Ratiune si Credinta
 

Poate ajunge pretuirea prea mare a ratiunii sa orbeasca?De unde stim cand ratiunea noastra e oarba?Care e masura corecta?Care e relatia si raportul care trebuie sa se stabileasca intre ratiune si credinta?

poate ratiunea orbi?

Printre cele mai înalte virtuţi se numără discernămîntul. Dreapta socoteală sau darul deosebirii duhurilor sau echilibrul perfect. Complicat...

care este cunoasterea care ucide? (Gen 2:17)

Experienţa răului, mai exact acceptarea filosofiei mincinoase a celui rău. Cu alte cuvinte, îndepărtarea de Dumnezeu sau moartea duhovnicească.

Omul a fost creat cu scopul de a urca pe scara binelui către asemănarea cu Creatorul său, fără să cunoască starea de rău. Dar a ales calea cea grea, calea suferinţei şi a morţii...

Masura corecta a ratiunii noastre este Sfanta Scriptura si scrierile Sfintilor Parinti. Orice am gandi si decide cu ratiunea noastra trebuie verificat cu textele sfinte. Cand ratiunea noastra este in totala contradictie cu textele sfinte atunci ea este oarba. Atunci ratiunea ucide. Pretuirea noastra trebuie indreptata spre sfintii nostrii, spre biserica si Dumnezeu. Atunci cand ajungi sa pretuiesti propria ratiune este ca si cum te-ai pretui pe tine ceea ce ucide sufletul tau.
Doamne ajuta-ma sa primesc in dar discernamant. Doamne ajuta-ma sa primesc in dar dreapta socoteala, sa pot mereu sa ma apar de sarpele mandriei care ma poate face sa cred ca mintea mea, fara Tine Doamne, va avea ratiune duhovniceasca. Stiu Doamne ca fara Tine nimic nu pot.

Amin, aşa să fie.

Raţiunea e oarbă atunci când e lipsită de har. Spunea cineva pe forum că harul este cel care dă credinţa, nu cercetarea cu mintea a tot ce e sub cer (sau în cer).

Raţiunea nu e decât un instrument al cunoaşterii, nu are acces prin sine la adevărul absolut. Ea poate fi (şi este) foarte uşor manipulată. Mai ales în vremea noastră manipularea raţiunii e extrem de prezentă (televiziune, reclame, politică, ideologii...).

Dacă vrem să nu fim orbi, trebuie să ne-o punem la adăpost, sub oblăduirea Duhului Sfânt. Adică să ne străduim să ne curăţim vederea de „solzii” patimilor care ne acoperă ochii duhovniceşti.

poate ratiunea fracasa?daca da, cum?

Te rog reformulează. Nu înţeleg.

Ratiunea ne este orbita cand dam curs ispitelor precum:lacomia, iubirea de arginti, lacomia, gelozia etc. Cand acestea ne impresoara doar credinta si rugaciunile catre bunul Dumnezeu si Maica Sfanta ne mai poate salva

Bine că se pleacă de la premisa (axiomatică, ca întotdeauna) că rațiunea e oarbă și afectează credința. Dar de ce nu vă puneți și întrebarea: poate fi credința oarbă și astfel să ne afecteze judecata?

Credinţa este într-un anumit sens oarbă, şi anume atunci când face abstracţie de o raţiune în care nu mai are încredere, pentru că e pervertită.

Atunci când îţi dai seama că raţiunea te poate fura, minţi, că ceea ce ţi se prezintă ca adevăruri incontestabile sunt doar aparenţe de adevăr, când îţi dai seama că cineva te poate convinge că negrul e alb, merită să încerci măcar să te pui în postura credinciosului, să încerci şi o altă perspectivă asupra lumii.

Şi, când treci dincolo de îndoială, în teritoriul credinţei, începi să înţelegi, să te luminezi, să vezi că toate capătă sens. Atunci, abia, ieşi din întuneric.

