In Memoriam- Parintele Constantin Galeriu
 

"Inainte de ati da crucea pe care o duci, Dumnezeu a privit-o cu ochii Sai cei preafrumosi, a examinat-o cu ratiunea Sa dumnezeiasca, a verificat-o cu dreapta Sa neajunsa, a incalzit-o in inima Sa cea plina de iubire, a cantarit-o cu mainile Sale pline de afectiune, ca nu cumva sa fie mai grea decat o poti duce. Si dupa ce a masurat curajul tau, a binecuvantat-o si ti-a pus-o pe umeri. Deci o poti duce! Tine-o bine si urca pe Golgota spre Inviere!”. Aceste cuvine superbe apartin unui iubit si apreciat preot, originar din tinutul Bacaului, parintele Constantin Galeriu.

S-a nascut in anul 1918, in ziua cand toata suflarea crestina serbeaza Intrarea Maicii Domnului in Biserica, in satul Racatau, comuna Horgesti.

"Parintele Galeriu a plecat dintre noi. Nu s-a grabit. Cu gesturile lui molcomite si puternic interiorizate, a sorbit pana la ultima picatura din cupa suferintei: inchisoarea, umilintele de tot felul si boala cea grea. Nu s-a plans niciodata de nimic, refuzand neinduplecat sa vorbeasca vreodata despre sine. "Faptele dau marturie, nu gura noastra pacatoasa", zicea parintele, schimband subiectul. Odata, dupa 1990, s-a trezit cu hotii in casa. Nu s-a pierdut cu firea si nici nu i-a infruntat. A zis doar atat: "Iubitii mei, luati tot ce vreti, ca de asta ati venit, si poate ca aveti nevoie". Dupa un moment de uluiala, cei doi talhari nu numai ca au rascolit camera dupa bani si lucruri de valoare, dar l-au batut crunt pe parintele, cu pumnii si cu picioarele, pana au obosit. Cateva zile mai tarziu, cand hotii au fost prinsi, parintele i-a privit in ochi si a refuzat sa dea declaratie impotriva lor - renuntand de bunavoie si la lucrurile furate. A iertat daruind. Echimozele si loviturile de pe fata le-a pus pe seama unei cazaturi. Nu s-a lasat tulburat de intamplare. Desi a fost batut atat de tare incat nu se mai putea ridica din pat, duminica, adunandu-si puterile, a intrat in biserica si a rostit cateva ectenii, cum a putut.
Asa era parintele - bunatatea"

"Intr-o zi, mergand pe strada si observand un cersetor descult, i-a dat acestuia pantofii sai si ceva bani de mancare. A ajuns acasa in sosete, strecurandu-se rusinat printre oameni, dar fericit ca ajutase un semen de-al lui, ca adusese un fir de lumina si bucurie in sufletul unui frate amarat. Chiar daca nu a vorbit cu nimeni despre aceasta intamplare, oamenii au aflat, cautandu-l cu o si mai mare osardie la Biserica Sf. Silvestru din Bucuresti. Se bucura parintele de vorbele bune ale celor din jur, dar se si intrista. Lauda lumeasca e un cutit cu doua taisuri. Neatent fiind, te poti rani mortal in trufia momentului. Parintele prefera sa vorbeasca nu despre sine, ci despre dragoste. Vorbea in felul sau inimitabil - ca un indragostit, patimas si lucid deopotriva. Imi amintesc de o predica de-a lui despre iubire, despre apoteoza crestina a dragostei care se implineste prin trairea vietii celuilalt. Imi mai amintesc de licarul din privirea lui si de tristetea cu care constata saracirea semantica pe care a capatat-o in limba romana cuvantul simpatie - in limba greaca, el insemnand: "impreuna suferinta". Intelectual rafinat, dar si traitor al celor sfinte, parintele nu cuvanta din carti. Trimitea la mari ganditori si sisteme filosofice, pastrandu-se mereu in ale vietii. Crestinismul nu se invata. Se traieste si se arata in fapte. Asta a facut parintele - de la amvon sau de la catedra, a vorbit mereu despre iubire, iubind.

