Cuvant de folos
 

Daca cineva ar zice ca iubeste pe Dumnezeu, dar pe fratele sau il uraste, mincinos este. Ca cel ce iubeste pe Dumnezeu, acela si pe fratele sau il iubeste. Iar cel ce nu iubeste pe fratele sau, nici pe Dumnezeu nu-L iubeste, dupa cum zice Apostolul Ioan. Cel ce scarbeste pe fratele sau, pe Dumnezeu Il scarbeste. Ca zice: "Nu scarbiti pe Duhul Sfant cu Care sunteti pecetluiti". Si iarasi, pentru dragoste, zice: "Ceea ce ati facut unuia dintre acestia mai mici frati ai Mei, Mie ati facut". Deci, s-a aratat, in cele mai sus - zise, ca cel ce face spre bucuria fratelui sau, lui Dumnezeu ii face spre bucurie.

Aceasta, dar, stiindu-o, fratilor, ca prin acestea suntem placuti lui Dumnezeu, daca nu dispretuim pe aproapele nostru, apoi si noi cu toata puterea sa ne silim sa facem spre placere fratilor si sa nu le dam pricini din care ei sa fie scarbiti, ca primita la Dumnezeu sa fie rugaciunea noastra, ca o jertfa fara prihana.

Ca daca unul se roaga pentru tine, iar altul te blestema, precum si la Intelepciune este scris: "Daca unul zideste, iar altul risipeste, apoi ce spor este, fara numai osteneala?" Asa si omul cel ce posteste si se paraseste de pacatul sau, dar, iarasi, la acelasi pacat intra, rugaciunea lui cine o va asculta si cu ce spor se va alege? Si iarasi graieste, zicand: "Sa nu mestesugesti asupra prietenului tau rele, cand nadajduieste el la tine, ca numai gura nebunilor se preface in stalp de batjocura, dar buzele dreptilor sunt cu paza." Deci, "cel ce umbla intru dreptate se teme de Dumnezeu, iar cel ce-si stramba cararile, osandit va fi." Si proorocul Miheia, suspinand, graieste pentru Israel: "Spre rau indeamna fiecare pe aproapele sau si impotriva lui minile-si gateste." Iar Apostolul zice: "Daca fratele tau se scarbeste imptriva ta, iata ca nu cu dragoste umbli." Iar Domnul a zis: "Tot cel ce se manie asupra fratelui sau, in zadar, vinovat este judecatii, iar cel ce va zice fratelui sau, raca (prostule), vinovat va fi de judecata soborului, iar cel ce-i zice nebunule, vinovat va fi de gheena focului." Si inca mai zice: "Daca-ti aduci darul tau la altar si acolo iti aduci aminte ca fratele tau are ceva impotriva ta, lasa-ti acolo darul tau inaintea altarului si mergi mai intai de te impaca cu fratele tau si vino apoi sa-ti aduci darul tau inaintea lui Dumnezeu."

725. De cîte feluri este milostenia creştină?
Milostenia creştină este de două feluri: trupească, adică materială şi sufletească, adică duhovnicească. Ambele milostenii izvorăsc din dragostea de Dumnezeu şi de aproapele.
726. Care sunt faptele milosteniei trupeşti cele mai mari?
Sunt cele arătate de Mîntuitorul la Evanghelia Judecăţii de Apoi (Matei 25, 4-45), şi anume: să hrănim pe cel flămînd, să adăpăm pe cel însetat, să îmbrăcăm pe cel gol, să cercetăm pe cel bolnav şi întemniţat, să odihnim pe cel străin şi care este în necaz.
727. Care sunt faptele milosteniei sufleteşti?
Să întoarcem la dreapta credinţă pe cei necredincioşi şi eretici; să întoarcem la pocăinţă pe cei păcătoşi şi înstrăinaţi de Dumnezeu; să învăţăm cele bune pe cei neştiutori; să mîngîiem şi să sfătuim pe cei deznădăjduiţi, pe cei întristaţi şi bolnavi; să ne rugăm pentru aproapele nostru, adică pentru tot omul care este în nevoi (Filipeni 1, 19; Coloseni 4, 3; Iacov 5, 16); să iertăm din inimă pe cei ce ne greşesc şi să nu ne răzbunăm pe ei (Matei 5, 44-48; 18, 22).
728. Cum poate face milostenie săracul care nu are ce să dea milostenie?
Dacă cineva este aşa de sărac că nu are nimic să dea milostenie celui lipsit, unul ca acela este scutit de milostenia cea trupească, „că dacă nu avem, nu ni se cere" zice Sfîntul Isaac Sirul. Insă milostenie duhovnicească oricine poate şi este dator să facă cu aproapele. Adică să se roage pentru cei în suferinţă, să-i îndemne la biserică, să le dea un pahar cu apă, să le spună un cuvînt de mîngîiere.
729. Cînd nu poţi face milostenie multă - vorbim de credincioşii de la ţară -, să-ţi pară rău că n-ai făcut, şi acea părere te ridică exact la măsura celui ce a făcut mari milostenii. La toată fapta bună, dacă se smereşte inima se împlineşte cuvîntul: inima înfrîntă şi smerită, Dumnezeu nu o va urgisi.
730. Cît de mic dar ai dat, dacă dai cu smerenie şi cu părere de rău că nu poţi face mai mult, aceea este adevărata milostenie.
7 3 1 . Vine dăunăzi o mătuşă năcăjită. Mă uitam, măi, cum i-aduce Dumnezeu! Ea, săraca, zice:
- Aş pune 40 de Liturghii, dar n-am bani de drum! Vă dau un şerveţel!
Numai cu atît a venit, cu un şerveţel.
Ştii cît m-a costat pe mine ăsta? Şi i-am zis:
- Mamă, lasă că-ţi pun eu slujbe!
I-am pus de trei ori cîte 40 de Liturghii pentru şerveţelul acela.
- Mai dau 15 lei! A zis bătrîna.
- Vai de mine! Noi n-am venit aici la mănăstire să ne îmbogăţim! Noi am
venit să ne plîngem păcatele.
- Dar nu-i primit dacă nu dau bani, Părinte!
- Este primit. Iţi spun eu!
De aceea, eu nu mă supăr cînd aduce cineva puţin. Pentru că Domnul nu se uită la darurile noastre... Se uită la voinţa cu care se aduce darul.
732. Ca preot, să nu îngreunezi omul, să facă milostenie de silă. „Că pe dătătorul de bunăvoie îl iubeşte Dumnezeu". Dacă o să vadă credincioşii că preotul face el mai întîi milostenie, vor face şi ei. Măcar c-o faci din făţărnicie acea milostenie, nu te teme, că te va ierta Dumnezeu, că vrei să dai pildă bună tuturor. „Mai bine să faci - după cum spune Sfîntul Ioan Scărarul -, de făţărnicie o faptă bună, decît să n-o faci deloc". Că pe urmă vine şi smerenie în inimă!
733. Poţi să dai canon la oameni să facă milostenie. Dar nu la cei care sunt bogaţi. Că ei au buzunarele doldora, vin şi-ţi pun un teanc de bani pe masă şi zic: „Gata! M-am mîntuit". Dar împărăţia lui Dumnezeu nu se cumpără cu bani! Să le dai să postească, să facă metanii, să privegheze. Că atunci se ostenesc şi au plată de la Dumnezeu. Milostenie îi dai să facă la unul mai sărac. Că el ca să facă rost de bani trebuie să se ostenească, şi aşa are plată de la Dumnezeu.
734. In iad sunt şi preoţi, şi călugări, şi fecioare, şi împăraţi... Numai smeriţi şi milostivi nu sunt în iad!
735. Să facem milă, ca să aflăm milă.
736. Pe călugării care adună bani şi averi, numai milostenia îi poate izbăvi de osînda lui Dumnezeu.
737. Să ne amintim de Părintele Vichentie Mălău, mare duhovnic la Secu şi Agapia. Cînd venea cîte un sărac la chilia lui şi nu mai avea ce să-i dea, se ducea pe la părinţi sau maici şi le zicea: „Vă rog, împrumutaţi-mă cu o sută de lei, că a venit Hristos la mine şi nu am ce să-i dau!". Aşa făceau părinţii noştri. Aşa să facem şi noi! Săracii sunt mîntuirea noastră.
738. Dacă cineva este milostiv, fără vreun scop rău, unul ca acela are dragoste de Dumnezeu şi de aproapele şi prin aceasta el împlineşte toată Legea, deoarece „dragostea este împlinirea legii şi legătura desăvîrşirii" (Romani 13, 8-10: Coloseni 3, 14).
739. Nu este de ajuns pentru mîntuire numai milostenia. Că nu numai porunca milosteniei trebuie împlinită, ci şi toate celelalte fapte bune şi porunci ale lui Dumnezeu.
740. Iţi zice conştiinţa: „Măi omule, a întins mîna un om necăjit. Dă-i ceva!". Şi tu poate ai ceva să-i dai, cît de puţin; dar iubirea de sine zice: „Să dau bani la toţi golanii? Să se ducă să muncească!". Şi nu-i dai nimic. Aceasta este bucuria dracilor! Trebuie măcar cîte puţin să-1 mîngîi, să-i dai, că Evanghelia spune: „Cine cere de la tine, dă-i". Dar tu, cu iubirea de sine, zici: „Lasă, că am copii, am femeie, am eu cui da!". Şi nu-i dai.
741. Călugărul este dator să facă milostenie? Cum să nu! Orice călugăr este dator să facă milostenie la săraci, din tot ce are: îmbrăcăminte, bani, alimente. Chiar şi cel ce trăieşte în pustie este dator să deschidă uşa săracului, să-i dea pesmeţi de mîncare sau măcar un pahar de apă. Numai celui ce trăieşte cu totul izolat în adîncul munţilor şi este cu desăvîrşire lipsit de cele pămînteşti nu i se cere milostenie. Nu auzim ce spune Sfîntul Isaac Sirul? „Călugărul care nu face milostenie, este ca un pom blestemat şi fără roade!".
Dar mai ales călugărul de azi, care are salariu şi de toate! Să facă milă cu banii, numai să nu-i strîngă, că se aruncă în prăpastia pierzării. Vai de călugărul care strînge bani şi nu-i împarte la săraci, că îşi adună lui mare osîndă.
742. Călugării din obşte, care într-adevăr sunt călugări şi păzesc cu sfinţenie votul sărăciei, fiind săraci de cele pămînteşti, nu sunt datori să facă milostenie materială. Ei ajută lumea mai ales cu sfînta rugăciune şi cu exemplul vieţii lor. Mănăstirile, însă, întotdeauna au făcut milostenie la cei săraci şi nevoiaşi.
La trapeza fiecărei mănăstiri, ca: Neamţ, Secu, Sihăstria, exista o masă pentru săraci, numită „masa calicilor", unde mîncau zilnic zeci de săraci din Pipirig, călători, închinători şi bolnavi. Oricine venea, primea mîncare şi cazare gratuit timp de trei zile. Aceasta este milostenia călugărilor, după Sfinţii Părinţi! Ea se face de obşte, în numele tuturor, de aceea toţi au parte de ea. Iar dacă cineva din călugări are ceva de prisos, el trebuie să dea tot ce are în plus la iconom, ca acesta să împartă milostenia, iar nu călugărul.
743. Mi-amintesc că odată a venit la stareţul nostru, Protosinghelul Ioanichie Moroi, un om sărac cu o casă de copii, să ceară ajutor. Stareţul l-a întrebat: „Frate, ai vacă cu lapte?". „Nu, Părinte, i-a răspuns el, cu ce s-o cumpăr?". Atunci stareţul s-a sfătuit cu părinţii din consiliu şi i-a donat acelui sărac o vacă cu lapte care fătase de două săptămîni. Stareţul nostru aşa ne zicea: „Lasă, să mă duc eu în iad, că adun bani pentru obşte, decît să vă duceţi voi!", şi nu ne lăsa să avem bani la chilie. „Călugărul care are avere deosebită, este al doilea Iuda, spunea bătrînul, este fur şi tîlhar, că fură din avutul obştei şi duce la neamurile sale".
744. Precum sufletul este mai presus de trup, tot pe atît şi milostenia sufletească este mai presus decît cea trupească.
745. De la călugării cei săraci şi cei ce petrec în supunere şi ascultare, precum şi de la cei ce se liniştesc prin pustii, Dumnezeu nu cere milostenie sau primire de străini sau sprijinire de bolnavi sau de a cerceta pe cei ce sunt în temniţă, căci aceste bunătăţi mai cu osebire le cere Dumnezeu de la oamenii cei mireni. Iar nouă, monahilor, mai mult ni se cere de la Dumnezeu să facem milostenia cea sufletească, adică să ne rugăm pentru toţi oamenii, să iertăm pe toţi ce ne greşesc, să sfătuim bine pe cei care ne cer sfatul, să răbdăm necazuri din partea altora şi să purtăm în toată vremea în minte şi inimă deopotrivă dragostea faţă de toţi.
746. Să nu plece nimeni de la voi nemiluit, mamă! N-ai un ban, dă-i un cartof, un colţ de pîine, o batistă, dă-i ceva cît de puţin. Dacă dai puţin, dar îţi pare rău că nu dai mai mult, ca fulgerul ajunge la Dumnezeu milostenia ta. De ce? S-au întîlnit două mari virtuţi: milostenia cu smerenia

poate foloseste- OCTAVIAN PALER
 

Avem timp avem timp pentru toate. Sa dormim sa alergam in dreapta si in stanga sa regretam ce-am gresit si sa gresim din nou sa-i judecam pe altii si sa ne absolvim pe noi insine avem timp sa citim si sa scriem sa corectam ce-am scris, sa regretam ce-am scris avem timp sa facem proiecte si sa nu le respectam avem timp sa ne facem iluzii si sa rascolim prin cenusa lor mai tarziu avem timp pentru ambitii si boli sa invinovatim destinul si amanuntele avem timp sa privim norii, reclamele sau un accident oarecare avem timp sa ne-alungam intrebarile sa amanam raspunsurile avem timp sa sfaramam un vis si sa-l reinventam avem timp sa ne facem prieteni si sa-i pierdem avem timp sa primim lectii si sa le uitam dupa aceea avem timp sa primim daruri si sa nu le intelegem avem timp pentru toate nu e timp pentru putina tandrete cand sa facem si asta, murim.
(Octavian Paler, “Scrisori imaginare”, 1979

