dumnezeieste cele omenesti", cum spun Sfintii Parinti, moartea Sa a reverberat pana in adancurile Sfintei Treimi.

Persoana Sa insa nu a murit, cum am putea crede ca Dumnezeu este muritor si ca Persoana Dumnezeiasca a Dumnezeu-Cuvantului, unul din Sfanta Treime, a fost inviata de Tatal? Aceasta este o blasfemie, fara indoiala. Cei care cred asta, desi afirma ca ei cred in inviere, nu cred de fapt nici macar in Dumnezeu.

De aceea noi, Biserica lui Dumnezeu, Ii cantam: "În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul şi pe scaun împreună cu Tatăl şi cu Duhul ai fost Hristoase, toate umplându-le Cel ce eşti necuprins". Observati mentiunea: "pe scaun impreuna cu Tatal si cu Duhul", in toata vremea in care era in mormant si in iad si in rai.

Ce înseamnă moartea pentru Dumnezeul creştin? Moartea este o trecere, adică un Paşte, o tranziţie de la o stare existenţială la o altă condiţie de a fi. Iată cum firea umană a Lui Hristos moare nedespărţită de firea dumnezeiască a Persoanei Fiului, Dumnezeu ajungînd astfel în Iad pentru a-i elibera pe cei care au vrut să plece de acolo. Da, Persoana Fiului Lui Dumnezeu a ajuns în cele mai de jos ale adîncului existenţelor, din iubire pentru creaturile Sale, luminînd Iadul spre cutremurul demonilor care au pierdut fără ca Domnul să regulile jocului lor viclean.

Deci moartea Lui Dumnezeu nu este dispariţie sau trecere în nefiinţă, în sensul înţelegerii lui Nietzsche (Gott is tot), ci este sinonimă cu învierea firii, cu restaurarea omului de către Însuşi Creatorul său. Moartea a fost soluţia Creatorului ca omul să poată reveni înapoi lîngă Dumnezeu, altfel ar fi rămas pentru totdeauna departe de El.

E o idee monofizita, vehiculata de niste unii, impotriva marturisirii de credinta a unor teologi daci. Marturisirea lor de credinta a fost imbratisata de biserica si pe vremea lui Iustinian a ajuns sa fie introdusa in Liturghie - Antifonul 2.

E mult prea mult pentru a rezuma aici. Este de fapt inima credintei crestine, a dogmei ortodoxe. Trebuie sa cercetezi, sa citesti, sa intrebi. Altfel nu te vei lamuri. Multi oameni de-a lungul istoriei au afirmat ca Dumnezeu nu poate sa moara deci Hristos nu a fost Dumnezeu, sau Intruparea nu a fost intrupare ci o iluzie a intruparii, sau Hristos a fost doar om, sau Hristos a fost doar Dumnezeu. Daca te intereseaza subiectul, as sugera cartea lui Jaroslav Pelikan - Traditia Bisericii. De acolo sa fie punctul de plecare pentru un studiu aprofundat, si te vei lamuri. Dar nu pe forum. Trebuie sa te intalnesti cu cineva care ar putea sa iti explice destul de multe lucruri pentru a le putea pune cap la cap pentru a te lamuri. Eu incep...

Dogma centrala a Bisericii Ortodoxe este diferenta dintre fiinta si persoana. Fiinta este ceea ce este, iar persoana este ceva prin care fiinta se manifesta (Fiinta - om; Persoana - Petru, Pavel, etc.) Daca fiinta este o sfoara, persoana este un nod pe sfoara. Tot sfoara este, dar are ceva in plus. Acel ceva in plus ne face pe noi sa fim cine suntem. De fiecare data cand tata cu mama fac un copil, se creeaza o persoana complet noua. Dar cand s-a intrupat Fiul lui Dumnezeu, nu s-a creat o noua persoana, ci fiinta umana s-a unit cu fiinta divina in persoana lui Hristos. Fiul lui Dumnezeu, fara sa se schimbe, caci Dumnezeu era, s-a lipit pe Sine de fiinta umana, in chip neschimbat, neamestecat, neimpartit, nedespartit. Asta inseamna ca avea toate calitatile, puterile, energiile ambelor fiinte. Dar in acelasi timp, avea toate neajunsurile fiintei omenesti, printre care si moartea. Dumnezeu intrupat a patimit pe cruce. Iar adaugirea de intrupat face toata diferenta. Dumnezeu nu poate patimi, dar dumnezeu intrupat poate patimi, pentru ca e si om, iar omul poate patimi. Si cum unirea celor doua fiinte in persoana lui Hristos este nedespartita (cum am zis mai sus, zicere care apropos, este luata din Sinodul IV Ecumenic), inseamna ca Dumnezeu a murit si a inviat.