Sau poți să te pui în postura necredinciosului și să te îndoiești de faptul că negrul e negru, dar să rămâi sceptic și la ideea că negrul e alb. Să începi să crezi abia când ai argumente de necontestat.

La ce aparențe de adevăr luate drept adevăr incontestabil v-ați gândit? Un om se folosește de rațiune atunci când are în vedere ambele fețe ale monedei. Cel care e de-acord cu tot ce i se bagă pe gât nu se folosește de rațiune. Cel care exclude din start orice alt punct de vedere diferit de-al lui, e un om „obtuz”. Deci fără prea multă finețe în judecată.

Oricum, tot nu pricep de ce e nevoie de credință că altfel te papă focul.

Nu vei avea argumente de necontestat decât prea târziu, după moarte.

De multe ori, în cercetarea aşa-zis ştiinţifică cineva vrea să demonstreze o anumită teorie şi atunci face tot posibilul pentru a strânge argumente în acest sens. El ştie de la început ce vrea să demonstreze, nu ajunge la rezultat printr-o cercetare cinstită.

Nu vreau să intrăm în amănunte, pentru că s-a bătut foarte mult apa în piuă pe temele preferate ale raţionaliştilor. E la fel de adevărat că şi de partea credinţei se face de multe ori aceeaşi greşeală, nu urmărind adevărul curat, ci susţinerea unei teorii fixe. Şi într-un caz, şi în celălalt, consider că e vorba de o idolatrizare a unui pseudo-adevăr.

Credinţa trebuie să rămână deschisă cunoaşterii ştiinţifice, iar aceasta, la rândul ei, trebuie să fie deschisă credinţei.

De credinţă e nevoie ca să vezi. Până nu ţi se deschid ochii nu cunoşti lumea decât aşa cum o cunoaşte un orb din naştere, care nu ştie că există ceva dincolo de întunericul în care trăieşte.

Adică deja cunoaște finalul și restul îl modelează în așa fel încât să demonstreze sârșitul (ca și cum am demonstra concluzia unei probleme la matematică, folosindu-ne de însăși concluzia). Însă descoperirile în știință se bazeză pe cercetare, iar demonstrațiile sunt cu mult diferite față de cea a unei probleme de matematică. Printr-un accident se descoperă ceva. De la acel ceva se pornește întreaga cercetare neștiind încotro te va duce. Dvs. ați luat un indiciu drept finalul. Dar poate indiciul acela e doar piesa unui puzzle mult mai mare. Cercetarea, într-adevăr, se face în jurul lui, dar nu pentru a-l demonstra, ci pentru a descoperi mai multe. Chiar dacă un om de știință a propus o teorie, au fost alții care, prin experiment sau printr-o judecată mai profundă, au găsit argumente care să contrazică teoria. Deci nu se manipulează adevărul pentru a demonstra ceva ce e fals.

Cu ce e diferit ce-ați scris aici de primul citat? Credeți că un cercetător mai întâi stabilește concluzia și-apoi găsește ipotezele care, evident, vor fi în acord cu concluzia că doar pe baza ei au fost create. Dar atunci când crezi într-un sistem filosofic pe care ți-l și însușești, nu modelezi realitatea în acord cu sistemul tău? Creștinismul nu așa a luat naștere? S-a stabilit că Iisus e Dumnezeu (concluzia) și apoi s-au adus argumente în favoarea acestei teorii (ipoteze). Faptul că Biblia îl mărturisește Dumnezeu și sunt acolo câteva minuni povestite nu înseamnă mare lucru. Cine garantează să sunt adevărate? Nimeni. Dar, din nou, s-a plecat de la premisa că ar fi adevărate și apoi s-au adus alte argumente.

În asta constă diferenţa dintre credinţă şi cercetarea ştiinţifică. Credinţa porneşte de sus, de la un adevăr revelat de Dumnezeu. Se ia ca atare; se crede. E transcendent şi, prin urmare, nu poate fi supus analizei. Pornind de la adevărurile revelate se interpretează tot ceea ce putem cunoaşte.