Ispitele sunt ingaduite ca sa ni se descopere patimile ascunse, ca sa ne luptam cu ele si sa ne tamaduim sufletele. Sunt si ele un semn al milei dumnezeiesti. Pentru aceasta, lasa-te cu incredere in mainile lui Dumnezeu si cere ajutorul Lui, ca sa te intareasca in nevointa ta. Nadejdea in Dumnezeu nu poate sfarsi niciodata in deznadejde. Ispitele aduc smerita cugetare. Dumnezeu stie cat poate rabda fiecare dintre noi si ingaduie ispitele dupa puterea noastra. Insa trebuie ca si noi sa fim cu luare-aminte, ca sa nu intram singuri in ispita.
Incredintati-va lui Dumnezeu cel bun, Cel tare, Cel viu si El va va povatui la odihna. Dupa incercari urmeaza bucuria duhovniceasca. Domnul ia aminte la cei ce rabda incercarile si intristarile pentru dragostea Sa. Asadar, nu va imputinati cu sufletul si nu va temeti.
Nu vreau sa va intristati si sa va tulburati pentru cele ce se intampla impotriva vointei voastre, oricat de indreptatita ar fi ea. O asemenea intristare arata existenta egoismului. Luati aminte la egoism, care se ascunde sub lucruri indreptatite. Luati aminte si la intristarea neasteptata, care ia nastere dintr-o mustrare dreapta. Intristarea peste masura este de la vrajmasul. Una singura este adevarata intristare, cea care ne cuprinde atunci cand cunoastem bine starea nenorocita a sufletului nostru. Toate celelalte intristari nu au nici o legatura cu Harul lui Dumnezeu.
Ingrijiti-va sa paziti In inima voastra bucuria Sfantului Duh si sa nu ingaduiti vicleanului sa-si verse otrava sa. Luati aminte! Luati aminte ca nu cumva raiul pe care il aveti inlauntrul vostru sa se prefaca in iad.

Mandria mintii este mandria satanica, care Il tagaduieste pe Dumnezeu si Il huleste pe Sfantul Duh. Din aceasta pricina se si vindeca foarte greu. Este un intuneric adanc, care impiedica ochii sufletului sa vada lumina care se afla inlauntrul sau si care duce la Dumnezeu, la smerenie, la dorirea binelui.
Mandria inimii insa nu este rod al mandriei dracesti, ci ia nastere din diferitele stari si intamplari: bogatie, slava, cinstire, daruri sufletesti si trupesti (inteligenta, frumusete, putere, indemanare si altele). Toate acestea ii fac pe oamenii lipsiti de minte sa devina trufasi, infumurati, insa fara sa ajunga atei. Acestia de multe ori sunt miluiti de Dumnezeu, inteleptiti si indreptati. Inima lor se smereste, inceteaza sa mai caute slava desarta si astfel se tamaduiesc.
Lucrarea duhovniceasca care sa va preocupe sa fie cercetarea inimii voastre. Nu cumva se cuibareste in ea, ca un sarpe veninos, mandria, patima care da nastere multor rele, care omoara virtutile si invenineazã totul ? Trebuie totdeauna sa fiti cu luare-aminte fata de aceasta rautate luciferica.
Cred ca nu gresesc daca spun ca toata preocuparea noastra duhovniceasca consta in descoperirea si nimicirea mandriei si a odraslelor ei. Daca ne izbavim de ea si se salastuieste in inima noastra smerita cugetare, atunci le avem pe toate, caci acolo unde se afla adevarata smerenie, se afla adunate si toate celelalte virtuti care ne inalta pana la Dumnezeu.

Arsenie Boca
 

Cateva "alifii", de la iubitul parinte Arsenie Boca, pentru drumul nostru duhovnicesc pe care adesea obosim de la prea multe rani sufletesti:
ADEVĂRUL
1. Adevărul este fiinţă vie.
2. Iniţiativa omului spre Adevăr tot Dumnezeu o trezeşte.
3. Oamenii sunt oile cele mai greu de păstorit. Nu sunt toate oi, mai sunt şi berbeci şi ţapi; în veacul acesta oile sunt amestecate cu caprele. Nimic mai împărţit pe lume decât părerea oamenilor asupra adevărului. Oare este vina adevărului? Dumnezeu a ştiut această infirmitate a omului, a aflării adevărului curat, de aceea a dat Bisericii şi slujitorilor ei legiuiţi – lor singuri –, grija învăţării lui curate.
4. „Scriptura nu se tâlcuieşte cum îl taie capul pe fiecare”, strigă Sfântul Apostol Petru. Adevărul nu se înfăţişează cum i se năluceşte oricărei minţi întâmplătoare. Creştinismul nu este ceea ce poate strâmba fiecare neputincios din el.
5. Cel mai greu păcat, veşnic fără iertare este starea omului împotriva adevărului.
ASCEZA
6. Termenul de curăţire (asceza) are două vârste şi s-a încetăţenit sub numele de purificare. Perioada ascetică cuprinde purificarea activă în care intră toate nevoinţele din partea omului şi purificarea pasivă, adică de curăţire a firii de patimi dincolo de puterile omului, pe care o face Dumnezeu Însuşi. El Îşi face loc curat în cei ce-L caută cu dragoste, dar puterile lor nu le mai ajung pentru aceasta şi atunci ei trebuie să sufere curăţiri mai presus de fire, ca să poată locui în ei cu slavă Cel mai presus de fire.
7. Faza de culminaţie a ascezei şi de adâncire a trăirii duhovniceşti se numeşte iluminare. În faza aceasta Darurile Duhului Sfânt primite la Botez se dezvoltă în toată deplinătatea lor şi întăresc sufletul pentru şi mai grele încercări. În faza aceasta pot apărea amăgiri şi daruri extraordinare şi cine le are e sfătuit să nu-şi lipească inima de ele, pentru că nu numai că nu înaintează, dar poate pierde şi tot ce a agonisit. Iar calea e din ce în ce mai subţire şi tot mai mult trebuie să te lepezi de toate.
8. Asceza are şi un caracter hristologic. În nevoinţe nu e numai omul, e şi Hristos prezent. În sforţările noastre e prezentă forţa din firea omenească a lui Hristos.
9. Partea începătorilor este nevoinţa de a seca izvoarele patimilor din pământul inimii, precum şi grija de a nu se sui cu mintea în văzduhul părerii, căci acolo bat furtuni mari şi se rup aripile minţii.
ASCULTAREA
10. Dintre cele trei făgăduinţe (monahale) cea mai grea e ascultarea, pentru că are de biruit mai mult patimile minţii care discută cu Dumnezeu în loc să asculte fără discuţie.
11. Dintre cele trei făgăduinţe monahale, ascultarea necondiţionată s-a dovedit cea mai grea, din două motive cu totul opuse: unul infirmitatea firii, iar celălalt personalitatea ei.
12. Disciplina ascultării ridică firea din infirmitate precum scoate şi mândria din personalitate. Ascultarea face şi pe leneşi şi pe vicleni să-şi dezgroape talantul, precum acoperă şi pe cei talentaţi de jefuirea slavei deşarte.
13. Chiar când se realizează sfinţenia, nici aceasta nu dezleagă de acoperământul ascultării.
14. De Dumnezeu ascultăm necondiţionat toată viaţa şi fără abatere. Dacă însă povăţuitorii noştri după Dumnezeu, stareţii şi duhovnicii, devin eretici şi, ca atare, se încarcă din partea Bisericii cu pedeapsa afurisirii sau caterisirii, atunci suntem dezlegaţi de ascultarea lor, pentru că ei au strâmbat dreapta credinţă şi prin conştiinţa lor nu se mai exprimă voia lui Dumnezeu. Dar ascultarea de Biserică nu încetează.
15. Mănăstirile cu viaţă de sine au slăbit votul ascultării şi al sărăciei şi din pricina aceasta sunt o formă decadentă de monahism.
16. Spre folosul vieţii duhovniceşti eşti de mare câştig ascultând pe oricine.
17. Ascultarea e lepădarea de sine, luarea crucii în fiecare zi (Luca 9, 23).
18. Ascultarea stinge orice frământare şi opreşte orice iniţiativă, deci toată energia, cu vremea, trebuie să se convertească în virtuţi duhovniceşti.
19. Ascultarea stinge personalitatea de pe planul lumii şi, dacă e ceva de capul ascultătorului, toată înzestrarea lui se
preschimbă în sfinţenie, pe care, de multe ori, se poate întâmpla să n-o ştie nimeni fără numai Dumnezeu.
20. Aşa creşte ascultătorul o personalitate a spiritului, când izbuteşte să treacă peste grămada sa de oase ca şi cum ar trece altul.
ATEISMUL
21. Obârşia ateismului este în Templul din Ierusalim.
22. Ateismul este o infirmitate, o monstruozitate şi o eroare fundamentală a naturii umane.
23. Dacă ai bate pe un ateu cu dovezile ca pisălogul în piuliţă şi tot nu vei desface pe nebun de la nebunia sa.
24. Mintea care cugetă că nu există Dumnezeu cade în propria sa sentinţă, căci a te lupta din toate puterile împotriva a ceea ce nu există dovedeşte nebunia acestei lupte, nonsensul, absurdul şi prin urmare şi (nebunia) minţii care o conduce.
25. Necredincioşii, spre ruşinea noastră, îşi cred necredinţei lor mai mult decât credem noi credinţa noastră.

lista pacatelor mantuitoare
 

• Neinfranati la pofta duhovniceasca
• Lacomi la a face milostenie
• Zgarciti la a vorbi de rau
• Barfitori de bine
• Nepasatori la razbunare
• Risipitori de iubire cu aproapele
• Avari cu desfatarile lumesti
• Impietriti la desfranare
• Lenesi la cearta
• Defaimatori ai gandului viclean
• Batjocoritori ai dracestilor invataturi
• Uratori de nedreptate
• Neascultatori de clevetiri
• Necredinciosi fata de minciuna
• Necinstitori de lucruri desarte
• Neiertatori cu patimile noastre
• Maniosi pe toata faradelegea din noi
• Intoleranţi cu păcatele noastre,
• Răzvrătiţi împotriva tuturor ispitelor,
• Intristaţi după Dumnezeu,
• Mândrii de virtuţile celorlalţi,
• Incăpăţânaţi în păstrarea dreptei credinţe,
• Deznădăjduiţi de statornicia celor pământeşti,
• Temători de dreptatea lui Dumnezeu,
• Nepricepuţi la viclenii,
• Incapabili de a ne aminti greşelile semenilor,
• Nestatornici în rău,
• Dezinvolti în mărturisirea credinţei,
• Lacomi de virtuti,
• Dependenti faţă de iubirea lui Hristos,
• Extremişti în blândeţe,
• Neîncrezători în erezii şi superstiţii,
• Trădători ai patimilor,
• Neatenti la mânie,
• Nerăbdători de a dobândi Împărăţia lui Dumnezeu!