Asta e foarte pe scurt, fara chestiuni de nuanta, foarte importante de altfel.

Imi cer iertare, dar ai spus ca a murit ca om pentru a redeveni Dumnezeu. A murit om fiind, dar a fost si Dumnezeu, fiinta fara persoana nu exista, si persoana lui Hristos a murit ca om, ramanand una din persoanele Sfintei Treimi.

Textul din extras fragmentul de mai sus, e foarte corect şi lămuritor (valabil şi pentru postările prietenilor Florin-Ionuţ şi Lavrenţiu). Singura rectificare pe care doresc să o fac, este că exemplul tău nu este cel mai fericit, întrucât nu se aplică distincţia dintre fiinţă şi ipostas/persoană lucrurilor inanimate (ar contrazice definiţia conceptului de persoană şi etimologia lui). Pentru lucrurile care sunt doar obiecte există o distincţie similară, dar potrivită cu statutul lor ontologic şi anume natură comună şi individualizare.
După părerea mea, graţie postărilor competente de mai sus, subiectul e mai mult decât limpezit!

Mulţumesc celor trei ortodocşi care mi-au răspuns, şi aţi reuşit să mă puneţi serios pe gânduri. Mulţumesc şi de reamintirea dogmei de la Calcedon, pentru că eu se pare că nu prea reuşesc să gândesc în termenii acestei dogme, sau nu pe deplin.

Motivul pentru care am deschis acest subiect a fost acela că am fost şocat de concepţia adventiştilor că Hristos ar fi fost inconştient în moarte. Însă este clar că am mers mai departe şi iată că m-aţi pus serios pe gânduri. Într-adevăr dogma ortodoxă este fascinantă.

Având în vedere teoria adventiştilor a anihilaţionismului persoanei în timpul morţii, şi nu a aşa-zisei stări de somn inconştient, începeam să cred că adventiştii gândesc moartea lui Hristos exact în termenii acestui anihilaţionism. Ăsta ar fi fost lucrul care m-ar fi şocat cel mai mult, şi anume ca ei să considere persoana Mântuitorului, nu doar într-o stare de inconştienţă în moarte, ci într-o stare de anihilare existenţială, adică într-o stare de anihilare, neantizare a Dumnezeirii. De altfel şi varianta cu starea de inconştienţă o văd tot ca pe o variantă a tăgăduirii dumnezeirii Fiului.

Intre timp, adventistii au intors-o. Mai nou spun ca e o taina constienta sau inconstienta Mantuitorului pe timpul mortii. Spune grasu77 ca nu stie sa raspunda la aceasta intrebare nici el nici pastorul lui si ca vom afla acest raspuns cand ne vom afla inaintea Mantuitorului.

Buna observatie. Isus a fost, este si va fi Dumnezeu si om. El nu a fost om de la inceput, ci doar incepand din ziua Buneivestiri, cand Si-a asumat, pentru totdeauna, condiţia umană. Ca om, a crescut şi a progresat, ca Dumnezeu a rămas în deplin control al vizibilelor şi invizibilelor (aici este un mister de credinţă). A murit ca om, după cum toţi oamenii mor, spiritul Său divino-uman despărţindu-se de Sfântul Său trup uman. A înviat a treia zi, cu trup glorificat, ca Dumnezeu şi om. Cu acest Trup al Său se află acum, ca om, în Ceruri, la dreapta Tatălui. Ca Dumnezeu, egal cu Tatăl şi împreună cu El, se află în Cer, pe pământ şi în tot locul.

eu nu stiu cum un crestin poate pune o asemenea intrebare ...