*

Multi l-au cunoscut pe parintele Galeriu, dar putini l-au stiut cu adevarat. Eu l-am vazut doar de cateva ori. Prima imagine a fost si cea mai puternica. Parintele statea in dreptul usilor imparatesti, rostind Crezul, dimpreuna cu toti mirenii ingenuncheati pe podina mozaicata a Bisericii Sf. Silvestru. Inalt si batran, cu osatura alungita si delicata, statea usor aplecat spre sine insusi, cu barbia in piept, frematand ca o trestie mangaiata de vant. Iluminat de razele filtrate ale vitraliilor, parea icoana unui sfant in marime naturala. Asa cum il vedeam eu, parintele umplea zarile. Era si nu era cu noi in biserica, indemnandu-ne parca sa privim dincolo de el - mai departe, spre inaltul cerului. Peste toate, se aseza vocea lui aparte, blanda si fara graba - o voce tulburatoare, plina de emotii si de trairi intense. Nimeni nu slujea ca parintele. La el totul era rabdare si rostire din adanc. Iesind cu Sfintele Daruri, tinea in maini chiar Trupul si Sangele lui Hristos. Savarsind tainele, glasul parintelui devenea inconfundabil; bland urcator, poruncitor si plin de nadejde. Cu el, biserica se umplea de pace si tihna. O clipa macar, grijile si zgomotul orasului incetau. Nu intamplator, biserica era plina de intelectuali: Sora, Plesu, Sorin Dumitrescu, Ion Mircea. Prin parintele, Biserica Sf. Silvestru devenise oaza de liniste si de impacare cu sine, un loc de cautare si de raspuns. Seara, dupa slujba, dialogurile continuau. Asa s-a zamislit o superba carte de convorbiri filosofic-crestine, deopotriva cu promisiunea infiintarii unui grup intelectual de reflecsie ortodoxa. Din pacate, sanatatea parintelui nu a mai permis acest lucru. Prin disparitia lui, am pierdut nu numai un mare profesor de omiletica, dar si pe singurul duhovnic capabil sa reinvie spiritul "Rugului Aprins", apropiind pe cei mai importanti intelectuali ai tarii intr-o unica si fertila cugetare crestina.
Disparut de curand, parintele a intrat deja in legenda. Avea o rabdare de sfant si o bunatate peste fire. Primea pe oricine in casa, de la filosoful cel mai renumit pana la ultimul tigan. Nu te lasa nici sa scoti un cuvant pana nu te punea mai intai la masa. Pentru fiecare avea o vorba de mangaiere sau un mic dar: o iconita, o carte, un crucifix. Nu a fost vazut vreodata maniindu-se ori ridicand vocea. Chiar si cand il jigneai, ofta doar din rarunchi si simteai cum te iarta, rugandu-se pentru tine. Insotindu-l intr-o zi pe strada, am trait cu el o intamplare de Pateric. Mergand noi agale si discutand, un tiganus s-a apropiat si cu mare indrazneala a spus: "Taica, parinte, binecuvanteaza, sa castig la poker". Putin tulburat, parintele Galeriu s-a oprit din drum, l-a privit cu mila, dupa care i-a raspuns: "Cum poti sa-mi ceri, baiete, sa piarda altii? Castigul tau e nenorocirea altora". Oricat ar fi vrut baiatul sa-si continuie obraznicia, vedeam cum vorbele i se opinteau in gat. Recunostea si el ca dorinta lui era stramba si fara dreptate. Ne-am continuat plimbarea ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic, dar, sincer vorbind, din clipa aceea l-am privit cu alti ochi pe parintele. Fara ostentatie, imi daduse o mare lectie crestina - lectia smereniei si a nemaniei. Era singura cale - daca i-ar fi intors spatele baiatului sau l-ar fi certat cu vorbe urate, parintele ar fi pierdut totul. Prin vorba buna, sparsese lucrarea celui rau, asa cum imi spusese odata: "Daca la rau raspundem cu rau, intretinem lantul raului. Doar binele poate rupe incatusarea Satanei".
Tolerant si milostiv cu toata lumea, parintele nu putea refuza pe nimeni. Unii poate ca au profitat, invesmantandu-se nemeritat in renumele si prestigiul sau. Important e ca parintele nu a vrut sa lase in urma nici o bruma de nemultumire ori suparare. Se sacrifica pe sine, rupandu-si din timpul sau de lectura sau de rugaciune. Ii placea sa discute cu oamenii si mai ales cu studentii. Avea bucuria, dar si gravitatea misiunii sale de duhovnic. Unii poate ca au fost deranjati de aparitiile parintelui la televizor sau la unele intruniri politice. Ar fi o mare nedreptate sa-l judecam pe parintele ca pe un isihast. Darul si porunca erau altele: sa traiasca printre oameni si sa se jertfeasca lor. Imi amintesc o zi de spovedanie in Postul Pastelui. Trecuse deja de miezul noptii si biserica era inca plina de credinciosi. Parintele era obosit din cale-afara, cu ceaiurile pentru ciroza alaturi, dar nimeni nu voia sa renunte. Dimineata, pe la 4, parintele pleca sa se odihneasca. La ora 8 incepea slujba Sfintei Liturghii si o noua zi de lucru. Toata viata parintelui a stat sub semnul jertfei, vrand parca sa implineasca spusele Apostolului: "Care, bogat fiind, a saracit pentru noi, ca noi sa ne imbogatim cu saracia lui".
Chiar daca s-a chinuit mult in patul de suferinta, iubirea parintelui s-a vadit triumfatoare, aducand din partea credinciosilor iubirea recunostintei. Nu intamplator, in ziua inmormantarii, de jur imprejurul Bisericii Silvestru, florile formau un imens gard de culori si delicate nuante vegetale. In fata a 100 de preoti si a mii de credinciosi, sicriul parintelui Galeriu a fost scos din biserica. Brusc, pe cer, in jurul soarelui, a aparut un superb curcubeu, semn ca drumul parintelui fusese deja deschis, in insotirea nevazuta a ingerilor, spre locul de odihna binemeritat si obtinut cu atata jertfa si staruinta, neintrerupt, clipa de clipa, vreme de 85 de ani."

