Cum ne infranam ?
 

Am deschis acest topic pentru a invata unii de la altii cum ne putem infrana de la anumite vointe ale noastre, fie ele de orice fel : de la a gandi, a spune, a ne comporta, pana la ...'marea desfranare'. Multi stim teoretic ce trebuie facut din scrierile Sfintilor Parinti si din alte scrieri...la capitolul practica, invatam tot timpul...

Voi incepe eu cu un exemplu:

' Daca ne nimerim printre oameni care osandesc pe semeni, noi trebuie cu tactica sa abatem discutia si pe nebagate de seama sa trecem la alta tema. In unele cazuri este mult mai folositor sa vorbim ceva bun despre cel osandit, care sa destinda atmosfera. Aceasta aparare neasteptata poate sa stinga in altii dorinta de a-l osandi. Dar daca nu putem sa facem nici una, nici alta, atunci, trebuie sa tacem si sa ne rugam atat pentru noi insine, cat si pentru cei ce osandesc, si pentru cei osanditi.' ( Arhim.Serafim Alexiev )


La mine recunosc ca uneori se intampla invers ( mai ales privitor la barfele de la serviciu ). Sunt uneori furata de discutiile ce se poarta in apropierea mea si mai scap si eu ' cate o perla '....Voi cum reusiti sa va stapaniti pornirile in situatia data ?

Cum? E greu de dat lectii in aceasta privinta. E ca la scoala: unii citesc din mers si stiu de 10, iar altii tocesc din greu, nu inteleg mai nimic si obtin 7-8 cu indulgenta.
Infranarea tine de mai multe aspecte. Viciul poate fi in noi dintotdeauna, iar in astfel de caz e vai-si-amar fiindca te cam lupti cu morile de vant; sau apare datorita anturajului sau unei proaste inspiratii, caz in care ar putea fi ceva mai usor infranat, daca si numai daca exista motivatie si mai ales personalitate. Din proprie experienta stiu ca, la un caracter slab nu vor aparea nici minuni, nici infranari. Adica, un caracter slab se poate ruga mult si bine la Dumnezeu sau la un sfant sa-i rezolve o problema, daca nu are suficienta tarie in propria lui convingere. Astfel, el tot vrea mereu cate ceva, dar arareori crede cu adevarat ca Dumnezeu este in masura sa-i ofere si cu-atat mai putin sa o mai si faca!
La fel si cu infranarea. In general, un caracter slab va spune mereu "Ma voi lasa de maine!", sau "M-am mai lasat de vreo 20 de ori!..." Pentru fiecare dintre noi ar trebui sa existe la un moment dat acea revelatie, acel gen de maturitate, cand sa realizezi ca nu esti pe drumul cel bun si ca trebuie sa spui GATA! Dar cand pacatul este atat de profund cuibarit incat numai gandul la el si iti salta adrenalina ca la motanul in calduri, e greu sa vorbim de renuntare: macar un fum de tigara!... Macar o gurita de alcool!... Macar o data cu vecina de la 3!... Macar o agrafa de par sa fur, ca nu ma pot abtine!... Pentru oricare dintre aceste slabiciuni, si pentru oricare alte o mie, exista doua variante de renuntare: o data cazand din lac in putz, alaturandu-te grupurilor yoga, sectare sau sedintelor la psiholog, care te-ar putea vindeca intr-o oarecare masura, dar adevarata problema e departe de a fi vindecata. Iar cealalta varianta, care a dat si va da intotdeauna rezultate incontestabile, este recapatarea dialogului pierdut cu Dumnezeul din tine. Iar pentru asta e nevoie in primul rand de o reanalizare a intregii vieti, fara a omite nici cel mai mic dintre pacate, apoi, inarmat cu vointa si rabdare, cautat un duhovnic cu har si intelepciune, care, chiar daca va da un canon nu tocmai pe placul nostru, trebuie sa avem taria si hotararea sa-l tinem.
Partea proasta este ca abia cand crezi ca ai inceput sa te redresezi, vin alte 200 de probleme la care nici nu gandeai ca exista. Pentru ca nu-i chiar simplu sa vrei sa renunti la diavol peste noapte si sa treci in tabara lui Dumnezeu, fara sa fii scuturat din toate incheieturile. Din pacate, foarte multi incearca sa-si schimbe viata, incearca sa mearga la biserica, incearca sa faca ceva fapte bune, fiindca sunt foarte constienti de viata traita in pacat, dar cand se simt incoltiti din toate partile, se sperie si revin repejor la vechile indeledniciri. Am vazut cu ochii mei astfel de cazuri si n-am putut face nimic: era un amestec de teama si placere, era un compromis acceptat cu buna stiinta, uneori cu lacrimi, alteori cu incapatanare nedisimulata.
Singura modalitate de a scapa de pacatul care ne subjuga este rugaciunea cat se poate de deasa. Acceptarea conditiei de dobitoc (ca daca ai fi om, ai realiza ce faci cu sufletul tau), cainta pana la lacrimi si dorinta de mantuire care nu poate veni cu jumatati de masura, in sensul "Renunt la desfrau, dar nu si la tigara! Iarta-ma, Doamne, dar nu pot sa renunt chiar la toate, intelege-ma si Tu!..."
Dupa un timp, pe nesimtite, vei constata ca pachetul de tigari nu-ti mai starneste nici o reactie, decolteul si picioarele lungi pana la gat te lasa rece, alcoolul parca are un gust idiot si nu stiu cum ca tot mai buna-i apa!... Cand simti ca vechile metehne nu te mai tenteaza, inseamna ca Dumnezeu te-a iertat si trebuie sa ai mare grija la ceea ce e mult mai grav: mandria si marirea de sine!...
Dar despre asta... in episodul urmator!... :15:

