Crede si nu cerceta
 

Observ ca multi crestini considera ca expresia "crede si nu cerceta" este un indemn crestin.

Este fals.
"crede si nu cerceta" nu apare nici in Biblie si nici in vocea Traditiei.
Dimpotriva, gasim:
"Cercetaţi Scripturile, că socotiţi că în ele aveţi viaţă veşnică. Şi acelea sunt care mărturisesc despre Mine. " (Ioan 5:39)
sau:
"Iubiţilor, nu daţi crezare oricărui duh, ci cercaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu, fiindcă mulţi prooroci mincinoşi au ieşit în lume. " ( I Ioan 4:1)

Acest dicton apartine lui Celsus, care a trait in sec II si a criticat crestinismul utilizand aceasta afirmatie (falsa).

"Crede si nu cerceta" sau "Cerceteaza si nu crede"?
 

Postez un articol al preotului Dan Badulescu

Cine nu a auzit vreodata acest repros venit din partea celor laici, profani, secularizati si liber cugetatori, fie ei filosofi, oameni de stiinta si cultura, sau oameni simpli din popor. Si cind fac acestia reprosul de mai sus, si cui? Atunci cind sint constrinsi sa primeasca anumite afirmatii dogmatice si invataturi bisericesti, ce nu le pot primi si li se par potrivnice cugetului lor si al lumii in care traiesc si ai carei fii se simt a fi. „Crede si nu cerceta” se combina atunci cu „eu nu sint dogmatic”, „nu pot avea prejudecati”, „nu sint obtuz” (in sens de ingust, desi unghiul acela are cea mai mare deschidere…), „nu vreau sa am ochelari de cal”, „minte ingusta”, si cele asemenea acestora.
Ce anume vor acestia? Ei cer o libertate neingradita de cercetare si nu accepta acei „ochelari de cal” ai dogmelor. Este evident ca oamenii au uitat de ce s-au inventat ochelarii de cal: tocmai pentru ca acesta sa vada numai mersul inainte, fiind condus de vizitiul sau, si sa nu fie tulburat sau chiar speriat de cele ce le-ar fi putut vedea in laturi. Calul este condus cu pinteni, friu si ochelari de cal, supus fiind stapinului sau. Calul salbatic nu le are si nu le cunoaste pe acestea, putind fugi de colo-colo unde il trag pornirile. El va trebui prins si domesticit, dresat pentru a sluji stapinului sau, omul. Tot asa si mintea noastra, in starea noastra naturala, salbaticita, patimasa si pacatoasa, are nevoie de aceste mijloace, „friu, pinteni si ochelari de cal” pentru a se supune Stapinului, adica lui Dumnezeu, cel ce o conduce la pasunea cea duhovniceasca, adica in Imparatia Cerurilor. Neavind dogmele dumnezeiesti, adica acele hotare, sau „ochelari de cal”, mintea se tulbura usor si se sperie, parasind drumul cel bun si ratacind in prapastie.

Asemenea se intimpla si cu cercetarea: ea trebuie facuta cu smerenie, frica si masura. Si atunci, cum vom face? Crede si nu cerceta, asa cum, chipurile, ne invata Biserica cea oprimanta? In antiteza respectiva, asa cum a fost ea prezentata de catre liber-cugetatori si ateii umanisti, s-ar parea ca Biserica crede dar nu cerceteaza – deci numai credinta (mai mult sau mai putin oarba), in vreme ce stiinta cerceteaza si nu crede (si cu atit mai putin nadajduieste), ci are dovezi si certitudini solide. Deci avem despartirea religiei de stiinta si a credintei de cercetare. Vom vedea ca aceasta este o noua lucrare a celui ce desparte, diavolul, si ca lucrurile nu au stat asa nici in trecut, cind religia si stiinta erau unite, ca si credinta si cercetarea, dar nici in zilele noastre. Biserica este si ea domeniul cercetarii, dar este o cercetare mult diferita de cea stiintifica. Dar intrucit nu exista si nu poate exista un om lipsit de vreo credinta, si oamenii de stiinta „cred” ceva, cred in ceva, dar acel „ceva” este diferit de adevarul revelat, iar credinta (pentru ei) este eretica. Prejudecati, idei preconcepute, vor exista cu duiumul si in tabara stiintifica, oricit ar nega ei acest lucru evident.

Potrivnicii nostri spun ca „crede si nu cerceta” s-ar gasi in Scriptura. Desigur ca daca ii punem sa ne arate locul respectiv nu vor putea sa-l gaseasca nicaieri, deoarece formularea ca atare nu exista acolo, ci a fost invatata nu la biserica ci provine de la cursurile marxiste de combatere a religiei. Totusi, gasim in Scriptura pasaje cu acest indemn, dar dat in alt duh decit cel invocat de atei si liber cugetatori masoni:
„Cele mai grele de tine nu le cerca si cele mai tari decit tine nu le cerceta. Cele ce ti s-au poruncit tie, acestea cugeta, pentru ca nu-ti sint de treaba tie cele ascunse. Intru prisoseala lucrurilor tale nu iscodi, pentru ca mai mult decit intelegerea omului s-au aratat tie. Caci pre multi au inselat gindul lor, si in socoteala rea au lunecat cugetele lor.” (Intelepciunea lui Isus Sirah, III, 20-23)

„Eu nu cred ca trebuie socotiti printre cei credinciosi aceia care indraznesc sa discute ceva dintre acestea, pentru faptul ca nu asculta de cuvintele: «Cele mai grele de tine nu le cerca si Cele mai tari decit tine nu le cerceta».” (Fer. Teodoret al Cirului)

Omenirii nu i-a convenit astfel, si deci face invers: cerceteaza si nu crede, asa cum ne invata ateii materialisti si liber cugetatori. Dar noi, cei credinciosi, „cari pre heruvimi cu taina inchipuim”, sa nu facem nici una nici alta. Caci Biserica si Sfintii ei au cercetat cu masura, si asa ne indeamna si pe noi.

continuare
 

Sf. Ioan Gura de Aur zice:
„Sa primim cu multa recunostinta cuvintele Scripturii; sa nu depasim masura noastra, nici sa iscodim cele mai presus de noi, asa cum au patit dusmanii adevarului, care, voind sa cerceteze totul cu propriile lor ginduri, nu s-au gindit ca este cu neputinta omului sa cunoasca desavirsit creatia lui Dumnezeu… Cind auzi «a facut», nu iscodi nimic altceva, ci cauta in jos si crede in cele ce s-au spus…. Daca Pavel, omul acesta atit de mare si atit de destoinic, a spus ca judecatile Lui, adica rinduielile si conducerea Lui, sint cu neputinta de cercetat, si n-a spus neintelese, ci cu neputinta de cercetat, ca nu primeste nici o cercetare sa fie, iar urma cailor Lui, spune el ca este de negasit…
Elenii pentru asta au ratacit, ca au ingaduit totul mintii lor si n-au voit sa stie ca mintea omeneasca e slaba; au gindit la lucruri mai presus de puterile lor, au depasit masura propriilor lor hotare si au cazut din vrednicia cuvenita lor… Si odata ce s-au abatut de la calea cea dreapta, au pornit spre prapastie si s-au rostogolit in adincul rautatii…
Si daca cineva ar spune: Cum se poate sa fii rapit in afara de trup? Il voi intreba: Cum este cu putinta sa fii rapit in trup? Cea din urma situatie este si mai grea decit cea dintii, daca cineva trebuie sa o cerceteze dupa judecata si nu sa asculte de credinta”