Dragă Negroponte, postările tale m-au emoţionat profund, mai ales că eu îi datorez Părintelui o bună parte din convertirea mea. Rar se mai găseşte în vremurile astea derutate şi derutante, o simbioză a harului cu inteligenţa nesfârşită, a iubirii cu înţelepciunea, a ştiinţei cu mucenicia. Toate acestea s-au întâlnit în părintele Galeriu şi încă multe altele.
Mulţumesc Georgeval pentru această frumoasă şi necesară aducere-aminte !

Ma bucur frate,ca ti-au placut!Si mie imi place mult parintele,un nou sfant roman!

Fie ca memoria părintelui Galeriu să rămână vie in Biserica Română și să ne îndrume permanent spre regăsirea dreptei credințe, deci spre găsirea lui Hristos în mijlocul nostru, așa cum el îl aducea pe Hristos în mijlocul celor care îl înconjurau, Amin!

O predică excepţională a părintelui Galeriu la Duminica Înfricoşatei Judecăţi
 

Vineri, 10 august, este ziua in care parintele Galeriu a trecut la cele vesnice. Dumnezeu sa-l odihneasca in pace si pe noi sa ne intareasca prin rugaciunile sale.

Cu foc din duhul Celui Preainalt

Parintelui Constantin Galeriu

Dintr-un hotar si pana-n celalalt,
E amintirea ta sfintind oriunde
Cu harul care truda o ascunde
Si jertfa asumata in asalt.
Cand sorb cuvantul tau purtat pe unde,
Cu foc din duhul Celui Preainalt,
Si in adancul inimii tresalt –
Lumina necreata ma patrunde.
Te simt acum mai viu ca niciodata
Din dragostea de suflet revarsata:
Minune e si nu un paradox!
Milostivind ne insotesti prin vreme,
Cei insetati pe tine sa te cheme
Virtute pentru neamul ortodox.

Vasile MUSTATA
(din Marturii Silvestrene, nr 3/2010)

http://www.ziarullumina.ro/imagine.p...ile3073803.jpg

Multumim pentru aceasta aducere-aminte. Pentru ca suntem in post si este un bun prilej pentru spovedanie, am ales un scurt dar convingator cuvant al acestui minunat Parinte.

Are si sufletul lumea si legile lui. Sfatuirea cu sine si cainta pentru ratacirile de la telul vietii, nevoia de a te indrepta si purifica, de a-ti descoperi ranile si problemele unui om al lui Dumnezeu, starea aceea unica pe care o incerci cand auzi "te iert si te dezleg de toate pacatele", si te simti din nou impacat, restabilit in armonia ta launtrica, constituie o experienta comuna tuturor celor ce afirmam constiinta unui adevar divin fundamental si a lunecarii din el, a unei legi morale si a calcarii ei.
http://www.crestinortodox.ro/sfaturi...tei-68485.html