De la desfranare: post si rugaciune,iar daca nu da rezultate: post aspru si rugaciune mai multa. Daca nu ne putem infrana de la un comportament care supara pe altii ne gandim cum ne-am simti in locul lor si e suficient.Gandurile sunt libere,aici ii las pe colegii de forum.

daaaaaaaa.............

pai reteta asta merge la orice, nu numai la desfranare.

Eu ma gandeam mai degraba sa povestim fiecare cate o situatie practica care a necesitat infranare si solutia pe care am adoptat-o.

buna initiativa
 

...de cauti....gasesti chiar aici in zona exemple in care sau pt care se potriveste topicul tau ! Doamne Ajuta!

Cea mai buna metoda de infranare cred ca este sa incerci sa ai tot timpul gandul la Dumnezeu.Dar asta bineinteles ca nu e posibil,sunt momente cand te scapi de sub control si faci pacate mai mici,sau mai mari.

O alta metoda,complementara, este postul,sa mananci mai putin,daca se poate nu chiar de dimineata,nu gras,fara multe condimente sau foarte gustos,fara bauturi alcoolice.

O alta metoda,mai grea,este privegherea de noapte ,cand mintea se curata si e pregatita mai bine pentru a doua zi.

Apoi,alte sfaturi pentru infranare: mersul mai des la Biserica,si in timpul saptamanii.

Sa nu avem prea mult confort,haine luxoase,parfumuri etc.

Eliminarea privitului la televizor si pe internet(la lucruri lumesti).

O alta ispita in a face pacate este sa ai multe legaturi ,prietenii,sa mergi in vizite sau sa primesti etc

O metoda prin care eu am limitat ispitele trupesti a fost impartasirea mai deasa,uneori chiar saptamanal.

Ca sa te infranezi, trebuie sa apelezi la multa vointa.Ca sa te infranezi la anumite vointe,cum spui tu,apeleaza la vointele opuse.Si gata!Vezi ce simplu e?Iar daca n-ar fi grea lupta,nu ar fi gloria un piculet cam searbada?
Daca dupa patru ani de liceu te-ar intreba la examen doar -Cat face 2 ori 2?
N-ai ramanea cu un pic de amaraciune in suflet?N-ai zice:-Ce porcarie de examen...Pai vezi?Asa ca frane puternice,daca vrei glorie.