La fel graiesc si Sfintii Grigore de Nyssa, Vasile cel Mare, Fer. Augustin, Ioan Damaschin, Atanasie de Paros si Teofan Zavoritul.
In alte locuri Parintii indeamna la o cercetare moderata:
„Deci, chiar daca Moise n-a spus nimic despre elementele lumii, de foc, de apa, de aer, tu insa, cu propria ta minte, intelege mai intii ca toate aceste elemente sint amestecate in tot ce exista. In pamint vei gasi si apa, si aer, si foc…
Cind Moise a spus: «De-nceput au facut Dumnezeu cerul si pamintul» a trecut sub tacere apa, aerul, focul si toate cele care se nasc din aceste elemente; ca acestea erau in univers ca niste completari ale lumii; iar istoria facerii lumii le-a lasat la o parte, tocmai pentru a deprinde mintea noastra cu cercetarea; i-a dat putine date, ca sa mediteze asupra celor care nu s-au spus… Daca era nevazut, atunci gindeste-te singur cu ce voal era acoperit… Ramine sa ne gindim ca apa acoperea fata pamintului, pentru ca materia lichida nu fusese trimisa inca la locul sau…
Dar sa ne intoarcem cu cercetarea la cele rinduite de Dumnezeu cu atita maiestrie!…
Daca nu vei iscodi peste masura «semnele» date de acesti luminatori, vei afla, pe temeiul observatiilor unei indelungate experiente, folosul lor…
Ca am cautat sa nu starui mai mult asupra lor, ca sa nu par ca depasesc masura; dar tu, om iubitor de cercetare, gindeste-te singur la toate acestea… Dar sa ne intoarcem la cercetarea creatiei”.

Asemenea si Sf. Grigore de Nyssa.
Cum ar trebui procedat? Ce ne spune Scriptura in aceasta privinta? „Incepatura intelepciunii – frica Domnului, si pricepere buna la toti ceia ce fac pre ea. Bunacredinta la Dumnezeu – incepatura simtirii, si intelepciunea; si invatatura necuratilor vor defaima”. (Pilde I, 7)
De aici a fost luat celebrul credo ut intellegam (cred ca sa inteleg) al Fericitului Augustin. Tot acesta ne vorbeste de cercetarile sale:
„De aceea experienta generala a simturilor se numeste, asa cum s-a spus «pofta ochilor» (1 Ioan II, 16) … iar curiozitatea de a incerca lucruri contra acestora nu se produce pentru a incerca o neplacere, ci din pofta de a incerca si de a cunoaste…
Tot asa este si in celelalte simturi, pe care ar fi prea mult sa le cercetam…
Nu ma mai ingrijesc sa cunosc trecerile astrelor si sufletul meu nu mai cauta raspunsul umbrelor…
Totusi, cine poate enumera in cit de multe, foarte multe marunte si de dispretuit lucruri este ispitita curiozitatea noastra in fiecare zi si de cite ori lunecam adesea?
…Si nu eram eu insumi descoperitorul, eu care am strabatut totul si am incercat sa le disting si sa le pretuiesc pe fiecare dupa valoarea lui…
Daruieste de aici timp pentru meditatiile noastre asupra ascunzisurilor legii Tale, si sa nu o inchizi celor care bat…. O, Doamne, desavirseste-ma si descopera-mi-le!…
Sa aud si sa inteleg cum, la inceput, ai facut cerul si pamintul…
Lasa-ma Doamne, sa cercetez mai pe larg, Tu, Speranta mea, si sa nu fie tulburata atentia mea…
S-a aprins sufletul meu de dorinta de a cunoaste aceasta enigma foarte complicata. Nu inchide, Doamne, Dumnezeul meu, Tata bun, Te rog fierbinte, pe Hristos, pentru dorinta mea, aceste lucruri si folosite si ascunse, pentru ca sa patrunda in ele si sa se lumineze in lumina milei Tale, Doamne. Pe cine voi intreba cu privire la ele?… Te rog pe Hristos, in numele Lui, Sfintul Sfintilor, nimeni sa nu ma opreasca”.

Iar in legea harului se spune:
„O, adincime de bogatie, si de intelepciune, si de intelegerea lui Dumnezeu! Citu-s de necercetate judecatile Lui si neurmate caile Lui.” (Romani XI, 33)

continuare 2
 

Socotim ca citatele patristice de mai sus sint prea suficiente pentru a limpezi problema „crede si nu cerceta”. Sfintii Parinti traseaza fara putinta de tagada si indoiala limitele cercetarii, „iscodirii” omenesti, ce vine direct sau indirect din curiozitatea protoparintilor, curiozitate care nu „a ucis pisica” asa cum spune zicatoarea, ci intreg neamul omenesc.

Adversarii lui „crede si nu cerceta” se plaseaza, fara sa o recunoasca, pe pozitia opusa: „cerceteaza si nu crede”, invocind faptul ca Dumnezeu ne-a dat mintea si simturile spre cercetare si cunoastere.
Cei mai sinceri dintre ei, cu siguranta nu au cunoscut citusi de putin argumentele de mai sus, iar cei inraiti nu vor ceda nici chiar de s-ar invoca inca o suta de alte argumente similare, asa ca ii lasam judecatii lui Dumnezeu.
Sa vedem acum si indemnul Duhului Sfint de a cerceta, a cerca, a ispiti:
„Iubitilor, nu la tot duhul credeti, ce ispititi duhurile de sint de la Dumnezeu, caci multi proroci mincinosi au iesit in lume.” (1 Ioan IV, 1)
„Iara Duhul aievea zice ca in cele de apoi vremi sa vor departa oarecarii de catre credinta, luind aminte la duhuri de inselaciune si dascalii ale dracilor.” (1 Timotei IV, 1)


Ne dam seama imediat ca adversarii lui „crede si nu cerceta” au inlocuit aceasta sintagma cu reversul ei: „cerceteaza si nu crede”! Mai mult decit atit, in necredinta lor, au ajuns si la calcarea poruncii de mai sus, deoarece ei niciodata nu cerceteaza duhurile, ci se limiteaza doar la cercetarea acestei lumi cazute, cu mintea lor omeneasca, necuratita de patimi, neluminata de catre Duhul Sfint, si prin urmare supusa oricind si oricum inselarii pe care o iau drept adevar de necontestat.