Este cumva ciudat ca in timpuri cand dragostea parea confiscata,interzisa,imbracata-n fals si pusa-n tabele de prognoza cincinala,cand trairea parea inchisa-n regula netrairii,si totusi mai abitir se ridica peste lanturile intunericului,oameni precum Parintele Galeriu erau cautati,se simtea parca nevoia sa se regaseasca,tainic,prin lumina impartasita, in trairea fiecaruia.Parca Dumnezeu nu vroia,atunci,acum si in veci,sa ne lase singuri,invingea,cu moartea pre moarte calcand,teroarea si ura necredintei. Acum,cand restrictiile au cazut,cand libertatea,ce termen inselator,pare sa ne fi cotropit cu totul,ca o armata vrajmasa care distruge fara a cladi nimic in loc,oameni precum Parintele Galeriu parca au disparut.Sau sa fi disparut din noi lumina pe care au incercat sa ne-o aprinda?Ei au trecut,oamenii,chiar si sfinti fiind,trec prin clipa despartirii vremelnice de noi,dar a trecut si ce au lasat?Oare nu se mai nasc,sau nu-i mai stim,pierduti fiind pentru si printre noi dar stiuti de Dumnezeu,nu-i mai cautam?Poate ca timzi s-au retras,in fata urletului nostru satisfacut de libertatea absoluta si ucigasa,s-au ascuns in locuri tainice,in pamant,in ziduri sau in inimile oamenilor,asteptand clipa sa-i cautam iar,sa ne aducem aminte daca nu de ei macar de ce au vrut sa lasa,pentru ce au trait si au suferit.Poate suntem mult prea galagiosi sa-i mai auzim,mult prea orbi sa-i mai vedem sau mult prea liberi ca sa ne mai luam Crucea.Avem libertatea sa o lepadam,ne aducem aminte de ea cand suferinta si intunericul ne inconjoara,dar nu ca sa o purtam ci ca sa strigam,ca niste copii pierduti,la Cel ce a stat pe Cruce.

Avea un dar anume parintele,printre multimea darurilor din buchetul sau sufletesc:iti arata unde greseai dar intr-un anumit mod,te duceai furios si plecai cu lacrimi ale caintei in ochi si totusi cu ranile bandajate si date cu blasamul blandetii sale.Dragostea sa cucerea totul,indura totul,transforma pe cei ce veneau la dansul.Cat de strain ar parea in lumea de azi,cand ura si violenta,in toate formele sale hidoase,musca din tot ce intalnesc.Cat de bun ar fi fost intr-o lume atat de rea.Poate nu mai meritam asemenea oameni,poate ne suntem suficienti,noi si psihozele care ne bantuie pe chipul stalcit al unei credinte sfasiata pe interior de necredinta si in zdrente la exterior,in traire.Poate se lasa tacerea absentei lui Dumnezeu printre si in noi,o tacere trista si indurerata de nerecunostiinta,falsitatea si ipocrizia noastra.Tacerea care pe mare prevesteste furtuna.Am trecut acum ceva vreme pe la Biserica Sfantul Silvestru.Locurile par schimbate fata de cum le stiam in copilarie.Si noi ne-am schimbat.Cateodata imi este atat de dor de copilaria cand ascultam de o voce blanda care ne chema la Hristos..

,,Suferea pentru umanitatea, care a ratacit drumul prin pacate si spunea cu durere nesfarsita referindu-se la aceasta: sarmana lume este bolnava, tare a mai ratacit drumul; nu se mai poate regasi pe sine, trebuie ajutata sarmana. "

Articolul de azi despre Părintele Galeriu
 

http://www.crestinortodox.ro/editori...ui-137058.html

Nu am avut şansa să îl cunosc personal, deşi chiar în anul 2003, în Postul Paştelui, am auzit despre dumnealui, când mi-am cumpărat două casete audio cu Evangheliile din săptămâna patimilor citite de el + psalmi şi alte cântări bisericeşti...

a fost un MARE om...un Sfant!

Sunt convinsă... din tot ca am citit despre el, precum şi din predicile sale pe care le-am ascultat sau citit...
Mărturiile celor care l-au cunoscut sunt grăitoare.

Mutându-se dincolo Părintele a lăsat un gol în inimile foarte multora. Era mereu asaltat de oameni care veneau cu durerile, neputințele, problemele lor și care primeau de fiecare dată o vorbă bună, înțeleaptă, o rugăciune, o mângâiere.