Iata ca se poate. Prima reactie este de nedumerire. Mai tarziu ne dam seama ca acelasi lucru se intampla cu fiecare dintre noi. Alergam si cautam cu disperare niste raspunsuri si nici nu ne dam seama cat de usor cadem in plasa propriei necunoasteri. Ca de pe margine se vede mai usor si nu ne putem stapani zambetul, poate ca e o simpla perspectiva de a ne vedea pe noi insine prin ochii celorlalti cand suntem mai putin vigilenti.

refletii despre moarte
 

Aceste cuvinte apartin parintelui Nicolae Steinhardt, sunt profunde si pline de esenta:
REFLECŢII DESPRE MOARTE

“Nu-mi este frică de moarte”” , iată o propoziţie care gândesc că trebuie primită cu multă rezervă, chiar atunci când nu o bănuim a fi fost rostită fără de bună credinţă. Despărţirea sufletului de trup nu-i chiar lesnicioasă şi de două parale. „Amarnic îi este sufletului meu să iasă din acest ticălos şi spurcat trup al meu”, aflăm scris în Rugăciunea pe patul de moarte. Se produce între suflet şi corp o comuniune, o sudură şi nu-i de mirare ori de ruşine că scindarea lor iscă o angoasă.
Adevărul însă este că substantivul acesta, moartea, acoperă două noţiuni diferite şi că frica de moarte se manifestă şi ea din aceeaşi cauză sub două înfăţişări: moarte înseamnă şi moartea fizică propriu-zisă, somatică, încetarea bătăilor cordului şi a circulaţiei sanguine, despărţirea sufletului de trup, dar mai desemnează şi momentul în care sufletul, slobozit din trup, mânecă spre Hristos şi spre Judecata de Apoi.

Fiind, aşadar, vorba de două înţelesuri deosebite ale unui aceluiaşi cuvânt, fiecare se cuvine a fi întâmpinat în alt fel:

1. Judecata cu spaimă şi cutremur, în desăvârşita smerenie, cu zdrobire de inimă şi bătând umilită metanie;

2. Moartea fizică, însă, în cu totul alt mod: cu semeţie, curaj şi demnitate, în picioare (cum ar veni), ostăşeşte, ca militarul viteaz pe linia de foc, cu sfidare chiar, şi un calm absolut, grija de seamă fiind acum păstrarea ţinutei şi a impasibilităţii.

Distincţia aceasta, absolut necesară, având drept consecinţă adoptarea a doua atitudini adverse – una de supunere şi înfricoşare, cealaltă de falnicie şi neclintire – ne poartă gândul spre două vestite morţi care şi ele nu se aseamănă deloc între
ele: moartea lui Socrate, moartea lui Hristos. Cât sunt de contrare, de fundamental antagonice, deşi nu puţini filosofi au stabilit o legătură între ele şi au făcut din prima o preînchipuire a celei de-a doua! Cred că se înşeală întru totul.

Hristos moare ca un nelegiuit şi un netrebnic, Socrate ca un semi-zeu.

Hristos-Dumnezeu moare ca un om, ca ultimul dintre oameni. Socrate ca un senior şi o fiinţă transcendentală.

Moartea lui Hristos e kafkiană şi ţine de literatura „neagră”, a lui Socrate, aşa cum ne este relatată într-unul din dialogurile platoniene, parcă e scoasă din Vieţile Sfinţilor, dintr-o carte de povestiri pilduitor-edificatoare.

Hristos moare pe o „căpăţână”, un dâmb, o ridicătură plină de gunoaie, necuraţii şi mortăciuni, la marginea oraşului, „afară din tabără”, în loc spurcat, „ca un câine” (similar lui K. în Procesul), între doi tâlhari, batjocorit, scuipat, ocărât, purtând cunună de spini, hulit, sfidat şi luat în derâdere de trecători (Huu! Cel ce dărâmi templul şi în trei zile îl zideşti, mântuieşte-Te pe Tine însuţi coborându-Te de pe Cruce), în chinuri groaznice. De ce soi de sfârşit are parte? De spânzurătoarea pe lemn, care-i moarte blestemată. E ţintuit pe crucea infamiei, expus gol (căci brâul care-I înconjură mijlocul e o invenţie pioasă a iconografilor creştini, iar din trupul pironit pe cele două scânduri suprapuse, când sunt săltate de pe sol în poziţie verticală, întotdeauna ţâşneşte urina – ce mai distracţie şi pun-te pe râs pentru spectatori) spre ocară, hulă şi ruşine. Drept mângâiere oţet, drept privelişte tragerea la sorţi a sărmanelor Sale veşminte.

