Despre umilinta si smerenie
 

In vremurile de azi tot mai putin avem asa ceva
cand eram mai mic sau nu stiam si eu ma feream sa am cat de cat umlinta si
smerenie. Nu ca acu le-as avea dar am invatat din necazuri si din vietile sf.
Daca am fi mai umiliti si smeriti ar fi bine

mai umiliti ca acuma
 

par-ca nu tin minte sa fi fost noi vri-o data de cind ma stiu,uita-te bine in jurul tau si vei vedea numa-i umilinta si durere din toate directiile.

Parintele Staniloe in comentariile sale patristice chiar facea distinctia dintre umilinta si smerenie. Umilinta de foarte multe ori anuleaza persoana, o transforma in obiect sau instrument, in sluga sau rob, smerenia nu distruge persoana.

Smerenia este un dar de la Dumnezeu. Dar ca sa-l primesti trebuie
sa oferi ceva: umilinta. In fata lui Dumnezeu noi trebuie sa ne
prezentam precum fiul ratacitor, cu umilinta. Dumnezeu ne va darui,
in schimb, smerenia. Umilinta e cea care distruge, intr-adevar, iar
noi avem de distrus omul cel vechi. Umilinta e jertfirea omului celui
vechi spre dobandirea omului celui nou.
Smerenia odihneste si aduce pacea launtrica si de aceea vine dupa
umilinta, adica dupa ce-am lepadat pe omul cel vechi si ne vom
imbraca in omul cel nou.
Smerenia e haina cea adevarata a omului celui nou, dar si ieslea
unde se va naste Hristos in inima noastra.
Har, smerenie si jertfa de sine.

Poti te rog sa dezvolti diferenta asta de nuanta, mai ales in ce priveste raportarea noastra la Dumnezeu?

Prin exemple din Pateric legate de smerenie Sfintii Parinti cautau sa trezeasca in persoana respectiva constiinta limitelor si recunoasterea lui Dumnezeu. Umilinta inseamna inecarea persoanei in propria neputinta fara perspectiva relatiei cu Dumnezeu. O persoana cand este umilita este tratata ca un obiect care datorita uzurii a devenit inutil, o persoana cand este smerita este asemenea celui care constientizeaza necesitatea celor din jur si nu in ultimul rand a lui Dumnezeu.

Si pana unde putem merge cu umilinta in zilele noastre? Sa zicem ca o persoana te jigneste o data, tu, umil fiind , nu ii zici nimic sau daca zici , zici in asa fel incat sa nu te certi, cu duhul blandetii; cealalta persoana, continua cu vorbele grele, acuzatii nedrepte etc. Care este limita pana la care te lasi umilit? ca daca tot lasi de la tine, oamenii ajung sa te calce in picioare si sa fii dat de multe ori la parte sau considerat inapoiat ( sa nu folosesc alt termen), desi tu in sinea ta taci ca sa eviti certurile, jignirile si din frica fata de Dumnezeu- Tatal; stim cu totii cred exemplul lui Iov si multe alte citate din Sf. Scriptura, dar de asemenea vedem cu totii cum e societatea in zilele noastre si cat de greu este uneori sa punem in practica cele scrise acolo.

Parerea mea ca Smerenia o poate da numai dar NUMAI Duhul Sfint, voi ce credeti?

Trebuie sa luam in seama aceasta distinctie intre umilinta si smerenie pe care Printele Staniloae a remarcat-o in scrierile patristice. Intr-adevar, in fata lui Dumnezeu nu ne simtim umiliti, desconsiderati; prezenta Sa nu ne umileste, ci ne inalta. El ne vrea parteneri de dialog, prieteni iubiti ai Sai.

As spune ca pacatul ne umileste. Sau, mai bine spus, diavolul, prin pacat, urmareste sa ne umileasca, coborandu-ne din legatura cu Dumnezeu. Pacatuind, devenim obiectele demonilor, lasandu-ne batjocoriti de ei.