Retinem ca Sfintii Parinti nu au oprit cu desavirsire cercetarea, caci ei insisi au facut din plin acest lucru, ci doar i-au pus niste limite, adica hotarind:
„Pentru aceea, am socotit de trebuinta sa va scriu voua si ce am invatat din dumnezeiestile Scripturi si ce am fost sfatuiti de barbatii cei cucernici, precum si ceea ce noi insine, prin cautare, am aflat.” (Cuvint al Preacuviosului Parintelui nostru Efrem Sirul)

Exact acelasi lucru fac si dogmele bisericesti. Ele nu ingusteaza si inchisteaza adevaruri, caci aflindu-se in domeniul tainelor dumnezeiesti, acestea au fost, sunt si ramin vesnice, absolute, neschimbate, dar inepuizabile! Dogmele insa fixeaza si niste hotare ale acestor adevaruri, pentru ca ele sa ramina ortodoxe. Depasirea acestor hotare duce la caderea in minciuna, care aici este numita erezie si duce la departarea de Dumnezeu si de Imparatia Sa, si astfel la pierderea vesnica a mintuirii.

Crestinii care citeaza des argumentul „crede si nu cerceta”, respingindu-l sub acuzatia de „dogmatism”, sa ia aminte din ce duh graiesc aceasta: cel al francmasonilor caracterizati de ateism deschis sau ascuns si al liber cugetatorilor umanisti necredinciosi sau al simplilor atei, care cer dreptul cercetarii nelimitate si neingradite de nimeni si de nimic. Adica, pur si simplu cer drepturile ce se cuvin lui Dumnezeu!: „Pentru ca Duhul toate le cerceteaza, si adincurile lui Dumnezeu”. (1 Corinteni II, 10)
Cel ce nu se supune dogmelor scripturistice si patristice, adica bisericesti, nu este crestin decit cu numele, intr-o statistica sociologica moarta! Duhul Sfint este contrar duhului lumii masonice si umaniste. Dar argumentele scripturistice si patristice nu par citusi de putin convingatoare tuturor.

Acestora li se adreseaza astfel Sfintii Parinti:
„Multe pentru fire au scris inteleptii elinilor, si nici un cuvint al lor nu a statut nemiscat si neclintit, de vreme ce pururea cel de apoi pe cel mai dinainte de el il surpa. Drept aceea noi nu avem nici o trebuinta a vadi si a surpa pe ale acelora, pentru ca din destul sint ei intre dinsii spre a lorusi rasturnare…
Acesti filosofi, necunoscind pe Dumnezeu, n-au pus la temelia creatiei universului o cauza rationala; ci ideile lor despre facerea lumii sint concluziile nestiintei lor initiale despre Dumnezeu. De aceea unii, pentru a explica facerea lumii, au alergat la ipoteze materiale, atribuind elementelor lumii cauza crearii universului, altii si-ai inchipuit ca natura celor vazute este formata din atomi, corpi indivizibili, molecule si pori; corpi indivizibili, care, cind se unesc unii cu altii, cind se despart unii de altii; si astfel duc la nasterea si distrugerea existentelor din natura; corpurile, la rindul lor, care dainuiesc mai mult, isi au cauza dainuirii lor in unirea mai tainica a atomilor.
Cu adevarat pinza de paianjen tes cei ce au scris acestea, punind la facerea cerului, a pamintului si a marii niste cauze atit de slabe si lipsite de trainicie… De aceea, necredinta in Dumnezeu, care locuia in ei, i-a inselat si au spus ca universul este fara cirmuire si fara rinduire si ca este purtat la intimplare…
Ca geometriile, adica (masurarile de pamint) si mestesugurile cele aritmicesti, si iscodirile cele pentru cele tari si mult vestita (laudaroasa) astronomie – desertaciunea cea cu multa indeletnicire, – spre ce fel de sfirsit s-au razvratit, daca cei ce se sirguiesc intru acestea, au socotit, ca si lumea aceasta ce se vede, impreuna vecuitoare este cu Ziditorul tuturor, cu Dumnezeu…?
Din pricina acestor necesitati logice, dupa cum spun invatatii aceia, ei au respins ipotezele celor dinaintea lor si au avut nevoie de o ipoteza proprie… Un alt invatat, unul din cei plini de idei si cu cuvinte amagitoare, s-a ridicat impotriva acelora, le-a risipit ideile lor si le-a inlaturat, punind in locul lor propria lui parere.” (Sf. Vasile cel Mare Hexaimeron)

Daca vom primi propunerea potrivit careia zilele sint „mari epoci cosmice”, ce tin sute de milioane de ani, daca nu chiar miliarde, interesant de aflat cum isi reprezinta respectivii autori configuratia cosmica a primelor trei „zile/epoci cosmice/ere geologice”, in care nu se aflau decit cerul si pamintul, fara nici un alt corp ceresc, nici galaxii, sisteme solare, soare, planete, sateliti (asteroizi, comete, meteoriti, prafuri cosmice, gauri negre, etc.)? Ce fel de fenomene geologice si biologice s-au putut intimpla in asemenea conditii ingrozitoare si cu totul absurde si stiintific si teologic? Saraca materie, cum ar fi putut ea evolua?
In incercarea de a evita conflictul intre stiinta si revelatie se prefera uneori solutia eleganta de tip agnostic, care sa te puna la adapost si dintr-o parte si din cealalta. Numai ca acest compromis nu este totdeauna si roditor. Astfel de afirmatii pot nemultumi si o tabara si cealalta, a „fundamentalistilor” atit crestini si cit si oameni de stiinta, care vor o marturisire fierbinte sau rece si nu una „incropita”. (Apocalipsa III, 15, 16)

Si atunci tu oare de o practici? daca chiar Dumnezeu ne indeamna sa cercetam PINA PRIMIM CONFIRMARI SI VERIFICARI!

:)))) vorba lui Lenin:
Invatati, invatati , invatati...pina pricepeti! :))

Draga Andrei, dar de unde stii tu ca nu cercetez?
Dar pentru cercetare avem Sf. Scripturi, Sf Traditie, duhovnicul, rugaciunea etc.

Exista lucruri esentiale si lucruri ne-esentiale.
Lucrurile ne-esentiale nu ma intereseaza sa le cercetez (decat in masura in care pot ajuta pe altii).
De ex. daca vrei neaparat sa impaci teoria evolutionista cu geneza.. hmm, cum sa spun, ai facut o alegere a priori, deja. Ai raspunsul format si atunci ce rost are sa mai ceri ajutorul lui Dumnezeu?

Nu poti sa pui toate lucrurile in acelasi plan, nu stiu daca ma fac inteleasa.
Daca pui in acelasi plan Sf. Scriptura (insuflata de Sf. Duh) cu descoperirile stiintei (care evident se modifica in timp, uneori complet), evident ca vei orbecai si ti se va parea ca nici o "dovada" biblica nu are aceeasi greutate ca cea stiintifica.
Dar este alegerea ta.


Ca sa crezi, in primul rand trebuie sa vrei sa crezi! Abia apoi vor veni si "dovezile", pe masura receptivitatii de care dai dovada. Dumnezeu nu se impune niciodata. El este extraordinar de discret, iar pentru a-I auzi vocea, trebuie sa inveti sa taci si sa asculti.

Nu stiu daca m-am facut inteleasa, asa ca voi mai insista un pic.