Aşadar, precum ne învaţă Sfinţii Părinţi ai Bisericii, orice tendinţă aparent negativă din sufletele noastre poate fi transfigurată într-o sursă de virtuţi creştine. Potrivit Sfinţilor Părinţi, partea irascibilă a sufletului, pe care o utilizăm spre săvârşirea păcatului mâniei, ne-a fost dăruită de către Creatorul nostru, pentru a o folosi în practicarea virtuţii curajului, iar tendinţa de a pofti este utilă pentru aprinderea iubirii faţă de Hristos. De asemenea, toate celelalte facultăţi ale sufletului, pe care Dumnezeu le-a pus în fiinţa noastră, pot fi folosite în mod pozitiv (cu scopul împlinirii voii divine), sau în mod contrar naturii noastre (spre săvârşirea răului), în funcţie de liberul arbitru al fiecăruia dintre noi.

galceava de cuvinte-ARSENIE BOCA
 

Mult necaz s-a intamplat intre oameni de pe urma neinţelegerii in cuvinte. Nu toţi inţeleg prin acelaşi cuvant, acelaşi lucru. Cat despre ganduri, neinţelegerea e şi mai mare. Urechea auzitorilor parcă ar fi o adevărată răsucitoare a cuvintelor, iar mintea, vartelniţă a ideilor. S-a intamplat că lucruri clare ca lumina zilei să fie inţelese de oameni cu totul pe dos. Istoria ne stă mărturie: Cel care a avut mai mult de suferit de pe urma oamenilor, răstălmăcitori şi suciţi de minte, a fost Dumnezeu insuşi. Orice s-ar spune, El ştia să vorbească limpede; unii, insă, destul de mulţi, au inţeles că le vorbeşte un ieşit din minte (Ioan 6, 60), un indrăcit (Matei 12, 24), un hulitor de Dumnezeu (Matei 26,65). De aceea L-au şi osandit la moarte.
Primejdia, care nu s-a isprăvit, are şi o formă intoarsă. Mulţi, in zilele noastre, zic că cinstesc pe Dumnezeu hulindu-I crucea, sfinţii, Biserica, Tainele, şi, intrucat S-a făcut şi om adevărat, şi pe Sfanta Sa Maică (Apocalipsa 12, 13-17). Aceştia fac acelaşi lucru, adică II osandesc la moarte.
La galceava se incaieră şi următoarele perechi de termeni: sufletul cu trupul, raţiunea cu instinctul, ştiinţa cu credinţa, sau mai binezis, neştiinţa cu credinţa. Iar cu Dumnezeu se galcevesc făpturile Sale: ingerul căzut şi omul decăzut.
La randul său, omul decăzut, cată vreme stăruie in decăderea sa, inseamnă că nu vrea să priceapă deosebirea intre virtute şi păcat, ci, după mintea lui, totul e natură şi nimic mai mult. Ce nu vede, nu există. Dumnezeu, nemurire, inviere, judecată, diavol şi iad, - astea-s vorbe de ameţire a minţii, bune pentru proşti. (Deşi nu ştiu cum s-ar părea la minte omul care, nărăvit să judece aşa, ar sta impotrivă, zicand de pildă despre piramidele Egiptului că nu există, fiindcă nu le-a văzut el!)
Da, el e măsura lumii; nu ştiam. Oare cine-1 ţine din umbră, că cele pămanteşti le crede - de vreme ce nu s-a răsculat nimeni impotriva piramidelor Egiptului - pe cand cele cereşti şi veşnice nu vrea să le primească?
Dar felul ăsta de oameni, nu cred nici ce văd; vederea lor nu plăteşte nimic. Mai mult s-ar folosi să fie orbi, decat orbi fără să ştie şi să se ţină că văd. Din nefericire asta e tragedia in care se cufundă mulţime de oameni, dar mai cu deosebire oamenii mărginaşi in ştiinţă şi crescuţi unilateral in cunoştinţe. Nu e bine aşa, ci precum urmărim o armonie intre facultăţile sufleteşti, tot aşa trebuie să urmărim o armonie şi intre cunoştinţele din cat mai multe domenii, precum şi o sinteză a acestora cu viaţa. Multă ştiinţă apropie pe om de Dumnezeu, puţină ştiinţă il indepărtează şi de ştiinţă şi de Dumnezeu. Iar omul atata preţuieşte cată apropiere de Dumnezeu şi-a caştigat in sine. Dumnezeu i-a dat o valoare mare, insă trebuie şi el să şi-o caştige. Dar dacă nu vrea, Dumnezeu nu are nici o vină.
Ştiinţa, filosofia, medicina şi celelalte discipline ale preocupărilor omeneşti, chiar şi dreptul, care pune crucea pe masa de judecată, toate la un loc nu pot să dovedească, nici că există Dumnezeu, nici că nu există. Toate aceste discipline ale ştiinţei sunt insă folositoare cand işi cunosc marginile şi cand nu trec intr-o altă zonă a existenţei, unde nu au competenţă şi nici mijloace de cercetare.
In ştiinţă e savantul care sondează necunoscutul prin teorii şi le verifică pe urmă, dacă aduc lumină şi corespund realităţii sau ba. Savantul se ajută de teorie, teoremă, noţiuni, experienţe, concluzii, care formează o bază pentru noi cercetări. Adevărul lucrurilor, insă, e mult mai mult decat atata; depăşeşte măsurile omului. Revelaţia n-are a ţine pas cu vremea; nu e cazul adaptării Bisericii la spiritul timpului intrucat toate ştiinţele trebuie să ajungă la ce a revelat Dumnezeu.
In credinţă, in religie este sfantul, care are alte mijloace de aflare a adevărului. Lui i se revelează, i se descopere o lume mai mare, temelia lumii acesteia. In cunoştinţa lui, nu are teorii, nici aparate, ci e angajată viaţa lui. Sfantul nu cercetează. Viaţa lui curată e mijlocul de cunoaştere a unei realităţi pe care cercetătorul savant n-o poate prinde niciodată.
Ştiinţa nu angajează viaţa, de aceea nici n-o poate pricepe şi nici n-o poate crea.
Sfinţenia insă tocmai viaţa o angajează. Iar sfantul desăvarşit, care şi-a angajat viaţa şi a arătat că o poate şi crea, inviind morţi şi tăcand ochi unde nu erau1, e singur Iisus. De ce oare nu-L recunoaşte medicina? Ba nici măcar nu-L pomeneşte.
Poate fiindcă Iisus e de-o mărime uluitoare, care ar pricinui spaimă migălelii omeneşti.
De aceea, in interesul cunoaşterii vieţii şi sub unghiul vremelniciei şi sub al veşniciei – lucru care depăşeşte puterea şi cunoştinţa omenească - a venit la noi Dumnezeu insuşi şi ne-a spus cele de dincolo de ştiinţă, de filosofie şi de medicină, oricat s-ar desăvarşi acestea.
Credinţa are revelaţia cu care omul credinţei nu se tocmeşte. Dumnezeu ne insoţeşte mereu şi, pe măsură ce-L cunoaştem, viaţa noastră biologică şi psihologică se străbate tot mai tare de adevăr şi de lumina cunoştinţei. Asta e ceea ce posedă credinciosul printr-o cale mult prescurtată, cunoştinţa pe care savantul n-o poate prinde prin ştiinţă, ci numai dacă şi-a impins ştiinţa pană la toate marginile şi i-a recunoscut neputinţa.
Dumnezeu se revelează smereniei.
Deci, dacă e să inţelegem şi să folosim ceva, să incetăm galceava.
Drept aceea incerc o lămurire armonioasă a unei porunci a lui Dumnezeu, porunca a şaptea - o problemă de biologie - cu cele cateva cunoştinţe ce mi s-au intamplat la indemană. Porunca aceasta e o măsură preventivă a lui Dumnezeu, prin care vom dovedi că urmăreşte stăvilirea degenerării, a stricăciunii şi a toată jalea făpturii omeneşti.

Cararea imparatiei-ARSENIE BOCA
 

,,Cata vreme mergem in voia valurilor,in voia firii povarnite spre pacat,n-avem nici o lupta,nu ne trezim din cursele vrajmasului;stam de buna credinta ca mergem bine,ne ispravim zilele in fericire si coboram cu pace la iad!Dar de indata ce aflam ce inzestrare avem si ne trezim spre ce trebuie sa fim,puterile iadului vor sari sa ne ceara socoteala ptr. nesupunere.Dar nu vor sari cu toata urgia rautatii,ca nu ne lasa DUMNEZEU,ci cu viclesuguri si curse,cu minciuni si infricosare si cu alte nemaipomenite zavistii.Pe de alta parte,se vor folosi de unele de-ale lor,oameni amagiti de ei,care le-ar face toate ce-i invata dracii-daca ar fi dupa ei.De aceea zice inteleptul:Fiule,cand vrei sa te apropii sa slujesti Domnului,gateste sufletul tau spre ispite''

Baudelaire
 

,,orice opera mare si severa nu se poate incrusta in amintirea oamenilor si nici nu-si poate cuceri locul in istorie,fara impotriviri crancene.oamenii nu stiu cu ce rabdare si indarjire a inzestrat preovidenta pe cei carora le-a incredintat o misiune.''

Cararea imparatiei-ARSENIE BOCA
 

Sfintii Parinti au zis ca singura noastra avutie cu adevarat sunt pacatele.DUMNEZEU a facut faptura,iar faptura a facut pacatul.Omul a putut sa faca ceea ce DUMNEZEU nu poate,adica raul.Faptul ca cei pacatosi sunt inchisi in chinurile haosului vesnic,nu e o razbunare din partea lui DUMNEZEU,ci o consfintire a libertatii si a deciziei viciate a omului,ptr. ca acesta sa fie impreuna cu creatia sa iubita,PACATUL,in infinitul eternitatii.Pacatul,aceasta mamona nedreapta a omului,trebuie risipit,cerand iertare lui DUMNEZEU ptr. atare agoniseala,precum si ajutor ptr. a o imprastia.Preotii sunt iconomii tainelor lui DUMNEZEU,care scad ptr. semenii lor,aceasta mamonica agonisire,iertandu-le din datorie.De aceea Lucifer ridica para mare asupra lor inaintea lui DUMNEZEU,zi si noapte,si le rascoala impotriva toate urgiile impotrivirii.De aceea,avea dreptate Sfantul IOAN GURA de AUR,zicand ca,,Mi multe sunt furtunile care zbuciuma sufletul preotului,decat talazurile care bantuie marea''.Iconomii tainelor,slujitorii Sf.Liturghii,sunt si ei in masura iubirii,jertfa neincetata,arsa in lumea aceasta,ptr. mantuirea lumii.

parintele STANILOAIE despre lumea de dincolo
 

Mi-aduc aminte că cineva a convins un ateu de existenţa lui Dumnezeu prin simplul gest de a-i arăta stelele…Dacă nu există viaţă dincolo, cum de Dumnezeu ne-a dat atâtea stele în jur, miliarde de astre?Infinitatea!…Nu cumva, aceste astre sunt acele ,,lăcaşuri multe” de care vorbeşte Sfânta Scriptură?….După acest credincios, Acelaşi Dumnezeu care a permis ca în prezent să fim şase miliarde de oameni care nu semănăm unul cu celălalt, Acelaşi are puterea – relevată tocmai prin această unitate în diversitate – de a ne da suflet călător, o misiune şi după încheierea vieţii pământeşti. Dacă finalitatea a toate este moartea cum spun necredincioşii, cum se face că suntem înconjuraţi de atâta viaţă şi planetele roiesc în jurul nostru mărturisind prin mersul lor ca de ceasornic despre Creatorul lor?…
Tot în legătură cu lumea de dincolo, Părintele Stăniloae avea o vorbă. Părintele avea două nepoate călugăriţe, pe care le vizita constant la Ţigăneşti (mânăstire din Prahova). La plecare părintele le spunea mereu aşa; ,,Aveţi grijă că aţi pierdut deja lumea aceasta, să nu cumva să o pierdeţi şi pe cealaltă”. Mi-aduc aminte şi de vorbele excelentului pedagog George Pruteanu. Acesta mi-a mărturisit într-un intreviu următoarele: ,,Dincolo, eu cred, va fi ca la hanul spaniol..Fiecare va avea ce a adus cu el…”

Sufletul avand deci trei parti, precum s-a aratat mai inainte (caci trei sunt partile lui: ratiunea, iutimea si pofta, daca in iutime este dragoste si iubire de oameni si in pofta, curatie si neprihanire, ratiunea este luminata; iar daca in iutime este ura de oameni si in pofta desfranare, ratiunea este intunecata). Deci ratiunea atunci este sanatoasa si cumpatata si luminata, cand are afectele supuse si contempla ratiunile fapturilor lui Dumnezeu duhovniceste (curat) si e inaltata catre fericita si Sfanta Treime. Iar iutimea atunci se misca dupa fire, cand iubeste pe toti oamenii si nu are fata de nici unul dintre ei suparare sau pomenire de rau. In sfarsit pofta, cand a omorat patimile prin smerita cugetare, infranare si neavere, adica a omorat placerea trupului, dorinta dupa avutie si dupa slava trecatoare, si s-a intors spre dragostea dumnezeiasca si nemuritoare. Caci pofta spre acestea trei isi are miscarea: sau spre placerea trupului, sau spre slava desarta, sau spre castigarea de avutie. Iar prin dorinta aceasta nesocotita dispretuieste pe Dumnezeu si poruncile lui dumnezeiesti, uita de nobila sa obarsie dumnezeiasca, se salbaticeste fata de aproapele, isi intuneca ratiunea si n-o mai lasa sa priveasca spre adevar.Sfantul Ioan Damaschin

DUMNEZEU SA-L OHIHNEASCA - ce ADEVARURI !!!!!