Lui Iisus I-a fost frică de moarte. A aşteptat-o rugându-se de trei ori să nu fie silit să bea paharul urgiei, în vreme ce sudoarea picurându-I de pe trup se făcea picături de sânge care picurau pe pământ (Matei 26, 38-44; Marcu 14, 33-36; Luca 22, 42-44).

Întristat I-a fost sufletul până la moarte. Şi cât a dorit să nu fie lăsat singur, să mai privegheze cineva odată cu El! Dar nu s-a găsit cine, i-a găsit somnul pe câteşitrei apostolii Săi preaiubiţi.

Ca muritorul cel mai de rând şi mai speriat şi mai sărman ni se arată El în Grădina Ghetsimani.

Pe cruce fiind, îi stau alături numai tâlharii (răi amândoi zic Evangheliştii Matei şi Marcu, doar unul precizează referatul Sfântului Luca) şi ura grăbită (să nu-i apuce sâmbăta cu treaba neterminată) a fariseilor, saducheilor şi irodienilor.

Şi cât de slab S-a arătat !
De câte ori, pe drumul calvarului, n-a picat sub povara Crucii! Şi n-ar fi fost chemat în ajutor Simon din Cirene de nu era graba aceea din cauza căreia pramatiile în caftane lungi au fost silite să scurteze un spectacol atât de mult dorit şi aşteptat! A! moartea-Domnului e numai jale, nevolnicie, necinste şi sfârşeală.

Cu totul alta e a lui Socrate. Atenianul are parte de o moarte demnă şi măreaţă.

Cucuta nu e dureroasă, produce o paralizie progresivă, de la picioare spre inimă. Temnicerul e deferent şi respectuos, îşi face meseria corect. Pe filosof îl înconjoară toţi ucenicii săi fideli; ei, spre deosebire de ai lui Hristos, nu s-au zburătăcit care-ncotro. Stau ori şed, îndureraţi, atenţi, plini de cuviinţă şi iubire, îi sorb cuvintele, îi îndulcesc şi înnobilează clipele acestea din urmă. Iar el perorează, ca de obicei, vorbeşte frumos, liniştit, înălţător, constiinţa-i este împăcată, ia prea bine aminte că s-a purtat ca un bun şi vrednic cetăţean care nu şi-a trădat convingerile, nici părăsit modul de a fi, poate (ba nu, desigur) şi niţel semeţ (pe bună dreptate dealtfel – ei, viaţa nu e simplă!).

Şi tot vorbeşte, tot filosofează, gura nu-i tace. E în toate acestea, neîndoielnic, o măreţie, dar şi o doză de pohfală, de teatralism. Pe patul de moarte, în capul oaselor, doar sprijinit de o pernă, Socrate grăieşte vorbe elevate, îşi povăţuieşte ucenicii, îi învaţă, îi consolează (el pe ei!). Şi cât de falnic şi de solemn îşi ţine – în tabloul lui David – braţul stâng ridicat spre cer!

Nu aşa Iisus, nu aşa.

Pe crucea blestemată şi scârnavă, cu trupul frânt şi capul plecat, El nu teologhiseşte, precum celălalt filosofează! El nu emite sentinţe nobile ci vorbe umile, preaomeneşti (care desigur nu puteau să nu i se pară de prost gust lui Nietzsche): Mi-e sete; Dumnezeule, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?

El cunoaşte deznădejdea şi, cu un soi de modestie ţărănesc-gospodărească, se îngrijeşte de soarta locativă a Maicii Sale. Nimic semeţ aici, nimic idealist! Câtă distanţă între nobila tragedie fastuos-teatrală a lui Socrate şi mizerabila moarte a Celuilalt, expus spre ocară în văzul lumii, singur, chinuit, părăsit, îmbiat cu fiere, căruia prea puţin îi arde de filosofie şi nici nu-şi poate ridica braţul străpuns de un ticălos de piron.

Da, Socrate moare ca o fiinţă zeiască, iar Hristos ca un nenorocit.

Insă tocmai moartea aceasta înjositoare şi de nicăieri-îmblânzită dovedeşte deplina întrupare a Fiului lui Dumnezeu şi toată seriozitatea ei.