Multi confunda cercetarea stiintifica cu cautarea caii de mantuire.
Probabil ca Andrei vrea o dovada stiintifica ca Domnul nostru Iisus Hristos a mers pe apa. Nu cred ca are vreo relevanta. Daca ar exista dovada stiintifica nu ar mai fi o minune,nu?
Pe de alta parte, cine cauta stie ca mersul pe apa nu a fost un fapt singular. De ex. se stie ca icoana Maicii Domnului Portaitissa a venit pe apa la Manasrtirea Iviron, iar unul dintre monahi (numit de Maica Domnului in vis) a mers pe apa (ca pe pamant) pana la icoana. Aceasta ar fi o "dovada" pentru realitatea mersului pe apa.

Deci cercetarea nu se face de dragul stiintei sau din pura curiozitate, ci pentru a spori in viata duhovniceasca. (cred ca aici este sursa confuziei din mintea multora).
Cercetarea in scopuri materiale sau pentru prestigiu, din simpla curiozitate intelectuala, pentru a ne mandri in fata altora etc.. este searbada.

Dar daca noi cercetam pentru a cauta din toata inima Adevarul si calea manturii, cred ca Dumnezeu nu ne lasa fara raspunsuri.

Sunt mai multe niveluri de intervenție ale spiritului uman. Uneori trebuie să cercetăm, alteori să credem fără dovezi sau împotriva dovezilor și asta nu pentru că am iubi minciuna ci pentru că pentru a ajunge la adevăr trebuie să treci incolo de orice aparență și idee preconcepută.

Ideea că prin cercetare am putea ajunge la adevăr este o prejudecată omenească și o capcană pentru că prin propriile puteri, din proprie inițiativă nu putem accede adevărul suprem și nici chiar adevărurile relative. Dacă uneori ajungem să cunoaștem ceva, este un dar divin, nu o realizare a noastră și nu a nici o metaforă aici. Dar putem să cercetăm în sensul de a nu lua orice lucru ca vrednic de crezare, a fi deschiși și a aștepta o iluminare asupra a ceea ce trebuie să credem.

Ce e născut in cercetare reprezintă o falsă cunoaștere, o impresie iluzorie, greșită despre realitate. Încrederea în cercetare este o idee fixă care produce erori, fiincă adevărul nu se obține plecând de la o bază.


Realitatea e că noi nu trebuie să căutăm ci să găsim.

Cu ani în urmă mi-am pus întrebarea: dar dacă credința în care m-am născut și pe care am aoptat-o în tinerețe dintr-o convingere puternică (credința ortodoxă) nu este aevărată, dacă altă credință sau chiar ateismul reprezintă adevărul? Un om nechibzuit va căuta răspunsul la această întrebare în afară, în oarecare realități ideologice sau chiar materiale (cazul ateilor) dar eu simțeam că răspunsul nu poate veni decât înăuntrul meu, pentru că duhul reprezintă o formă superioară de existență față de lumea exterioară. Mă hotărâsem să renunț la orice prejudecată și să accept orice doctrină ar fi apărut ca adevărată. Și atunci am înțeles că adevărul nu e ceva la care omul aderă ci ceva care se revelează interior și că acest adevăr vine în noi fără ca noi să ieșim din noi înșine prin cercetări și diverse metode. Adevărul vine singur la noi dacă noi petrecem adunați din lumea exterioară și deschiși lui, dar nu deodată. El se constituie treptat, de-a lungul anilor, într-o viziune asupra lucrurilor și asupra noastră înșine care e corectă, curățată de fantomele (aparențele false) adevărului. Și acest adevăr ia chipul Dumnezeului Persoane, a Principiului existenței rațional.


Sunt și momente când trebuie să credem împotriva dovezilor, pentru că nici o realitate perceptibilă nu reprezintă adevărul ci doar o senzație în psihicul nostru, dincolo de care să trecem dacă vrem să ajungem la esență. A crede fără dovezi dar nu a crede orice este o metodă de a ne poziționa obiectiv față de realitate.



Iată de ce nici cercetarea, nici credința haotică nu sunt alegeri corecte. Găsirea adevărului nu se realizează prin cercetare ci prin viață de isihie în care Dumnezeu ne revelează adevărul treptat, într-un mod neteoretic, aplicat în viața pe care o ducem. Dar condiția este de a exista o dispoziție jertfelnică pentru slujirea adevărului până la moarte, cu orice sacrificii. Dacă nu există această dispoziție atunci totul va rămâne la stadiul de preocupare filozofică și Dumnezeu nu ni se va revela.

Iar Sfânta Scriptură, deși imperfectă (din motive știute de El, Dumnezeu nu crează lucruri perfecte), sfătuind și lucruri greșite, conține o înțelepciune nepământească, absolută. Faptul că sunt mulți care nu sesizează puterea acestei înțelepciuni poate veni din cauza pervertirii lor, din cauza morții lor spirituale care îi face să nu mai vadă omul în veșnicie ci doar în condiția lui de animal.

Din punctul meu de vedere "crede si nu cerceta" inseamna ca trebuie sa ai incredere,nu sa te indoiesti toata viata de lucruri evidente.Prin indoiala,deci cercetare,nu dovedesti decat lipsa de credinta,pe care oricum nu o poti castiga cautand dovezi,analizand,argumentand si contra-argumentand.

Suntem prea săraci spiritual ca să nu căutăm dovezi! Şi îndată strigând tatăl copilului, a zis cu lacrimi: Cred Doamne! Ajută necredinţei mele. (Evanghelia după Marcu, IX, 24)

Iertare daca gresesc dar eu stiam ca sintagma "crede si nu cerceta" se refera la intelepciunea Domnului. Tin minte la religie ca doamna profesoara ne-a spus ca si Pavel cand a incercat sa priveasca in intelepciunea Domnului aproape a murit. Din nou, iertare daca gresesc!

Interesanta postare si puncte de vedere totodata. Insa sunt multe lucruri pe care, eu una, nu le pot patrunde. Dar a caror rezolvare nu am aflat-o in scrierile Sf.Parinti, atat cat am putut citi eu, fireste.
De pilda, mersul pe mare al Sf.Petru - credinta ferma, siguranta ca va primi ceea ce a cerut. Sau mana lui Toma care a pipait coasta, locul cuielor si piroanelor pentru toti necredinciosii sau slabi in credinta ce vor urma. Sunt doar exemple care-mi vin in minte atunci cand ma gandesc la indemnul "crede si nu cerceta".

Afirmi la un moment dat:
Iată de ce nici cercetarea, nici credința haotică nu sunt alegeri corecte. Găsirea adevărului nu se realizează prin cercetare ci prin viață de isihie în care Dumnezeu ne revelează adevărul treptat, într-un mod neteoretic, aplicat în viața pe care o ducem. Dar condiția este de a exista o dispoziție jertfelnică pentru slujirea adevărului până la moarte, cu orice sacrificii. Dacă nu există această dispoziție atunci totul va rămâne la stadiul de preocupare filozofică și Dumnezeu nu ni se va revela.

Fara a face apologia pacatului, stiu, din lectura, ca Dumnezeu se dezvaluie in mod diferit atat celor care cred in El cat si celor care nu cred. Modul prin care Dumnezeu cauta sa se reveleze pe Sine celor cu multe pacate, este cel al minunilor. Cum crezi oare ca se poate amesteca acest lucru cu isihia? Sau este doar exceptia care confirma regula?