Îmi amintesc de frumusețea duminicilor în care cei pregătiți pentru împărtășanie veneau să mai ia o dezlegare de la părinte, îngenunchind într-un șir lung la ușa diaconească din dreapta altarului, iar părintele își punea mâinile peste ei și, privind spre cer, chipul i se lumina într-o rugăciune făcută din toată ființa, iar peste toți se revărsa o pace dumnezeiască.
La fel se întâmpla și în nopțile târzii, când părintele spovedea în pronaos, într-un întuneric luminat doar de o rază de lumină, iar capul său alb parcă devenea și mai luminos și, rostind rugăciunile, toți ne linișteam, ridicându-ne ușurați de la spovedanie.

Avea un regret părintele: acela că nu reușise să publice decât prea puțin din cugetările sale atât de valoroase. Aș fi vrut să-i fi spus că el a scris în inimile fiilor săi duhovnicești, ale tuturor celor care le-au avut deschise, și că semințele aruncate de el vor rodi, după cât va lucra fiecare dintre noi, bineînțeles, pentru că ele sunt vii.

Și cred că mult s-ar bucura dacă ar vedea că noi, cei care l-am cunoscut fie și doar de la depărtare, ascultându-i predicile sau citindu-l, ne-am strădui să trăim cuvintele sale („cuvinte din Cuvânt”, de la Dumenzeu-Cuvântul, cum ar fi vrut sfinția sa să-și intituleze volumele de predici).

Cum spunea cineva la slujba dinaintea înmormântării sale, în loc de „Dumnezeu să-l ierte”: „pe noi să ne ierte (pentru nevrednicia noastră), iar pe sfinția sa să-l odihnească!”.

Un om deosebit. As putea spune chiar - un sfant. Ar merita sa fie in calendarul
nostru.

Imi amintesc cu drag de Sfintia Sa. Caldura, respect si dragoste de aproape, de animale, de tot, blandete.

Dumnezeu sa-l tina in Rai alaturi de El.

Dumnezeu sa-l odihneasca in pace!

Părintele Constantin Galeriu la începutul regimului comunist
 

In Ziarul Lumina am citit un articol interesant in cinstea Parintelui Galeriu.

"A fost unul dintre cei mai mari predicatori şi teologi ortodocşi români din secolul XX de respiraţie academică. Opera îi este studiată şi cunoscută, dar mai puţin biografia, nu de puţine ori marcată de presiunile exercitate de autorităţile comuniste. El s-a născut la 21 noiembrie 1918, în familia unor oameni simpli, muncitori şi credincioşi din Răcătău-Răzeşi, judeţul Bacău.

După şcoala primară din comuna natală, între 1930 şi 1938, tânărul Constantin urmează Seminarul Teologic „Sfântul Gheorghe“ din Roman. Continuă calea formării preoţeşti la Facultatea de Teologie din Bucureşti, unde obţine diploma de licenţă în anul 1942. Pe parcursul studiilor este cântăreţ la Biserica Zlătari din Capitală. La 1 noiembrie 1942 este trimis pe front, ca militar în termen.

Este lăsat la vatră în mai 1943, când este hirotonit preot pe seama Parohiei Podul Văleni, comuna Poenarii Burchii, din judeţul Prahova. Aici slujeşte până la 15 iulie 1947, când este transferat la Parohia „Sfântul Vasile cel Mare” din Ploieşti. Între timp se afirmă ca membru al „Uniunii Preoţilor Democraţi“, înfiinţată la începutul anului 1945. La 1 septembrie, acelaşi an, lansează chiar un manifest cu titlul „Misiunea noastră“.

Deşi la început ar părea condamnabil pentru adeziunea sa la gruparea preoţilor ce trebuia să susţină zisele formaţiuni democratice, prin manifestul său, Constantin Galeriu nu abdică în nici un fel de la crezul pastoral care trebuie să-l domine pe orice slujitor al altarului. El caută puncte comune între manifestarea politică şi necesităţile societăţii de păstrare a principiilor morale în tiparul creştin.

Părintele Galeriu scria despre „dragostea între clasele sociale“; că „preotul trebuie să împace doctrinele de partid şi să le subtilizeze în spiritul evanghelic, ceea ce înseamnă politica lui Hristos“; că „Biserica trebuie să încreştineze partidul, să tempereze excesul şi pofta de violenţă“; că „preotul este factor de legătură între clase, între intelectuali, muncitori şi ţărani“, iar „intelectualii adevăraţi nu se mai lasă înşelaţi de eroarea materialistă“, fiind de datoria lor „să colaboreze cu preoţii la predicarea religiei morale“ şi că sunt „nebuni cei ce încearcă să creeze o lume nouă prin nimicirea celei vechi“.