Hristos nu moare aşa cum ar rezulta din spusele dochetist-monofizite.

Moare ca om, om nenorocit şi mizerabil, cunoscând suferinţa până la capăt, bând paharul până la fund şi strigând copilăreşte: de ce M-ai părăsit?

Suferinţa Lui e totodată fizică (mai cumplită nici că se poate) şi spirituală, deoarece crucea e batjocură.

Şi e cu adevărat adevărată pentru că ştiut este că spre a fi integrală şi autentică suferinţa se cuvine, a fi deznădăjduită şi neexplicabilă.

De îndată ce are câtuşi de puţină logică într-însa şi îngăduie un cât de slab licăr de nădejde, suferinţa e superficială. De o asemenea suferinţă, Fiul Omului n-a vrut să ştie.

Ce dovedeşte răstignirea?

Că întruparea a fost reală şi de bună creanţă; iar moartea nu aparentă, adică mascaradă şi teatru, cum fără voie ori cu voie ar dori monofiziţii să ne facă să credem.

Hristos pe cruce suferă ca orice torturat, se zvârcoleşte (în limitele priponirii), Îşi pierde încrederea în Tatăl; nu le face – Mariei, lui Ioan, celor câteva mironosiţe – semn cu ochiul: „Nu plângeţi, las’ că ne vedem duminică!”.

Astfel comentează Dostoievski tabloul răstignirii pictat de Mathias Grunewald: ca pe o justificare a credinţei apostolilor în putinţa învierii învăţătorului lor.

Trupul acela imund nu se putea să învieze. Şi tot aşa se deduce şi din Răstignirea pictată de Velasquez, cea de la muzeul Prado. Sfârşitul pare definitiv: cum să mai crezi în nemurirea sufletului şi-n înviere pe locul acela atât de zdrobitor de „realist” al Căpăţânii? Ecce homo! Iată victoria materiei, destrănjarea viselor şi spulberarea iluziilor. Iată deşertăciunea cuvintelor.

Mathias Grunewald şi Velasquez au zugrăvit necredinţa apostolilor, iar Dostoievski a explicat-o. Nici o minte omenească raţională nu mai putea să-şi făurească aparenţe. Şi aceasta fiindcă de tot ce este dumnezeiesc S-a lepădat Hristos pe Cruce, după cum la tot ce este lumesc renunţase pe Muntele Tabor.

Cu adevărat om S-a făcut Iisus nu când S-a zămislit prin Duhul Sf. şi S-a născut din Fecioară ci atunci când a murit impecabil, omeneşte, pe cruce.

Şi totuşi Dumnezeu – Omul atât de vizibil învins îl biruie pe semi-zeul Socrate.
Nobilă, curată, vajnică figură şi acesta, însă nu lipsit de acea doză de teatralism imanentă firii omeneşti şi preocupat mai degrabă a se arăta „virtuos” decât „om”.

Autentic uman e Hristos, autentic umană e tragedia-i derizorie, spurcată,
sfâşietoare.

Noi însă luând pildă de la amândoi – şi de la Hristos şi de la Socrate şi făcând osebire între cele două înţelesuri ale cuvântului e bine să ne pregătim din vreme a înfrunta:

a) moartea fizică întocmai ca Socrate: cu demnitate, curaj, ţinută militară, duh de samurai, chiar şi cu niţică teatralitate, cât mai bărbăteşte şi mai semeţ;

b) despărţirea sufletului de trup şi pornirea lui către Judecată cu gândul la Hristos: cu sudoare, cu fiori în inimă şi sânge, cu spaimă şi tremur violent.

Să ne rugăm Domnului să ne dea la vremea morţii aceste două daruri: cât priveşte trupul: ţinută şi curaj; cât priveşte sufletul îngenunchere, frică şi neprefacută căinţă.

E bine să știm ce au spus Părinții despre moarte, e util să știm și ce au spus filosofii despre moarte, e egal să știm ce au spus re-fleții despre moarte; dar mult, mult mai important e să știm ce spune Scriptura despre subiectul acesta. Din nefericire, suntem dispuși să acceptăm orice vânt de învățătură populară, neglijând tocmai Cuvântul lui Dumnezeu.