Realitatea e că noi nu trebuie să căutăm ci să găsim. - cele pregatite noua de la intemeierea lumii.

Crede si nu cerceta este o sintagma pe care multi o pun mai ales pe seama Ortodoxiei, ca manifestare a dogmatismului obtuz, chiar orb.

Nimic mai fals. Aproape ca postuleaza sola fide a protestantilor. Or in Ortodoxie nu este de ajuns sa crezi, sa spui "Doamne, Doamne". Trebuie sa si faci experienta intalnirii si comuniunii personale cu Dumnezeu. Iar in aceasta directie, vorbim de o "cercetare", o cunoastere a lui Dumnezeu, care nu se rezuma doar la viata aceasta, ci se continua in vesnicie, ca un urcus duhovnicesc continuu.

Scopul ultim al vietii noastre spirituale este credinta.
Cercetarea insa poate ajuta la atingerea credintei,prin doua cai:una buna si una rea.
Pe caela cea buna,punandu-ti intrebari despre tot ce tine de credinta,o faci sa fie autentica,a ta,o intelegi ca pe o problema de matematica,pana la ultima consecinta . Caci nu vei vorbi din automatisme,ci ca unul ce a inteles si aplicat dogmele credintei
Dar chiar si pe calea cea rea se poate ajunge la credinta.Chiar si un ateu,sau un necredincios,daca cerceteaza totul ,si se intreaba de toate,la un moment dat vor epuiza nelinistea aceasta cautatoare ,lipsa de certitudine ,indoiala despre orice. Si vor realiza ca cel mai mare bun al omului,si cea mai mare certitudine,este chiar sufletul sau.
Se vor plictisi de indoiala si relativitate,de nonsens si neant,si vor descoperi singura minune care ne e data in viata aceasta : regasirea in ceilalti

Suntem prea săraci spiritual ca să nu căutăm dovezi! Şi îndată strigând tatăl copilului, a zis cu lacrimi: Cred Doamne! Ajută necredinţei mele. (Evanghelia după Marcu, IX, 24)[/quote]
Unui om sarac spiritual este inutil sa-i dai dovezi.

Mai intai ca n-am inteles ce doreste acest fir, la ce se refera. Multa lume roaga tot timpul:
1. Sa nu se mai dea pagini intregi de citate, ci sa se vorbeasca la subiect, sa se spuna opinia proprie.
Deci in cuvintele proprii: Anna, ce anume doresti in acest fir? Ca pe mine ma duce gandul la diverse: sa credem si sa nu mai citim carti teologice, sau sa nu mai punem la indoiala anumite lucruri din credinta, sau sa acceptam totul chiar daca nu pricepem si nu suntem de acord si nu cunoastem originea, etc. cu riscul de a gresi...
2. S-a mai venit cu o rugaminte: sa se scrie in limba romana.
Deci ce este aia isihie?

Pe urma eu stiu ca undeva Iisus spune ceva in sensul "crede si nu cerceta", dar sub alta forma. O situatie este discutia cu apostolul Toma care nu credea pana nu vedea si pipaia el tot.
A trebuit ca Domnul sa-l lase sa se convinga insusi: "adu degetul tau si etc."
Sa nu uitam: apostolii insisi, dupa ani de trait, colindat si primit atatea lectii cu si de la Iisus, nu au priceput si stiut multe. Nu l-au recunoscut dupa Inviere (tot o femeie lmai pacatoasa si mai ne-invatata L-a vazut si recunoscut prima dupa Inviere), L-au prigonit mai intai (Pavel), s-au lepadat cu frica de El (Petru) si etc.
Si atunci ce se asteapta de la noi oamenii obisnuiti, dupa 2000 ani? Facem si noi ce si cat putem.

Eu am observat, inclusiv din exprienta proprie urmatoarele:
a. multa lume (pe forumuri mai ales) te indruma sa citesti tot felul de carti, in ideea ca ele exprima adevarul lui Iisus si mai apoi ca noi vom si intelege din ele.
Rezultatul: deruta, pentru ca nu stim cat si ce anume este din aceste scrieri adevarul lui Iisus si cat opinia si intelegerea personala a scriitorului; ne incurcam si mai rau pentru ca nu intelegem scrierile in stil mult prea abstract si filozofic; si in fine pierdem astfel din vedere aspectul practic/faptic al credintei (iubire de oameni, smerenie, trai cuminte, moderat etc.)

b. se inventeaza tot felul de reguli si dogme cu origine necunoscuta, dar care trebuie respectate aievea, ca asa este voia lui Dumnezeu. Si toata lumea nu mai gandeste, nu mai simte, ci ia totul de bun.

c. multa lume nu stia si poate sunt si azi destui pe la sate care nu stiu carte, dar fac strictul necesar si poate mai important, in loc sa citeasca: urmeaza regulile de baza, asa cum pricep si ei.

d. exista tot mai mult ideea de ascultare a duhovnicului si atat. Bun sau rau, facem cum zice el. Deci sa credem ce zice el si sa nu mai incercam sa cercetam si sa aflam daca este bine sau rau, sau Adevarul.
Rezultatul: deruta. Stim din Scripturi una, de la preot alta, nu se impaca, si noi la mijloc si pe urma venim si ne certam pe forum pana la lacrimi si fara castig.

e. se spune peste tot ca scripturile nu cuprind de fapt tot Adevarul, ci ca exista multe nescrise, adica "traditia". Nu se stie insa cum si cand s-au scos si de acolo niste elemente (spune lumea ca sunt cuprinse in cartile Sf. Parinti, ale monahilor si etc.). Si atunci de nu au fost scrise in scripturi? Si de unde le stiu ceilalti? Si noi cum sa stim daca sunt adevarate, de la Iisus, sau nu?
Deci iar: sa credem si sa nu mai verificam.

Inainte vreme oamenii chiar asa faceau. Nu stiau carte, nu existau decat putine copii de scrieri (la cei mai avuti). Aveau insa avantajul de a fi mai aproape in timp (si spatiu) de sursa (Iisus). Noi am mai evoluat, avem scoala, facultate, avem carti, biblioteci, avem discernamant si atunci ne mai punem si intrebari, ne mai gandim, mai punem la indoiala. Nu inghitim chiar totul pe nemestecate, cum s-ar spune.
In plus suntem atat de departe de sursa, incat nu mai putem percepe si pricepe credinta, ca acum 2000 ani.
Daca Toma, Pavel sau Petru cu Iisus in fata lui si tot se mai indoiau, atunci noi de unde sa mai stim cum este? Cand se afla atatea generatii de interpretari si oameni si institutii intre noi si El?

Eu am preluat la inceputurile credintei mele de la altii, pe negandite si nemestecate. Pe urma am devenit mai curioasa, am vrut sa aflu mai multe, sa-L cunosc mai bine, sa-L inteleg pe El si biserica (institutie), pe preoti, credinta. Si m-am apucat sa cercetez. Si m-am incurcat si necajit mai rau si pacatuiesc mai rau.
Si atunci mai bine nu mai citim, mergem doar la biserica, ne rugam, socializam intru credinta (iubirea de aproape pe care o aflam di Evanghelie) si atat. E mai bine asa. Saraci cu duhul...suntem mai fericiti.