Astfel, în viziunea părintelui Galeriu, „prin puterea misiunii creştine socialismul materialist se va subtiliza, încreştina“, ceea ce înseamnă „falimentul materialismului“. Era un discurs curajos într-un context politic încă dezorientat după schimbarea de la 23 august 1944 şi presiunile crescânde venite dinspre factorul sovietic. Discursul său nu a fost receptat în gruparea „preoţilor democraţi“, deoarece majoritatea acestora erau preocupaţi să-şi recicleze trecutul mai mult sau mai puţin pătat prin activitatea în diverse partide politice interbelice.

Ulterior, la 12 noiembrie 1949, părintele Galeriu a fost arestat de Securitate, apoi condamnat la trei luni închisoare pentru ascunderea unui lider politic liberal din Prahova. Din acest motiv autorităţile s-au confruntat cu protestele credincioşilor de la Biserica „Sfântul Vasile“ din Ploieşti. Într-o notă a Securităţii se arăta cum „s-a produs o stare de spirit agitată în rândurile credincioşilor… iniţial prin comentarii că preotul ar fi arestat şi depus la penitenciar din cauza predicilor sale religioase.

Această stare de spirit se continua în document, s-a produs şi în rândul credincioşilor din comunele din judeţul Prahova, care în mod obişnuit veneau în fiecare duminică să asculte predicile acestuia“. Păstoriţii părintelui, dar şi preoţi, au întocmit un memoriu cu semnături pe care l-au înaintat autorităţilor. În consecinţă, cei din Securitate propuneau sancţionarea preoţilor de către autorităţile bisericeşti şi „ducerea unei munci de lămurire“ în rândurile credincioşilor. Totuşi, părintele a fost eliberat la termen din Penitenciarul Ploieşti.

Un alt moment greu pentru părintele Constantin Galeriu a fost în 1952. În celebra noapte a „Adormirii Maicii Domnului“, părintele a fost arestat şi trimis în ancheta Securităţii din Ploieşti. Era acuzat pentru activitatea depusă în PNL-Bejan, ca membru al delegaţiei permanente în anul 1946. În fapt, activitatea politică se rezumase numai la participarea ca delegat la alegerile din 1946. Din acest motiv, a primit o detenţie administrativă de 60 de luni de muncă obligatorie.

Începând cu 16 ianuarie 1953 a prestat muncă obligatorie la colonia Peninsula-Valea Neagră de la canal, apoi din 13 octombrie acelaşi an a fost mutat la centrul de triere Văcăreşti de la Bucureşti. Totuşi, a fost eliberat la 23 octombrie acelaşi an, revenind în mijlocul familiei şi al păstoriţilor săi de la Biserica „Sfântul Vasile cel Mare“ din Ploieşti."

Suferinţele neştiute ale părintelui Galeriu
 

"Cele mai multe amintiri legate de o persoană le poţi afla de la cei lângă care a stat mai mult. Un portret spiritual al părintelui Galeriu nu-l putea schiţa mai bine decât un alt slujitor al altarului de la Sfântul Silvestru, alături de care a ostenit mai bine de 20 de ani, părintele Nicolae Bordaşiu.

Cuvintele lui ne pun înainte un om identificat deplin cu misiunea sa, aceea de a fi chip al smereniei şi iubirii lui Hristos pentru lume, de a asculta neputinţele ei şi a dărui vindecare celor doborâţi de patimi şi nevoi.

Părintele Galeriu a avut în viaţa sa o sănătate destul de robustă. Aşa a reuşit să învingă cerbicia comuniştilor când l-au dus la Canal şi când i-au făcut atâtea rele după aceea. Cu toate astea, el nu i-a urât niciodată, îndurând suferinţa în tăcere. Acestea sunt suferinţele neştiute, nespuse ale lui.

Când suferi cu trupul, mai scapi un oftat, câte o vorbă, nu poţi rămâne neobservat şi cel de lângă tine te va întreba: „Ce te doare?“ Dar când ai ceva pe suflet, atunci destul de greu te va descoperi cineva. Din pricina aceasta, părintele Galeriu suferea mult.