Dupa ce-ai lepadat cu totul impatimirea care leaga de simtire si de trup, strabatand intens cu mintea in chip priceput oceanul nesfarsit al cuvintelor Duhului (al Scripturii), cercetezi cu duhul cele ale Duhului. Dar primind de la acesta descoperirea tainelor ascunse, smerenia Te-a facut totusi sa alcatuiesti o lista cu multe locuri obscure din Sfanta Scriptura, pe care ne-ai trimis-o cerand de la mine, cel lipsit de orice virtute si cunostinta, un raspuns scris cu privire la intelesul lor mai inalt.Sf. Maxim Marturisitorul

Cel ce s-a nascut orb nu vede lumina soarelui. Tot asa cel ce nu e calauzit de trezvie nu vede cu imbelsugare razele harului de sus, nici nu se va slobozi de lucrurile, de cuvintele si de gandurile rele si urate de Dumnezeu. Acesta la moarte nu va scapa liber de capeteniile tartarului. Isihie Sinaitul

Atentia e linistea neincetata a inimii fata de orice gand. Ea rasufla si cheama pururea si neincetat numai pe Hristos Iisus, Fiul lui Dumnezeu si Dumnezeu, si impreuna cu El se impotriveste cu barbatie vrajmasilor. Si numai Lui se marturiseste, care are toata puterea sa ierte pacatele. Dar imbracandu-se neincetat, prin aceasta chemare, in Hristos, care singur cunoaste in chip ascuns inimile, sufletul incearca in tot felul sa ascunda de toti oamenii dulceata lui si lupta dinauntru, ca nu cumva vicleanul sa faca sa inainteze rautatea lui si sa surpe, pe nebagate de seama, lucrarea cea buna.Isihie Sinaitul

Despre libera vointa-Sf.IOAN GURA de AUR
 

Voinţa liberă este aceea care ne îndrumeazâ. Noi nu suntem, cum cred unii, la îndemâna soartei.
In limitele a ceea ce voim şi aceea ce nu voim, se află, pentru noi, binele şi răul.
De aceea Dumnezeu ne-a făgăduit împărăţia Sa – şi ne-a pus sub ameninţarea mâniei Sale. N-ar fi făcut aceasta cu nişte fiinţe care stau înlănţuite de trebuinţă. Şi la o întâmplare şi la cealaltă. El plăteşte faptele ce săvârşim cu deplin cuget. N-ar fi statornicit legi, n-ar fi dat sfaturi, dacă am fi fost legaţi în lanţuri de soartă.
Dar cum noi ne aflăm liberi şi stăpâni, deplini, pe voia noastră -cum ne înrăutăţim prin nebăgarea noastră de seamă – şi ne îmbunătăţim prin vegherea noastră, Dumnezeu a pregătit această tămăduire: făcându-ne să ne temem de pedeapsa sa şi să nădăjduim către împărăţia Sa; ne dojeneşte şi ne înţelepţeşte. Dar nu sunt numai aceste temeiuri, ci chiar purtarea noastră ne dovedeşte că viaţa nu ni-i îndrumată nici de soartă, nici de noroc, nici de graiurile horoscopului, nici de mersul stelelor pe cer

Despre lucrurile trecatoare-Sf.DIMITRIE al ROSTOVULUI
 

1. Omule! Fii slobod de împătimirea pămîntească, ca, robindu-te desfătărilor celor fără rost, să nu fii legat cu legăturile lacrimilor veşnice. Nu-ţi alipi inima de lucrurile de acum ca să nu te amăgeşti de ele ca într-o visare. Nu căuta odihnă în desfătările pămînteşti şi mîngîiere în poftele trupeşti, ci caută-le pe acestea în Domnul Cel ce a zidit toate. Avînd ceva pe pămînd, fii ca şi cum nu ai avea, primind ca şi cum nu ai primi, mîncînd ca şi nemîncînd, bînd ca şi nebînd: fii slobod de toate cele pămînteşti, ca să te alipeşti cu toată inima ta de Unul Domnul. Toate cele pămînteşti durează puţină vreme, iar harul lui Dumnezeu este veşnic. Desfătarea pămîntească nu dă pace şi pofta trupească nu aduce sufletului mîngîiere trainică, ci face tulburare nesfîrşită şi necontenită nemulţumire. Chiar dacă ar fi să trăieşti mii de mii de ani în desfătări trupeşti, niciodată nu vei afla în ele pace şi odihnă.
2. Cum va putea făptura şi pofta trupului să dea odihnă desăvîrşită şi mîngîiere trainică sufletului, dacă Însuşi Făcătorul făpturii nu va împăca sufletul – dacă nu-l va mîngîia cu mîngîierea Sa, dacă nu-i va dărui veşnica şi pururea fiitoare desfătare?! Precum mlădiţa nu creşte şi nu înfloreşte fără rădăcină, aşa şi sufletul poate avea desăvîrşită mîngîiere doar în harul Domnului şi în Preasfîntul şi mîngîietorul Său Duh – acolo unde este rădăcina fiinţării sale [a sufletului].
3. Adesea sufletul la vreme de necaz şi întristare, dorind să se mîngîie, se întoarce şi se alipeşte de desfătarea pămîntească, căutînd în ele odihnă şi mîngîiere. Dar îndulcindu-se dobitoceşte puţin de ea, dobîndeşte după aceea îndoită apăsare şi necaz. Căci făptura nu poate să dea sufletului mîngîiere adevărată, fără numai o mîngîiere mincinoasă şi amăgitoare, degrab trecătoare şi amestecată cu necaz şi întristare. Omul chiar de va petrece mulţi ani în desfătările trupeşti, cînd se apropie de sfîrşit, gîndeşte că acelea nici nu au fost niciodată, i se pare că totul a fost un vis.
4. Veacul acesta nu are în sine nici un fel de odihnă şi linişte. Răutatea şi patimile omeneşti niciodată nu pot da pace şi odihnă sufletului, ci aduc necontenită tulburare şi nemulţumire. Un rău trece, altul vine; una dispare, alta apare ca în învolburările mării şi în schimbările cele din văzduhuri. Totdeauna şi necontenit sufletul se luptă şi se chinuieşte nu doar cu apăsările cele dinafară, ci şi mai mult de către patimile cele dinăuntru: rabdă necazuri de totdeauna, luptă necontenită, precum dinafară, aşa şi dinăuntru. Desfătarea trupească şi frumuseţea vremelnică şi toată îndulcirea trecătoare li se arată celor cu neluare aminte ca fiind ceva mare, dar de îndată ce se va uita cineva mai bine, le va găsi foarte amare şi sfîşietoare pentru suflet. De aceea Domnul, văzînd cele ce sînt mai bune pentru noi, nu în zadar ne porunceşte să urîm aceste părelnice desfătări, ca fără de poticnire să ne îndreptăm către desfătările cele veşnice, către paşnica şi pururea fiitoarea desfătare şi odihnă.
5. Dragostea şi pofta trupească niciodată nu se satură şi nu se linişteşte. Adună frumuseţile din toate ţările şi poftele din întreaga lume – oare ţi se va linişti sufletul? Niciodată, pentru că una are un fel de frumuseţe, iar cealaltă altfel; una are un fel de farmec, iar cealaltă altfel. Dacă vei dori să desfrînezi cu toate acestea în inima ta, cum vei avea în inimă pace şi linişte? Nicicum. Căci acum vei pofti una, iar după aceea altceva; acum vei iubi ceva, iar mîine te vei îngreţoşa; acum vei fi luptat de ceva, iar mîine de altceva. În acest fel sufletul necontenit lucrează şi niciodată nu se linişteşte. Dar cel ce iubeşte cu adevărat pe Dumnezeu şi se alipeşte de Domnul cu toată inima totdeauna petrece în pace şi linişte.
6. Cine a aflat vreodată odihnă şi pace în desfătările trupeşti? Cine a dobîndit vreodată desăvîrşită mîngîiere de la lume? Nimeni. Oare nu toţi şi-au cheltuit viaţa în necaz şi întristare? Oare nu toţi şi-au sfîrşit viaţa în nedumerire şi tulburare? Şi, în cele din urmă, toţi pe neprins de veste sînt seceraţi de secera morţii! Nu este în desfătările trupeşti odihnă şi adevărată mîngîiere, ci război şi luptă de totdeauna pentru suflet. Şi iarăşi, cu cît vei iubi mai mult ceva, cu atît mai mult te vei întrista după aceea; cu cît îţi vei alipi inima mai mult de desfătarea trupească, cu atît mai mare îţi va fi necazul şi greutatea după aceea.
7. Dumnezeu, dorind să ne ridice ca pe nişte copii mici de la cele de jos la cele mai înalte, pînă la o vreme, a pus înaintea ochilor noştri această rînduială trupească ca pe un lapte oarecare, ca de la acesta noi să ne ridicăm spre o înţelegere şi cunoaştere mai înaltă. Dar cel nepăsător şi leneş, care nu se îngrijeşte să se înalţe spre mai buna şi mai desfătata dorire şi înţelegere Dumnezeiască, se opreşte, ca un copil lipsit de minte la laptele dulceţii trupeşti.
8. Orice desfătare trupească este apăsare pentru suflet, iar desfătarea duhovnicească şi Dumnezeiască în Domnul este pace sufletului, împăcare conştiinţei, libertate duhului, bucurie, lipsă de întristare şi dragoste nefăţarnică faţă de toţi. Pe cînd desfătarea vremelnică şi pofta trupească nu sînt altceva decît povară şi tulburare. Ce fel de odihnă este în ghiftuire şi beţie? Ce fel de odihnă e în pofta trupească şi în zburdarea desfrînării? Adînceşte-ţi mintea în acestea şi leagă-te cu pofta trupului şi vezi ce vei căpăta? Oare dobînde-vei ceva mîntuitor? Nimic, în afară de întuneric, beznă, legare fără rost, nedumerire, necaz şi întristare şi necunoştinţa [nesiguranţa] mîntuirii.
9. O, cît de învolburată şi plină de griji este viaţa acestei lumi deşarte! Nu este în ea nici o mîngîiere şi odihnă: doar povară şi o mare apăsare a sufletului, căci fiecare zi aduce cu sine vorba lumii şi tulburare şi necazuri neaşteptate. De la naştere şi pînă la moarte omul nu mai are pace, ci [numai] tulburare şi nemulţumire de totdeauna. Căci omul se naşte în lume cu durere şi strigăt, creşte şi trăieşte în necazuri şi întristări, iar sfîrşitul său este de mult plîns şi tînguire. După moarte trupul lui merge spre hrană viermilor, iar sufletul la judecată şi urmarea necunoscută a judecăţii. De aceea, să nu-ţi lipeşti inima de veacul acesta, nu te desfrîna în desfătările trupeşti, ca să nu te trezeşti gol şi deşert de orice bine. Caută totdeauna pe Domnul ca să te învredniceşti de bunătăţile cele veşnice: bogaţii în desfătări trupeşti au sărăcit şi au flămînzit, iar cei ce-L caută pe Domnul nu se vor lipsi de tot binele (Ps. 33).
10. Aşadar, ziua şi noaptea caută pe Domnul, ziua şi noaptea caută pe Făcătorul de bine, pînă cînd Îl vei găsi pe El şi Îl vei dobîndi. Caută-L în toate colţurile pămîntului; caută-L în toată lumea; caută-L în slavă şi în bogăţie, în fumuseţea trupească, în desfătările pămînteşti; caută-L în orice făptură – dar nicăieri nu-L vei găsi. Căci El te [sus]ţine pe tine întreg, însă tu nu-L cunoşti; El este în tine întreg, însă tu nu-L ştii; împărăţia cerurilor este înăuntrul tău, însă tu o cauţi în altă parte; desfătarea cea pururea fiitoare e înăuntrul tău, însă tu nu o pricepi. Ci caută-L pe Domnul în tine zi şi noapte ca să-L găseşti şi găsindu-L vei dobîndi odihna veşnică şi vei striga cu bucurie: “Veniţi şi vedeţi, că am aflat pe Cel dorit şi m-am împreunat cu Cel pururea fiitor, Căruia I se cuvine toată slava, cinstea şi stăpînirea, împreună cu Cel fără de început al Său Părinte şi cu Preasfîntul şi Bunul şi de viaţă făcătorul Său Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor, amin”.