Unul din preoţii noştrii spunea la predică faptul că acest îndemn este satanic.

Ortodoxiei nu ii este caracteristic dictonul zis crestin: "Crede si nu cerceta!", ca si cum credinta ar fi o prostire de minte, o invartosare de sensuri. Bisericii ii este caracteristica icoana lui Toma - Apostolul care cauta si afla.

Nu este nevoie sa cercetez, pentru ca am vazut cat bine mi-a facut mie El, Dumnezeu!

Nu toţi oamenii botezaţi cred, dar toţi oamenii botezaţi pot deveni credincioşi mai târziu sau mai devreme daca vrea Dumnezeu.
Credinţa adevarată este revelaţie.Tuturor le este oferita dar nu toţi gustă din ea.
Ea schimba pe om oricât de ticălos ar fi ,îl schimba atât de mult încât omul cel vechi şi plin de patimi se desprinde şi dispare exact ca pielea de pe şarpe.
Ai vazut vreodată un şarpe care îşi leapăda pielea?
Aşa este şi lepădarea firii celei păcătoase a omului.
De aceia credinţa ortodoxă este minunată .
Să cercetăm dar scripturile şi Evangheliile şi scrierile Sfinţilor Părinţi.Acolo vom găsi toate raspunsurile şi apoi su siguranţă vom şi crede dar putem crede şi fara a le cerceta .

Cu sau fara voia noastra traim vremuri de puternica deschidere spirituală iar posibilitatea de a cerceta este practic nelimitată.
Oricât aş citi sau studia raspunsurile le gasesc tot în Scripturi.
Credinţa noastra ortodoxa este adevarată (şi o spun nu pentru ca sunt habotnica ci din convingere) pentru ca îl face pe om fericit.Voi da un exemplu.

Veneam dintr-un pelerinaj de pe la manastiri.S-au citit rugaciuni,acatiste,psalmi.Nu toată lumea avea aplecare duhovniceasca de aceia era galagie,se vorbea ,se râdea în timp ce câteva creştine inimoase se nevoiau cu citirea rugaciunilor la microfon.
Cineva a început să spuna "Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu miluieşte-mă pe mine păcatoasa.S-a facut linişte şi încet toată lumea spunea rugaciunea inimii.Jumatate de ora s-a spus acestă rugaciune.Era aşa o pace şi o stare de bine pe care nu v-o pot descrie în cuvinte.Am înţeles de ce în manastiri ai acea traire minunată de pace pe care doar acolo şi în unele biserici o simţi.

Să cercetezi? Raspunsul nu-l vei gasi decât prin practicarea rugaciunii care te pune în armonie cu cei din jur cu natura şi cu tine însuţi.

Am şi eu ca orice om unele nelamuriri dar ştiu ca mai târziu sau mai devreme Dumnezeu îmi va revela raspunsul de aceia nu mă grabesc să-l caut .

Nu te supăra Sofia dar nu acesta este sensul expresiei"saraci cu duhul" !

Draga Sophia, scopul threadului l-am exprimat in propriile cuvinte in prima postare.
Apoi am citat un articol care exprima mult mai bine decat as fi putut eu sa o fac faptul ca un crestin este dator sa cerceteze, dar aceasta cercetare se face cu smerenie si cu masura, in limitele trasate de catre Sf. Parinti.
O curiozitate si cercetare nedirectionata si nestrunita este tot atat de periculoasa ca o patima (de fapt, unii incadreaza curiozitatea lumeasca in randul patimilor).
Iar "crede si nu cerceta" a ajuns pentru multi o scuza a ignorantei lor in cunoasterea invataturii crestine!

"Nu te-aş cauta daca nu te-aş fi gasit!"

Ratiune si Credinta
 

Inteligenta umana poate sa-si dea consimtamantul in doua feluri:I.Cand este miscata de catre obiect,si la randul lui distinge doua cazuri:1.Cand Obiectul este cunoscut el insusi de mod inmediat, ca Primele Principii, 2.Cand este cunoscut prin deductie,ca o concluzie. Aceste cazuri sunt STIINTA,cunoasterea prin Ratiune.
Dar,Inteligenta poate de asemenea sa-si dea consimtamantul intr-un alt mod,nu determinata de catre Obiect,ci inclinata catre o judecare prin Vointa. Daca rezultatul se da cu rezerve ,este o OPINIE(de ex."Eu cred ca.........").Dar daca se afirma de un mod absolut, este un ACT DE CREDINTA.
Tratand Credinta in acest ultim inteles,distingem doua tipuri:1.Nefondata in niciun motiv rational,ci doar in sentiment si vointa.Aceasta este credinta de tip Lutheran,sau Credinta-Practica a lui Kant,Credinta-Filosofica a lui Jaspers, pe care Kirkegaard o defineste cu buna-dreptate un "salt in ABSURD".Este o credinta Oarba ,nedemna de un OM a carui functie principala este LUMINA RATIUNII.De aceea aceasta gandire,numita FIDEISM nu se gaseste decat in filosofiile si theologiile care dispretuiesc RATIUNEA UMANA,negandu-i posibilitatea de a cunoaste Adevarul in plan Metafizic.
Dar pe langa aceasta,mai exista un tip de Credinta: LIBERA si RATIONALA. Bazata pe perceptia Motivelor Obiective.Motive RATIONALE si SOLIDE,dar care nu obliga ca in cazul STIINTEI. SUNT-parodiindu-l pe Leibnitz- RATIUNI SUFICIENTE NON-DETERMINANTE,deci lasa loc liber Vointei."NU AM FI CREZUT DACA NU AM FI VAZUT NECESAR SA CREDEM,si NU CREDEM DACA NU VREM!! "(Sf.Toma d'Aquino)
Exista Adevaruri de Credinta la care se poate ajunge si numai prin Ratiune,prin deductii filosofice.De exemplu Existenta lui Dumnezeu,faptul ca el este UNUL,BUN,ADEVAR,FRUMUSETE,INMUTABIL,NECREAT,ETERN, CREATOR,SUVERAN,NECESAR,se poate DEMONSTRA,dupa cum spune marele filosof Toma de Aquino,prin RATIUNE,prin FILOSOFIEsi acestea la randul lor tind spre Adevarurile Revelate, Theologice,DE CREDINTA:TRINITATEA,INTRUPAREA etc........ Dar revenind la cele demonstrabile prin ratiune:desi majoritatea dintre noi le stim prin credinta de la parinti,ajunsi la varsta Intelepciunii si daca avem dotarea necesara NU AVEM NICI O SCUZA DE A NU INCEPE CERCETAREA FILOSOFICA PENTRU A LE DEMONSTRA SI INTELEGE, fiindca intotdeauna cand se da optiunea ca acelasi lucru sa fie crezut sau inteles, se prefera sa fie INTELES.
Mai mult,CREDINTA este necesara doar pe pamant,unde Dumnezeu Nu este Evident . Ceea ce este evident nu este nici crezut si nici demonstrabil.De aceea, in CER ne vom bucura de VIZIUNEA BEATIFICA,DIRECTA,EVIDENTA,deci nu va fi nevoie de credinta, cum nici Isus Cristos fiind Dumnezeu, nu are credinta,fiindca il vede pe Tatal Fata-in-Fata.