Suferea în tăcere. Suferea cu cei săraci pentru că nu putea să aline atâta durere câtă vedea la cei necăjiţi, mai ales când mergea în vizite pastorale sau ajungeau la dânsul diferiţi sărmani. Suferea de nedescris când avea de lucru cu tinerii care se drogau. Încerca să-i convingă pe cei aduşi fie de părinţi, fie veniţi din proprie iniţiativă. Şi nu erau puţini cei care-l vizitau, ştiindu-l un mare duhovnic.

Stătea uneori de vorbă ceasuri întregi cu câte un tânăr din acesta pierdut şi când constata că mesajul nu a avut ecou în sufletul lui, fiindcă cel aflat în faţa lui fie se revolta sau nu primea ceea ce i se oferea, atunci suferinţa părintelui era nemărginită. Dar nu dezarma niciodată. Relua cu acelaşi tânăr discuţia şi tot nu se descuraja."

http://ziarullumina.ro/sites/default...n-de-viata.jpg

Mereu nădăjduind în mila lui Dumnezeu
 

"Şi-a exprimat între noi durerea când veneau mulţi tineri care făceau parte din MISA (Mişcarea de Integrare Spirituală în Absolut) şi a avut discuţii directe cu conducătorul acestei mişcări. A acceptat ca acesta să vină în biserică la noi, ba chiar l-a primit să fie naş la un botez alături de alţi naşi valizi, cu gândul că ar putea să-l reîntoarcă pe drumul cel bun. Şi când a constatat că totul este în zadar, mi-a spus cu tristeţe: „Acesta este un om definitiv pierdut“.

Şi ţin minte, când omul acesta cu o doză de obrăznicie la un botez programat la o anumită oră a întârziat câteva ceasuri, părintele a aşteptat, a aşteptat întoarcerea lui. Noi am început botezul cu naşii buni, pentru ca într-un final respectivul să apară, nesocotindu-l oarecum pe părintele. Şi am simţit amărăciunea din sufletul părintelui în acele clipe, văzând că egoismul şi rătăcirea lor sunt atât de puternice. Cu toate acestea, era nădăjduind în Dumnezeu că şi pentru ei El va avea milă.

Aş vrea să evoc acum o clipă de şi mai mare durere, care nu a fost numai sufletească, ci şi fizică. Îmi amintesc cum zicea părintele: „nimic nu e întâmplător, totul e proniator“. În chiar ziua când am aflat de adunarea tinerilor din ASCOR pentru comemorarea la Mănăstirea Oaşa a 10 ani de la mutarea în veşnicie a părintelui Galeriu, ieşind din biserică, pe treptele de la intrare, m-am întâlnit cu o doamnă pe care o ştiam oarecum, dar nu o mai văzusem demult.

Am intrat în vorbă cu ea şi i-am spus că nu am mai văzut-o pe la noi. Mi-a răspuns că merge la slujbă în altă parte. M-am gândit că oriunde ar participa la slujbă, tot în casa lui Dumnezeu este, dar am repetat întrebarea: „De ce nu mai vii totuşi pe la noi?“ Răspunsul a fost unul total neaşteptat: „De frică!“ „Cum adică ţi-e frică?“ „Mi-e frică, pentru că eu ştiu cine l-a bătut pe părintele Galeriu.“

Probabil femeia a vrut doar să-mi reamintească ceva petrecut prin anii 1990. I-am spus: „Îmi amintesc de clipele de atunci, dar ştiu şi că părintele i-a iertat pe cei ce i-au făcut rău, fiindcă era bun“. Însă femeia a spus: „Dar nu cei pe care i-a văzut părintele la tribunal sunt autorii, ci autorii au rămas şi vor rămâne mereu necunoscuţi.

Şi s-ar putea întâmpla, zicea ea ca să-şi justifice frica, ca ei să se răzbune într-o zi pe mine, dacă ar şti că îi divulg pe cei care l-au bătut pe părintele“. Şi atunci am întrebat-o: „Cine l-a bătut?“ „Cum, nu ştiţi? Securitatea.“

Vizita neaşteptată
 

"Mi-am adus aminte atunci de noaptea când s-a întâmplat faptul. Părintele avea o doamnă în vârstă dactilografă care îl cunoştea de mulţi ani, de când părintele slujea la Ploieşti, la Biserica „Sfântul Vasile“. I-am şi uitat numele. Ea venea de la Ploieşti şi stătea zile întregi dactilografiind din cuvântările şi scrierile părintelui. Părintele Galeriu avea un început de Parkinson şi nu putea să caligrafieze.

