Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai parasit?
 

"Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai parasit?" sunt cuvintele pe pe care le rosteste Mantuitorul pe cruce. Tainice cuvinte. Cum oare a ajuns sa spuna aceste cuvinte cand stia ca va invia? Un raspuns l-am gasit la parintele Rafael Noica: "Hristos a trait realmente ce traieste tot omul... Fiindca nici cel din stanga Lui, nici cel din dreapta Lui nu putea sa faca asta. Nici eu, nici tu daca eram pe cruce n-am putea. Si a trait real starea noastra omeneasca pana la capat. Asta este solidaritatea lui Dumnezeu cu omul, chiar si in pacatul lui, El (Cel) fara de pacat.

Deci "Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai parasit?" reprezinta omul neputincios, care in pacatul lui este – neaparat – si vesnic despartit de Dumnezeu.


Daca ati mai intalnit si alte talcuiri, va rog sa le postati.

A spus cuvintele: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai părăsit”, pentru că si-a impropriat firea noastră (omeneasca). Căci Tatăl nu este Dumnezeul lui Hristos, afară numai dacă, despărţind pe cale abstractă vizibilul de spiritual (adica firea dumnezeiasca de firea omeneasca), (Hristos) s-ar fi aşezat în acelaşi rând cu noi (oamenii), şi nici n-a fost părăsit vreodată de Dumnezeirea Sa, ci noi suntem cei părăsiţi si noi cei trecuţi cu vederea. Pentru aceea s-a rugat (ca om), pentru că si-a împropriat firea noastră (omeneasca).
Sfantul Ioan Damaschin - Dogmatica, cartea a 3-a cap 24.

parerea unui fir de praf
 

Au fost exegeti care au spus ca in acele momente Mantuitorul a parafrazat inceputul un psalm din Vechiul Testament: psalmul 22 al lui David.Deloc intimplator acest moment apare in Evanghelia dupa Matei (27:46) care la randul ei incepe cu aceste cuvinte ,,Cartea neamului lui Isus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam" (Matei 1:1).Regele David a trecut la randul sau prin momente de tensiune interioara: ,,Pentru ce te mahnesti, suflete, si gemi inauntrul meu? Nadajduieste in Dumnezeu, caci iarasi Il voi lauda; El este mantuirea mea si Dumnezeul meu" (Psalmul 42:11) dar Credinta a biruit: ,, Nadajduieste in Domnul! Fii tare, imbarbateaza-ti inima si nadajduieste in Domnul!"(Psalmul 27:14).

Evanghelia lui Matei,teologic vorbind,este cea mai ,,iudaica"dintre evanghelii,intrucat autorul a insistat asupra continuitatii dintre mesajul continut in Torah si profetii veterotestamentari pe de o parte si mesianismul hristologic pe de alta parte.Continutul Evangheliei(,,Bunei Vestiri")ar fi, pe acest segment, demonstratia implinirii vechilor profetii de care au avut in vechime parte fii lui Israel.Strigatul este in aramaica,limba liturgica a comunitatii mateine.

Cat despre motivatia si semnificatia exacta,in contextul acelui moment, s-au dat numerose interpretari, insa subsemnatul,in calitate de fir de praf, se alatura celui care a spus: ,,Tragedia clipei ramine in afara oricarui comentariu uman"

Nu cunosc un alt motiv, dar as vrea sa intaresc faptul ca in calitate de om a spus aceste cuvinte, caci daca ar fi rostit in calitate de Persoana a Sfintei Treimi atunci formularea trebuia sa fie "Tatal Meu, Tatal Meu, pentru ce M-ai parasit?" Iar aceste cuvinte, pline de durere, smerenie si tragism, spuse de Mantuitor intaresc inca o data modul total in care Si-a asumat si S-a identificat cu firea noastra omeneasca, fire cazuta si pacatoasa, dar pe care trebuia s-o ridice si s-o transfigureze prin jertfa Sa.
Har, smerenie si jertfa de sine.

Iar in ceasul al noualea a strigat Iisus cu glas mare, zicand: Eli, Eli, lama sabahtani? adica: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai parasit?
Iar unii dintre cei ce stateau acolo, auzind ziceau: Pe Ilie il striga Acesta.
Si unul dintre ei, alergand indata Si luand un burete, Si umplandu-l de oţet Si punandu-l intr-o trestie, Ii da sa bea. (Matei 27, 46-48).