"Nu tot cel ce-Mi zice Doamne, Doamne, va intra in Imparatia Cerurilor, ci cel ce face voia Tatalui Meu". Iar voia Tatalui aceasta e: Cei ce iubiti pe Domnul, urati cele rele". Asadar, deodata cu rugaciunea lui Iisus Hristos, sa uram si gandurile rele; si iata ca am facut voia lui Dumnezeu.Isihie Sinaitul

Numai omul, aceasta vietuitoare mintala si rationala, este dintre toate ''dupa chipul si dupa asemanarea lui Dumnezeu'', pentru demnitatea mintii si a sufletului, adica pentru necuprinsul, nevazutul, nemurirea si libertatea voii, ca si pentru insusirea de stapanitor, nascator de prunci si ziditor. Iar ''dupa asemanare'' este pentru ratiunea virtutii si a faptelor noastre care imita pentru Dumnezeu si poarta nume duhovnicesc, adica pentru dispozitia filantropica fata de cei din neamul omenesc, pentru indurarea, mila si dragostea aproapelui si pentru compatimirea aratata altora. ''Fiti milostivi, zice Hristos Dumnezeu, precum si Tatal vostru cel ceresc milostiv este''. ''Dupa chipul'' il are orice om, caci Dumnezeu nu se caieste de darurile sale. Dar ''dupa asemanarea'' o au foarte putini si numai cei virtuosi, sfintii si cei ce imita pe Dumnezeu in bunatate, pe cat e cu putinta oamenilor.Sfantul Ioan Damaschin

Cine are frica de DUMNEZEU,nu se teme
 

Calea lui Dumnezeu e crucea de fiecare zi, căci
nimenea nu s-a suit la cer cu tihnă. Calea tihnei ştim
unde sfârşeşte, iar pe cel ce se scufundă pe sine în
Dumnezeu nu-l vrea Dumnezeu să fie niciodată fără
grijă, însă el trebuie să fie cu grijă pentru adevăr. Dar şi
din aceasta se cunoaşte că este sub grija lui Dumnezeu,
că-i trimite pururea suferinţe. Cel ce voieşte să fie în
lumea aceasta fără grijă şi o doreşte aceasta, dar voieşte
să vieţuiască totodată în virtute, e străin de calea
aceasta. Căci drepţii nu numai că se nevoiesc în faptele
cele bune, ci se şi află de bună voie într-o mare
nevoinţă pentru biruirea ispitelor, pentru cercarea
răbdării lor. Dar sufletul care are frica de Dumnezeu
nu se teme de ceva care-l vatămă trupeşte. Căci
nădăjduieşte în El de acum şi în vecii vecilor. Amin.
Atunci când răul omenesc îşi atinge punctul culminant,
Dumnezeu Îşi va trimite secera pentru seceriş...
[Antihristul] va veni ca un făcător de pace, un conducător
bun şi înţelept, care poate aduce lumea în rânduială. Cu
toate acestea, de fapt, el va fi un vrăjmaş al tuturor, un
urâtor a tot ceea ce este bun, un tiran şi un făcător de rău,
un distrugător a toate; asemenea lui, lumea n-a văzut pe
nimeni niciodată şi nici nu va vedea vreodată. Fiecare
persoană va fi pecetluită; fiecare amănunt sau element al
muncii sale şi al vieţii acesteia, ba şi fiecare cuvânt, fiecare
mişcare a facultăţilor mintale va fi sub supraveghere
neîncetată, astfel încât ea [persoana] nu va mai avea
obiceiul de a cugeta la sine, de teamă ca nu cumva
înfăţişarea feţei să reflecte fără voia sa ceva nepotrivit cu
autoritatea conducătorului lumii, adică a Antihristului.

Melcul
 

http://cristianstavriu.files.wordpre...pg?w=400&h=390
Sfânta Mănăstire Antim din București are deasupra ușii de la intrare o emblemă, sculptată în piatră de însuși episcopul Antim Ivireanul care reprezintă un melc.
Melucul simbolizează sărăcia, căci toată averea sa este purtată în spate, sub cochilie. De asemenea melcul mai simbolizează tăcerea, el nu produce nici sunet, spre deosebire de alte animale. O a treia însușire este aceea că, atunci când plouă, el se înalță cu ușurință deasupra apei.
Se poate spune că melcul este imaginea perfectă a călugărului. Ca și melcul, călugărul trebuie să fie sărac, el depune un jurământ al sărăciei depline, trebuie să iubească tăcerea și să se înalțe la Dumnezeu prin rugăciune fierbinte, însoțită de lacrimi.
La fel să procedăm și noi, să iubim aceste virtuți, să ne lipsim de cele pământești, să iubim tăcerea și să înălțăm prin rugăciune și lacrimi la Dumnezeu asemena melcului când plouă.
Cum ne-am putea asemui cu melcii când pe noi ne covârșește greutatea lucrurilor adunate în casa din spatele nostru? Nici măcar casa sufletului n-o putem păstra liberă de conștiință și liberă de deșertăciunile acestei lumi trecătoare.

sa luam aminte
 

Cutremurator cuvant al Sfantului Isaac Sirul



http://2.bp.blogspot.com/_4TbG_2ya4l...al-ninivei.jpg "Nu-i purta ura pacatosului, fiindca noi toti suntem pacatosi.
Daca, in numele Domnului, faptuiesti nevointe duhovnicesti, impotriva aproapelui pacatos, varsa lacrimi pentru el.
De ce oare sa-l urasti?
Uraste-i pacatele, iar pentru el roaga-te si prin aceasta vei face intocmai ca Hristos, asemanandu-te Lui, Carele nu-i ura pe pacatosi, ci se ruga pentru ei.
Oare n-ai vazut cum plange El pentru Ierusalim?
De multe ori ajungem de rasul diavolului.
Oare de ce sa-i uram tocmai pe aceeia de care isi bate joc si diavolul, batandu-si joc si de noi?
Oare de ce omule il urasti pe pacatos?
Fiindca nu este tot asa de drept ca si tine?
Dar cat de drept esti tu, daca iti lipseste dragostea?
De ce oare n-ai varsat lacrimi pentru el, in loc sa-l prigonesti?
Cei ce ai convingerea ca judeca sanatos faptele pacatosilor si din aceasta pricina se ridica impotriva lor cu manie, o fac din prostie.
Mare napasta este ingamfarea de sine adica parerea de sine. Mare napasta este nesocotirea smereniei! Nu este nenorocire mai mare ca acea pornire si stare a sufletului in care calugarul ( mireanul) , fara a fi chemat sau intrebat ci numai lasandu-se amagit de constiinta propriei sale vrednicii incepe sa dea lectii; sa acuze si sa dojeneasca semenii!
De vei fi intrebat nu te grabi sa dai sfaturi si sa-ti spui parerea;ca unul ce te afli in nestiinta, numai la mare nevoie, vorbeste cu maxima prudenta si modestie, pentru a nu cadea in pacatul slavei desarte si al trufiei, lovindu-l pe aproapele cu un cuvant aspru si nechibzuit."

Nota:
Text extars din cartea" Ofranda monahilor contemporani" scrisa de Sfantul Ignatie Briancianinov

sa luam aminte
 

Pentru cuget vei da vamă
pentru gânduri vei da seamă,
fapte bune, fapte rele
mai târziu răspunzi de ele"
(Traian Dorz)




Vorba multă, chiar şi lipsită de răutate, uneori poate fi piatră de poticnire. Cine vorbeşte mult, imposibil să nu greşească - spune o vorbă din popor.
Se întâmplă de multe ori ca, din dorinţa de afirmare, să tragem concluzii pripite şi să ne amestecăm în lucruri care par că sunt duhovniceşti, dar în realitate sun fireşti. În întâlnirile noastre, chiar după Sf. Liturghie, bârfim cu atâta plăcere fără să ştim dacă ceea ce spunem este adevărat sau nu.
Tomas a Kempis ţine să ne spună că: " Năravul şi nepăsarea faţă de nepăsarea sufletului nostru ne trag de cele mai multe ori la limbuţie..."
Este timpul să analizăm cu atenţie viciul acesta care se cheamă "bârfă" şi toate urmările lui. Este timpul să fim mai veghetori şi să ne luăm mai în serios misiunea de creştini ortodocşi, adică de a fi dreptcredincioşi, vestindu-L pe Mântuitorul şi Jertfa Sa şi nu vorbăriile fără rost şi uşuratice.
Ori de câte ori avem ocazia, să vestim Evanghelia lui Hristos şi nu "evanghelia" noastră sau a lumii contemporane.
Să lăsăm curiozităţile problemelor cotidiene şi să-L aducem pe Hristos la oameni, iar pe oameni să-i aducem la Hristos. Făcând aşa, vorbele deşarte, neziditoare şi pierzătoare de suflet nu-şi vor mai avea loc pe buzele noastre.
Fie ca întodeauna cuvintele noastre să fie pline de dragoste, de bunătate şi în lumina sfântului Adevăr. Căci adevărul nu bârfeşte niciodată. Ci el ustură şi doare, dar e adevăr.




Adevărul însă trebuie cercetat, să vedem dacă e întru totul adevărat, ca nu cumva să se transforme tot în bârfire. Să ne ferim deci de orice fel de vorbe neadevărate sau cu jumătăţi de înţeles, pentru a nu ne face părtaşi la stricăciunile ce vin o dată cu acestea: certusi, dezbinări, divorţuri, etc.
Odată deveniţi piatră de poticnire, ne vom împovăra cu un păcat mare şi vom pierde încredearea în faţa tuturor.



"Fiul meu, alege numai binele adevărat
tot ce numai pare bine, este-adeseori păcat
ce e bine-ntreg, se simte şi-l cunoaşte duhul tău,
ce doar pare, e-amăgire: crezi că-i bine, dar e rău"
(Traian Dorz)

Despre copii si tineretul crestin

365 Care este modelul, prototipul ideal pe calea vietii noastre crestine ?

Este Insusi Iisus Hristos Mantuitorul lumii. Sa mergem dupa putere pe urmele Lui, spre a nu pierde calea vietii care duce la mantuire. Dupa Hristos, cele mai desavarsite modele sunt sfintii, incepand cu Maica Domnului. Sa le urmam exemplele vietii.