Ştiinţa face drumul de jos în sus, de la periferie spre centru. Dacă nu se pierde pe drum va ajunge la întâlnirea cu credinţa (care şi ea, la rândul ei, nu trebuie să se piardă în lume).

Dacă, însă, un „ştiinţific” (vorba lui Vsovivi) pune la îndoială realităţile despre care vorbesc credincioşii, corect este să analizeze, să cerceteze, însă cu mijloacele adecvate. Adică trebuie să intre în postura credinciosului, să accepte (fie şi experimental) drept adevăruri ceea ce este adevărat pentru un credincios, să se roage (renunţând la îndoieli)... să trăiască sincer credinţa. Abia apoi, cunoscând-o dinlăuntru, va putea vorbi cu „obiectivitate” (despre ceva atât de subiectiv).

Creştinismul nu e un sistem filosofic, ci un mod de viaţă în har. O viaţă cu Hristos, cu Dumnezeu. O legătură de iubire mai mult decât o vorbire despre lume şi sensul ei. El încearcă, desigur, să înţeleagă lumea, din perspectiva revelaţiei, şi atunci se exprimă şi filosofic; însă nu de la această înţelegere se porneşte. La ea ajung unii, cei care i se dedică.

"credinta" noastra e influentata de sentimentele si dorintele noastre.. adevarul e impartial... Ratiunea pune totul cap la cap isi face calculul si ajunge la o concluzie.. din cauza stiintei ai un televizor, un calculator, un internet, electricitate, caldura, un telefon, o masina, s.a.m.d.. cea mai comuna stiinta e matematica.

Poate ajunge pretuirea prea mare a ratiunii sa orbeasca?
Da

De unde stim cand ratiunea noastra e oarba?
Cand sufletul nu simte bucurii.

Care e masura corecta?
Cand poti sa dai Cezarului ce este al Cezarului (adica lumii).
SI Lui Dumnezeu ce este a Lui Dumnezeu.

Care e relatia si raportul care trebuie sa se stabileasca intre ratiune si credinta?
In cei indumnezeiti, ratiunea si credinta devin una.
Cele doua functii cognitive se unesc intr-una singura.

In budism se spune ca se ajunge la uniunea celor doua adevaruri: conventional si ultim.
Adevarul ultim il intuim prin credinta, adevarul conventional il experimentam prin ratiune.

Dacă adevărurile științifice nu au nicio valoare pentru că pornesc de la coadă la cap, atunci nici această afirmație nu are valoare pentru că acesta e doar o premisă derivată dintr-o alta luată ca atare (așa cum se întâmplă și în știință).

Nu am spus că adevărurile ştiinţifice nu au nicio valoare; au, însă nu sunt valabile decât pentru realităţile pe care le-au experimentat. Opusul credinţei nu e ştiinţa, ci îndoiala. Dar ştiinţa porneşte de la îndoială şi, pentru a constata, pentru a înţelege se bazează pe experimente repetabile, care furnizează nişte rezultate obiective (ştiinţele exacte), sau pe observarea unor fenomene mai mult sau mai puţin subiective (psihologia, de exemplu).

Având în vedere că Dumnezeu este subiect pur iar materia este obiect, evident că cercetarea celor materiale se situează la periferia existenţei şi nu poate spune prea multe despre Subiectul care le-a creat. Dar pe măsură ce cunoaşterea se apropie de Subiect, nu mai crede că realitatea obiectivă este singura existenţă, constată că există o taină a lumii, un mister care nu e accesibil observaţiei obiective, ci doar trăirii personale, subiective.