Sfantul Ioan Gura de Aur sustine ca Mantuitorul nostru Iisus Hristos a rostit cuvintele profetice Eli, Eli, lama sabahtani? dupa ce s-a luat intunericul, pentru a intelege iudeii ca nu murise pe cruce, ca El Insusi facuse intuneric pe pamant. A grait astfel "ca sa vada iudeii ca cinsteste pe Tatal pana la cea din urma suflare, ca nu este impotriva lui Dumnezeu. De aceea a si dat drumul la cuvinte profetice, marturisind Vechiul Testemant pana in cel din urma ceas. Si n-a dat drumul numai la cuvinte profetice, ci si la cuvinte ebraice, ca sa fie cunoscute si pricepute de iudei. Prin toate arata acordul Lui cu Tatal.
Dar uitat-te si acum la nerusinarea, la obraznicia si la nebunia iudeilor! Au crezut ca striga pe Ilie; si indata I-au dat sa bea otet".

Iisus Hristos şi-a asumat singur crucea şi singur a pătimit pe cruce, ca om, fără a cere ajutor de la Dumnezeu-Tatăl.
De aceea suferinţa lui este cea mai cumplită dintre toate suferinţele omenirii.
A acceptat aceasta din marea lui iubire faţă de noi.
Fără Jertfa Lui supremă, lumea, căzută în păcate grele, nu avea şanse de mântuire.
Dragostea lui nemăsurată şi faptul că era fără de păcat, i-au dat puterea să îndeplinească până la capăt misiunea pentru care venise pe Pământ.
Ajuns în culmea suferinţei, a rostit cuvintele "Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai părăsit", dar nu în sens de cârtire.
Alţi oameni, cum ar fi mucenicii, au suferit şi ei chinuri grozav de grele, dar au fost ajutaţi şi întăriţi în patima lor de însuşi Hristos-Dumnezeu.

Aceste cuvinte sunt din psalmi. Prin aceasta Mantuitorul a vrut sa ne descopere ca nu este impotriva Vechiului Testament. Este strigatul umanitatii recapitulata de Hristos.

Parintele Nicolae Steinhardt spune ca in momentul in care Mantuitorul a rostit aceste cuvinte, natura omeneasca din Hristos pare sa fi covarsit oarecare timp - dupa cum, contrapunctic, a predominat natura divina pe muntele Tabor. Si adauga mai departe ca "omenescul a trebuit sa fie predominant; altfel tragedia era contrafacuta...".

Aceste cuvinte rostite de Mantuitorul, consemnate de Evanghelistul Matei, vor fi fost smintitoare pentru cei de fata, asa cum generatii intregi de crestini, se vor fi smintit de-a lungul timpului auzindu-le. Asta pentru ca nu sunt rostite de un simplu om pacatos si muritor, ci de Dumnezeu-Omul.

Hristos aflat pe Cruce nu pare a fi Hristos care I-a spus Sfantului Siluan Athonitul "Tine mintea in iad si nu deznadajdui".

Mantuitorul nu a urmarit insa sa sminteasca prin aceste cuvinte rostite pe cruce. Doar El a zis "vai celui prin care vine sminteala!". Nici nu S-a contrazis prin ele.

In acele momente Hristos a experiat ca om, purtand o fire partasa afectelor pacatului, starea de parasire ca agonie in fata mortii. Ne arata astfel ca incercarile din viata aceasta si moartea nu pot fi depasite niciodata de catre om fara prezenta lui Dumnezeu, fara a fi unit cu El. In aceste momente critice sentimentul parasirii, al instrainarii de Dumnezeu, doare mai tare decat chinurile mortii.

Este socul trait de om, soc creat de prapastia ontologica, cea de la moarte la viata, peste care acesta de unul singur nu poate niciodata trece fara harul si prezenta lui Dumnezeu.

De aceea, ca Unul ce a cunoscut suferinta parasirii, chinurile crucii si moartea, dar mai ales ca unul ce le-a biruit pe acestea prin Inviere, Hristos I-a spus Sfantului Siluan ca in momentele de parasire sa nu deznadajduiasca. Si aici vedem maretia nadejdii, una ce ne poate intoarce spre Dumnezeu, iar pe El Il poate intoarce la noi. Nadejdea in Hristos poate transforma parasirea in regasire.