Biserica se impotriveste cercetarii pur umane, lipsite de lucrarea ermineutica a Duhului Sfant. Cercetarea fara Duhul se transforma in iscodire, iar tainele lui Dumnezeu nu pot fi cunoscute in mod iscoditor.

Ma bucur sa gasesc pe cineva care imi intelege exact punctul de vedere. Eram trist, dar m-am inveselit. :) Multumesc!

De curand, tot rationand, la un moment dat mi "s-a aprins un beculet" (de fapt mai multe in serie :) ), si am intrevazut posibilitati care tind spre infinit in intelegerea rationala, am intuit legaturi intre lucruri, inimaginabile in mod normal. Multe lucruri s-au simplificat enorm. INTELEGEREA RATIONALA EXISTA, ESTE POSIBILA (accesibila chiar destul de usor daca cineva beneficiaza de indrumare corecta) SI ESTE LA INDEMANA ORICUI. Acum ma minunez cat de orb am putut fi atata timp in legatura cu lucrurile pe care momentan le inteleg. Zici ca m-am transformat dintr-o data intr-o masina de dat raspunsuri :)) (in anumite limite, bineinteles - nu intentionez sa ma laud, doar sa explic ceea ce mi se intampla pentru a fi o mica marturie vie a ceea ce este posibil). Dealtfel nici nu vad alta cale de a intelege scriptura, decat INTELEGEREA RATIONALA LIBERA, deoarece este necesara o astfel de viziune pentru a patrunde sensurile continute. Cine CREDE dar NU RATIONEAZA nu este mai departe decat copilul care CREDE in Mos Craciun, fara sa fie constient ca de fapt parintii sunt cei care-i aduc darurile. (in cazul nostru Dumnezeu).

Bun, si daca incerci sa o intelegi rational, adica prin confirmari, verificari si certitudini reale ce mai ramine din scripturi? :)

Nu inteleg intrebarea.

Din scripturi raman multe, deoarece intelegerea asta nu este liniara, precum ai invata o definitie, ci este in profunzime, pe mai multe planuri in acelasi timp (din mai multe puncte de vedere in acelasi timp care se intersecteaza) intelese intr-un TOT unitar.

Cel mai important lucru pe care l-am inteles, este ca intelegand, continuand cautarea, descopar metode exacte de a inainta spre perfectionarea pe care o cere scriptura. Adica, intelegerea rationala nu este totul, dar este necesara pentru a te intelege pe tine insuti in primul rand, lucru fara de care nu ai sti ce sa schimbi la tine pentru a te perfectiona.

Eu astfel, am descoperit lucruri exacte pe care le pot face pentru mine pentru a ma perfectiona. Si dealtfel am inceput sa inteleg tot mai exact si ce anume le lipseste celorlalti pentru a se perfectiona.

Intelegerea mai profunda a scripturii a aparut de la sine, in urma beculetelor care s-au aprins. Nici nu am studiat scripturile, ci am studiat esenta lucrurilor, am incercat sa inteleg ce sta la baza universului si a omului, care sunt mecanismele, care sunt cauzele cauzelor. Si am mers asa inainte-inapoi inainte-inapoi cu gandul, clarificand conceptele pe care le am in minte si care definesc interpretarea pe care o dau realitatii, corijand erorile de logica si clarificand detaliile pana la baza problemei. Nu m-am axat pe cantitatea de informatie, ci pe calitatea ei, pe corectitudinea conceptelor si detalierea maxima a lor. Apoi am constatat cu uimire ca inteleg mult mai multe din scripturi si ca ce explica acolo este conform realitatii pe care am definit-o conceptual, rational.

In concluzie, ce mi s-a aprins a fost doar un beculet, dar in perspectiva am intrevazut mult mai multe beculete, un ocean de beculete care tinde spre infinit daca urmez si detaliez firele pe care ma poarta ratiunea.

Dacă nu-ţi cercetezi credinţa, hristoşii mincinoşi te au la mână. Dacă nu ştii în ce crezi, cum vei putea să recunoşti erezia? Sau cum vei convinge un necredincios?

Biserica nu se impotriceste cercetarii "pur umane".
Si cum s-ar face diferenta intre cercetarea "pur umana" si cea "in Duhul Sfant"?

Zicala asta se referă la păcat și la mândrie și la ispoftele gLumii, adică viceversa: să nu te pună dracool să ai interesul ca să știi cum e... iar apoi minteresul ca să te dai mare, fată mare, sfințișor savant, înaintea Domnului...

Căci după cum se știe „minteresul poartă vredtool”.

Deci mai bine crede și nu creceta ca să afli și să știi cum e... că apoi nu mai scapi... din mocirlele necurate ale vicleniei și lăudăroșeleniei... decât cu foarte multă trudă... infernală... căci nu te mai lasă omizile, viermii, muscociul, țânțarii și furnicile... te țin drept guru sau sultamtam, și te cred orice ai spune... și nu o să mai ști nici tu ce ai... când o să constați că de atâta „bucurie” te fluieră până și trenul... ce transportă păcură... de la sondă la rafinărie ca să aibă bani orice benzinărie...

În concluzie, a fost deștept cine a zis crede și nu cerceta, că benzina te arde oricât ar fi de ușoară sau grea... de cap firește.

Dar nu au știut omizile corect a aplica, ci ele au aplicat viceversa, vicentoarsa, viceglobulpământesc! Și doar v-am zis că nu există nici un glob de pământ!

Ratiune si Credinta
 

Nu ma refer la adevarurile stricte ale Revelatiei, ca Trinitatea, Intruparea,Invierea mortilor,care sunt accesibile inteligentei umane doar prin revelatie,deci prin credinta.
Eu ma refer la Adevarurile demonstrabile, accesibile ratiunii,de domeniul Filosofiei,Demonstrabile. Care sunt comprensibile,si la a caror deductie se poate cere luminarea Duhului Sfant,care ajuta intotdeauna la evitarea erorilor si la o mai rapida demonstratie.Dar ele raman de domeniul Ratiunii naturale tipice unui om increzator in puterea lui de a ajunge prin propria ratiune si pornind de la lucrurile naturale aplicand principiul de Cauzalitate, la Primul-Motor-Inmobi,la Fiinta Necesara,Infinita,si Ordinatoare,pe care il numim Dumnezeu.Vezi:Aristotel,Avicenna,Sf. Toma d'Aquino,Platon etc........Apoi,ratiunea este cea care impinge prin motivele date catre adevarurile de credinta,acceptate in vederea faptului ca Dumnezeu nu poate sa minta,fapt demonstrabil prin ratiune.Iar dupa aceasta acceptare prin autoritatea CELUI CARE NU POATE MINTI vine randul theologiei,care demonstreaza adevarurile revelate prin Principiul de Non-Contradictie,adica nefiind contradictorii cu sine insasi in acelasi timp si inteles.Ca in cazul Trinitatii:Una este NATURA DIVINA, iar trei sunt PERSOANELE,deci UNU si TREI se aplica in intelesuri diferite.