De unde sti tu ca am fost noi Indoctrinati .
Eu unul ma duc dupa ceia ce Dumnezeu imi descopera si ma calauzeste nu dupa spusele unuia si ale altuia . Este cale lunga si mare Dar sa cunosti pe Dumnezeu ,uni din noi avem Urechi si nul auzim cum ne cheama si nul vom cunoast pina la ziua in care va fi puse scaunele la judecata atunci pentru aceia va fi tIrziu , sa lucram pIna este timp si lumina ca vedem ce lucram ca dac se va lua lumina vom umbla In Intuneric si nu vom mai gasi calea . Doamne sa nu abati Inima mea de la calea ta si de la plinirea poruncilor tale amin amin amin

Adevărul va rezista oricărei îndoieli, oricât de puternică e. Tu poți să te îndoiești că n-au cum să-ți crească aripi să zbori, dar asta nu schimbă cu nimic adevărul. Despre Iisus se spune că e calea, viața și Adevărul (suprem, absolut). Nu e nimic care să te convingă de contrariu, dacă te îndoiești de acest „adevăr”. Ori ar fi normal ca de adevărul absolut să nici nu mai ai cum să te îndoiești pentru că e atât de evident încât orice contestare e de prisos. Oare de-asta e nevoie de credință? Pentru că știa și el acest lucru?

Dacă adevărul ar fi incontestabil, evident, de netăgăduit, ar fi un adevăr obiectiv, nu subiectiv. Or, Iisus dezvăluie faptul că Adevărul este El însuşi, adică o persoană. O persoană nu o poţi cunoaşte cu adevărat în mod obiectiv. Poţi cunoaşte doar că are (sau nu) un corp, două mâini, doi ochi... ş.a.m.d. Însă acelea nu sunt persoana, ci nişte elemente care aparţin, temporar, unei persoane.

Deci Biblia, spusele preoților, ale sfinților nu v-au influențat în niciun fel credința în Dumnezeu? Ați fi crezut în Iisus și dacă vă nășteați în sălbăticie? Ați renunța la creștinism dacă ar apărea cineva care să vă convingă că mahomedanismul e calea cea bună? Ați renunța la islamism pentru creștinism presupunând că ați fi fost crescut în spiritul acestuia? Presupun că nu. Asta nu e îndoctrinare?


Și vina cui e că nu-l auzim și nu recunoaștem glasul „păstorului”? Cei care au fost crescuți în spiritul ateist ce vină au? Cei care se îndoiesc din cauza/ datorită mediului în care trăiesc ce vină au? Ce Dumnezeu nedrept dacă ne-ar judeca așa și nu după măsura rîvnei noastre de-a căuta Adevărul. Dacă nu găsim adevărat ceea ce alții vor să fie, asta e. Dar nu merităm pedeapsa pentru că ne folosim de darurile Sale: libertatea și rațiunea. Dumnezeu ar fi știut asta. De aceea, nu cred că Iisus e Dumnezeu. Poate profet.

[quote=Kronos;386161] Dumnezeu ne cheamă şi din afară, şi din lăuntrul nostru. Din afară prin cei care ne vorbesc de El. Din lăuntru, prin neliniştea, nemulţumirea, lipsa de sens, vidul spiritual pe care le simţim atunci când suntem departe de El.

Sufletul nostru caută lumina Lui aşa cum mugurele încolţit în pământ caută soarele. Dacă nu Îl găsim e din cauză că nu vrem cu adevărat.

Da, sunt multe piedici: educaţia ateistă, noianul de minciuni şi de pseudo-idealuri pe care ni le serveşte mass-media, patimile noastre, nesinceritatea. Dar cred că cine îşi păstrează sinceritatea în căutarea lui poate să răzbească la lumină, indiferent cât de groasă sau de tare e scoarţa pământului care-l acoperă.

cand am deschis topicul asta exact la genul asta de 'cunoastere' ma gandeam.. adica la budism... am avut o discutie cu o persoana de o credinta 'inrudita' cu budismul, locul discutiei fiind chiar budist.. si acea discutie m-a facut sa deschid topicul asta... omul era foarte rational si logic in ce spunea...

de ce e de exemplu budismul, taoismul sau hinduismul gresit?intreb asta din perspectiva doctrinara , nu "pentru ca acolo e diavolul" ... ceva totusi imi spune ca parca nu e ceva in regula cu ei si cu toata logicas si ratiunea...