Cateva din metodele sugerate mai sus nu se pot pune in practica de catre oricine. Cei care merg la serviciu nu prea au cum priveghea, eventual in weekend, dar si-atunci te dai de tot peste cap cu somnul, ceea ce poate influenta negativ prestatia la locul de munca.
La fel si cu mancatul nu prea devreme dimineata; este chiar recomandat ca micul dejun sa fie cea mai copioasa masa a zilei! Unii oameni cad din picioare daca nu mananca ceva dimineata pentru ca nivelul glicemiei scade drastic peste noapte.

Omul este un animal social si nu poate trai izolat, eu cred ca e chiar recomandabil sa avem prieteni de nadejde, oameni pe care sa ne putem baza, carora sa le putem spune ofurile noastre. Prietenia curata, frumoasa, face omul mai bun. Asadar consider ideea cum ca trebuie sa ne izolam de toti si toate pentru a nu mai pacatui (cu barfa, etc) ca fiind extrema.

Uneori citesc ce fel contureaza unii forumisti "portretul" ortodoxului "ideal" (nu ma refer la tine, Daniel, cand afirm asta) si vad in fata ochilor un depresiv salbaticit de lume, cu care nu se poate intra in contact, care poarta un sac de iuta in loc de haine, se spala rarut pe motiv de smerenie (?!), e incruntat si nu zambeste niciodata, cu alte cuvinte un om care nu exprima in nici un fel prin comportamentul sau BUCURIA INVIERII LUI HRISTOS!

Doamne ajuta!

Cum sa ne infranam?-mihail florin
 

In primul rand postul,rugaciunea spovedania cat mai deasa,ascultarea de duhovnic
pai nu e bine sa stam in grupuri care vb chestii lumesti
sa facem tot posibilul sa ne ferim.
Sa mancam cat mai putin
sa ne rugam mai mereu oriunde oricand
sa cerem ajutorul lui dumnezeu cand nu putem s afacem asta cand disperam
toate acestea si altele s afacem si cu ajutorul lui dumnezeu si a maicii domnului
si a tuturor sfintilor sa cerem ajutorul lor s a pute s ane infranam
doamne ajuta

Cum sa ne infranam?-mihail florin
 

ionut12


Implicit Cum sa ne infranam?-mihail florin
In primul rand postul,rugaciunea spovedania cat mai deasa,ascultarea de duhovnic
pai nu e bine sa stam in grupuri care vb chestii lumesti
sa facem tot posibilul sa ne ferim.
Sa mancam cat mai putin
sa ne rugam mai mereu oriunde oricand
sa cerem ajutorul lui dumnezeu cand nu putem s afacem asta cand disperam
toate acestea si altele s afacem si cu ajutorul lui dumnezeu si a maicii domnului
si a tuturor sfintilor sa cerem ajutorul lor s a pute s ane infranam
doamne ajuta

Dacă prin "sălbăticire" înțelegi o restrângere de la agitațiile lumești, ea e necesară pentru cei care vor să ducă o viață interiorizată de pocăință și rugăciune. Creștinismul nu constă în viața trăită lumește ci în unirea lăuntrică cu Hristos și în despătimire iar scopul înfrânării e de a permite aceasta. Asceza care nu e îndreptată spre roada lăuntrică nu e de nici un folos.

Iar bucuria vieții veșnice trebuie să existe în realitate, nu să se urmărească exprimarea ei. Afișarea unei mine pozitive este o formă de fățărnicie.

Frica de Dumnezeu este inceputul intelepciunii.Daca-L iubim pe Dumnezeu, ne infranam- e o chestiune de educatie - din familie, din scoala, din propriile experiente.Daca ai fost vreodata lovit, nu vei incerca la randul tau sa o faci. In ceea ce priveste desfranarea- trupul este templul lui Dumnezeu- e nevoie de castitate pentru Dumnezeu-respect fata de tine si fata de cei din jur si multa vointa care vine tot din dragoste de Dumnezeu.Pur si simplu- gandul la Dumnezeu si nu vei gresi!