Putem fi smeriti (in fata lui Dumnezeu), dar sa afirmam ca nu acceptam umilinta (din partea oamenilor)?
Eu cred ca nu. Daca avem adeseori sentimentul ca oamenii ne umilesc, si suferim din aceasta cauza, acesta este un semn ca ar trebui sa ne mai slefuim mandria si orgoliul.
Cred ca semenii nostri ne ajuta in procesul de autocunoastere, relatiile cu ei fiind ca o proba practica a unui examen.

"Închipuirea de sine îi face pe cei atinsi de ea iubitori de aratare si de slava, caci a-ti închipui ca esti ceva nu te lasa sa si fii cu adevarat. De aceea desertaciunea este si se numeste neexistenta. Închipuirea ca esti ceva se iveste atunci când nu esti ceea ce-ti închipui, sau vrei sa acoperi lipsa a ceea ce vrei sa arati ca esti. Ea este împreunata totdeauna cu nesinceritatea si cu lipsa de smerenie; iar cu aceasta nu se poate cladi nimic pentru ca nu recunosti solul tau real pe care trebuie sa cladesti, sau ca numai Dumnezeu este solul tare pe care poti sa cladesti tainic."

Asa este. Pe de alta parte, am putea spune ca poate singura forma prin care prezenta lui Dumnezeu ne poate umili, in sensul cel mai nobil si inaltator cu putinta, este aceea in care noi avem constiinta masurii smereniei (chenozei) Sale in Hristos. Biserica ne arata calea spre a ne umili prin umilinta Sa, de a ne smeri prin smerenia Sa.

Da, Hristos ne smereste pentru ca Se smereste. Cum sa nu te smeresti inaintea unui Dumnezeu smerit?
El nu ne zdrobeste inaltandu-Se, ci ne inalta smerindu-Se.

Hristos S-a smerit, pogorandu-Se la noi, cei ce petrecem in iadul semetiei, umiliti de diavoli, pentru a ne ridica la Tatal. Dar nu ne vom sui cu El la Tatal de nu ne vom smeri, pogarandu-ne mintea la iad.

Iata de ce nu poti sa nu te indragostesti iremediabil de Hristos.

Uite cum suntem vanati.

Iata de ce nu ne putem impotrivi Lui.

Iata de ce ne fura inimile.

Despre smerenie de Arhiepiscop Chrysostomos
 

"Adevarata smerenie, am putea sustine, are putin de a face numai cu comportamentul, mai degraba ea patrunde in insusi miezul identitatii umane, in acel taram in care potentialul dumnezeiesc se confrunta cu slabiciunea si degradarea umana. Ea este produsa de o revelatie esential spirituala si teologica, in acel taram al marii prapastii care il separa pe omul cazut de chipul lui Dumnezeu care se salasluieste in el. Cel ce vede desavarsirea si inaltimile morale la care omul este chemat (si spre care este inclinat intr-o oarecare masura), este izbit de disparitatea dintre aceasta desavarsire si starea reala a vietii sale. El isi cerceteaza purtarea si realizarile, acestea disparand treptat inaintea exemplului launtric al desavarsirii exprimata vizibil in viata lui Hristos. In acest sens, intelegerea contrastului dintre ceea ce este si ceea ce este chemat sa fie, este insasi smerenia." Citat luat din cartea Smerenia in traditia patristica ortodoxa de Arhiepiscop Chrysostomos, Editura Vremea, Bucuresti, 2002.

si despre suferinta...


Grivei

de Emil Garleanu

E bătrân. Înțelege că-i bătrân, că-i netrebnic, că cele câteva zile ce i-au mai rămas sunt o povară pe capul tuturora. De când s-a și îmbolnăvit, nu-l mai strigă nimeni, nu-l mai mângâie nici o mână, nu se mai întoarce spre el nici o pereche de ochi. A slujit cu credință. Douăzeci de ani, vară și iarnă, în curtea aceasta a trăit și a păzit-o. În nopțile de toamnă, cu ploile repezi și pătrunzătoare, în nopțile de iarnă, cu vifornițele năprasnice, el nu stătea în cușca lui; suflând cu greu, încordându-și mușchii, căci era vânos, tăia troianul, cutreiera toate colțurile grădinii și, lătrând, dădea de știre că nu e chip să te poți apropia de casa stăpânului... Dar în seara aceea, când prinsese de pulpa piciorului pe hoțul care furase mere din pomul de lângă gard! Ani de-a rândul simțise durerile loviturii de ciomag pe care i-o dăduse atunci în creștetul capului. Și altă dată... Dar câte nu făcuse, câte nu suferise Grivei, dulăul credincios al curții!