Dumnezeu, Creatorul tuturor cele vazute si nevazute, Cel ce este din vesnicie in vesnicie este in primul rand Sfant. Sfant, Sfant, Sfant ii canta ingerii in Ceruri.
Separat de orisice inseamna pacat, Dumnezeu, in sfintenia Lui, a ales sa trimeata pe Fiul Sau pe cruce ca pret de rascumparare pentru noi. Iisus Hristos a fost trimis de Tatal ca sa ia pacatul meu si pacatul tau asupra Lui. "Pe Cel ce n-a cunoscut niciun pacat, El L-a facut pacat pentru noi, ca noi sa fim neprihanirea lui Dumnezeu in El." (2Cor.5:21)
Din pricina aceasta, a substituirii osandei ce trebuia sa pice asupra noastra, Hristos a fost parasit de Tatal. Hristos pe cruce a purtat pacatul meu si pacatul tau; nu era cu putinta ca Tatal, in sfintenia Lui, sa fie in partasie cu Cel ce imbratisase pacatul meu si al tau. Asadar, acolo pe cruce, a fost un timp, o vreme cat o vesnicie, in care Cel fara de pacat S-a facut pacat si a fost parasit de Tatal. Pentru acest ceas a plans Domnul in Ghetimani cand a zis: "Tata, daca se poate, indeparteaza paharul acesta de la Mine." Nu suferinta si nici rusinea ce urmau sa vina peste El, ci despartirea de Tatal aveau sa Ii fie cea mai grea incercare.

asta e cea mai buna explicatie

Nu am gasit afirmatie mai corecta dar si mai frumoasa despre Acela care S-a jertfit pentru noi, Domnul nostru Iisus Hristos.

Binecuvantat sa fie Mielul lui Dumnezeu! Lauda in veci Numelui Sau!

Pentru cei ce nu stiu textul integral din Jurnalul Fericirii in care a spus Parintele Nicolae Steinhardt aceste cuvinte, merita citit in intregime eseul „Eli, Eli, lama sabahtani?”

Tocmai asta vrea sa demonstreze Steinhardt, ca tragedia nu a fost contrafacuta, asa cum sustin dochetistii mai vechi si mai noi, si ca Hristos a fost pe tot timpul rastignirii si Dumnezeu si om, nu cum afirma monofizistii de atunci si de acum.

„Hristos pe cruce nu le-a facut semn cu ochiul alor săi spre a le da de înţeles: las’ că asta e de gura lumii, fiţi fără grijă, ştim noi ce ştim, ne vedem Duminică dimineaţa?”

Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii

„Eli, Eli, lama sabahtani?”

1. “În mai toate celulele, una din încuietoarele predilecte este discutarea cuvintelor rostite de Mîntuitorul pe cruce: Eli, Eli, lama sabahtani? De vreme ce Hristos a putut spune: Dumnezeule de ce m-ai părăsit? înseamnă că a fost om şi el, nu Dumnezeu. Panait Cerna: „ai gemut şi tu cînd fierul te pătrunse.”
Argumentul acesta îl socotesc întru totul neîntemeiat, iar din cuvintele de pe cruce deduc, dimpotrivă, proba absolută a validităţii răstignirii. Am de partea mea pe Dostoievski, pe Simone Weil, pe Kierkegaard – şi întregul sinod de la Halchidon.

Am şi două tablouri înfăţişînd răstignirea, unul de Holbein (la Basel) şi altul de Velasquez (la muzeul Prado). In ambele lipsesc razele de lumină pornite din cer, tragedia e ireversibilă, fără de leac; săvîrşitu-s-a: nu numai chinul şi proorocirea, ci şi toată tevatura, gata, moartea nu e clinică, învierea e izgonită printre amăgiri şi deşarte nobile nădejdi, niciodată nu va trăi trupul acesta răsucit, sîngerînd, găurit, terfelit, sfirtecat. învierea este cu totul imposibilă.

Aşa spune Dostoievski – făţiş – că-i apare Hristos în tabloul lui Holbein şi aceeaşi precisă, neagră, rece impresie am avut-o şi eu privind Răstignirea de Velasquez, care a fost expusă şi la Luvru şi unde în primul plan domină galbenul intens – uită-l dacă poţi! – al unei mantii; în fund sunt jalnicele cruci, bietele trupuri, cerul de plumb.

Crucile par aruncate la distanţă, deja uitate – cum ai uita în grabă (şi osînditorii cu adevărat lucraseră sub imboldul pripei) un lucru neînsemnat ori stingheritor -, Hristos este cu totul singur şi-n părăsire, un răstignit lîngă alţi doi indivizi, undeva la marginile murdare ale unui oraş, pe o movilă de gunoi, pietre şi zgură, într-o amiază toridă şi – din cauza norilor joşi -de zăpuşeală.