Cum sa-i etichetam pe toti cei optimisti, care isi traiesc cu pofta viata, drept fatarnici? Atunci cei care sunt tot timpul mohorati, pesimisti si introvertiti sunt ce, adevarati traitori ai ortodoxiei?
De ce exista tendinta asta de poleire in negru a tot ceea ce inseamna ortodoxie? De ce trebuie sa fie totul fad, neplacut (in sensul de "departe de placere") si sumbru caci altminteri cadem in "superficialitate" si fatarnicie asa cum scrie Traditie mai sus?

Întâi, tu ai prejudecata că toți introvertiții sunt pesimiști. De fapt mesajul tău anterior descria fobia ta față de oamenii introvertiți și față de asceză, faptul că nu sesizezi esența lucrurilor ci numai niște aparențe, niște imagini exagerate, neconforme cu realitatea.

Apoi, nu am zis că trebuie să etichetăm oamenii optimiști drept fățarnici ci că afișarea unei expresii care nu corespunde cu starea noastră lăuntrică e fățărnicie. Te rog să fii atentă la nuanțe fiindcă înțelegi greșit ce am spus.

Așa cum am zis în mesajul anterior, consider că asceza are un scop pozitiv, nu negativ. Mortificarea nu este un scop în sine ci doar o consecință a căutării lui Dumnezeu. Mortificarea de dragul mortificării este ceva rău, fiind îndreptată spre trup nu spre Dumnezeu.

Nu cred că trebuie să căutăm omorârea plăcerii, dar nici obținerea ei ci repet, trebuie să-L căutăm pe Dumnezeu. El trebuie să se afle în prim-plan și toate celelalte pe plan secund.

Și ca să înlătur confuziile, cred că e bine să fim cât mai fericiți și ne putem bucura și de unele din lucrurile lumii, dacă ele nu devin un scop, o preocupare care ne sustrage de la lucrarea lăuntrică. Și de fapt eu însumi sunt o fire de un optimism și entuziasm debordant și cred că noi românii ar trebui să ne cultivăm optimismul, fiindcă în general suntem nemulțumiți, pesimiști, comparativ cu alte popoare. Optimismul atrage lucrurile bune iar pesimismul este un accident ce poate fi evitat, fiind exclusiv urmarea acceptării unor gânduri.

Ne infranam fugind de / indepartandu-ne / evitand situatiile pe care le stim ca ne provoaca desfranare.

Doar cu Hristos!
 

"Orice necaz te-ar lovi, orice neplacere ti s-ar intampla, tu sa spui: “Voi rabda aceasta pentru Iisus Hristos!”. Numai sa spui asa si iti va fi mai usor. Caci numele lui Iisus Hristos este puternic: datorita lui, toate necazurile se vor potoli, diavolii vor pieri, supararea si descurajarea ta vor inceta cand vei repeta dulcele Lui nume. “Doamne! Da-mi rabdare, marime de suflet si blandete! Doamne! Da-mi sa vad greselile mele si sa nu osandesc pe nimeni!” (Sfantul Antonie)-

Iisus Hristos- si viata va fi plina de lumina.

As completa ca,chiar si pentru un caracter slab exista resurse nebanuite pentru a isi invinge pacatul ,caci "puterea Mea in slabiciune este facuta desavarsita"
Toti sunetem slabi,si doar harul lui Dumnezeu e cel care ne intareste.Fara har,nici infranare nu exista.

Am gasit un articol interesant:

' Cum să transformăm dorința în tandrețe, în mângâiere?