366 In ce fel sfintii si parintii nostri duhovnicesti ne pot fi modele vii de urmat pe calea mantuirii ?

Marele Apostol Pavel, cand trecea prin cetati, invata pe crestini sa pazeasca invataturile randuite de Apostoli si de preotii din Ierusalim (Fapte 16, 4). In alt loc zice : " Va mai rugam, fratilor, sa avea luare aminte pentru cei ce se ostenesc intru voi, pentru cei ce va carmuiesc intru Domnul si bine va sfatuiesc, si pentru munca lor sa-i socotiti pe ei vrednici de prisoselnica dragoste " (I Tesaloniceni 5,12-13). In alta Epistola zice : " Aduceti-va aminte de mai-marii vostri care v-au grait cuvantul lui Dumnezeu, ca privind cu luare aminte cum si-au incheiat viata, sa le urmati credinta" ( Evrei 13, 2 ). Vezi ce zice ? Sa privim cu luare aminte la parintii si inaintasii nostri cum si-au incheiat viata. Adica daca viata lor a fost lumina si pilda pana la mormant pentru noi toti, atunci sa le urmam credinta. Se poate ca cineva din parintii nostri, oricat de evlavios ar fi si tare, sa se schimbe din asezarea lui cea buna si duhovniceasca si sa devina rau si smintitor. Or, aceluia nu trebuie a-i urma, ca nu impreuna cu el sa ne pierdem sufletul. Iar daca acela a dus lupta cea buna pana la sfarsit, si in viata cinstita si duhovniceasca s-a sfarsit, aceluia sa-i urmam. Asa au fost sfintii lui Dumnezeu Apostolii, Mucenicii si Cuviosii Parinti pe care Biserica ii cinsteste de mii de ani si le urmeaza invataturile pline de sfaturi Si mantuitoare de suflet. Acestia, dupa cuvantul Domnului, au fost faclii aprinse pe pamant si au rabdat pana in sfarsit ispite si necazuri pentru Hristos. Pentru aceea au si luat cununa vietii de veci, fiindca " lupta cea buna s-au luptat si calatoria au savarsit" dupa voia Domnului.
Toti Sfintii si Cuviosii Parinti canonizati de Biserica lui Hristos ne sunt modele de urmat pe calea mantuirii fara nici o indoiala. De aceea suntem datori a-i cinsti cu toata evlavia si a le urma dupa putere, rugaciunea, postul, curatia, smerenia, blandetea, mila, sfatul si jertfa. La fel, sa urmam si viata curata si binecuvantata a parintilor nostri trupesti care ne-au nascut si a duhovnicilor si parintilor nostri care ne-au unit cu Hristos si ne-au ajutat cel mai mult pe calea mantuirii.

367. Ce trebnie sa invatam mai intai de la sfinti ? Dar de la parintii nostri duhovnicesti, care ne-au crescut si au adormit in Domnul ?

De la sfinti sa invatam mai ales marea lor iubire pentru Dumnezeu, statornicia lor in dreapta credinta, curajul cu care marturiseau pe Hristos si sfintenia desavarsita a vietii lor, iar de la parintii nostri duhovnicesti sa invatam blandetea si dragostea cu care ne-au crescut si ne-au vorbit de Dumnezeu, ravna lor pentru biserica si rugaciune si mila cu care ajutau pe toti oamenii la mantuire.

368. In ce masura copiii, prin nerautatea si curatia lor, ne pot fi modele spre o viata curata si duhovniceasca ?

Sfantul Apostol Pavel zice ca de la copii putem lua numai nerautatea si nevinovatia lor, dar nu si intelegerea lor prunceasca. " Fratilor, spune el, nu fiti copii cu mintea. Adica fiti copii cu nerautatea. La minte, insa fiti desavarsiti " (I Corinteni 14, 20). De la prunci putem lua pilda smerenia, dupa cum a zis Domnul : " Cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare intru Imparatia cerurilor" (Matei 18, 4). Iar daca cineva, prin darul lui Dumnezeu, va ajunge sa fie desavarsit cu mintea si intelegerea si sa aiba nerautatea, smerenia si curaitia pruncilor, acesta cu adevarat a ajuns la culmea nepatimirii si poate sa fie pilda de urmat pe calea mantuirii.

369. Cuvintele lui Hristos " Lasati copiii sa vina la Mine, ca a unora ca acestia este Imparatia cerurilor, ( Matei 19,14) este o porunca pentru noi toti sau numai un un indemn ?

Aceste cuvinte sunt o porunca pentru noi toti care vrem sa ne mantuim, si sa ne silim sa avem inima smerita si nevinovata de copii. Dar vezi ca nu a zis ca numai a acestora este imparatia cerurilor, ci : " a unora ca acestia " . Adica toti care prin darul lui Dumnezeu si prin lucrarea faptelor bune ajung la masura curateniei si a nevinovatiei pruncilor, vor dobandi imparatia cerurilor. Aceasta porunca priveste si pe parintii trupesti. Ca au prima datorie fata de copii sa le dea viata, sa-i lase sa vina la viata, iar nu sa-i omoare. Apoi au porunca sa-si creasca copiii in credinta si in frica de Dumnezeu, in rugaciune si in viata curata. De vor face asa, copiii lor vor creste bine, vor purta in ei pe Hristos si vor urma toata viata lui Hristos. In felul acesta vor implini si ei porunca Domnului : " Lasati copiii sa vina la Mine !" .

370. Copiii botezati si nevinovati sunt mai buni la Dumnezeu decat monahii si crestinii desavarsiti ? Ce asemanare este intre copii si cei desavarsiti ?

Mai mare plata de la Dumnezeu au monahii si crestinii care vor castiga nevinovatia si curatenia pruncilor prin lupte si osteneli, decat copiii botezati ai crestinilor. Caci copiii numai prin darul Prea Sfantului Duh de la Botez au luat desavarsirea, fara de osteneala proprie. Iar crestinii si monahii buni au rabdat pana la moarte necazurile, scarbele si durerile veacului de acum si prin rabdarea lor au dobandit sufletele lor (Luca 21,19; Romani 12,12; Efeseni 4, 2; Tit 2, 2).

371. De ce totusi Mantuitorul cheama pe copii la Sine inaintea tuturor oamenilor si ni-i da drept modele de desavarsire ?

Mantuitorul nostru Iisus Hristos, fiind Insusi izvorul nemarginit al dragostei, al curatiei si al nevinovatiei, din dragostea Sa cea nemarginita iubeste pe copii pentru nevinovatia lor si ii cheama la Sine, ca sa ne dea noua pilda spre a urma cu fapta curatenia, nevinovatia si nerautatea pruncilor si a copiilor curati. Prin cuvintele : " Lasati copiii sa vina la Mine" , Domnul ne arata ca El iubeste pe copii si nevinovatia lor si cu pilda ne indeamna pe toti sa fim ca ei.

372. Copiii nevinovati care se duc la Domnul de mici, pot fi considerati sfinti si deci modele de urmat pentru noi ?

Pot fi considerati sfinti si modele de urmat pentru noi cat priveste nevinovatia si curatia lor, dar nu si lupta si suferinta pentru lucrarea poruncilor lui Dumnezeu. Caci ei au intrat in imparatia cerurilor numai pentru nevinovatia vietii, nu si pentru ostenelile faptelor bune pe care le-au indurat cu barbatie sfintii lui Dumnezeu, care prin multe suferinie si prigoane pentru Hristos au dobandit viata vesnica (Matei 5,10-13; Fapte 14, 22; II Corinteni 4,17; II Tesaloniceni 1, 5).
Mantuitorul nostru Iisus Hristos a zis : " De nu va veti intoarce si de nu vep fi ca pruncii, nu veti intra intru imparatia cerurilor" (Matei 18, 3). Dar la aceasta nevinovatie si curatenie a pruncilor, sfintii lui Dumnezeu prin mari lupte, osteneli si chinuri, au ajuns.

373. Ce raspuns greu vor da inaintera Domnnului acei parinti trupesti si sufletesti care smintesc pe fiii lor si nu poarta grija de mantuirea sufletelor lor ?

Parintii trupesti si sufletesti, care smintesc prin faptele si cuvintele lor pe fiii si fiicele lor si nu poarta grija de mantuirea sufletelor lor, au asupra lor " vaiul" spus de Mantuitorul : " Vai lumii pentru sminteli !... Dar mai vai de cel prin care vine sminteala !... Acela mai bine si-ar lega o piatra de moara de grumaz si sa se arunce in adancul marii" (Matei 18, 6-7 ). Prin greutatea pietrei de moara se arata cat de greu este pacatul smintelii, care aduce pierderea tuturor celor ce s-au smintit.
Iar pentru nepurtarea de grija a parintilor trupesti si sufletesti privind calauzirea copiilor si crestinilor pe calea mantuirii, acestia vor lua osanda lui Eli preotul care nu a purtat de grija de cei doi fii ai sai, Ofni si Finees, lasandu-i sa faca multe rautati inaintea Domnului. Din aceasta nepurtare de grija si-a pierdut viata si sufletul atat preotul, cat si fiii sai, iar sicriul Legii Domnului a fost luat in robie de Filisteni (I Regi 4,18-20; I Regi 2,13-18).

Multe sunt lucrurile care îi caracterizează pe creştini, dar mai presus de toate sunt pacea şi iubirea. De aceea a spus Hristos: Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii (Ioan 13, 35) şi Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă (Ioan 14, 27).

Omul cu adevarat rational are o singura grija: sa asculte de Dumnezeul tuturor si sa-L placa; si numai la aceasta isi deprinde sufletul sau: cum sa-i placa lui Dumnezeu, multumindu-i pentru o asa de mare purtare de grija si pentru carmuirea tuturor, orice soarta ar avea el in viata. Pentru ca este nepotrivit sa multumim pentru sanatatea trupului, doctorilor, care ne dau leacuri amare si neplacute, iar lui Dumnezeu sa nu-I multumim pentru cele ce ni se intampla cum trebuie, spre folosul nostru si dupa purtarea Lui de grija. Caci in cunostinta si credinta cea catre Dumnezeu sta mantuirea si desavarsirea sufletului. (Antonie cel Mare)7

Cei ce cunosc pe Dumnezeu sunt plini de toata bunavointa si, dorind cele ceresti, dispretuiesc cele pamantesti. Unii ca acestia nu plac la multi, dar nici lor nu le plac multe de aceea sunt nu numai urati, ci si luati in ras de multi smintiti. Ei insa rabda toate in saracie, stiind ca cele ce par multora rele pentru ei sunt bune. Caci cel ce intelege cele ceresti crede lui Dumnezeu, stiind ca toate sunt fapturile voi Lui. Cel ce insa nu le intelege nu crede niciodata ca lumea este zidirea lui Dumnezeu si ca a fost facuta pentru mantuirea omului. (Antonie cel Mare)43

Putini primesc si puterea si intelepciunea de la Dumnezeu. Caci cea dintai impartaseste bunatatile dumnezeiesti, iar a doua exprimarea lor. Iar primirea prin impartasire si daruirea mai departe este un lucru cu adevarat dumnezeiesc, mai presus de om.Grigorie Sinaitul

Omul fiind facut la inceput de Dumnezeu si asezat fiind in Rai, a calcat porunca si prin aceasta a cazut in stricaciunea mortii. Pe urma, fiind carmuit prin Providenta felurita a lui Dumnezeu generatie dupa generatie, a staruit totusi sa sporeasca in rau, fiind dus de feluritele patimi ale trupului, pana la deznadejdea de viata. Din aceasta pricina Fiul cel unul nascut al lui Dumnezeu, Cuvantul cel mai dinainte de veci, care este Dumnezeu Tatal, izvorul vietii si al nemuririi, ni s-a aratat noua celor ce sedeam in intunericul si in umbra mortii. Intrupandu-se din Duhul Sfant si din Fecioara Maria, ne-a aratat chipul unei vietuiri de forma dumnezeiasca.Maxim Marturisitorul

Părintele Paisie se străduia să se ascundă pe sine într-un con de umbră. Nu căuta gloria personală, nici nu aspira să-si atragă discipoli si ucenici. Pentru cei care se apropiau de el făcea tot ce-i stătea în puteri ca să-i călăuzească spre Hristos. Evita însă alipirea excesivă a ucenicilor de.persoana lui, accentuând mereu că Hristos este Dumnezeu, că Hristos este Totul, si că el nu e decât un simplu ucenic al lui Hristos. Stăruinta bătrânului asupra acestui aspect mi-a fost de mare folos la început, când încă mă aflam sub influenta hinduismului. Este de notorietate faptul că fiecare gura se propovăduieste pe sine ca fiind Dumnezeu, pretinzându-se încarnarea „Zeului Suprem“, sau cel putin a unei alte zeităti din panteonul hindus.

A existat si o perioadă în care mă frământam intens, întrebându-mă: „Bine, părintele Paisie este sfânt si le poate face altora daruri duhovnicesti, dar orice popă gras de parohie are putere duhovnicească? Este el în stare să transmită daruri duhovnicesti? Ce legătură au astfel de preoti cu Hristos?“. Aveam tendinta de a-i privi pe multi dintre preoti cu îndoială si suspiciune.

