Familia si iubirea necontenita
 

Cat de mult imi iubesc familia!Dar nu numai,si pe cei din jur!Mi-e frica sincer sa nu pierd pe cineva drag!:( FAMILIA REPREZINTA AURUL VIETII,DARUL MINUNAT PE CARE TI-L DA DUMNEZEU!Mi-e frica sa nu-i pierd :( Stiu ca viata eterna exista!DE-AS PUTEA SA FIU CU MAMA SI CU TATA SI CU BUNICII IN RAI!Scuzati-ma pentru greseli.Iertati-ma.

cand sa nu-i pierzi? pe durata vietii tale?

In general.

sigur ca e trist dar ce s-ar intampla daca nimeni nu ar muri? dupa moarte, in asa zisa stare sufleteasca, nu ar mai conta deoarece memoriile sunt inmagazinate in creier.

Atunci bucurate de ei cat ii ai langa tine sa nu te mustre constiinta mai tarziu.
Pretuieste-ti parintii si ajuta-i in fiecare zi ca si cum ar fi ultima zi in care i-ai avea.
Crede-ma ajungi la un moment dat in viata sa realizezi ca fiecare lucru pe care il faci pentru ei este de o importanta extrema. Nu trebuie sa le oferi luna de pe cer...
Fa-i sa se simta iubiti si respectati.
Sa le fi recunoscator.
In rest , nu te mai gandi la ce ar trebui sa fie sau cum ai vrea tu sa fie sa fie frumos.
Fa tot ce poti cat ai ocazia.E atat de simplu.

În diverse circumstanțe m-au încercat adesea aceleași sentimente. Tot ce pot să îți spun este că dacă reușești să transfigurezi dragostea pe care o porți, și să îi iubești prin Hristos, cu alte cuvinte dacă reușești să Îl ai pe Hristos în suflet, pe lângă faptul că dragostea se transformă în chip inefabil, acea frică de care vorbești este înlocuită de o pace de nedescris și o nădejde legată atât de soarta ta lor cât și a ta....simți pe lângă multe altele că nimic nu o să poată să vă despartă în realitate niciodată...nici moartea nici nimic altceva. Acu între noi fie vorba eu am reușit să am starea asta foarte rar, în majoritatea timpului fiind chinuit de frici ca ale tale, dar am văzut că această stare există.

Uf, noi toti ne rugam sa le dea sanatate si viata lunga alor nostri.

Candva insa, mai devreme sau mai tarziu, cand randuieste Domnul, tot vine despartirea. :40: Dar iti spun din proprie experienta ca iubirea nu se duce in mormant, adica tu ii iubesti pe ei ca inainte, ei te iubesc pe tine ca inainte, ramaneti in aceleasi relatii afective. Se distruge numai corpul acesta, dar lucrurile cu adevarat importante sunt vesnice.

Multumesc de raspunsuri.Muuuult:*

"Acolo unde vă veţi aduna doi sau trei în numele Meu, voi fi şi Eu cu voi !". Cuvântul Domnului.

De aceea, familia este o Biserică Particulară. În definitiv, "Biserică" aceasta înseamnă: o adunare a credincioşilor. În această Biserică Domestică (Biserică a Casei), ce este familia noastră, noi toţi suntem preoţi, în baza preoţiei noastre universale primită la Botez. Familia are toate funcţiile unei Biserici: în ea aducem cult lui Dumnezeu şi bineplăcuţilor Săi sfinţi, rugându-ne împreună. În ea funcţionăm ca fiinţe sociale, ajutându-ne mutual unii pe alţii şi cu precădere pe cei mai în nevoie. În ea ne aflăm mântuirea. Ea are funcţie formatoare, în familie învăţăm să Îl urmăm pe Domnul şi toate cele necesare unei vieţi de oameni şi de creştini. Şi dacă s-ar întâmpla, prin lucrarea Despărţitorului, ca cineva din familie să rătăcească, să nu uităm că suntem preoţi ai familiei noastre şi să facem ceea ce Marele Preot care este Isus ne îndeamnă să facem atunci când o oaie rătăceşte.

Asa am sa fac.Am sa-i pretuiesc mereu.:x

Este minunata si fireasca dragostea din sanul familiei, in orice directie s-ar manifesta, dinspre bunici spre nepoti, parinti spre copii, copii spre parinti etc. Ce trebuie sa nu trecem cu vederea pe parcursul vietii, este faptul ca avem un Tata si un Frate ce ne iubesc, si se cer iubiti, inifinit mai mult decat toate rudele noastre dupa trup.

Abia stabilind astfel "prioritatile", vom putea spune ca ii iubim cu adevarat pe cei din familia noastra si pe semeni. In virtutea acestei iubiri vom putea suporta mai usor durerea inevitabilelor "despartiri". Aceeasi iubire ne face sa-i purtam in rugaciune atat in viata aceasta, cat si dupa mutarea lor la cele vesnice.

Lasati-ne sa fim parinti! Acesta e sloganul parintilor britanici in fata revoltei tinerilor britanici. Parintii atribuie criza tineretului britanic politicii sociale britanice care in ultimele decade le-a exclus rolul principal in educarea copiilor lor. De aceea isi cer dreptul fundamental de a fi parinti: “Lasati-ne sa fim parinti!” (link)

stiti de cate ori am adormit cu dorinta de a ma trezi la varsta de 13 ani, varsta la care inca nu cunoscusem nimic: moarte, iubire, dezamagiri, prieteni adevarati, etc....??? cel putin o data pe luna ma amagesc cu idee ca intr-o zi va fi posibil... de 5 ani nu mai traiesc in sanul familiei care m-a crescut, nu am prieteni si viata pe care o duc de 3 ani e diferita de viata pe care am trait-o 24-25 de ani in Romania... ei nu cunosc iubirea, educatia si respectul pe care le-am cunoscut eu si niciodata nu ii pot convinge de faptul ca, desi avem o reputatie destul de proasta in toate colturile lumii, suntem mai buni si avem o inima mai buna decat majoritatea popoarelor... si aici ma refer la persoanele care sunt trecute de varsta de 25 de ani si stiu cum apreciam o eugenie pe vremea lu' Ceausescu... hai ca am deviat rau de la subiect :))... idee e ca si eu mi-as dori si mi-as fi dorit sa raman mereu in sanul familiei, sa fiu chemata la masa, sa mi se dea bani de iesit in oras sau de o pereche noua de blugi, etc, insa viata ne ofera posibilitatea de a fi pusi in situatia parintilor nostri tocmai pentru a-i aprecia intr-o buna zi cum de fapt ar fi trebuit sa fie apreciati din ziua in care ne-am nascut :D