Să lucrăm asuprea ei înainte de a deveni provocare. De exemplu, sărutul nu este mângâiere, ci provocare – stârnirea unor substanțe în organismul nostru care pregătesc actul trupesc al nunții. Ne jucăm cu focul latent din sângele și trupul nostru, foc pus acolo pentru iubirea binecuvântată, nu pentru plăcerile distrugătoare ale păcatului. Ia gândiți-vă: atingi, privești, imaginezi, lucruri care sunt rânduite numai pentru actul nupțial și tu ești singur sau în parc…

Bietul organism nu știe că iubita ta va pleca peste câtva timp la ea acasă sau că e o imagine de pe Internet, ci crede că a început nunta și produce substanțele de care ai nevoie ca să te veselești cu mireasa ta… El, organismul, nu-ți cere nici certificat de căsătorie, și nici nu-și pune problema dacă sunteți cununați la Biserică. Asta e problema ta, ca persoană responsabilă de fiecare gest și cuvânt al său. El produce hormoni pentru că tu ai dat semnalul pe care îl cunoaște firea lui! Normal că n-ai să dormi liniștit și că ai să faci trăsnăi sau păcate în aceste condiții… Ba, chiar poți să dai vina pe Dumnezeu că El te-a făcut așa… Dar dacă ascultai de rânduiala Lui?

Atunci ce să faci? Să te pregătești cu Domnul ca să întâmpini orice fată ca pe o fiică a Lui, ca pe o soră a ta! Să te rogi să ai privirea și inima curată! Iar de vrei să te întâlnești cu fata de care ești îndrăgostit, sau pe care o iubești de câțiva ani, să te pregătești să o mângâi doar cu privirea și cu gând curat și s-o îmbrățișezi cât de strâns vrei, doar cu atenția ta. Atenția este o formă de tandrețe care ne ajută să ne descoperim unul pe celălalt, să vedem ceea ce ochiul obișnuit, distrat, nu vede. Să vedem nevăzutul în cele ce se văd. Și dacă ești la vârsta la care te poți căsători și vă iubiți unul pe altul, atunci, desigur, tandrețea devine din ce în ce mai fizică, se întrupează.

Atunci, bărbăția va consta în transformarea tuturor impulsurilor și dorințelor în rugăciune și tandrețe curată. Atunci, o strângere de mână, o păstrare a mâinii în mâna ta mai multă vreme. Un sărut pe obraz, o mângâiere pe par, un deget plimbat cu uimire pe fruntea sau nasul iubitei… vor fi poeme de dragoste care nu vor muri niciodată. Și veți descoperi mari minuni unul la celălalt.

V-ați uitat voi, vreodată, la mâna fetei pe care o iubiți? Ce taină mare e mâna! Dar cum s-o descopere și s-o trăiască doi tineri înghesuiți unul în altul cu ochii închiși?

Prietenia-iubire e vârsta descoperirilor reciproce și a minunilor din jur: flori, cer, păsări… numai așa veți putea după nuntă, după ani de căsnicie, să aflați noi și noi modalități de a transforma dorința trupească, sau lipsa ei, în tandrețe.

Cunosc o pereche care, după căsătorie, când au aflat că vor avea un copil, au renunțat, după sfânta rânduială, la actul intim care îl tulbură pe prunc, și descoperă cu uimire ce minune și ce bucurie este să stai viu, lângă omul viu pe care îl iubești și în care crește alt om viu!

Da, iubirea are rezerve mari de bucurie și de plăcere, dincolo de plăcerea aceea pentru care nici nu e nevoie să te-nsori sau să vezi vreo fată… Aceasta este iubire: să-ți pese de ce simte fata din fața ta, nu de ce simți tu.'

Din “Meșteșugul bucuriei”, vol 2
Maica Siluana Vlad

http://www.crestinortodox.ro/comunit...ptopic_id=3715

Dar acestea sunt realitati care s-au petrecut, asa erau prieteniile dintre tineri in anii tineretii mele-cred ca mai exista si astazi.

Ar fi fost potrivit sa-l postez si la topicul deschis: Ce e permis si ce nu intr-o relatie pana in casatorie

Foarte frumos, Ana Maria! Eu sunt adepta prezentarii faptelor pozitive- omul din lucrurile bune invata, dar si din rau-pentru ca este intalnit la tot pasul- invatand sa nu-l faca.

Da.Sa fim tot timpul cu gandul la Dumnezeu.E o lupta continua;trebuie mers pas cu pas si ...in cazul meu e necesara participarea la Sfanta Liturghie,cat mai des.