Nu se văd ca în Dictatorul lui Jules Romains puternicele şi melancolicele structuri ale suburbiilor unui mare oraş modern, ci masivele metereze ale unei aşezări străvechi, reci şi rele mai mult decît melancolice. Un sistem închis, cum spun fizicienii cînd prevestesc inexorabilitatea entropiei.

Din ţărîna ce aduce a leşie, din norii grei, din privirile stinse ale crucificaţilor, din scăpărările morocănoase ale executanţilor se scurge, ca o ceară brună, ceara peceţii care încheie. Din întinderea ce acoperă totul ca un clopot nu încape ieşire. Transcendenţa e o teorie, învierea pare, ba nu pare, se vede limpede că e o puerilitate. Şi-au căutat-o. Bieţii de ei. Să fim oameni întregi. Le arăt celor ce pun problema lui Eli, Eli: cu atît mai bine că e aşa, numai aşa putea să fie.

Răstignirea nu e farsă şi înşelăciune decît dacă se constată că orice miracol este cu neputinţă, orice înviere este un basm. Dacă monofiziţii, dochetiştii ori fantaziaştii ar avea dreptate. în ruptul capului n-aş fi trecut la creştinism. Ar însemna că răstignirea a fost în cel mai bun caz un simbol ori o reprezentaţie. Să nu fie! Numai deznădejdea omenească de pe cruce dovedeşte integritatea şi seriozitatea jertfei, o împiedică a fi cine ştie ce joc, ce vicleim.

Domnul venise hotărît să bea paharul pînă la fund şi să se boteze cu botezul crucii, dar în grădina măslinilor, cînd se apropia momentul, tot s-a rugat să fie scutit a deşerta paharul.

Desigur, adaogă: facă-se voia Ta. Şovăiala totuşi a fost reală. Iar pe cruce, în ciuda comunicării idioamelor, în ciuda faptului că avea deplina conştiinţă a învierii, natura omenească pare să fi covîrşit oarecare timp – după cum, contrapunctic, a predominat natura divină pe muntele Tabor -, căci altfel nu s-ar fi auzit atît de firescul mi-e sete şi nici atît de allzumenschlich-ul: Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?

2.
Actul răstignirii a fost atît de serios, de autentic şi total încît pînă şi apostolii şi ucenicii erau convinşi că spînzuratul de pe lemnul din mijloc nu va învia.

Dacă n-ar fi fost atît de zdruncinaţi în credinţa lor, Luca şi Cleopa n-ar fi umblat mohorîţi, tîrşîindu-şi picioarele pe drumul către Emmaus, şi-ar fi recunoscut deîndată învăţătorul şi n-ar fi rămas atît de miraţi cînd au înţeles cine e.

Se simţiseră atît de stingheri, de păcăliţi, încît se rugaseră de primul trecător întîlnit, un necunoscut, să nu-i lase singuri, să stea cu ei.
Nici Toma n-ar fi pus condiţii atît de drastice (şi, la drept vorbind, de jignitoare) dacă n-ar fi fost şi el sigur că învierea, după cum se petrecuseră lucrurile, nu mai era cu putinţă. Tuturora nu le venea a crede. Răstignirea era definitivă şi pentru ei, întocmai ca pentru scribi.

Şi era necesar, spre adeverirea jertfei, ca răstignirea să dea impresia de sfîrşit, de soluţionat, de afacere clasată, de bun simţ biruitor. Nu ajungea – ca să fie răstignirea ceea ce trebuia să fie – nu ajungeau groaza torturii, piroanele, suliţa, spinii – în tabloul lui Mathias Grunewald de la Uiiterlinden, spinii străpung întregul trup intrat în putrefacţie -, mai era neapărat nevoie – pentru completare, pentru întărire — să pară şi catastrofă, derută, eşec.

Numai strigătul Eli, Eli ne dovedeşte că răstignitul nu s-a jucat cu noi, că nu a încercat să ne mîngîie cu făţarnice estompări. (Ca-ntotdeauna i-a tratat pe oameni ca pe fiinţe libere şi mature, capabile de a încasa adevăruri neplăcute.) Spre deosebire de Buddha şi Lao-Ţe, El nu dă aforisme şi pilde, ci carne şi sînge, chin şi deznădejde. Durerea fără deznădejde e ca mîncarea fară sare, ca nunta fără lăutari.