Asadar, odată, în timpul Sfintei Liturghii, mergând să mă împărtăsesc cu Dumnezeiestile Taine, mi s-a întâmplat un lucra dincolo de orice asteptare. îndată ce am primit Sfânta împărtăsanie în gură, L-am simtit pe Hristos Insusi înlăuntrul meu. Mi-a cuprins în întregime trupul, sufletul, toată fiinta. S-a unit cu mine mai strâns si mai intim decât orice comuniune posibilă între doi oameni. Sângele Lui a devenit una cu sângele meu, iar Trupul Lui una cu trupul meu. Oamenii rămân totdeauna despărtiti cel putin la nivel de epidermă; până si mamele însărcinate au trup distinct de cel al embrionului. însă Hristos S-a unit cu trupul meu în sensul propriu al cuvântului. Până si mâinile, picioarele, ochii, toate membrele mele erau Hristos. Mă umplusem de El pe de-a-ntregul. Pacea Lui se revărsa întru mine. Sufletul meu, profund miscat si fericit de prezenta Lui, tresaltă de uimire: cum este cu putintă să se întâmple acest lucru? După atâtea veacuri! După atâtea păcate! Ce fel de bunăvointă dumnezeiască era aceasta? îndrăznesc să afirm că, pentru scurt timp, devenisem cu adevărat teofor. îl purtam înlăuntrul meu pe Hristos, pe Dumnezeu, Care Se sălăsluise în mintea mea, în sufletul meu, până si în trupul meu, în chip real, intens, ca o prezentă extrem de vie.

Cum s-a întâmplat aceasta? Numai Dumnezeu stie. Ceea ce am ajuns să cunosc din proprie experientă este că lucrul acesta a fost, este, si va fi cu putintă totdeauna, prin harul lui Dumnezeu. A spus-o Hristos în urmă cu 2000 de ani: Cel ce mănâncă trupul Meu si bea sângele Meu rămâne întru Mine si Eu întru el (Ioan 6, 56). Si iarăsi: Amin, amin zic vouă, dacă nu veti mânca trupul Fiului Omului si nu veti bea sângele Lui, nu veti avea viată întru voi. Cel ce mănâncă trupul Meu si bea sângele Meu are viată vesnică si Eu îl voi învia în ziua cea de apoi (Ioan 6, 53-54).

Acolo tinteste Hristos, în ceea ce ne priveste - la ziua cea de apoi, la viata vesnică. Ne iubeste atât de mult, încât vrea să trăim împreună cu El vesnic ca dumnezei după har. Ne numeste prietenii Săi, fratii Săi, si ni Se oferă pe Sine în dar la fiecare Dumnezeiască Liturghie.

Acest eveniment duhovnicesc m-a făcut să constientizez adânc ceea ce ne învată de secole Biserica Ortodoxă.

Prin învierea Sa, Hristos a redeschis pentru totdeauna calea îndumnezeirii tuturor generatiilor care au fost, care sunt astăzi si care vor fi în viitor până la sfârsitul lumii. Biserica, pe care a întemeiat-o Hristos în ziua Cincizecimii si care rămâne vie până la sfârsitul veacurilor, păstrează deschis acest drum către viata vesnică. Hristos este capul Bisericii, izvorul vietii Bisericii, centrul slujirii si al Tainelor Bisericii.

Hristos a lăsat în urma Sa oameni sfintiti - pe apostoli, care au constituit Biserica în ziua Cincizecimii prin pogorârea Duhului Sfânt.

Slujitori ai Tainelor Domnului Iisus Hristos sunt oamenii care au primit o consacrare specială pentru aceasta, prin hirotonie. Acestia sunt preotii Bisericii. Harul preotiei se transmite prin hirotonie din generatie în generatie, neîntrerupt, de la sfintii apostoli până astăzi.

Un preot poate sluji Tainele Bisericii fără să fie si sfânt. însă cineva care nu a primit consacrarea preotiei nu poate săvârsi aceste slujbe, chiar si sfânt de ar fi. Părintele Paisie, spre exemplu, nu putea săvârsi Tainele lui Hristos, desi îi stătea în putere să facă mii de minuni. îsi pleca si el sfântul său cap sub epitrahilul duhovnicului în Taina Spovedaniei, si îl astepta apoi cu dor pe preotul care urma să săvârsească Dumnezeiasca Liturghie, pentru a-1 împărtăsi.

Bătrânul avea permanentă nevoie să se adape cu har dumnezeiesc din Tainele Bisericii, pentru a putea înainta în viata duhovnicească si a se împărtăsi de darurile si binecuvântările lui Dumnezeu. Era unul dintre fiii cei mai ascultători ai Bisericii, fapt pentru care Hristos Si-a vădit în el lucrarea si puterea, înzestrându-1 cu virtutile sfinteniei.

Minunat este Dumnezeu întru sfintii Săi (Ps. 67, 36).

Spre a intra pe poarta raiului
 

DEOARECE Ortodoxia este deplinatatea crestinatatii stravechi, apostolice, spre a deveni niste adevarati crestini ortodocsi, trebuie sa fim Crestini in cel mai deplin sens al cuvantului, si nu este usor. Necesita o viata intreaga de razboi nevazut neincetat, disciplina ascetica, jertfa de sine, rastignirea sinelui, si dragoste lucratoare, altruista. Spre a fi cu adevarat Ortodox, va trebui sa mori fata de tine si „sa iti urasti viata” (Luca 14:26) – adica, viata ego-ului propriu. Trebuie sa mori pentru iubirea de sine si pentru placerea simtirilor, care, precum invata Sfintii Parinti, sunt cele dintai roade ale Caderii si radacina tuturor pacatelor. Trebuie sa te uiti in launtrul tau si sa iti zaresti pacatul, nu doar ca fapte separate, ci ca insasi starea in care te gasesti. Apoi trebuie sa dezradacinezi toate patimile cele ascunse care te despart de Dumnezeu. Trebuie sa depasesti resentimentul prin iertare, care se poate petrece doar prin harul lui Hristos. Trebuie sa renunti la toata dorirea de popularitate, acceptare, recunoastere, aprobare si „dragoste”, chiar si din partea altor madulare ale Bisericii Ortodoxe.
Hristos a zis: Cel ce nu-şi poartă crucea sa şi nu vine după Mine nu poate să fie ucenicul Meu. Că cine dintre voi vrând să zidească un turn nu stă mai întâi şi-şi face socoteala cheltuielii, dacă are cu ce să-l isprăvească?(Luca 14:27-28). Multi oameni nu ridica Crucea lui Hristos deoarece vad ca le va cere prea mult. Altii o ridica, dar apoi, nemai socotind cheltuiala, o lasa jos cand se ingreuneaza prea mult. Altii inca, devenind Ortodocsi, o fac din motive lumesti: dorinta de a fi mai „corecti” si autentici din punct de vedere istoric, decat Protestantii si Romano-catolicii; dorinta de a experia frumusetea esteticii liturgice Ortodoxe etc. Facand astfel, insa, ei nu patrand nicicand in esenta crestinismului ortodox. Neridicand cu adevarat Crucea lui Hristos, ei nu gusta niciodata cu adevarat bucuria nepamantesca a Invierii Sale.
„Cel de doreste sa ii slujeasca lui Dumnezeu”, zice Sf. Vasile cel Mare (secolul al 4-lea), „trebuie sa-si pregateasca inima pentru suferinte”. Credinta crestina ortodoxa este o credinta patimitoare (II Timotei 3:12), caci prin suferinta putem sa ne trezim in cele din urma la starea noastra cea adevarata, sa ne pocaim, sa fim curatiti de Hristos, si in aceasta curatire sa devenim salas Duhului Sfant. Marele teolog al celui de-al patrulea veac, Sf. Grigorie din Nazianz, a descris crestinismul adevarat ca „patimitoarea Ortodoxie”. A o ridica inseamna a duce cea mai radicala, solicitanta, fara de compromis viata cu putinta. Toate pricinile false trebuie sa cada, arzand in focul suferintei pentru Iisus Hristos. Trebuie sa gusti, in masura in care poti, suferinta, prigonirea si rastignirea, traite de sfintii Ortodocsi de-a lungul veacurilor. Pentru a intra in tovarasia lor cereasca, trebuie sa platesti pretul. Hristos a spus: Strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt care o află (Matei 7:14). Acea cale ingusta este gasita prin strapungere de inima si ani de pocainta. Potrivit nazuintei si stradaniei tale, vei intra; vei gusta roadele Raiului chiar din viata aceasta, si Hristos iti va umple chinurile cu prezenta Sa. Apoi vei cunoaste bucuria Invierii, caci ai trait o inviere in sufletul tau. Vei fi o fiinta noua inauntru, si vei afla Imparatia Cerurilor in launtrul tau (Luca 17:21)
Prin Tainele, Scriptura, disciplina duhovniceasca si predania ascetica a Bisericii Ortodoxe, vei afla Poarta catre Rai. Si apoi, in inima ta, in fiinta ta launtrica, vei afla insasi Raiul. Vei afla ce inseamna rugaciunea adevarata, si Il vei afla pe cel ce te-a chemat de-o viata intreaga: Hristos, Mirele sufletului tau.

Privegherea, rugaciunea si rabdarea necazurilor ce vin asupra noastra aduc inimii zdrobirea neprimejdioasa si folositoare, daca nu imprastiem tovarasia lor prin lacomia dupa ceva. Caci cel ce rabda in aceasta, si in celelalte va fi ajutat; iar cel nepasator si imprastiat, la iesirea din trup, cumplit se va chinui. (Marcu Ascetul)38

HRISTOS DUMNEZEU nu a lasat in Evanghelie ceva ce nu putem indeplini.,,De crezi,totul este cu putinta celui ce crede''.Biruinta asupra lumii o capatam prin credinta,dar calea credintei care biruieste lumea este ascultarea.Cata incredere am in duhovnic si il ascult,cu atata biruiesc.

DESPRE VISE SI VEDENII FALSE

Daca vei crede intr-o vedenie falsa, apoi diavolul in vis te va invata " proorocii ". Diavolii spun lucruri care o sa se intample peste o luna, peste doua, sau peste trei luni. Sunt draci care ghicesc viitorul Si tu spui : " Mai, sunt adevarate !" Pai, ce-am visat eu saptamana trecuta, s-a adeverit acum !" Acestia sunt draci vrajitoresti, care stiu viitorul.
Dar, ai sa-mi spui : " Parinte, dar in Scriptura spune ca a visat Iosif, a visat Daniil, a visat cutare ... ". Da. Sunt si vise de la Dumnezeu. Dar acestea sunt foarte rare in viata omului si nu le poate intelege omul, daca nu vine langa el unul care are darul deslusirii duhurilor. Duhul este unul, cum spune la Corinteni 1,12, marele Apostol Pavel, insa darurile sunt impartite.
Ati auzit ca este : " Duhul intelepciunii, duhul cunostintei, duhul temerii de Dumnezeu, duhul intelegerii ... ". Auzi ce spune darul deslusirii duhurilor. Si Sfantul Ioan Evanghelistul spune : Fiule, ispititi duhurile, ca nu toate sunt de la Dumnezeu.
Daca marele prooroc daniil, barbatul doririlor, nu intelegea vedeniile, ausi ce spune Scriptura : A dat ordin Dumnezeu Arhanghelului Gavriil, zicand : Gavriile, fa in somnul lui Daniil sa inteleaga vedenia. Le vedea si nu le intelegea. Deci, de aici sa tinem minte, ca nu tot ce vede o vedenie sau un vis il intelege, pana nu are darul deslusirii.
Sunt si vise de la draci numiti arhiconi. Acestia stiu pe de rost toata Sfanta Scriptura. Iti spun proorocii pe care le gasesti in Biblie. Pe urma sunt draci care se cheama vrajitori. Acestia ajuta la vrajitori, la fermecatori, la descantatori si amagesc pe om, sa i se para ca s-a facut sanatos de acolo. De aceea Sfantul Ioan Scararul zice : Cela ce tuturor vedeniilor si tuturor viselor nu crede, filosof duhovnicesc este.
Sa nu credeti in vise ! Sa nu credeti in vedenii ! Daca crezi in vise si ai venit la mine sa te spovaduiesc, eu te opresc direct trei ani de la Sfanta Impartasanie. Cine ti-a spus sa crezi in vise ? Nu auzi ce spune Sfanta Scriptura ? Ia cauta in Cartea Intelepciunii lui Isus fiul lui Sirah, la capitolul 34 : Precum este cel ce alearga dupa vant si vrea sa prinda umbra sa, asa este omul care crede in vise. Ca pe multi visele i-au inselat si au cazut cei care au nadajduit in vise.
Eu am o carte scrisa despre vise si vedenii. Sa vedeti acolo cum te inseala diavolul prin vise.
Sufletul nostru are trei parti :
- partea rationala, este deasupra sanului stang pana la furca pieptului;
- partea manioasa, este in mijlocul inimii, si
- partea poftitoare, care este din mijlocul inimii pana la buric.
Toate aceste trei parti ale sufletului nostru au virtutile lor, patimile si visele lor. Trebuie sa le cunosti care sunt din partea rationala, care din partea manioasa sau din partae poftitoare.
Apoi sunt vise de la natura, de la tunete, de la fulgere, de la huietul apelor, de la vanturi. Voi daca nu stiti, te poate insela in tot chipul. Usor te insala. De aceea este oprit sa nu creada nimeni in vise, ca pe cei slabi - cum zice Scriptura - pe multi visele i-a dus la pierzare. Sunt vedenii si de la diavoli.
Si diavolul este putere nalucitoare. El se face in chipul lui Hristos, de straluceste ca soarele; in chipul Maicii Domnului, in chip de ingeri, in chip de sfinti, in tot chipul. Numai te-a prapadit, daca ai crezut. N-ati auzit ce spune Apostolul Pavel ? Nu-i de mirare ca si satana se face in chip de inger de lumina; si slujitorii nedreptatii se fac in chip de slujitori ai dreptatii. Deci, baga de seama ! Nu primi nici un fel de aratare, nici un fel de vedenie.
Sfintii Parinti ai Patericului, marii sihastri care traiau numai cu radacini in pustie, aveau adesea lupta cu diavolii.
La unul a venit diavolul in chipul lui Hristos si el isi cauta de lucru, ca lucra la cosnite. Acela stralucea ca soarele iar batranul inchidea ochii. Si-a strigat :
- Batranule, da uita-te la mine !
- Dar cine esti tu ?
- Dar nu vezi ca eu sunt " Hristos " ?
Si acela inchidea ochii mai tare ;
- Eu sunt pacatos, a zis el, si nu sunt vrednic sa vad pe Hristos.
- Ei, batranule blestemat, m-ai cunoscut ! Si a si fugit, ca a vazut ca l-a cunoscut.
Alt batran sihastru mergea prin padure. Iata un " arhanghel " stralucea ca soarele si avea o stalpare de finic si un crin in mana, cum a venit la " Buna Vestire ". El mergea ca sa-l ajunga pe batran pe alaturea, dar batranul tot se uita in alta parte :
- Batranule, uita-te la mine !
Dar batranul s-a intors cu spatele si a zis :
- Dar cine esti tu ?
Eu sunt " arhanghelul Gavriil !" Pentru viata ta cea sfanta, pentru nevointa ta, pentru rugaciunile tale si pentru toata osteneala ta, am venit sa-ti aduc o veste buna din cer, de la Maica Domnului.
- Ia seama ca ai fost trimis la altul ! Ai gresit adresa. Eu sunt un om pacatos si nu sunt vrednic sa vad pe arhanghelul Gavriil !
-Ticalosule batran ! Nu va putem insela, ca nu va inchinati noua.
- Sa se inchine voua cel care va slujeste voua, ca eu ma inchin lui Hristos si n-am nevoie de v