Însă vremea trece; viața, cu ea. Și-acuma îmbătrânise! Nu se mai putea duce nici până la ușa bucătăriei, să capete un ciolan, să-l lingă. Rămânea uneori zile întregi fără să înghită nimic, fiindcă nu se putea mișca. Și-acum, în urmă, avea niște dureri grozave. Urla. Și mai ales noaptea, când nu avea cu ce să se mai ia, când nu mai vedea pe ceilalți câini, când rămânea singur, numai el și suferința lui, mai ales nopțile îl chinuia boala. Și urla. Mai întâi gemea, înăbușit, cu gura închisă, cu limba zgârcită, gemea adânc, ca și cum i se desfăcea inima din piept. Apoi îl apucau fiorii; spasmurile îi descleștau fălcile, și gemetele îi ieșeau mai tari, mai ascuțite. Apoi plângea, plângea cum plâng oamenii, cu lacrimi fierbinți, care îi lunecau pe bot și parcă-l ardeau. Și-n urmă, înnebunit de durere, nu mai putea răbda, în urmă urla, urla groaznic, din toată puterea măruntaielor lui, cu toată încordarea glasului, urla înspăimântător, de răsuna până în depărtări, de unde-i răspundea ecoul ca un alt câine care îi plângea de milă. Și dimineața, când zorii zilei mijeau, adormea, sleit, pe culcușul lui de paie.

Și toți ai casei, care treceau pe lângă el, îl blestemau. Toți. Urletele lui le tulbura liniștea nopții, le curma somnul și-i făcea să tresară speriați în pat. Iar unii credeau că prevestește ceva rău, că prevestește moartea cuiva. El îi auzea vorbind, îi auzea și-i înțelegea. Cu ochii blânzi, șterși de boală, îi urmărea până ce se făceau nevăzuți.

Înțelegea și aștepta să-i vie ceasul.

Într-o dimineață și-a zărit stăpânul de departe venind spre el, cu mâinile la spate, ținând ceva ce sclipi la o întorsătură în bătaia soarelui. Pentru el venea. Atunci, în sufletul lui parcă a-ncercat nu o durere, ci o jale, o jale grozavă, o jale adâncă pentru stăpânul pe care-l văzuse copil, cu care se jucase, cu care mersese pe câmp, la picioarele căruia se culcase de atâtea ori să primească, supus, vergile ce i se cuveneau. Și jalea aceasta parcă-i dădu puteri; se sculă și, scheunând, plângând, se târî către stăpânul lui, se târî și, când ajunse, îi linse picioarele, ca și cum și-ar fi luat rămas bun. Apoi închise ochii și, încolătăcit, așteptă. Așteptă mult. I se făcuse milă stăpânului?... Bubuitura nu curmă liniștea ogrăzii.

Și astăzi simți că nu mai are mult. Și parcă-i părea rău să închidă ochii în curtea în care trăise, în mijlocul lucrurilor de care n-ar fi vrut niciodată să se despartă, sub privirile care nu se mai îndreptau spre el prietenoase. Și, deodată, o groază, o frică de locul acela în care suferise atâta îl cuprinse. Își adună toate puterile, apoi, ca și cum cineva l-ar fi gonit din urmă, se depărtă cât putu mai repede, ieși din curte și o luă pe drum, înspre pădure. Când ajunse în marginea ei, intră în cel dintâi stufiș, și acolo, între crengile care îi ascundeau vederea, își făcu culcușul. Și așteptă. Spre seară, un fior îi zvârcoli trupul, apoi altul. Și-ncă unul, cel de pe urmă. Și-n clipa în care-și dete sufletul, se ridică pe picioarele de dinainte și, cu capul întors spre curte, urlă, ca și cum și-ar fi luat un rămas bun.

Și urletului lui, scurt, de moarte, îi răspunse ecoul, pentru cea din urmă oară, ca un alt câine care-l chema din depărtari.