Pai idea e simpla. Se zice ca e scris ca e blestemat cel ce se bazeraza pe sine. Adica ca sa aflii adevarul trebuie sa te rogi la Dumnezeu sa ti-l descopere. Uite ce e scris desi interpretarea adevarata o stie Dumnezeu: 16. Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi. Pana acum cei nebotezati care au venit din moarte zic ca au venit din iad. Iudaicii de exemplu zic ca dupa moarte se merge in religia lor la sheol care e iadul, e tradus ca groapa, intuneric, departe de Dumnezeu. Uita-te la wikipedia sheol.

Poti zice rugaciunea aceasta: Doamne mantuieste-ma pe mine si pe cat mai multa lume fara durere si suparare si arata-mi adevarul tuturor religiilor.

Am citit cartea judecatii finale si separe ca totusi cei blanzi mostenesc Pamantul. Deci fi-ti blanzi in cel mai rau caz.

Sfanta Parascheva zice asa: Prin rugaciune, post si fapte bune te vei mantui. Botezul, Sfintele taine banuiesc ca se subinteleg.

De ce nu cautati sa Intelegeti sau cel putin sa ascultati ce spune Sf. Scriptura fiecare va fi judecat dupa masura cunostintei lui.
si fiecare va da socoteala In pate de faptele lui nu va fi o judecata colectiva sau o mIntuire colectiva va fi particular pt, fiecare dar va fi chear daca va arde cerul si pamintul nu va ramine nimic sa nu se adevereasca din cele scrisa in Scriputra.

Domnu Dumnezeu sa Descopera calea si sa ne mareasca credinta la toti ca avem nevoie, amin amin amin.


Slavit sa fie Domnul In veci amin

Cine spune ca este gresit?

Doar anumiti crestini si propria ta parere, hranita cu parerile altora.

Este o teama specifica fiecarei confesiuni religioase sa-L universalizeze pe Dumnezeu prin prisma celorlalte religii.

Asa cum apucam bunurile acestei realitati, asa iL confiscam si pe Dumnezeu, prin prisma propriei educatii religioase.

Pentru a ne scutura de preconceptii si a privi lucrurile limpede si echidistant avem nevoie de mai multe referinte. Altfel ne invartim mereu in acelasi cerc de idei, fara putinta de a le circumscrie dintr-o perspectiva integratoare, profunda.

Nu vei invata niciodata ce este budismul, taoismul, hinduismul, etc. din surse crestine.
Dar nici crestinismul, dintr-o perspectiva scuturata de superstitii.

Numai sonorizarea cuvantului ‘budism’ sau ‘taoism’ poate induce reflex reactie de respingere in cei ce au citit doar pareri negative cu privire la acestea.

Asa ca un bogat tezaur de cugetari adanci ramane ferecat sub lacatul neintelegerii si temerii de a citi si altceva.


ceva totusi imi spune ca parca nu e ceva in regula cu ei si cu toata logicas si ratiunea...

Dragostea este apexul ratiunii. Fara ratiune nu poti ajunge sa gusti dragostea ingereasca. Aceasta este prin excelenta rationala, este o delectare fina, extatica a mintii.


Pentru ce sa renunti la ratiune? pentru ignoranta?

“Cunoasteti ca Eu sunt Domnul!”

Tot mesajul evanghelic este un indemn la cognitia adanca, la ultima forma de cunoastere.

Numai ca ne impiedicam de cuvinte si pierdem sensul lor.

Daca iL numim pe Dumnezeu Isus, credem ca deja iL cunoastem si ii intelegem natura.

Nu este asa de simplu. Cei ce aspira la o intelegere adanca au nevoie de maiestrie in cugetarile sfinte.

Nu poti cu o minte legata de cele lumesti si fixatii puternice, sa ajungi la cunoasterea fara de forma, la rugaciunea curata fara de ganduri.

Pe cei ce nu-i ajuta harul, ii poate ajuta studiul asiduu, care in cele din urma atrage harul.

despre religiile astea
 

e lumina mare chiar orbitoare, e lumina dar nu e caldura... "parca" asta e in neregula cu ele... la fel si la un Dumnezeu impersonal, dar iarasi un Dumnezeu personal parca e putin ilogic.