Margaritarul ascuns-Traian Dorz
 

.1. La capătul timpului nu ne mai rămân decât amintirile scumpe, jertfele iubirii şi mulţumirea binefacerilor; pe toate celelalte le pierdem sau le uităm pe totdeauna.
2. Iubire, numai tu afli totdeauna ceva să lauzi, ceva să dai, ceva să mângâi, ceva să înfrumuseţezi, ceva să dezvinovăţeşti, ceva să înalţi. Iubire, numai tu poţi ceea ce nimeni altcineva nu poate, ştii ceea ce nimeni altcineva nu ştie, ierţi ceea ce nimeni altcineva nu poate ierta şi birui ceea ce nici o altă putere din lume nu poate birui.
3. Nu te uita niciodată înapoi decât pentru a şti să vezi mai bine înaintea ta, nu te odihni niciodată decât pentru a-ţi relua şi mai harnic munca ta şi nu te opri decât pentru a te arunca şi mai cu avânt înainte. Până ce vei ajunge la Ţinta fericită a mântuirii tale. Atunci să stai.
4. Doamne Iisuse, Soţul şi Mântuitorul Scump al inimii mele, binecuvântată este Taina cerească ce ne-a unit, făcându-ne pentru totdeauna unul: Butuc şi mlădiţă, Trunchi şi ram, astfel că rădăcinile noastre se împletesc sub pământ, iar mugurii noştri sub cer.
Seva Ta se ridică în roadele mele, iar respiraţia rugăciunii mele se coboară în inima Ta. Binecuvântare veşnică Tainei care a făcut această desăvârşită părtăşie!
5. Să nu regreţi niciodată bunele hotărâri, oricât de repede le-ai luat aici, chiar când ele cer un preţ greu. Greul lor trece, dar bunele hotărâri care te-au dus la făptuirea binelui rămân asigurări spre o răsplată netre­cătoare.
6. Regăseşte mereu puterea de a duce la îndeplinire orice hotărâre bună pe care ai luat-o fără să te laşi niciodată oprit de piedici, descurajat de potrivnici, ori doborât de nereuşită.
Nu te opri decât atunci când ai reuşit să închei bine un lucru pe care l-ai început şi bucură-te totdeauna în faţa lui Dumnezeu, spre a-I face şi Lui bucurie… Fii fericit cu Domnul numai atunci când El este fericit cu tine.
7. Noi, cei care ne-am predat în Mâna Domnului via­ţa, nu mai suntem nici în mâinile sorţii, nici în ale oamenilor, nici în ale vrăjmaşilor noştri, ci suntem pentru totdeauna în Mâinile bune şi puternice ale iubirii lui Dumnezeu.
Şi soarta, şi oamenii, şi vrăjmaşii noştri sunt în Mâinile Lui. Nimeni şi nimic nu ne mai poate face nici un rău cât rămânem în aceste Mâini dumnezeieşti.
8. Conştiinţa este în noi Sfânta Sfintelor din templul nostru duhovnicesc, sanctuarul nostru cel tainic, locul nostru sfânt în care nu trebuie să lăsăm să pătrundă nimic necurat, niciodată. Conştiinţa noastră trebuie să ne fie nouă altarul pe care să nu-l spurce nimic, respiraţia care să nu fie sugrumată niciodată, clopotul pe care să nu-l poată da nimeni jos din turnul cel înalt al personalităţii noastre.
De înştiinţările ei totdeauna să ascultăm!
9. Biserica este Mireasa cea curată a lui Hristos. Nimeni nu trebuie s-o logodească cu alt soţ.
Nici să o robească altui stăpân, nici să o supună altui împărat.
El trebuie să fie Soţul ei, Stăpânul ei, Împăratul ei. Nimeni nu trebuie să uite că ea a promis: Eu sunt a Prea­iubitului meu, întreagă şi pe totdeauna (Cânt. Cânt. 7, 10).
Cine strică dragostea asta va fi blestemat pe veci.
10. Pentru un credincios adevărat, care este fiul cerului, moar­tea este ceea ce era pentru el în copilărie poarta casei părinteşti. Pe uliţă, mergând spre casă, erau câini, erau ţigani răi, erau primejdii care îl puteau ajunge până la poartă.
Dar, o dată ajuns, ce fericită era pentru el poarta casei! Intrat pe ea, el era scăpat de orice primejdie.
Tot aşa vom fi după ce vom trece de poarta morţii, în Casa noastră fericită şi ocrotitoare.
11. Spre Cetatea Poeziei nu poţi merge pe urmele altora decât foarte puţin. Îndată trebuie să-ţi afli drumul tău propriu. Şi încălţămintea ta de aur. Şi urma ta prin rouă.
Lumina urmelor tale s-o laşi numai pe un teren virgin, pe unde n-a mai călcat nimeni niciodată. Numai urmele lui Iisus să le cauţi.
Ale nimănui altcuiva.
12. Hristos are numai fii unici. Nu are nici măcar doi la fel.
Fiecare e frumos, dar fiecare este altfel decât ceilalţi. Toate operele lui Dumnezeu sunt numai exemplare originale, fără còpii, nici una nu este o copie a alteia. Într‑un codru întreg nu sunt două frunze absolut la fel. Într-un câmp de iarbă sau de flori, nu sunt două fire absolut la fel.
Aşa sunt copiii lui Dumnezeu, aşa sunt operele Celui desăvârşit şi unic.
13. O, Mama dulce şi Sfântă a Domnului Iisus!
Cum îi va fi legat ea degetul sau picioruşul împuns sau rănit la lucru sau la joacă…
Cum Îl va fi sărutat să-I treacă durerea şi cum Îi va fi şters ea cu dragoste lacrimile când plângea…
Când va fi căzut alergând, cum Îl va fi ridicat de cu drag, spălându-I cămăşuţa şi mângâindu-I locul lovit…
Cum va fi vegheat nopţile la căpătâiul Lui bolnav şi cum va fi tremurat ea de teamă pentru El, ca mama cu un Singur Copil Preasfânt şi drag!
Ca mama căreia îi era încredinţat să crească pe Fiul lui Dumnezeu. Şi căreia, pentru a avea de El atâta grijă câtă trebuia, i-a fost dat ca Fiu al ei.
O, Dumnezeule Slăvit, cum ai binecuvântat-o Tu!
O, arhanghel slăvit, cum te-ai închinat tu înaintea ei!
O, om nesocotit care nu vorbeşti cu un respect sfânt despre ea, şi nu-i dai plecăciunea cuvenită ce osândit vei fi!
14. Binecuvântate să fiţi voi, bucurii ale noastre cu Iisus Domnul nostru, şi voi, suferinţe ale noastre cu El! Acum mi se pare că n-a fost nimic pământesc în voi în toate, ci numai un vis fericit, numai o sărbătoare de primăvară, numai o cunună cerească.
O, dulce Iisuse scump, ce fericire că Te-am cunoscut!
15. De trei sute optsprezece ori se vorbeşte în Noul Testament despre venirea Domnului nostru Iisus Hristos. Aproape pe fiecare pagină a lui. Oare noi de câte ori vorbim despre venirea Sa în zilele noastre, în aceste pagini ale cărţii vieţii noastre?
O, dacă în fiecare seară, când întoarcem pagina zilei, am spune şi noi cu lacrimi „Vino, Doamne Iisuse!“… ca pe ultima pagină a Bibliei!
Pentru că şi a noastră poate fi ultima.
16. Niciodată să nu doreşti lauda. Să nu lucrezi şi să nu lupţi pentru ea. Să nu suferi şi să nu cânţi pentru ea.
Să n-o asculţi şi să n-o spui decât pentru Domnul şi Mântuitorul tău şi pentru Lucrarea Lui. Totdeauna să te jenezi de laudă şi numai atunci să te bucuri de ea când se va răsfrânge toată asupra Domnului tău, singurul Care are tot meritul că eşti ceva şi că ai făcut ceva vrednic de vreo laudă.
17. La lumina stelelor, noi nu ne vedem umbrele – n-a­vem umbre. Numai la lumina soarelui le avem şi ni le vedem. Nici o înţelepciune omenească nu te poate face să-ţi recunoşti păcatele şi umbra.
Numai înţelepciunea şi puterea lui Hristos te convinge de păcat.
18. Un credincios al lui Hristos nu trece în lumea aceasta printre trupuri, ci printre suflete.
Nu se uită la feţe, ci la conştiinţe. Nu vede râsul oamenilor, ci tragediile lor. Şi n-ar trebui să caute altceva decât mântuirea lor.
Cât încă se mai poate afla.
19. Răzbunarea este cumplită şi n-ar trebui să vină niciodată. Nici n-ar veni dacă faptele crude şi nedrepte n‑ar cere-o.
O, dacă orice om ar gândi bine la tot ce face mai înainte de a veni răzbunarea, nu după ce a venit!
20. Oamenii vorbesc despre moarte ca despre un sfârşit.
Dumnezeu vorbeşte despre ea ca despre un început. Pentru că ea este numai trecerea în adevărata existenţă a noastră, a adevărului şi a dragostei.Ferice de acela care se pregăteşte frumos şi vrednic pentru această trecere!

"Dumnezeu vrea ca toti oamenii sa dea buzna la limanul Bisericii Sale ;
Sa nu va indepartati de Biserica !Nimic nu este mai puternic decat ea.Nadejdea, scaparea si mantuirea noastra este Biserica."

continuare
 

"Dumnezeu este Mintea nemarginita, iar omul prin mintea lui se inrudeste cu Dumnezeu si se apropie de El;
Dumnezeu este Iubire nemarginita,si prin iubire si inima curata Il experiaza pe Dumnezeu;
Dumnezeu este nemarginit, si prin simplitate omul crede si traieste Tainele lui Dumnezeu, luptandu-se cu smerenie si daruire."
(Cuviosul Paisie Aghioritul )