Capeți fericirea reclamei cinice executorie, odată ce ai primit ispiscuriozitatea... și iată o să ajungi savant... adică un fel de ispitidiot plin de idei necurate venite spre a le demonstra... ca să știe cobaiul cum e... păcatul. Păi nu e scris că e bai!??Cel mai mare bai căci păcatul înseamnă moarte, înseamnă lepădare de Dumnezeu.

Deci e vorba de necuratul... așa că mai bine crede și nu cerceta ca să afli și să știi cum e... păcatul, că te pune pe post de reclamă care se arată dispusă, se arată că nu se sfiește frumușelul ca să pozeze jigolou...

Deci dacă nu îl cred ei pe Moise și pe prooroci, atunci nici dacă va fi cineva care să învie din morți nu vor crede... și vor păcătui mai departe: vor mînca, vor bea, se vor mărita și se vor însura, își vor face unii altora cadouri... până ce va veni potopul ca în zilele lui Noe... dar acum e cu apă și cu foc...

Deci odată ce ai intrat la avere nu mai scapi, nu te lasă animatoarele ca nu cumva să nu te umplii de toate ideile lacome... așa ca orice mare om de știință care nu mai știe din lăcomie care sunt ideile lui și care ale dracilor... că doar ideea nefastă e că e bine să ai cât mai multe idei, ca un „adevărat” creator... planuri ascunse... defapt niște iluzii, căci toate vrisurile omului, toate basmele sunt cusute cu ață albă spre rău... încă din tinerețile lui... de mic... „mama papa”...„papa-cioc”...„cioca-boca” și gata, restul eresurilor vin apoi pe bandă rulantă... exact ca la supermarket, pe scările rulante pe care doar trebuie să stai și să moțăi în timp ce la ultimul etaj sunt mere și pere mălăiețe, pentru nătăfleți și nătăflețe.

Ratiune si Credinta
 

Nu inteleg raspunsul.Eu ma bazez in filosofia rational-existentiala a Sf.Toma d'Aquino,sustinuta atat de Conciliul din Trento cat si de Conciliul Vatican I.

Nu-i nimic de inteles. Din pacate crede ca pamantul este plat. Fara gluma.

Am gresit, de fapt sunt mai multe lucruri de inteles daca reflectam incercand sa intram in mintea celui ce face afirmatiile, mergand pe firul ratiunii spre esenta lucrurilor. Asta este oricum o metoda general valabila si foarte utila pentru a intelege mai multe, indiferent de valoarea de adevar a afirmatiilor.

Dar chiar incercarea de a demonstra (rational) inutilitatea ratiunii in fata credintei, este o aberatie. Cum ar putea cineva demonstra matematic ca matematica este inutila pentru obtinerea rezultatului? :)

Chiar cuvintele in sine reprezinta ratiunea. Ca sa renunti la ratiune in fatza credintei, inseamna sa renunti la scris, la vorbe, chiar si la comunicarea prin semne, si chiar la propriile ganduri. Pentru a renunta la ratiune, omul ar trebui sa devina leguma. Nici macar credinta nu ar fi posibila fara ratiune, deoarece atunci cand alegi sa crezi (chiar orbeste), rationezi.

Nu m-am exprimat eu limpede. Ma refeream strict la cercetarea celor dumnezeiesti, despre care marturiseste Pavel: cele ale lui Dumnezeu, nimeni nu le-a cunoscut, decât Duhul lui Dumnezeu. Iar noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul cel de la Dumnezeu, ca să cunoaştem cele dăruite nouă de Dumnezeu...Omul firesc nu primeşte cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie şi nu poate să le înţeleagă, fiindcă ele se judecă duhovniceşte.

Ratiune si Credinta
 

Repet: Adevarurile despre Dumnezeu se impart in cele accesibile ratiunii naturale ale omului si cele accesibile doar prin revelatie, deci prin credinta. Ori adevaruri precum existenta lui Dumnezeu, si atributele divine(unitate,adevar,bunatate,frumusete,trascende nta,omnipotenta,creator,suveran etc....)sunt accesibile ratiunii pure,facultate a omului,"animal rational",cu un suflet de natura spirituala,dotat de inteligenta si vointa,liber,chip si asemanare a Creatorului. Sf.Toma d'Aquino demonstreaza existenta lui Dumnezeu prin cele cinci Probe Naturale,dintre care ultima,cea Teleologica(=a finalitatii legilor naturale) este baza metafisica a evolutionismului de tip finalist,spre care se orienteaza astazi stiinta moderna.Deci prin metafisica lui Toma d'Aquino, se unesc revelatia,filosofia si stiinta moderna.

Deci fara rugaciune nu facem nimic. Adevarul este ca m-am rugat la Dumnezeu sa ma lumineze, sa ma ajute sa inteleg, inainte de a obtine rezultatele surprinzatoare.

(Starea de reflectie in care am reusit sa inteleg mai multe, este o stare speciala. Nu este starea normala de constienta, ci o stare diferita, care nu se obtine imediat, ci in 1-3 ore din mometul in care incep sa ma concentrez profund pe argumente fara a face alte activitati. Apoi, revenind cu atentia asupra lucrurilor obsinuite, de zi cu zi, starea se pierde, in schimb ramane o anumita luciditate peste medie. Imi da impresia ca pe masura ce petrec mai mult timp in starea de reflectie, starea normala de luciditate creste de fiecare data)

De ce spun asta... Deoarece ma intreb, aceasta stare de reflectie ar putea fi "judecata duhoviniceasca" despre care se vorbeste? Adica, pana la urma ce este Duhul? O superratiune, o forma de constienta suprarationala? Sau altceva? Nu inseamna oare tocmai o stare de reflectie profunda in care starea de constienta se modifica, "judecata duhovniceasca"?

Mi-e drag de tine ca te zbati..Cauti,cauti,cauti...si sunt sigura ca pana la urma vei gasi..;-)
Starea asta de reflectie profunda,tu o descrii ca pe o meditatie..Starea de rugaciune este o stare a inimii, a sufletului,nu a mintii...

Ai descris bine, este exact o meditatie rationala. In schimb starea de rugaciune, atunci cand imi reuseste, este starea copilului care-si spune oful si cere ajutor, lasandu-se protejat ca bebele la pieptul mamei :) (ca sa-ti dau senzatia a ceea ce inteleg eu prin rugaciune si credinta in Absolut (Dumnezeu) la nivel emotional). Si starea de meditatie rationala produce la un moment dat emotii, deci tinde sa se transforme in credinta si simtire.

Oricum, ceea ce as vrea sa inteleg mai exact, este unde se termina animalul din noi si unde incepe Duhul Sfant. Si daca meditatia rationala duce in final automat la revelatii (Adevaruri direct perceptibile). Eu as tinde sa spun ca da, dar ramane de vazut. Oricum, rugaciunea cred ca este foarte importanta, precum si sentimentul de comunicare directa cu Dumnezeu si de incredere. Deci nu este o analiza logica stearpa, ci o cautare logica pasionala ce induce stari emotionale. Bine, adevarul este ca si un pasionat in matematica traieste momente emotionante cand descopera cate ceva. Deci cu revelatiile, ramane de vazut...