Iar dacă tîlharul cel bun e primul om care soseşte în rai – înaintea proorocilor, patriarhilor şi drepţilor Vechiului Testament — poate că o datorează nu numai cutremurătoarei lui convertiri ci şi faptului că a fost coleg de suferinţă cu Domnul. Căci una e să stai la picioarele crucii şi să suferi, oricît de sincer şi de sfîşietor, şi alta e să fii pe cruce.

Durerea altuia nu e a ta, e a lui, ţi-o însuşeşti numai printr-un proces ideativ nu prin simţiri. Numai tîlharul cel bun simte la fel cu Domnul.) Întruparea a fost totală, cum învaţă sinodul de la Halchidon. Bine, totală, dar Hristos pe cruce n-a încetat de a fi şi Dumnezeu.

Nu e de contestat permanenţa comunicării idioamelor, dar după cîteva ore pe cruce omenescul a trebuit să fie predominant; altfel tragedia era contrafăcută.
O ţin morţiş: ce-ar fi vrut dochetiştii, fantasiaştii şi monofiziţii -sau ateii? Să le fi făcut Hristos de pe cruce semn cu ochiul alor săi spre a le da de înţeles: las’ că asta e de gura lumii, fiţi fără grijă, ştim noi ce ştim, ne vedem Duminică dimineaţa?

Ce oribil „spectacol” presupune, fără de voie, monofizitismul! Argumente de text: la Romani (8, 32) Pavel scrie: „El care pe însuşi Fiul său nu L-a cruţat“. Acest „nu L-a cruţat” ne demonstrează de asemeni că pe cruce nu s-au desfăşurat simboluri, ci s-a petrecut o suferinţă reală.

Numai prin împreunarea durerii fizice şi a torturii morale se obţine decoctul final: suprema amărăciune.
Tot Pavel la I Cor 1, 23 : „însă noi propoveduim pe Hristos cel răstignit“, iar la 2, 2: „Căci am judecat să nu ştim între noi altceva decît pe Iisus Hristos, şi pe Acesta răstignit.” De ce adaosul „şi pe Acesta răstignit” de nu pentru a pune accentul pe latura cea mai nebunească şi mai scandaloasă?

Raţiunea înţeleaptă s-ar învoi în cele din urmă cu un Dumnezeu răstignit simbolic şi concedînd să sufere aparent (altfel oamenii nu înţeleg), dar paradoxul şi sminteala (creştinismul adică) înfăţişează divinitatea nu numai aşezată pe cruce -solemniter – ci pironită cu adevărat; unde suferă aidoma cu nervii (legendele şi epopeile evului mediu, care ştia ce-i durerea, neîncetat se referă la nervi), fibrele şi sufletul bietului om, pînă la cele din urmă consecinţe (şi Hristos are, în pofida ereziei lui Apolinariu, suflet omenesc întreg).

Dacă şi-ar fi păstrat – măcar în parte – impasibilitatea pe cruce, dacă n-ar fi gustat din plin deznădejdea omului, evenimentul petrecut pe Golgota n-ar fi fost – pentru filosofi, pentru preoţi şi pentru prostime -prilej de poticnire şi sminteală, ci „scenariu” ori „ritual”, deci admisibil, comestibil.

La I Cor. 6, 20 şi 7, 23 Pavel stăruie: „Aţi fost cumpăraţi cu preţ.” Cu preţ cinstit. întreg. Dumnezeu n-a înşelat pe nimeni: nici pe diavol, nici pe noi; nici pe sine nu s-a înşelat. N-a plătit cu aparenţă de suferinţă, cu o cruce mitică, sau cu bani calpi. Preţul nu l-a plătit o fantasmă; came din carnea noastră, sînge din sîngele nostru.

Şi la Evrei (2, 17; 2, 18; 4, 18):” Pentru aceea, dator era întru toate (afară de păcat) să se asemene fraţilor (nouă); fiind El însuşi ispitit, poate şi celor ce se ispitesc să ajute; ispitit întru toate, după asemănarea noastră.” Asemenea nouă în toate şi ispitit de toate ca şi noi: aşadar şi de omeneasca deznădejde.

Ca-ntotdeauna găsesc la Dostoievski, spus fără înconjur, ceea ce bănuiam; în orbecăire, lumină – deodată. Cu privire la viziunea lui Holbein găsesc textul exact: „Tabloul nu e frumos… e cadavrul unui om care tocmai a îndurat dureri nesfirşite… dacă un astfel de cadavru (şi întocmai aşa trebuie să fie) a fost văzut de discipolii lui… cum oare au putut crede, privindu-1, că acest cadavru va învia?” NICI N-AU CREZUT!