Va rog sa-mi iertati c-ul mancat din cuvantul reflectii, eram si eu adormita cu cafeaua de dimineata in fata calculatorului si cand am vrut sa corectez, am vazut ca in titlu nu se pot face modificari. Asadar iertati refletiile neintentionate:63: promit sa refletez si mai mult cand tastez data viitoare. :57:

Am sa va spun ce mi s-a parut mie esential in textul pe care l-am postat din scrierile parintelui Steinhardt:

Mathias Grunewald şi Velasquez au zugrăvit necredinţa apostolilor, iar Dostoievski a explicat-o. Nici o minte omenească raţională nu mai putea să-şi făurească aparenţe. Şi aceasta fiindcă de tot ce este dumnezeiesc S-a lepădat Hristos pe Cruce, după cum la tot ce este lumesc renunţase pe Muntele Tabor.

Dar Cel ce a murit nu este un om obişnuit ci este Dumnezeu adevărat, lucru pe care îl exprimă troparul următor: „În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul şi pe scaun împreună cu Tatăl şi cu Duhul ai fost Hristoase, toate umplându-le Cel ce eşti necuprins” — Deşi trupul este mort şi aşezat în mormânt, sufletul Mântuitorului se pogoară la iad dar nu ca un osândit ci ca un Dumnezeu ducând în acel adânc al despărţirii de Dumnezeu viaţa şi lumina învierii, sfarâmând încuietorile iadului şi scoţându-i de acolo pe toţi cei ce au crezut în El (I Pt 3, 19-20). Cel dintâi care s-a umplut de viaţa şi lumina lui Hristos a fost tâlharul pentru care credinţa în Hristos a făcut ca moartea să nu mai fie o cale spre iad ci una spre rai (Lc. 23, 42-43). Ca Dumnezeu Hristos nu s-a despărţit niciodată de Tatăl şi de Duhul, Tatăl , Fiul şi Duhul Sfânt fiind „Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită”, umplându-le toate, El Însuşi fiind necuprins.

Dupa o asa lectura e greu sa-ti mai gasesti cuvintele. Multumesc lui Dumnezeu ca desopar mereu rod curat si buni semanatori! Dumnezeu sa-ti binecuvinteze viata ta si celor dragi tie!

Hristos este adevaratul nostru Dumnezeu, care pentru a noastra mantuire S-a intrupat si a patimit. Conform bisericii noastre drept maritoare Iisus este Dumnezeu si Om, deasemenea stim ca Dumnezeu este neincaput. Deci prin moartea lui Hristos nu moare Dumnezeirea, ci firea omeneasca,pentru ca Dumnezeu ne-a aratat smerenia adevarata, cum Cel a caruia este slava si puterea S-a unit cu firea noastra neputincioasa DIN DRAGOSTE PENTRU NOI.

Rog pe aceia care nu au ceva să scrie la subiect, dacă totuşi vor să scrie să o facă pe alte fire de discuţie, adecvate. Dacă nu sunt deschise, atunci să le deschidă, dar dacă ţin să intervină pe un anumit subiect atunci să o facă la subiect.

A murit Dumnezeu , dar dupa firea sa umana.Dumnezeu si-a impropriat firea umana , de aceia putem zice ca Dumnezeu a murit.

salut,savonarola
 

pe cruce a murit dumnezeu fiul,dezbracat de dumnezeire si nascut prin om supus pacatului.
dumnezeu tatal nu a murit si nu poate sa moara pen ca este fauritorul vietii

Nici nu cred că a afirmat cineva că Dumnezeu Tatăl ar fi murit. Pe cruce, a murit Domnul nostru Iisus Hristos. Cine neagă acest adevăr nu poate fi numit creștin, căci pentru a învia a fost nevoie ca mai întâi să moară. Cum e posibil așa ceva este o taină pentru limitata minte umană. Trebuie doar să credem cuvintele Lui:

"17. Şi când L-am văzut, am căzut la picioarele Lui ca un mort. Şi El a pus mâna dreaptă peste mine, zicând: Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă,
18. Şi Cel ce sunt viu. Am fost mort, şi, iată, sunt viu, în vecii vecilor, şi am cheile morţii şi ale iadului." (Apocalipsa 1)

in cele 3 zile cat a stat in mormant, Isus a fost mort ca om si viu ca Dumnezeu? sau a fost mort ca om, si a inviat ca Dumnezeu dupa cele 3 zile?