Era o noapte de vară, se dormea cu geamurile deschise, şi părintele, care nu se gândea niciodată că oamenii pot fi atât de răi, nu şi-a luat nici o măsură de siguranţă. În acea noapte, câţiva indivizi au intrat în casă, au ajuns într-o cameră unde era biblioteca părintelui şi au început să arunce totul pe jos. Dactilografa s-a trezit, dar bărbaţii i-au pus o pernă pe faţă şi au ameninţat-o, spunându-i că, dacă scoate vreo vorbă, o omoară. Erau patru inşi.

Au mers apoi în camera părintelui şi, fără să-i spună un cuvânt, i-au dat mai multe lovituri cu un box, o armă metalică din aceea care intră pe degete şi se loveşte cu ea având pumnul strâns. L-au bătut atât de rău, încât i-au scos dinţii din gură. Părintele avea dantura cam slabă. Dar nu a fost destul. L-au silit să spună unde are lucruri de preţ. Părintele nu avea nimic al lui. Dar în casă se afla ceea ce rămăsese de la preotul Chiriac Bidoianu, ctitorul Bisericii „Sfântul Silvestru“.

Acesta îşi lăsase toate ale lui bisericii, un lanţ de aur cu care purta crucea pectorală de iconom stavrofor. Mai era încă o cruce de aur. Iată toată averea pe care părintele, ca paroh, o păstra de la înaintaşul său. Pe acestea le-au luat cei veniţi în noapte. Însă nu s-au oprit din bătaie şi cu o lovitură de box i-au rupt arcada, încât sprânceana îi căzuse peste ochi.

După ce au plecat ei, cineva a dat telefon, iar eu am alertat oamenii şi când l-am văzut pe părintele, avea un chip atât de îndurerat, încât m-a impresionat profund. Nu pot uita niciodată cu câtă durere mă privea cu un singur ochi, pentru că celălalt era acoperit de sprânceană, încât, ca să văd dacă nu îi scoseseră ochiul, cu greu am ridicat pleoapa pentru a observa dacă ochiul se mişcă.

Cu greu a articulat câteva cuvinte. Gura toată era tumefiată, dinţii căzuţi, ochiul acoperit de pleoapa zdrobită. Am chemat pe doctorul Moise, un ucenic al părintelui, stomatolog, care i-a făcut toaleta feţei însângerate şi după ce şi-a mai revenit părintele, şi-a exprimat durerea faţă de ce sunt în stare oamenii.

Acestea sunt suferinţele necunoscute ale părintelui Galeriu. Ele au fost mult mai grele de purtat decât cele de la Canal sau din altă parte, fiindcă atunci ştiai la ce anume să te aştepţi. Dar aici, la oameni cărora nu le făcuse nimic şi cărora, dacă ei i-ar fi cerut, el le-ar fi dat orice ar fi dorit ei, de unde atâta cruzime?"

Venea oriunde era chemat
 

"Părintele nu avea averi, bietul de el nu avea adunate bunuri pământeşti. El era cu bogăţia sufletească pe care o împărţea cu mult drag tuturor, oricui ar fi vrut să ceară de la el un ajutor. Durerile sufleteşti pe care nu le poţi descrie, în urma suferinţelor fizice, au fost cele care au lăsat urme în viaţa părintelui.

Cu toate acestea, când a fost la proces, pe cei pe care i-au prezentat autorităţile ca autori ai furtului şi agresiunii, el i-a iertat şi a spus în faţa tribunalului că nu are nici o pretenţie. Însă realitatea spune că nu cei prezentaţi au fost de fapt autorii, ci ei au fost puşi condiţionat pentru a recunoaşte faptele săvârşite de alţii ca să-l intimideze pe părintele.

Dar nici aşa nu au putut să-i închidă gura niciodată, fiindcă a continuat să vorbească cu aceeaşi dragoste, cu acelaşi patos, cu aceeaşi convingere, propovăduind adevărul şi dragostea. Mergea cu avionul de la Bucureşti la Baia Mare, la Timişoara, la Iaşi, oriunde era chemat, mai ales când era solicitat de tineretul de la ASCOR.

Nu ţinea seamă de nimic, de oboseală, de timp. Ştia să-şi potrivească lucrurile în aşa fel încât să propovăduiască ceea ce purta în suflet, credinţa în Iisus Hristos ca Mântuitor al lumii. (Sursa:Ziarul Lumina; Articol realizat în urma înregistrării făcute de Augustin Păunoiu cu părintele Nicolae Bordaşiu)