„Dacă moartea e atît de groaznică şi legile naturii atît de nemiloase, cum le poţi stăpîni? Şi oamenii aceştia, care au stat în jurul mortului, au resimţit desigur în seara aceea o groaznică tristeţe, o adîncă descumpănire care dintr-odată le spulberau toate nădejdile şi aproape tot ce credeau.”

3.
Socrate şi Iisus Hristos

„Logic ar fi fost ca moartea lui Socrate-omul să poarte pecetea dezordinei, a sîngelui, a trădării şi a turbării; dar nu, a fost cum nu se poate mai senină şi demnă.
A lui Hristos, dimpotrivă, poartă – întreagă – pecetea tragediei, dezgustului şi ororii. Socrate moare calm, înconjurat de ucenici fideli şi atenţi, care-i sorb cuvintele în vreme ce el -imperturbabil şi luminos – soarbe otrava nedureroasă oferită cu multă deferentă de temnicier.

Părăsit şi trădat de ai săi, Hristos se zvîrcoleşte pe cruce, chinuit de sete şi acoperit de batjocuri.
Socrate moare ca un senior, Hristos ca un netrebnic, intre doi bandiţi, pe un maidan. Socrate mulţumeşte zeilor ca scapă de vicisitudinile lumii materiale, Hristos exclamă: „De ce m-ai părăsit?”

Deosebirea e totală între cele două morţi, şi tocmai cea divină pare inferioară, tulbure. Adevărul este că-i nespus mai umană; cea a lui Socrate, în toată măreţia ei, pare – prin contrast – literară, abstractă, supusă regiei, şi mai ales nerealistă. Socrate – cu bună credinţă şi izbîndind în bună parte – se ridică de la starea de om la cea de zeu, Hristos coboară nestinglierit de scimăvii pînă în straturile cele mai de jos ale condiţiei umane”.

(Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii)

Hristos a înviat !

Fără a îmi permite să fac vreo evaluare negativă la adresa părintelui Delarohia, afirmația conform căreia „firea omenească a predominat” îmi apare neconformă cu învățătura Bisericii despre cele două firi ale Mântuitorului.

Direcția în care se poate avansa în înțelegerea patimei lui Hristos, adică a ceea ce l-a făcut să rostească acele cuvinte, poate fi găsită aici

Fraza lui Steinhardt are intelesul corect numai si numai daca nu o decupam. Fraza intreaga este: „natura omenească pare să fi predominat (pe Golgota)– după cum, contrapunctic, a predominat natura divină pe muntele Tabor”.

Pentru a nu cadea in extreme ( de ex. sa consideram ca Una din Persoanele Sfintei Treimi s-a despartit in firea ei de celelelate doua, iar astfel sa fi ramas doar o Sfanta Doime, ceea ce e aberant) , deci pentru a nu cadea in erezii, inainte de intelegerea acestei teribile rostiri de pe cruce, trebuie inteleasa (atat cat omeneste e posibil) unirea celor doua firi ale lui Hristos intr-un singur ipostas.

In tratatele de Dogmatica, acestei probleme i se dedica un amplu loc aparte la capitolul „Unirea ipostatica si consecintele ei dogmatice”, in care se incearca explicarea (atat cat omeneste e posibil, desigur) felul in care cele doua firi ale lui Hristos, unite intr-o singura persoana (ipostas) isi comunica una alteia trasaturile fara sa se confunde, fara se se amestece, fara totusi sa fie despartite.

Dat fiind ca Hristos e Persoana apartinand si firii divine si firii umane, trasaturile specifice ale fiecarei firi se transmit si celeilalte.

Comunicarea insusirilor inseamna ca firii dumnezeiesti i se atribuie insusiri omenesti, iar firii omenesti i se atribuie insusirile dumnezeiesti. Dar firile raman neschimbate. Umanul ramane uman iar divinul ramane divin, chiar daca sunt indisolubil unite.

Datorita acestei comunicari dintre insusirile divine si umane, toate lucrarile lui Hristos, tot ce a facut si a zis si a simtit si a gandit sunt in acelasti timp si divine si umane. Cooperare intre Dumnezeu si om, teandrie, sinergie.

In acest sens, cuvintele lui Steinhardt: ”natura omenească pare să fi predominat (pe Golgota)– după cum, contrapunctic, a predominat natura divină pe muntele Tabor”- sunt corecte dogmatic.