Ai pus punctul pe i.

Daca ascultam cantare bisericeasca de calitate si suntem atenti la cuvintele slujbei
sau citim acatiste, atunci ne impartasim de niste parfumuri duhovnicesti unice.

Doar cititul arid al unor invataturi straine nu pot sa ne incante sufletul astfel.

De aceea, nu putem ajunge la aceasta traire duioasa, adanca, specifica ortodoxiei.

Ea este ca o apropiere calda, duioasa, profund personala, in care respiram bunatatea Lui Dumnezeu pe care-L simtim prezent in noi si in jurul nostru.

Odata "ranit" astfel, proband calitatea altor invataturi acestea par sa sune dezacordat si strain.

Nu poti simti aceasta citind teorii budiste sau taoiste.

Chiar daca logic se prezinta bine, parca au o “lumina rece”.

Aceasta se intampla pentru ca noi nu am trait si nu am crescut in acea religie.

De exemplu, nu ai auzit nicio cantare budista la care sa-i patrunzi sensurile si sa fii patruns de iubire.

Dumnezeu este Iubire, indiferent cum L-am numi noi.
Daca-I spunem Isus si nu simtim iubire, ce folos?
Daca-i spunem Buda si nu simtim iubire, unde-i intelepciunea?
… si lista poate continua.

Cel ce iubeste nu vorbeste pe altii de rau,
Cel ce iubeste poate purta nedreptati fara sa fie ranit, fara sa protesteze vehement,
pentru ca Dumnezeu este in toata vremea cu el.

Si atunci de ce este bine sa studiem si alte religii?
Nicio religie autentica nu te invata sa furi, sa minti, sa inseli…

Daca patrundem logica morala din alte religii, mintea prinde o forta speciala, o credinta solida generata de diversificarea rationamentelor si exemplelor, care finalmente toate converg catre bunatatea Lui Dumnezeu.

Insa intradevar, modul in care se prezinta diferite materiale despre acestea poate fi foarte usor inteles gresit.

Acatistele budiste, de exemplu, au savoarea lor inconfundabila pentru ca opereaza cu simboluri diferite de alte religii, dar care in esenta sunt tot expresii ale valorilor spirituale fundamentale.

Urcusul spiritual in budismul mahayana este motivat de dorinta de alina suferintele tuturor fiintelor si a le ajuta sa gaseasca fericirea nealterabila.

Un astfel de nevoitor percepe orice fiinta samsarica ca pe propria sa mama iubitoare, pe care o vede in suferinta. Astfel ajunge sa iubeasca ca pe sine insusi orice fiinta.

Unde este ratacirea in aceasta invatatura, daca vibratia ei este in acord cu invatatura crestina, si chiar mult mai mult? Pentru ca in crestinism ne limitam dogmatic la oameni si mai putin la celelalte vietuitoare.

Unde este raceala?

Deci daca nu este iubire, nu este Dumnezeu.
Daca nu este iubire, nu este “lumina calda”.

Insa budismul are si o componenta rationala foarte puternica menita sa
intareasca toate virtutile sufletului, in special credinta admirativa (evlavia).

De asemenea, invata cum poti sa te rogi Lui Dumnezeu doar privind o floare, savurand o bere sau plimbandu-te in parc...etc. Orice miscare a trupului si mintii devin rugaciuni puternice.

Aceste lucrari ascunse nu le-am aflat studiind dogmatica crestina.

Un calugar crestin are nevoie de chilie.
Daca iese in lume isi trage culionul pe fata, ca sa nu se risipeasca caldura lucrarii din inima.

Noi, insa trebuie sa-L vedem pe Dumnezeu prin perdeaua zgomotelor lumii si sa ajungem la nepatimire in iadul distractiilor de tot felul.

Daca asteptam conditii favorabile, viata va trece pe langa noi, iar moartea ne va afla nelucratori si neroditori.