Trupul Lui Hristos a fost mort, dar Persoana Hristos atat cu firea umana cat si cu cea dumnezeiasca, cele doua fiind indisolubile, S-a pogorat la Iad pentru a ridica neamul omenesc din cadere. Iar la inviere a inviat Hristos cu ambele firi.

Poate auzim si alte pareri.

De exemplu, eu inclin sa cred ca Isus, in prezent, este Dumnezeu si atat, fara a avea ceva uman in El.

Care este argumentarea e scripturistica pe care va bazati parerea? Si ca sa anticipez posibilitatea de a mi se adresa aceeasi intrebare, va raspund: ma bazez pe invatatura Bisericii, adica de Sf Traditie.

De ce puneţi întrebări la care dumneavoastră nu puteţi răspunde, ori nu vă sunt clare aceste chestiuni. Căci bănuiesc că nu din sete de cunoaştere aţi pus întrebarea. Dacă bănuiala mea este greşită, îmi cer de pe acum iertare!

Sincer nu-mi pot imagina cum ar putea Isus, acum, in prezent sa fie si Dumnezeu si om in acelasi timp. Si cred ca ar fi degradant si injositor sa spunem ca Isus nu e numai Dumnezeu si ca are si o parte umana.

1. Indiferent din ce confesiune protestanta sau neoprotestanta faceti parte faceti parte pentru ca nu acceptati Sf Traditie ar trebui sa va bazati pe Sf Scriptura cel putin si nu pe ceea ce va puteti sau nu imagina.
2.Si totusi sa presupunem ca ar fi asa cum am zis eu, cum credeti ca va mai puteti raporta la Dumnezeu dupa ce ati spus ca in demnitatea Sa El se autodenigreaza si injoseste? Stiti care cred eu ca este cea mai mare problema a celor care cred in Dumnezeu dar fac cele ale lumii ? Problema e ca omul incearca sa isi faca un dumnezeu pe care sa il urmeze, dar legile pe care dumnezeul vrea sa le urmeze omul sunt cele pe care crede omul ca le poate urma. Deci omul nu incearca il inteleaga pe Dumnezeu, ci incearca sa si-L proiecteze asa cum vrea. Asa si dvs Il proiectati pe Dumnezeu si credeti ca ar fi degradant si injositor sa spunem ca Iisus nu e numai Dumnezeu si ca are si o parte umana. Asa au crezut si altii ca nu poate fi Dumnezeu Unul care S-a nascut in iesle si a murit pe cruce. Si s-au inselat. Cred ca aveti in comun cu ei acest lucru.

Da, e adevarat ce spuneti, sunt lucruri tainice pe care omul nu le poate intelege. Eu asta am spus, ca nu inteleg treaba in discutie, cu parte om parte Dumnezeu. Eu inteleg ca este numai Dumnezeu.

Poate v-ar ajuta textul din 1 Tim.2,5:

Nu ma ajuta. Ca acolo scrie doar despre partea umana a lui Isus care cu totii stim ca a avut-o timp de 33 de ani.

La data la care apostolul Pavel scria acele cuvinte, Hristos nu Se mai afla pe pământ. De fapt, chiar titulatura de Mijlocitor indică faptul că Se afla deja în Sanctuarul Ceresc în calitatea Sa de Mare Preot.

Nu are legatura. Daca e ce spuneti dumneavoastra, atunci Pavel trebuia sa precizeze ambele naturi ale lui Isus, nu doar pe cea umana.

Dar Iisus Hristos este si Dumnezeu si om in acelasi timp. Daca "este" si nu "a fost" inseamna ca mijlocirea Mantuitorului este continua. Deci Iisus Hristos a ramas Dumnezeu si om.
Daca nu ar fi asa, ce s-a intamplat cu firea umana a Mantuitorului?

A avut-o doar 33 de ani. Pentru "putin timp" --- Evrei 2:9

Asta am inteles, dar ce s-a intamplat cu ea dupa cei 33 de ani?

Nimeni nu poate înţelege această taină.

Este adevarat ca este taina, asa cum sunt mai toate lucrarile Lui Dumnezeu. Dar este adevar stiut si recunoscut de BO ca Iisus Hristos este Om si Dumnezeu pana la sfarsitul veacului.